Theodor H Gaster a subliniat două momente de bază în ritualuri. Mai întâi se referă la ritualurile de Kenosis, sau golire; apoi, la ritualurile de Plerosis, sau umplere. Ritualurile de Kenosis înfăţişează golirea sensului timpului când el se apropie de sfârşitul unui ciclu. Estomparea timpului în acest moment produce efecte nocive şi profanatoare, astfel că răspunsul adecvat este o formă ascetică de comportament însoţită de austeritate. În ritualurile de Plerosis, umplerea timpului sau reînceperea unui nou timp, dramele excesului şi suprasaturaţiei de putere sunt înfăţişate în ritualuri. Roluri dramatice specifice în aceste ritualuri imită puterea zeităţilor în reînnoirea timpului cosmosului.
Kenosis, Teologia Kenotică
Informaţii detaliate
“Kenosis” este termenul grecesc luat din Fil. 2:7, unde Hristos este descris ca “golindu-se de sine” (RSV) şi luând formă umană. Au existat multe discuţii despre acest întreg pasaj crucial (2:6 – 11), iar astăzi există câteva interpretări. Teologia kenotică este o teologie care se concentrează pe persoana lui Hristos în termenii unei anumite forme de autolimitare prin care Fiul preexistent în el devine om. Teologia kenotică la nivel teoretic este un mod de concepţie a întrupării, fiind relativ nouă în istoria cugetării la persoana lui Hristos. Unii văd această formă de gândire despre Hristos ca fiind cea mai recentă noutate în cristologie; alţii o văd ca pe un drum înfundat.
Istorie
Teologia kenotică se poate spune că a început ca formă serioasă de cugetare în cristologie prin lucrările lui Gottfried Thomasius (1802 – 75), un teolog german lutheran. În general, teologia kenotică a fost formulată în lumina a trei chestiuni cruciale.
Prima chestiune a fost găsirea unei căi de înţelegere a persoanei lui Hristos care a permis ca întregul său caracter omenesc să fie exprimat corespunzător. Studiile biblice au dat bisericii o puternică înştiinţare asupra faptului că creştinismul a început încă de la primele întâlniri cu omul Isus. Scolastica criticistă l-a “readus” în lumina acestei situaţii. Ea a devenit mai sensibilă la limitările acelei ere „pre-ştiinţifice” şi a văzut mai limpede portretul sinoptic al personalităţii umane a omului Isus. Toate acestea au condus la nevoia teologilor de a afirma în noi feluri că Hristos a fost într-adevăr om. El a crescut, a flămânzit, a învăţat, şi-a însuşit cultura neamului şi şi-a arătat limitele.
Toate acestea trebuie spuse despre Isus însuşi, nu doar nişte simple abstracţiuni numite umanitatea “asumată” de Fiul lui Dumnezeu.
A doua chestiune, egală ca importanţă, a fost afirmaţia că Dumnezeu a fost cu adevărat în Hristos. Credinţele sunt corecte: foarte dumnezeit, foarte omenesc. Problema este cum poate fi spus acest lucru fără a-L transforma pe Hristos într-o aberaţie. Dacă a fi om înseamnă să înveţi, să creşti, etc., iar a fi Dumnezeu însemnă să fii atotştiutor, atunci cum putem vorbi despre o singură persoană? Doar nu a fost “bicefal”?!
A treia chestiune se disociază parţial de prima. Experienţa ne-a învăţat să gândim în termenii categoriilor psihologiei. Conştiinţa era o categorie centrală. Dacă „centrul” nostru este conştiinţa noastră, iar Isus era deopotrivă Dumnezeu atotştiutor şi om limitat, atunci el avea două centre, iar ca atare era în mod fundamental altfel decât noi. Cristologia devenise neverosimilă pentru unii.
Convergenţa acestor chestiuni a dus teologiile kenotice spre o diversitate a formelor. Toate împărţeau nevoia de a afirma omenescul real şi limitat al lui Isus şi conştiinţa limitată deopotrivă cu afirmaţia că el este chiar Dumnezeu şi foarte omenesc. Variatele forme ale teoriei autolimitării divine au fost căi de a încerca acest lucru.
Toate formele ortodoxiei clasice resping vehement sau resping în principiu teologia kenotică. Asta pentru că Dumnezeu trebuie susţinut ca fiind neschimbat; orice concept al întrupării care ar implica schimbare ar însemna că Dumnezeu ar înceta să mai fie Dumnezeu.
Tipuri
Aceste chestiuni nu înseamnă nicidecum o uniformitate a formulărilor; de fapt, sunt multe posibilităţi diferite în cadrul categoriei generale “teologie kenotică.” Există o diversitate de posibilităţi în cristologie în termenii ideii unei autolimitări pre-întrupare a Dumnezeu Fiului. Sunt două mari categorii pentru înţelegerea teoriilor kenotice. Una priveşte relaţia teoriei kenotice cu formulele tradiţionale ortodoxe. O teorie kenotică poate avea funcţia de a fi sprijinitoarea modificării unei formule tradiţionale sau poate fi prezentată ca alternativă. Aceasta este diferenţa cheie faţă de celelalte, altminteri asemănătoare, prezentări date de anglicanul Charles Gore în ale sale Bampton Lectures, Întruparea Fiului lui Dumnezeu (1891) şi independentul P T Forsyth în Persoana şi locul lui Isus Hristos (1909).
Ambii scriitori afirmă clar o reală obligaţie de a-L înţelege pe Hristos ca Dumnezeu şi om, ba chiar scopul kenotic a lui Gore funcţionează întru întărirea apărării sale consistente şi articulate a ortodoxiei calcedoniene. Forsyth vede teoria sa ca pe o alternativă biblică a unei formule statice greceşti, de obligativitate, găsită în Definiţia calcedoniană. Deopotrivă Gore şi Forsyth sunt clari în viziunea lor despre umanul lui Isus, creşterea sa, şi limitele ca parte a sensului identităţii sale.
O a doua deosebire în cadrul teoriilor kenotice priveşte locul conceptului în cadrul unei înţelegeri pe larg a fiinţei lui Dumnezeu şi a relaţiei cu lumea. Lucrarea lui A E Garvie – Studii despre viaţa interioară a lui Isus (1907) arată influenţa unei forme conservatoare de speculaţie hegeliană asupra naturii Treimii. Aici se poate vedea existenţa unei mişcări sau dialectici lăuntrice a lui Dumnezeu între plenitudine (Tatăl) şi autolimitare / exprimare (Fiul) care îşi găseşte exprimarea istorică în întrupare ca sens kenotic.
Astfel, teologia kenotică nu se presupune a fi un instrument ad hoc care să dea sens cazului Hristos; mai curând cazul Hristos este expresia istorică a dialecticii veşnice lăuntrice a triunitarului Dumnezeu. Alţii mai văd relaţia lui Dumnezeu ca şi Creator cu creaţia ca formă de autolimitare, astfel furnizând o veritabilă libertate omenească şi largul context pentru mai multe chestiuni de autolimitare divină în Isus Hristos. Contrastul acestor forme mai mult speculative ale teologiei kenotice ar fi în mod firesc acele forme care se concentrează mai concret pe întrupare ca act exclusiv de divină autolimitare întru mântuirea noastră.
În fine, două arii largi de distincţie pot fi făcute în înţelegerea seriei potenţiale de teorii kenotice. Prima este deosebirea crucială în relaţia unei teorii kenotice propuse faţă de istoria cristologiei. Poate teoria fi văzută ca o alternativă la dogma existentă (Forsyth, Mackintosh) sau ca o modificare accentuată (Garvie, Weston)? A doua, este o teologie kenotică privită în unicitatea sa ca act al autolimitării divine (Forsyth), sau trebuie privită ca moment istoric culminant al dialecticii triunitare (Garvie) şi / sau relaţia kenotică a lui Dumnezeu cu creaţia în general?
Criticismul
Teologia kenotică aşa cum a fost formulată în Germania (1860 – 80) sau în Anglia (1890 – 1910) a fost în mod evident o provocare. Într-adevăr, mulţi cred că criticile evocate s-au dovedit fatale.
O critică persistentă a fost cea conform căreia teologia kenotică nu este biblică. Dacă cineva a susţinut vreun soi de teorie a dezvoltării despre apariţia cristologiei NT, precum R Bultmann, J Knox, R H Fuller ş.a., atunci cel mult se poate spune că teologia kenotică ar putea reflecta, în cel mai bun caz, unul dintre modelele de dezvoltare. Dacă cineva susţine unitatea cristologică a NT, cum fac teoreticienii kenotici în general, atunci chestiunea este mai la obiect. Ce avocaţi ai teologiei kenotice ar susţine la unison este ceva ca o schiţă interpretativă a înţelegerii lor, care îngăduie cuiva să-L vadă pe Isus Hristos ca pe un om real, crescând, limitat, fără a crea şi sensul că Dumnezeu nu ar fi cumva implicat în exact acest om.
Nu este o chestiune de interpretare a Fil. 2, ci una legată de cum vede cineva pe Dumnezeu şi pe om în Isus Hristos. A ştiut sau nu a ştiut Hristos timpul sfârşitului (Marcu 13:32)? Ortodoxia spune că trebuie să fi ştiut, el fiind prezenţa atotştiutorului Dumnezeu; totuşi, pentru un anume motiv el a ales să nu dezvălui acest lucru ştiut. Teoreticienii kenotici insistă că textul spune ceea ce spune. El s-a limitat pe sine la dezvoltarea sa adevărată şi umană; a fost într-adevăr dependent de Tatăl său; nu a ştiut. Această problemă, „cine este”, se poate interpreta biblic în mai multe feluri.
O a doua critică se poate clar concentra pe credibilitatea fundamentală a conceptului de autolimitare divină. Trebuie să lămurim aici. Teologia a înfăţişat mereu o divină tăinuire a scopurilor pedagogice ale lui Hristos. El şi-a tăinuit strălucirea divină şi a devenit palpabil pentru a ne întâlni în lumea noastră întunecată, decăzută, în termenii noştri (Augustine). Teologia kenotică face un pas important dincolo de asta; în întrupare, zămislită totuşi, a existat un act de limitare pre-întrupare, fie ea o “dare deoparte” (Gore) sau o “concentrare” (Forsyth). Este ceva de genul ar trebui sau nu un misionar să ia cu el în junglă radioul de emisie – recepţie (şi să se lege astfel de sistemul care-l sprijină)? Cum poate Isus Hristos să fie Dumnezeu dacă am afirma simultan că în timpul vieţii întrupate nu a fost atotştiutor?
Urmând calea lui Thomasius, anume argumentată că există două feluri de atribute, interne (dragoste, bucurie) şi externe (omnipotenţă, omniprezenţă, etc.). Fiul veşnic a „lăsat deoparte” atributele externe şi le-a dezvăluit pe cele interne. În el vedem iubirea Tată – Fiu; în el vedem „inima” lui Dumnezeu ajunsă vizibilă. A M Fairbairn a lucrat cu luare aminte la asta în cartea sa de pionierat, Locul lui Hristos în teologia modernă (1895).
Alţii, cu o atitudine mai speculativă (de ex., Garvie) afirmă că autolimitarea este la Dumnezeu în viaţa „triunitară lăuntrică”. Astfel că ceea ce este dezvăluit în Hristos nu este un act de autolimitare, ci Dumnezeu – Fiul în veşnica sa autolimitare este obedient relaţiei cu Tatăl. Întruparea este astfel văzută ca revelaţie a relaţiei eterne a Tatălui cu Fiul şi a dragostei izbăvitoare ce îi poate include şi pe alţii.
A treia replică se concentrează pe importanţa scopului sau intenţiei lui Dumnezeu. Dacă se poate spune că Dumnezeu are ca scop fundamental aducerea fiilor rătăciţi înapoi la El, atunci omnipotenţa / omniscienţa Sa vor împlini cu siguranţă acest obiectiv. Cel mai mare act de omnipotenţă poate fi atunci văzut atunci când Fiul devine “sărac” pentru ca noi să ne putem îmbogăţi prin el.
Omnipotenţa este socotită mai mult în termenii legaţi de obiectiv decât ca o categorie abstractă. Forsyth a lucrat la această idee mult; el a denumit-o “moralizarea dogmei” care este reconfigurarea părerii noastre despre Dumnezeu de la ceea ce numeam categorii statice la unele dinamice care reflectă scopul izbăvitor al lui Dumnezeu văzut în Hristos. Astfel că au existat câteva moduri care susţineau teologia kenotică ar încerca să facă conceptul de autolimitare plauzibil. Mai mult, provocarea a fost inversată. Cum, a fost întrebat, poate cineva să priceapă pe Isus Hristos ca fiinţă atotştiutoare trăind simultan ca şi om care creşte, învaţă, este limitat, fără a crea o fiinţă „bicefală”? Este contopirea celor două naturi imaginabilă fără o autolimitare divină? Este cumva vreo formă de docetism singura alternativă? Oare Isus doar arăta omeneşte?
A treia critică s-a focalizat pe presupusa putere a teologiei kenotice, conştiinţa lui Isus. Poate că ar putea fi admis, persoana celui Întrupat este mai mult decât o unitate, dar nu cumva am creat noi o nouă nouă dualitate între pre-întrupatul Fiu şi Isus cel istoric? Oare nu a fost o pierdere inimaginabilă (de cunoaştere) la Betleem? Mai mult, dacă Fiul a rămas în acelaşi timp logosul transcendental, nu este o discontinuitate radicală, fatală, între conştiinţa logosului transcendental şi pământescul Isus? Se poate argumenta că în acest punct teologia kenotică este cel mai tensionată. Oricum, tensiunea este în mod fundamental o reaşezare a aceloraşi expresii ortodoxe tensionate care încearcă să afirme noţiunea foarte dumnezeit – foarte omenesc în termenii conştiinţei lui Isus cel pământesc. Problema se desparte în două. Pentru teologia kenotică tensiunea este în scindarea dintre preexistentul şi întrupatul Fiu. Pentru ortodoxie, tensiunea este mare deoarece se încearcă înţelegerea într-o anumită măsură a faptului cum poate fi Isus deopotrivă prezenţa atotştiutorului Dumnezeu şi un om limitat, în creştere.
Sumar
Teologia kenotică este în realitate o variantă, o nouă formă de credinţă ortodoxă, biblică. A apărut într-o diversitate de forme în ultimul secol. A fost dezbătută cu ardoare, iar interesul faţă de ea a rămas. Dintr-un anume unghi ea poate fi văzută ca o încercare de a da substanţă conceptuală măreţului imn al lui Charles Wesley care spune cu evlavie că Fiul s-ar “goli pe sine de tot în afară de iubire” şi ar muri pentru o omenire decadentă. Din alt unghi, teologia kenotică reprezintă o încercare de a da un loc central omenescului din Isus, limitat – dar fără de păcate, în timp ce se afirmă că semnificaţia fundamentală a acelui omenesc a fost şi este că aici pe pământ Dumnezeu – Fiul veşnic a venit cu adevărat pentru a izbăvi.
S M Smith
(Elwell Evangelical Dictionary)
Bibliografie
C Welch, God and Incarnation in Mid Nineteenth Century German Theology; C Gore, Dissertations on Subjects Connected with the Incarnation; W I Walker, The Spirit and the Incarnation; F Weston, The One Christ; A B Bruce, The Humiliation of Christ; H E W Turner, Jesus the Christ; W Pannenberg, Jesus, God and Man.
(courtesy of mb-soft.com)
