Kenosis – Hristos “s-a dezbracat de Sine”

O apologetică pentru înţelegerea, apărarea şi dezvoltarea ideii ortodoxe biblice despre umilinţa slăvită a Domnului nostru.

de Dan Musick, Editor, M.A. în Teologie, Wheaton Graduate School, 1978

Index
Introducere
Teologia kenotică
Implicaţiile teologiei kenotice
Dezgolit de slava Sa?
Miracolele lui Hristos înfăptuite numai de Sfântul Duht?
Filipenii 2:5-8
Două capete, două centre?
Trei încercări ale ortodoxiei
Dumnezeirea lui Hristos – Link-uri utile
Sunt kenoticii creştini?
Concluzie
Note de final

Introducere
Nu este neobişnuit să auzi crainici de radio şi televiziune, pastori şi dascăli propovăduind că Isus “s-a dezgolit de divinitatea Lui”¹ sau dumnezeirea Lui, ² sau că El a “abandonat o poziţie suverană.”³ S-a mai spus şi că, “Când a părăsit raiul şi a venit pe acest pământ, El a renunţat de bunăvoie la folosirea atributelor Sale divine.”⁴ S-a mai scris şi: “Isus şi-a restrâns folosinţa acestor însuşiri divine atunci când a luat formă de om.”⁵ Poate că aţi auzit un crainic ridicând aceste întrebări: “Atunci când a fost aici pe pământ, era El omnipotent? … Dumnezeu nu putea face şi alte lucruri măreţe? Iată ce zice Biblia. Era El omniprezent? Nu. Era limitat de timp şi spaţiu.”⁶ S-a mai întrebat şi “Cum putea fi Isus omniscient şi să nu ştie momentul întoarcerii Sale?”⁷ Un alt om de radio afirma că Dumnezeu a fost diminuat în dimensiune. “Gândiţi-vă cât de mare este Cuvântul. Gândiţi-vă cum s-a diminuat pentru a deveni trup – o celulă…”⁸ Şi poate că cuvinte precum acestea v-au încălzit inimile la Crăciun: “Acele mâini care au format toate lumile… vor putea fi acum atinse… Şi gura care a grăit, deoarece prin cuvântul Domnului au fost cerurile făcute, …va avea acum de învăţat să vorbească arameică şi ebraică.”⁹

Acestea sunt afirmaţii şi întrebări despre natura lui Dumnezeu aşa cum este înfăţişat în Sfânta Scriptură şi rezumată în crezurile istorice ale credinţei creştine. Ele necesită răspunsuri la întrebări fundamentale ale credinţei. Ar mai fi Dumnezeu tot Dumnezeu dacă nu ar cunoaşte viitorul, ori dacă nu ar domni suveran peste univers? Ar mai fi Isus Dumnezeuif dacă nu ar fi ştiut viitorul, sau dacă nu ar fi domnit suveran peste univers? Când Isus Hristos a fost născut în Betleem, a continuat oare, în natura Sa dumnezeiască, să îşi folosească omnipotenţa, omniscienţa şi omniprezenţa pentru a domni suveran peste univers?

Isus a spus limpede, iar restul Sfintei Scripturi o confirmă, că El este Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al omului (Mat. 16:13-17). În Crezul din Calcedonia duhovnicii de atunci afirmă îndreptăţit că Hristos “trebuie să fie cunoscut în cele două naturi, fără vreo amestecare, schimbare, împărţire sau separare.”¹⁰

Crezul lui Athenasius oferă o analogie importantă pentru a ne ajuta să pricepem declaraţiile biblice despre cele două naturi ale lui Hristos: “Aşa cum sufletul raţional şi trupul sunt un singur om, aşa şi Dumnezeu şi omul sunt un singur Hristos.”¹¹ Pentru că sunt un suflet raţional eu pot spune “Nu voi muri vreodată.” Această afirmaţie nu este adevărată şi pentru trupul meu, cel puţin dacă Hristos nu se va întoarce înainte ca eu să mor. Pe de altă parte, deoarece eu sunt trup pot spune şi “Nu voi trăi mereu.” Această afirmaţie nu este valabilă pentru sufletul meu.

În acelaşi mod, unele afirmaţii ale lui sau despre Hristos sunt adevărate numai atribuite naturii corespunzătoare. De exemplu, deoarece Hristos este Dumnezeu, El poate spune “Voi sunteţi din această lume, Eu nu sunt din această lume” (NAS Jn. 8:23). Această declaraţie nu este valabilă pentru natura umană a lui Hristos. Dacă greşim prin a atribui această afirmaţie naturii Sale umane, am putea conchide, cum au făcut-o docetiştii, că Hristos era doar duh. Pe de altă parte, deoarece Hristos este om, în altă parte El spune, privitor la a doua Sa venire: “Dar despre acea zi şi acel ceas nimeni nu ştie, nici chiar îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (NAS Mat. 24:36). Această afirmaţie nu este valabilă pentru natura divină a lui Hristos. Dacă i-am atribui aceasta naturii Sale dumnezeieşti, am concluziona că, ca Dumnezeu, nu a ştiut când anume se va întoarce. Nu ar fi omniscient, ar fi mai puţin decât un Dumnezeu, iar astfel, nu ar mai fi Dumnezeu deloc, după cum argumentau arienii.

Teologia kenotică
Cei mai mulţi kenotici cred că Hristos a renunţat la domnia Sa suverană când a devenit întrupat. Ei urmează aceeaşi logică precum arienii, dar ei se înşeală crezând că acest Hristos al lor este încă Dumnezeu. Aceştia pot fi clasificaţi ca neo-arieni. Alţi kenotici cred că Hristos a continuat să fie suveran cât a fost pe pământ, dar că naturile Sale divină şi umană nu au fost într-adevăr unite într-o persoană. Ei pot fi clasificaţi ca neo-nestorieni. Majoritatea kenoticilor fie diminuează dumnezeirea lui Hristos, fie subminează uniunea celor două naturi într-o persoană.

Multe dintre cele pe care le auzim şi citim au fost spicuite din teologi care şi-au răspândit opiniile prin comentarii şi tratate doctrinare. În loc să studieze scripturile în privinţa celor două naturi ale lui Hristos, mulţi din aceşti pastori, dascăli şi personalităţi radio şi tv încearcă prin comentarii ori diverse cărţi din bibliotecile lor să găsească răspunsuri pe care nu le-au căutat în Scriptură.

În excelenta sa lucrare despre Filipeni 2, Rodney Decker arată următoarele surse pentru multe din punctele de vedere distorsionate ale kenosis-ului.

“Hristos a avut un suflet omenesc, cu care Logos-ul şi-a împărţit dumnezeirea, puţin câte puţin, până ce a devenit complet divin” (Dorner).
Hristos “a lăsat deoparte dumnezeirea Sa, pe care a reluat-o la înălţare” (Gess şi Beecher).
El “a abandonat anumite prerogative ale modului divin de existenţă, pentru a şi-l asuma pe cel uman,” de ex., omniscienţa” (Gore).
“El a înlăturat atributele exterioare, fizice ale omniscienţei, păstrând însă atributele iubirii şi adevărului ” (A. M. Fairbairn). Acest lucru a fost susţinut şi de Thomasius, Deilitzsch şi H. Crosby.
Hristos “a avut o viaţă dublă de la două centre vitale, necomunicante între ele. Ca Dumnezeu, şi-a continuat existenţa trinitariană şi providenţială, iar ca om s-a contopit cu natura umană. În mod conştient nu ştia nimic despre existenţa Sa divină, trinitariană” (Martensen).
“Şi-a tăinuit dumnezeirea şi atributele, nu renunţând la ele, ci limitându-le la o formă temporală adecvată modului uman de existenţă … Atributele sale pot fi exprimate doar în relaţie cu timpul şi spaţiul (uman) pe care forma Sa umană le poate trăi” (Ebrard).
“El a renunţat la folosirea atributelor Sale (conf. Carson, FD&FPJ, 35).”
“El a renunţat la exercitarea independentă a atributelor divine (Strong, ST, 703).”
“S-a limitat pe Sine la nefolosirea voluntară a atributelor (Walvoord).” ¹²

Printre catolici, influenţele de bază au venit prin Karl Rainer, unul dintre cei mai influenţi teologi ai secolului al XX-lea. Potrivit lui John O’Connel, în numărul din martie / aprilie 1997 al The Catholic Faith (Credinţa Catolică), “Rainer vorbeşte despre Hristos ca dezvoltându-şi treptat conştiinţa de sine: ‘Această conştiinţă în Hristos s-a realizat doar treptat în istoria Lui spirituală, şi această istorie nu constă doar, sau chiar în primul rând, în a fi ocupat cu acest fapt sau cu faptele realităţii exterioare, ci constă mai degrabă în niciodată îndeajuns de reuşita încercare a cuiva de afla ce şi cine este…’¹⁸ Astfel că Hristos, în conştiinţa Sa umană, nu şi-a găsit pe deplin identitatea, nici nu a cunoscut pe deplin că Omenescul Său Sacru era strâns unit de Logos.”¹³

Implicaţiile teologiei kenotice
În încercarea de a înţelege taina întrupării, kenoticii au căzut pradă tendinţei de a trece autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu spre raţiunea umană: “A înţelege înseamnă a crede” în loc de “Dumnezeu a spus-o, iar eu o cred.” Ei nu au priceput cum trebuie cele două naturi ale lui Hristos de-a lungul celor 33 de ani ai Săi pe pământ, şi au ignorat sau au denaturat uşor important distincţiile hristologice importante în privinţa Cuvântului lui Dumnezeu. Părerea lui Dorner este, în cel mai bun caz, o pervertire a hristologiei ortodoxe biblice. Restul părerilor sunt fără sens –cum arată nefolosirea sau neexercitarea omniprezenţei? Şi eretice.

Au distrus deplinătatea ispăşirii (Buntin).¹⁴Izbăvirea întregii creaţii (Rom. 8:18-22) şi a oricui ar crede vreodată în Hristos necesita nu numai o fiinţă umană desăvârşită, ci şi un sacrificiu care era infinit în orice fel. Necesita “sângele lui Dumnezeu” (Faptele 20:28). “Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El,şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (NAS Col. 1:19-20). Plenitudinea divinităţii Tatălui s-a aflat în Hristos în timpul sarcinii şi patimii Sale, dar cei mai mulţi kenotici înlocuiesc cuvântul “deplinătate” cu “parţialitate,” adică diminuează unitatea persoanei din Hristos. Limitarea dumnezeirii suverane a lui Hristos sau separarea celor două naturi ale Lui ar lăsa toată omenirea şi toată creaţia deznădăjduită, subiect al blestemului lui Dumnezeu şi a mâniei Sale veşnice.
Au denaturat punctul de vedere creştin asupra întrupării.Biblia spune: “Cuvântul s-a făcut trup” (NAS Ioan 1:14); kenoticii spun că Dumnezeu, minus uzul atributelor Sale de domnie, a devenit trup, sau că Cuvântul a rămas separat de trup. Biblia afirmă “Dumnezeu a fost în Hristos, împăcând lumea cu El Însuşi” (NAS 2 Cor. 5:19); gândirea kenotică susţine că doar Dumnezeu, minus omnipotenţa, omniscienţa şi omniprezenţa, a fost în Hristos, sau că Dumnezeu nu a fost într-adevăr în Hristos. Biblia afirmă că Isus este singurul întâi născut Fiu al lui Dumnezeu (Ioan. 3:16). Să fii fiul lui Dumnezeu înseamnă să ai aceeaşi substanţă cu Dumnezeu. Kenoticii afirmă o mutaţie: Dumnezeu a zămislit un Fiu, care mai târziu a devenit Dumnezeu minus nemărginirea, sau care nu a fost niciodată unit cu trupul uman. “Mare e taina dumnezeirii: Dumnezeu s-a arătat în trup” (KJV 1 Tim. 3:16). Potrivit gândirii kenotice, taina dumnezeirii nu stă în faptul că ” Dumnezeu s-a arătat în trup,” ci în aceea că Dumnezeu minus suveranitatea Sa s-a arătat în trup, rămânând totuşi, în mod misterios, Dumnezeu. Sau, cum Martenson ori Rainer ar sugera, Dumnezeu nu s-a manifestat cu adevărat în trup, fiind totuşi, în mod misterios, o singură Persoană. Astfel de păreri tind “…să rupă uniunea hipostatică a naturilor divină şi umană ale lui Hristos.”¹⁵

Suveranitatea este un atribut al lui Dumnezeu. Conform lui Don Fortner, înseamnă domnia peste “toate lucrurile, pretutindeni, în toate timpurile absolut.”¹⁶ Dacă, devenind om, Hristos ar fi renunţat în vreun fel la atributele Sale, atunci nu ar fi fost suveran. Dacă Isus nu ar fi fost suveran în timpul misiei sale pământeşti, atunci nu ar fi fost Dumnezeu. Dacă El nu ar fi fost Dumnezeu, Cuvântul care era Dumnezeu (Ioan.1:1) nu ar fi devenit niciodată trup – doar parţial Cuvântul ar fi făcut-o. Iar numele “Immanuel,” însemnând “Dumnezeu cu noi” (NAS Mat. 1:23), a fi fost o minciună, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu ar fi fost adevărat.

Au tăgăduit statornicia lui Dumnezeu. Cele mai multe opinii kenotice Îl schimbă pe cel Imutabil. Pentru ca Dumnezeu Fiul să abandoneze în vreun fel suveranitatea Sa, ar trebui să îşi schimbe caracterul sau fiinţa. Aşa ceva Dumnezeu nu ar face vreodată. “Eu sunt Cel ce sunt” (NAS Ex. 3:14). “Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (NAS Ps. 102:27). “Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.” (NAS Evr. 13:8). Potrivit lui R.C. Sproul: “Dacă Dumnezeu ar lăsa deoparte unul din atributele Sale, imutabilul ar suferi o mutaţie, infinitul ar înceta brusc să mai fie infinit; ar fi sfârşitul universului.”¹⁷
Ei subminează trăsătura monoteistă a credinţei creştine.Singura cale de a limita folosirea atributelor unei Persoane fără limitarea atributelor tuturor celor trei membri ai Dumnezeului Suprem este să-L divizezi pe Dumnezeu în trei fiinţe divine, câte una pentru fiecare dintre cele trei Persoane. Isus şi-ar putea suspenda atunci omnipotenţa, omniscienţa, omniprezenţa etc., în timp ce Tatăl şi Sfântul Duh ar continua să-şi exercite domnia suverană peste univers. Acest punct de vedere despre Treime, însă, este politeist, nu creştin. Credinţa creştină este monoteistă. Credem că există un singur Dumnezeu. “Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn” (Marcu 12:29). Crezul lui Athenasius afirmă acest adevăr: “Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu şi Sfântul Duh este Dumnezeu, dar nu sunt trei dumnezei, ci Unul singur… Tatăl este omnipotent, Fiul este omnipotent şi Sfântul Duh este omnipotent, însă nu avem trei fiinţe omnipotente, ci o singură Fiinţă omnipotentă . . . Favem deosebirea între Persoane, dar nu divizăm Substanţa.”¹⁸

Teologia kenotică a emanat două distorsiuni semnificative ale Scripturii, că Hristos, ca Dumnezeu, s-a golit de slava Sa, şi că, ca Dumnezeu, Hristos şi-a înfăptuit miracolele prin puterea Sfântului Duh şi nu şi-a folosit propria putere divină pentru a face acele miracole. Aceste două denaturări trebuie examinate în lumina infailibilei Scripturi.

Dezgolit de slava Sa?
Primul vers al cântecului popular “He is Lord,” – „El este Domnul” începe: “Emptied of His glory God became a Man.” – „Golit de slava Sa, Dumnezeu s-a făcut Om”¹⁹Deşi pasajele din Filipeni nu spun că Hristos s-ar fi golit de ceva, sunt şi dintre aceia care par a avea nevoie să adauge ceva la fiecare pasaj, pentru a-I ataca slava. Pentru asta, ei apelează la înalta rugăciune preoţească a lui Hristos din Ioan 17. ” După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.'” (NAS Ioan 17, 1-5). Ultimul verset este uneori folosit pentru a argumenta că Hristos s-a golit pe Sine de slava Sa divină la naştere şi că a reluat-o după Înviere.

Referitor la Filipeni 2:5-7, John Calvin scrie: “Pentru a ne îndemna să urmăm exemplul Său, ne arată că dacă, Dumnezeu fiind, putea arăta lumii strălucirea slavei Sale, a renunţat la dreptul Său, golindu-se de bunăvoie de el; a luat întruchiparea unui servitor, şi, având această condiţie umilă, a îndurat ca dumnezeirea Sa să stea sub o perdea a trupului.”²⁰

“Perdeaua trupului” este o aluzie la Evrei 10:19-20: ” Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său ” (NAS).

Nici dumnezeirea lui Hristos, nici atributele Sale divine, nici uzul acestora, nici slava Sa nu au fost în vreun fel golite. În schimb, ele au fost “tăinuite sub perdeaua trupului.”²¹ Este o diferenţă clară între golire şi tăinuire. Dacă aş fi fost într-o vacanţă de familie, şi aş fi păstrat toţi banii în portmoneu, aş fi preferat ca el să fie ţinut ascuns şi nu golit. E o mare diferenţă.

Confuzia privind slava lui Hristos poate fi cel mai bine redusă amintindu-ne că Scriptura vorbeşte despre slava Sa în cel puţin cinci perioade de timp.

Prima perioadă de timp este cea dinaintea creaţiei. În Ioan 17:5 este important să observăm că Hristos nu i-a cerut Tatălui slava pe care a avut-o înainte de a se întrupa. Isus a cerut slava pe care o avusese împreună cu Tatăl înainte ca lumea să fie creată.
A doua perioadă este de la creaţie până la întruparea Sa. Isus nu a cerut slava pe care a avut-o în acest timp pentru că există câteva momente – le numim teofanii²²– când slava lui Hristos a fost tăinuită, întocmai ca şi într-a treia perioadă de timp. A fost mai simplu pentru Hristos să recurgă la prima perioadă fără a trebui să se restrângă în a doua perioadă.
A treia perioadă este de la întruparea lui Hristos până la învierea Sa. În această a treia perioadă de timp Hristos s-a rugat pentru timpul viitor când avea să aibă slava pe care a avut-o cu Tatăl înainte de crearea lumii.
A patra perioadă de timp, prin urmare, este între învierea lui Isus şi înălţarea Sa.
A cincia perioadă de timp este cea de după înălţare.

În timpul celei de-a treia perioade, de la întrupare la învierea Sa, slava divină a Domnului nostru a fost tăinuită – nu golită sau limitată în vreun fel – pentru a împlini prorocirea lui Isaia privind numele Său, “Immanuel, Dumnezeul cel cu noi” (7:14). Etalarea slavei ar fi eclipsat latura umană cu care El a venit să slujească şi să izbăvească.

Dar chiar şi în această a treia perioadă Hristos a dezvăluit din slava Sa. Luca scrie: “Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim. Petru şi tovarăşii lui erau îngreuiaţi de somn; dar, când s-au deşteptat bine, au văzut slava lui Isus, şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El. În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru a zis lui Isus: “Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” Nu ştia ce spune.” (NAS Luca. 9:28-33).

Ioan, care erau cu Petru şi Iacov în acea zi, a scris mai târziu: “Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (NAS Ioan 1:14).

Luaţi aminte, vă rog, la următoarele observaţii despre ruga lui Hristos:

(1) Înaintea creaţiei, de câte ori Hristos se uita la Sine, vedea slava şi măreţia netăinuite. Acum, aşa cum se roagă El în Ioan 17, atunci când se priveşte vede mâinile din carne omenească, tăinuindu-I slava. El aşteaptă ziua când slava Sa va avea acelaşi nimb care strălucea înaintea creaţiei.

(2) Slava pe care o aştepta Hristos, însă, nu era un regres către slava Sa dinaintea întrupării, dinaintea creaţiei, ci un progres către o nouă slavă – slava Învierii Sale. Slavei Sale dinaintea creaţiei îi va fi adăugată slava trupului Său omenesc, care nu va mai tăinui slava cea divină. În schimb, trupul Său omenesc va spori acum slava naturii Sale divine – două naturi de slavă – umană şi divină, într-o singură Persoană slăvită.

(3) Tăinuirea slavei lui Hristos nu este unică în cazul celor 33 de ani de la naşterea la moartea Sa. Slava a fost ascunsă în toate cele patru perioade de la creaţie. În vremurile Vechiului Testament slava sa a fost tăinuită în unele dintre teofanii,²³ aşa cum a fost şi în timpul vieţii pământene. După învierea Sa, pe drumul către Emmaus, Isus şi-a ascuns nu doar slăvitul trup, ci şi identitatea (Luca. 24:9-32). Iar după înălţarea Sa, Ştefan l-a văzut stând la dreapta Tatălui (Fapte 7:55), dar nu este vreun indiciu că slava Sa a emanat aură ca atunci când l-a orbit pe Saul, în drumul acestuia spre Damasc (Fapte 9:32-6).

(4) Adevărul este că slava lui Hristos este multidimensională, iar Dumnezeu fiind, El o dezvălui când, unde şi cum crede de cuviinţă. În timpul vieţii Sale pe pământ, îngerii nu au încetat să-i vegheze slava, cerurile nu au încetat să Îi declare slava, nici pământul nu a fost mai puţin plin de slava Sa. Şi umilinţa, pe care El şi-a asumat-o, pentru noi, nu a fost mai puţin plină de slavă decât norul care umplea templul lui Solomon (1 Regi 8:10 ş.cl.) sau focul mistuitor care învăluia Muntele Sinai când el a dat Cele 10 Porunci (Ex. 24:16-18).

În evanghelia lui Ioan, după intrarea triumfală a Domnului nostru atunci când mulţi încă nu credeau în Hristos, Ioan îl citează pe Isaia. “Le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Apoi Ioan scrie, “Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui, şi a vorbit despre El.” (NIV Ioan 12:40-41).

Slava văzută de Isaia era slava lui Hristos, iar acea slavă nu a fost vreodată diminuată. “În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”! Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: “Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!'”(NAS Isa. 6:1-5).

Miracolele lui Hristos înfăptuite numai de Sfântul Duh?
Denaturările hristologice sunt deseori marcate de cuvintele “numai” şi “doar.” Isus a fost şi este om, însă nu numai un om. Erezia a marcat filmul muzical din anii 1970 „Jesus Christ Superstar”, când Maria Magdalena cântă despre Isus: “El este om, este doar un om.”²⁴

Crezul că Hristos şi-a înfăptuit minunile doar prin puterea Sfântului Duh creşte în popularitate, îndeosebi printre carismaticii din mişcarea puterii evangheliste. În cartea sa, Surprised by the Voice of God – Uimit de vocea lui Dumnezeu, Jack Deere scrie “La începutul misiunii în lume a lui Hristos, atât Luca, cât şi Isus Însuşi au făcut clar lucrul că sursa puterii din misiunea lui Hristos nu a fost dumnezeirea Sa, ci mai degrabă dependenţa Sa de Sfântul Duh.”²⁵ Această opinie se conformează crezului său că Isus şi-a limitat uzul atributelor divine²⁵ atunci când “a părăsit raiul [şi omniprezenţa Sa] şi s-a întrupat.”²⁶

Această opinie şubredă este în opoziţie cu patru adevăruri biblice.

Ca om, Isus s-a bizuit pe Sfântul Duh pentru a înfăptui miracole. Citând din Isaia, Hristos a spus “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi” (KJV Luca 4:18).

Nu este nimic în Scriptură, însă, care să sugereze că asta a fost singura sursă a puterii Sale. Vechiul Testament prooroceşte că va fi nu doar un Mesia uman plin de Duh (Is. 61:1-2), ci va fi chiar venirea lui Yahweh Însuşi.²⁸ De exemplu, am arătat deja că tocmai Hristos care a păşit pe pământ (Ioan. 12:41) era acel Yahweh văzut cândva de Isaia (Is. 6:1-5). Ca şi credincioşi, noi putem înfăptui lucruri mai măreţe decât Hristos, nu pentru că El a fost ca şi noi, bizuindu-se pe Duhul Sfânt, ci pentru că El a făgăduit că o vom putea face, şi pentru că El se duce la Tatăl. “Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl” (NAS Ioan. 14:12).

Ca om, Hristos s-a bizuit şi pe Tatăl care activa prin El la facerea miracolelor. În Evanghelia sa, Ioan scria:

³³“Iudeii I-au răspuns: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.”. . . ³⁶[Isus a răspuns,] cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: “Sunt Fiul lui Dumnezeu!” Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi; Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.”³⁹La auzul acestor vorbe, căutau iarăşi să-L prindă; dar El a scăpat din mâinile lor” (NAS Ioan. 10:33-39).

Îl vedem aici pe Hristos dându-le iudeilor o apologie bicefală. Isus s-a identificat pe Sine cu Dumnezeu prin ceea ce a spus – “chiar dacă nu mă credeţi,” (vs. 38) şi prin miracolele Sale – “credeţi lucrările” (vs. 38). Aici Hristos le indică miracolele Sale pentru a dovedi că este Dumnezeu, nu pentru a le dovedi că este plin de Duhul Sfânt.

Ca om, Hristos s-a bizuit şi pe Sine – pe propria Dumnezeire, pentru a înfăptui miracole fără a le arăta ca făcute de Sfântul Duh sau de Tatăl Său. Un pasaj-cheie, de examinat, apare în Evanghelia lui Marcu.

“În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: “Să trecem în partea cealaltă.” După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla, şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat, şi I-au zis: “Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: “Taci! Fără gură!” Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: “Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: “Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?”” (NAS Marcu. 4:35-41)

Este important să observăm aici că nu Hristos şi-a corectat discipolii spunându-le că nu El ar fi cel care le-a salvat vieţile, ci că a înfăptuit minunea prin puterea Duhului Sfânt. Discipolii au avut dreptate afirmând că vântul şi valurile I s-au supus Lui – lui Isus!

Cea mai clară dovadă că Hristos s-a bazat pe propria dumnezeire pentru a face miracolele se află în învierea trupului Său, atunci când era mort trupeşte şi total inapt de a se bizui pe Sfântul Duh. După alungarea neguţătorilor din templu, iudeii au cerut un semn, la care Hristos a răspuns: “Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.’ Iudeii au zis: “Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre Templul trupului Său. Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus.” (NAS Ioan. 2:19-22).

Oriunde în Noul Testament diateza activă a verbelor greceşti pentru “a înălţa” şi “a învia” confirmă împlinirea profeţiei lui Hristos. “Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi”” (NAS Luca. 16:31). “Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (NAS 1 Tes. 4:14). „Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi.” (NAS Fapte 10:40-41).

Ca Dumnezeu întrupat, Isus a lucrat la unison cu Sfântul Duh şi cu Tatăl pentru a înfăptui miracolele. Acest lucru este în mod deosebit evident în privinţa învierii Sale.

La punctul trei de mai sus, am arătat că Hristos s-a înălţat. Hristos spune: “îl voi ridica” (NAS Ioan. 2:19) iar Luca scrie “a înviat din morţi” (NAS Faptele 10: 41). Însă în aceleaşi două pasaje vedem un gând contrastant. Nu doar Hristos s-a înălţat pe Sine, dar vedem şi un al doilea adevăr l-a înviat. Ioan scrie, ” a fost ridicat,” (2:22) ca şi cum altcineva ar fi făcut-o, iar Luca scrie: “Dar Dumnezeu L-a înviat ” (Faptele 10:40).

Nu numai că Isus spune că îşi va ridica trupul, dar aflăm şi că Sfântul Duh l-a ridicat (Rom. 8:11) şi că Tatăl l-a ridicat (Gal. 1:1). Majoritatea referirilor afirmă că Dumnezeu – evident, Dumnezeul Triunitar – l-a ridicat pe Hristos (de ex. Faptele 2:24, 3:15, 4:10, 5:30, 13:30, Rom. 10:9, 1 Cor. 6:14, 1 Pet. 1:21).

Isus a fost şi este pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om, o Persoană cu două naturi. Aşa cum credem în sălăşluirea Sfântului Duh (Rom. 8:11), a Tatălui (Ioan. 17:23) şi a Fiului (1 Ioan. 3:24) pentru ducerea unei vieţi creştine, aşa şi Hristos, ca om, s-a bizuit pe sălăşluirea Sfântului Duh , a Tatălui şi a propriei Sale dumnezeiri – pe El Însuşi, pentru a înfăptui miracole. Ca Dumnezeu, Hristos a conlucrat cu Sfântul Duh şi cu Tatăl pentru a face miracole.

Filipeni 2:5-8
⁵“Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: ⁶El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ⁷ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” (NAS Fil. 2:5-8).

Ar fi de prisos şi ar depăşi expertiza mea să măsor măiestria lui Rodney Decker privind pasajul kenotic.²⁹ Explicaţia sa asupra textului grecesc concurează cu cele ale altor scolastici greci şi este cea mai clară explicaţie care se poate găsi pe internet. Intenţia mea aici este doar să rezum câteva observaţii din studiul pe care l-am făcut.

Isus nu s-a golit pe Sine de nimic (Decker).³⁰Aici, fără îndoială, el explică nu ce a fost Hristos, ci felul în care a acţionat” (Calvin).³¹ Unul din cele mai puternice argumente istorice vine de la Chrysostom, un duhovnic grec a cărui limbă era doar la 300 de ani de cea a lui Pavel, şi care s-a schimbat mai puţin decât cea a Regelui James în ultimii 400 de ani. În expunerea asupra pasajului, hristologia lui Chrysostom aa triumfat asupra tuturor ereziilor din precedenţii 300 de ani.³⁵
Context. Context. Context. Kenoticul încalcă una din regulile fundamentale ale exegezei. El citeşte textul: “Care având chipul lui Dumnezeu, s-a golit de Sine,” şi atribuie această golire naturii divine. “Ekenosen,” însă, apare în contextul imediat al naturii umane a lui Hristos: ” n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” Hristos era chiar în aceeaşi natură a lui Dumnezeu; era însă şi om, totuşi, astfel că nu a privit egalitatea cu Dumnezeu ca pe un lucru cuvenit. Şi, în context, “a luat un chip de rob,” Îl aflăm pe Hristos golindu-se, prins între două stări ale naturii Sale umane, urmând: ” făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” A fost doar omul Hristos cel ce s-a golit pe Sine.
Îndemnul lui Pavel este întru Hristos ca om, nu ca Dumnezeu. Contextul mai larg în Filipeni 2:7 este îndemnul lui Pavel la umilinţă: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.” (2:5 ESV) Pavel nu ne îndeamnă să fim precum Dumnezeu. El ne îndeamnă să fim ca omul, omul desăvârşit, slujitorul desăvârşit, Hristos în perfectă umilinţă. “Odată ce El s-a supus, nu a ales El asta de bună voie şi potrivit voinţei Sale, nemaifiind astfel un act de umilinţă?” (Chrysostom).³⁴
Pavel nu se contrazice în afirmaţii; nici Dumnezeu nu o face. Contextul mai larg al scrierilor lui Pavel şi echilibrul cu Scriptura este consistent. Pavel nu le-ar spune colosenilor că deplinătatea lui Dumnezeu a sălăşluit în Hristos (Col. 1:19-20) şi filipenilor că ceva mai puţin de Dumnezeu a sălăşluit în Hristos. Nici Dumnezeu nu ar face-o. Dumnezeu este corect; Cuvântul Său este adevăr; El nu minte.
Hristos nu avea nevoie să demonstreze că este Dumnezeu. Având dumnezeirea Sa diminuată într-un anume fel, Hristosar fi putut privi egalitatea cu Dumnezeu ca un lucru normal.
A te goli înseamnă a evolua. Aşa cum un atlet devine mai bun uitând de sine sau golindu-se în timpul antrenamentului, aşa şi Hristos dinaintea întrupării a devenit “mai bun” golindu-se pe Sine într-o natură umană prin care a putut suferi şi muri pentru păcatele noastre. ” Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi. Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine ” (NAS Fil. 2:17-18). În identificarea sa cu Hristos, Pavel face o paralelă între propria uitare de sine şi cea a lui Hristos. Sacrificiul lui Pavel a fost finit şi anticipat. Cel al lui Hristos a fost infinit şi un fapt împlinit; Pavel alege cele mai puternice cuvinte pentru descrierea magnitudinii sacrificiului Său, El “s-a golit pe Sine.” “Cum s-a golit pe Sine?'” întreabă Augustin. “Luând asupra Sa ceea ce nu fusese, fără a pierde ceea ce era.”³²“Ceea ce a fost, a rămas şi ceea ce nu fusese, a luat asupra Sa,’ se cântă în Liturghia Romană” (Catehismul Catolic).³³

Doar prin interpretarea eronată a adevărurilor biblice despre cele două naturi ale lui Hristos poate să concluzioneze cineva, din acest pasaj sau oricare altul din Scriptură, că Hristos cel preîntrupat s-a golit în sensul literal de ceva. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să vă lumineze în citirea acestor rânduri.

Două capete, două centre?
Potrivit lui S.M. Smith, în Elwell’s Evangelical Dictionary of Theology- Dicţionarul Evanghelic de teologie Elwell, teologia kenotică a apărut ca urmare a trei chestiuni istorice.

“Prima chestiune era de a găsi o cale de a înţelege persoana lui Hristos, care a lăsat ca umanitatea Sa deplină să fie exprimată corespunzător. Studiile biblice au dat bisericii o evidenţă pregnantă că creştinismul a început de la primele întâlniri cu omul Isus. Critica scolastică l-a “readus” în lumina acestor circumstanţe. A crescut îngăduinţa faţă de limitările acelei epoci “preştiinţifice” şi s-a văzut mai clar portretul sinoptic al personalităţii umane a omului Isus. Toate acestea trebuie spuse în legătură cu Hristos, nu numai o abstracţiune numită omenesc “asumată” de Dumnezeu Fiul.

A doua chestiune, la fel de importantă, era afirmaţia că Dumnezeu era cu adevărat în Hristos. Crezurile sunt corecte: şi Dumnezeu, şi om. Problema este cum poate fi acest lucru spus fără a-L transforma pe Hristos într-o aberaţie. Dacă a fi om înseamnă să înveţi, să creşti etc., iar a fi Dumnezeu înseamnă să fii omniscient, atunci cum putem vorbi de o singură persoană? Să fi avut cumva “două capete”?

A treia problemă este parţial legată de prima. Vârsta ne învaţă să gândim în termeni de categorii psihologice. Conştiinţa era o categorie centrală. Dacă în “centrul” nostru se află conştiinţa, iar dacă Isus era deopotrivă Dumnezeu omniscient şi om limitat, atunci el a avut două centre, nemaifiind astfel unul dintre noi. Hristologia devenea neconvingătoare pentru unii.”³⁶

Intenţia noastră aici este să ajutăm la a face hristologia ortodoxă convingătoare fără a redefini sensul noţiunii “ortodox” şi a ajunge la concluzia blasfematoare a lui Smith că “teologia kenotică este în realitate o variantă, o nouă formă de credinţă ortodoxă, biblică.”³⁷ Pentru a nu-L remodela pe Hristos în imaginea noastră, trebuie să ne amintim că autoritatea noastră este Scriptura, nu raţiunea noastră omenească. Ne folosim raţiunea pentru a afirma adevărul şi autoritatea Scripturii, nu de a o înlocui cu autoritatea noastră.

Psihologia modernă oferă multe scenarii despre cum ar fi putut exista cele două naturi ale lui Hristos într-o singură Persoană. Orice aventurare în această zonă depăşeşte Scriptura şi este pură speculaţie. Intenţia explicaţiei următoare, însă, nu e de a arăta cum se leagă aceste două naturi, ci de a arăta un singur scenariu posibil, rezonabil despre cum cele două naturi ar putea relaţiona în maniera care este adecvată ortodoxiei biblice, istorice.

Abilitatea de a face mai multe lucruri deodată nu divide o persoană în două persoane. Ca oameni, avem niveluri de conştiinţă care ne permit să facem mai multe lucruri deodată. Am învăţat să îmi mănânc sandvişul şi să vorbesc la telefon în timp ce conduc. Nu sunt diferit de un manager ocupat, o mamă ocupată sau un jucător expert de şah ce se concentrează la câteva strategii simultan. Mă divide abilitatea de a-mi concentra atenţia spre două lucruri simultan în două persoane? Nu.

Ca om, Isus nu a fost două persoane pentru că a făcut mai multe lucruri deodată. În timpul celor 33 de ani pe pământ, Isus a fost o fiinţă umană ca şi noi, însă fără păcate. El ” creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca. 2:52). Ca şi copil, a învăţat ca şi noi să facă mai multe lucruri odată. El, ca oricare dintre noi, avea niveluri de conştiinţă care îi permiteau să meargă, să vorbească şi să gândească simultan. Dar asta nu Îl făcea să fie două persoane.

Abilitatea de a face lucruri fără a fi conştientă că le face nu divide o persoană în două persoane. La vârste fragede, ne acapara multă gândire conştientă mestecarea şi înghiţirea mâncării. La fel şi învăţarea pronunţării cuvintelor, a condusului unei maşini. Părinţii care îi învaţă pe adolescenţă să conducă pricep repede că nu trebuie să îi distragă în timp ce conduc. La început, condusul necesită atenţie concentrată, ca mâncatul şi vorbitul odinioară. Odată ce câştigăm experienţă, însă, facem aceste lucruri fără a fi complet conştienţi de ele. Învăţăm şi să facem mai multe lucruri simultan.

De exemplu, adesea mănânc şi vorbesc la telefonul mobil în timp ce conduc. În acest timp, citesc semnele rutiere, apreciez traficul, ascult claxoane şi sirene, apreciez mâncarea, ascult persoana de la telefon, îmi coordonez mestecatul şi înghiţirea, fără a înceta să respir. Însă această abilitate de a face toate lucrurile astea fără a mă concentra în mod deosebit mă divide pe mine în două persoane? Nu.

Toţi facem lucruri fără a fi complet conştienţi că le facem. Unele lucruri se fac uşor, cum ar fi respiratul. Alte acţiuni sau reacţii sunt ceva mai dificil de făcut – de pildă, când ne supărăm din cauza faptelor sau vorbelor cuiva. Unele niveluri de conştiinţă, precum cele ce provin din perioada prenatală, nu pot fi accesate nici măcar cu ajutorul celor mai buni terapeuţi. Faptul că o persoană face lucruri fără a fi conştientă că le face nu o divide în mai mult de o persoană.

Ca fiinţă umană, Isus făcea mai multe lucruri, precum vorbitul şi mersul, în timp ce nu era complet concentrat la fiecare lucru pe care îl făcea.³⁸ Abilitatea de a face lucruri fără a fi conştient că le face nu l-a divizat pe Isus în mai mult de o persoană.

Abilitatea lui Dumnezeu de a face deodată mai multe lucruri nu Îl divide în două persoane. Dumnezeu are niveluri şi dimensiuni ale conştiinţei pe care mintea noastră umană niciodată nu le va putea cuprinde. Ioan scrie: “Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (NAS 1 Ioan. 5:14-15). Dumnezeu îşi distribuie conştiinţa, atenţia intensă în particular către milioanele de copii ai Săi simultan. Însă El este un singur Dumnezeu.

Ca Dumnezeu, Isus nu a fost mai mult de o persoană din cauză că a făcut mai multe lucruri simultan. Ca deplin Dumnezeu în trup, în timpul celor 33 de ani pe pământ, Isus a continuat să îşi folosească omnipotenţa, omniscienţa şi omniprezenţa pentru a susţine fiecare stea. Dar în uniunea Sa cu Tatăl şi Sfântul Duh, El a fost un singur Dumnezeu.

Ca Dumnezeu şi ca om, Isus a fost şi este o singură Persoană. “Umilinţa lui Hristos a fost în faptul că,om fiind, nu şi-a folosit mereu sau pe deplin puterile dumnezeieşti.”³⁹ A făcut astfel pentru a creşte şi învăţa aşa cum facem noi, pentru a deveni marele nostru preot prin supunerea faţă de Dumnezeu, aşa cum fiind unul de-al nostru a oferit exemplul unei vieţi perfecte, ca sacrificiu, pentru a ne da nouă propria Sa virtute.

Ca om, Isus făcea mai multe acţiuni în timp ce nu era concentrat asupra fiecărui lucru făcut, şi avea niveluri de conştiinţă asupra cărora nu era concentrat. “Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele.” (KJV Prov. 20:5). În experienţa sa umană, Isus se putea asocia cu natura sa divină aşa cum avea acele “ape adânci” ale preconştientului, inconştientului, subconştientului sau o vastă neştiinţă. Numeroase categorii psihologice abundă.

Nu era nici posibil, nici necesar ca intelectul uman al lui Hristos să cuprindă vasta cunoaştere a intelectului Său divin. Asta însă îi va îngădui să se dezvolte intelectual ca unul dintre noi. Nu era necesar pentru Hristos nici să ştie, în intelectul Său omenesc, tot ce făcea ca Dumnezeu. El era o persoană care se dezvolta şi învăţa precum unul din noi, făcând simultan şi lucrarea lui Dumnezeu (Ioan. 5:17), fără a fi conştient, în intelectul Său uman, de ceea ce făcea în natura Sa dumnezeiască.

Ca Frate al nostru, ca unul dintre noi, Isus s-a dezvoltat în relaţia cu Dumnezeu ca unul dintre noi, fără a fi împărţit în două persoane sau centre.

Isus avea un suflet (Mat. 26:38); El probabil comunica cu sufletul Său aşa cum a făcut-o David (Ps. 42:5).
El avea şi o conştiinţă, pe care o auzea perfect.
Isus Îl avea pe Sfântul Duh pentru a-L călăuzi şi întări, aşa cum Îl avem şi noi, doar că El l-a ascultat pe Duh în mod desăvârşit. În vreme ce trăirea Sa umană asculta şi urma Duhul, semănând cu traiul nostru, Duhul care Îl călăuzea era, în realitate, propriul Său Duh pe care-l avea ca Dumnezeu Fiu – Sfântul Duh “care provine de la Tatăl şi Fiul” (Crezul niceean).⁴⁰
Isus avea un eu divin. Acest eu este persoana, acel “mine,” “însumi” şi “eu” – termeni interschimbabili, depinzând de structura propoziţiei sau a frazei. Isus a fost şi este o persoană divină – un Ego; dacă ar fi avut două ego-uri, ar fi fost un Hristos divizat în două persoane. Cu toate că era doar un singur Eu divin, trăirea acelui Ego e posibil să fi fost rânduit asemănător modului în care trăim noi cu ego-urile noastre. Ca om, Isus probabil că era obişnuit să îşi consulte conştiinţa mai mult decât măreţia Sa ca Dumnezeu, pentru a putea trăi în felul omenesc.
În traiul Său uman, Isus comunica şi cu Dumnezeu. Ca şi credincioşi, noi comunicăm cu fiecare Persoană a Treimii: cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh. Ca om, Hristos a făcut aidoma, dar atunci când comunica cu Fiul divin, comunica cu propriul Său sine, iar de câte ori Hristos vorbea cu Sine. El era o singură Persoană. Atunci când comunica cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, El comunica cu doi membri ai Treimii unită cu ego-ul Său divin. Din acest motiv Isus putea spune “Eu şi Tatăl suntem una” (Ioan. 10:30).

Ca om, Hristos nu era omniscient, însă ca Dumnezeu avea niveluri infinite de conştiinţă şi puteri care ţineau toate lucrurile laolaltă (Col. 1:17). Ca om, El nu obişnuia să acceseze aceste niveluri ale conştiinţei divine. Când a făcut-o, experienţa Sa în a primi cunoaştere de la Dumnezeu a fost, probabil, foarte asemănătoare cu a noastră. Posibil ca Isus să fi accesat informaţiile de la intelectul Său divin într-un mod asemănător celui în care un computer accesează informaţii de pe Internet, însă intelectul Său omenesc limitat să nu fi putut “descărca” toată cunoaşterea vastă a omniscientului Dumnezeu, ci doar porţiuni.

Aşa cum Dumnezeu ne dă nouă viziuni, aşa i-a dat şi intelectului omenesc al lui Hristos viziunea lui Nathanael sub smochin (Ioan. 1:48). Ca om, Hristos a trăit experienţa viziunii ca şi noi, dar Dumnezeul de la care a primit viziunea era propria Sa persoană divină – natura Sa dumnezeiască.

Cunoaşterea nelimitată a intelectului Său divin era la îndemâna intelectului Său uman, dar nu o putea accesa în mod normal. De exemplu, El nu a ştiut ziua întoarcerii Sale (Mat. 24:36). “nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”⁴¹

Ca Dumnezeu, nimic din conştiinţa umană a lui Hristos nu a scăpat omniscienţei conştiinţei Sale divine. Ca Dumnezeu, “născut şi nu creat,”(crezul niceean)⁴² “. . . naşterea Fiului [de către Maria] a fost şi lucrarea Fiului Însuşi.”⁴³ Ca Dumnezeu, Hristos cel necreat a sprijinit natura sa umană creată.

În concluzie, vedem că a face mai multe lucruri simultan, fără a fi conştienţi că le facem, nu înseamnă că avem două capete sau două centre de conştiinţă. Isus a avut o conştiinţă omenească, ca şi noi, şi o conştiinţă divină care sprijinea creaţia. Ceea ce am arătat aici este pur şi simplu că “Isus poate fi deopotrivă prezenţa omniscientului Dumnezeu şi a omului limitat, în dezvoltare.”⁴⁴ Dar, aşa cum am arătat, El a fost şi este o singură Persoană.

Trei încercări ale ortodoxiei
Pe lângă examinarea opiniilor kenotice în lumina Scripturii şi a credinţelor istorice, următoarele încercări pot fi folosite pentru a demonstra inconsistenţa şi amăgirea lor lăuntrică.

Încercarea celeilalte naturi. Dacă veţi da un calificativ unei naturi, pot surveni anumite probleme hristologice dacă acelaşi calificativ este dat celeilalte naturi. Să luăm, de exemplu, crezul că Isus a renunţat voluntar la folosirea anumitor atribute dumnezeieşti. Aplicând aceeaşi limitare la umanitatea Sa, am putea întreba “Apar oare probleme dacă spunem că Isus a renunţat voluntar la anumite atribute omeneşti?” Aici putem include slăbiciunea umană, ignoranţa, sentimente, vise sau capacitatea de a fi tentat. În întrupare, Isus nu a renunţat la folosirea vreunuia din atributele Sale umane; nu a renunţat nici la vreunul din atributele dumnezeieşti.
Încercarea celor trei persoane. Dacă dăm un calificativ unei Persoane, vor apărea probleme legate de Treime dacă acelaşi calificativ este aplicat tuturor celor trei persoane ale Trinităţii? De exemplu, dacă Tatăl şi Sfântul Duh ar fi renunţat de bunăvoie la folosirea atributelor omnipotenţei, omniscienţei şi omniprezenţei, în aceeaşi manieră în care cred unii că a făcut-o Hristos, s-ar fi schimbat Dumnezeu sau altceva din univers? Este evident că toată creaţia ar fi încetat să mai existe. Folosirea voluntară a omnipotenţei îi este necesară lui Dumnezeu pentru a sprijini creaţia.
Încercarea „ascultă şi priveşte”. Ascultă ceea ce autorul sau vorbitorul afirmă şi observă ceea ce el sau ea face sau afirmă. Dacă acea părere afirmă că fiecare natură nu este diminuată şi este neschimbată, verificaţi pentru a vedea dacă se adaugă ceva sau se sfârşeşte prin a nega sau tăgădui ceea ce a fost afirmat? De exemplu, dacă se afirmă deplina dumnezeire a lui Hristos, iar apoi îi este dat doar calificativul de natură esenţială, atunci autorul părerii, prin acest calificativ, susţine de fapt că o parte a naturii lui Dumnezeu s-a schimbat atunci când El s-a întrupat. Scriptura şi rezumatele istorice exclud orice încercare de a diviza natura dumnezeiască în părţi schimbătoare şi neschimbătoare. Cele două naturi au fost unite fără a fi schimbate.

Dumnezeirea lui Hristos – link-uri utile
Teologia kenotică a răspândit un nor ceţos asupra dumnezeirii lui Hristos. Următoarele comentarii şi link-uri, chiar dacă nu direct tangente la teologia kenotică, sunt incluse aici pentru a evidenţia dumnezeirea veşnică a Domnului nostru.

Scriitorii Evangheliei Îl identifică pe Isus cu Dumnezeu (Zaspel, Catholic Encyclopedia).⁴⁵
Potrivnicii lui Isus l-au identificat cu Dumnezeu atunci când l-au acuzat de blasfemie. L-au crucificat deoarece El susţinea că este Dumnezeu (Christian Think Tank, Catholic Encyclopedia).⁴⁶
Prietenii lui Isus i-au confirmat dumnezeirea (Zaspel).⁴⁷
Alţi scriitori ai Noului Testament au recunoscut deplina dumnezeire a lui Hristos (Zaspel,Catholic Encyclopedia, Buntin).⁴⁸
Scriitorii păgâni au confirmat creştinii de la începuturi credeau în divinitatea lui Hristos (Catholic Encyclopedia).⁴⁹
Ideea de “Fiu al lui Dumnezeu” Îl identifică pe Isus ca deplin Dumnezeu (Catholic Encyclopedia).⁵⁰
Spre deosebire de alte figuri biblice, Isus nu a refuzat să fie adulat (Zaspel, Christian Think Tank).⁵¹
Scrierea Nomina Sacra a Bisericii Timpurii dezvăluie cucernicia cuvenită dumnezeirii lui Hristos (Christian Think Tank).⁵²
În cel puţin 25 de însuşiri, denumiri, acţiuni ale Vechiului Testament, Yahweh este desemnat ca Isus din Noul Testament. Scriitorii Noului Testament l-au văzut pe Isus ca fiind întruparea lui Iehova. (Christian Think Tank, Zaspel).⁵³

Sunt kenoticii creştini?
Ocrotirea credinţei are deopotrivă un conţinut intelectual – ” Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn ” şi o primire a inimii – ” şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit ” (NAS Rom. 10:9).

Credinţele de la începuturi erau formulate pentru a ocroti conţinutul intelectual al Evangheliei. Fiecare erezie majoră denaturează Ioan 3:16: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (NAS). Doar punctul de vedere ortodox, biblic, asupra întrupării îngăduie ca sângele ispăşitor al lui Hristos să ne cureţe de toate păcatele (1Ioan. 1:7).

De exemplu, pentru docetist, Isus nu a fost într-adevăr om. “Singurul Fiu născut” nu a ajuns cu adevărat pe cruce, deoarece Dumnezeu nu-şi putea vărsa sângele şi muri. Apostolul Ioan a condamnat această idee în secolul întâi. “Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.” (NAS 1 Ioan. 4:2-3). Şi cei din Calcedonia au condamnat doceticismul, în 451.

Pentru arian, sau martorul lui Iehova contemporan, Isus nu a fost cu adevărat Dumnezeu. Nu a fost singurul născut Fiu al lui Dumnezeu, ci a fost creat, cel mai însemnat dintre creaţii, măreţ, însă mai puţin ca Dumnezeu. Sângele lui Hristos a fost mai puţin decât dumnezeiesc, nefiind astfel capabil să ne cureţe păcatele. Arianismul a fost condamnat la Consiliul din Niceea din 325.

Pentru un nestorian, Isus a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat, însă Hristos nu a fost o singură Persoană, ci două. El era divizat; cele două naturi au rămas separate. Fiul Mariei, nu singurul născut al lui Dumnezeu, a fost dat; singurul Fiu născut a rămas separat de fiul uman care a murit pe cruce. Astfel stând situaţia, doar sânge omenesc ar fi fost vărsat; nu ar fi avut nici o putere intrinsecă de a ne şterge păcatele. Cei din Calcedonia au condamnat nestorianismul în 451.

Cea mai mare parte a teologiei kenotice este neo-ariană ori neo-nestoriană; ea distruge eficienţa sângelui ispăşitor al lui Hristos. Diminuează şi dumnezeirea lui Hristos în ceva mai puţin decât Dumnezeu şi Îl recreează pe Dumnezeu sub formă de trei Dumnezei, sau separă natura divină de cea umană, împărţind astfel persoana lui Hristos. Prin urmare, pentru adevăratul kenotic, Christ’s sângele lui Hristos nu are puterea intrinsecă de a ne izbăvi de păcat. Adevăratul kenotic nu este un creştin adevărat.

Totuşi, mulţi kenotici nu sunt consecvenţi în hristologia lor. Ei nu cred că Hristos era suveran când a murit pe cruce, dar cred cu adevărat că sângele lui Hristos era sângele lui Dumnezeu (Fapte 20:28), crezând astfel că sângele lui Isus ne curăţă de păcate (1Ioan. 1:7). Aceşti kenotici sunt fraţi şi surori care nu au avut timp să studieze cele două naturi ale lui Hristos, sau au avut înclinaţia şi nevoia de a reveni la spusele adevărului biblic despre cele două naturi ale Domnului nostru.

Dacă nu aţi avut timp să studiaţi cele două naturi ale lui Hristos, vă invit să exploraţi aceste link-uri din acest web site pentru a afla adevărul, portretul biblic al lui Hristos. Ori de câte ori Scriptura este citată, deschideţi Biblia şi citiţi versetul.

Dacă aţi fost atraşi de opiniile motivate intelectual, dar denaturate, ale kenoticii, vă invit să vă reconsideraţi părerile în lumina Scripturii. Nepieritorul „Eu sunt Acela ce ţine istoria în mâinile Sale” a intrat în istorie ca fiind unul dintre noi, suferind şi murind pentru iertarea păcatelor voastre. Nu doar că veţi accepta această iertare, dar veţi reveni de la denaturările despre Hristos la Hristos cel adevărat şi viu, a cărui sânge vărsat a fost cu adevărat divin. Poate că următoarele adevăruri incontestabile din dragele noastre imnuri vă vor ajuta pe drumul către Hristos cel biblic.

“Pe vechea cruce nemiloasă, pătată de dumnezeiescul sânge, O frumuseţe minunată văd.”⁵⁴ “Doamne, eu cred că al Tău sânge neasemuit, ce la-ndurarea lui Dumnezeu pentru vecie se roagă de iertarea păcătoşilor , Pentru mine şi-al meu suflet, s-a vărsat.”⁵⁵ “Ci veţi fi liberi de povara păcatului: Este putere în sângele acela . . . putere minunată în sângele fără de preţ al mielului.”⁵⁶ “Sunteţi spălaţi în sânge, în sângele de Miel ce curăţă păcate? Vă sunt straiele nepătate? Sune ele albe ca omătul? Sunteţi spălaţi în sângele de Miel?”⁵⁷ “Ce-mi poate curăţa păcatul? Nimic afară de sângele lui Hristos.”⁵⁸ “Vai! Şi-a sângerat al meu Mântuitor? Şi a murit al meu Stăpân? Şi-a dedicat neprihănitu-i suflet pentru păcătoşi de teapa mea!”⁵⁹ “Nimic mai bun să cer nu am, doar slava Ta – Şi-mi voi albi veşmintele în sângele de Miel ce-a suferit.”⁶⁰

Concluzie
Fred Zaspel a observat corect: “Doctrinele tratate cu neglijenţă deschide repede calea ereziei.”⁶¹ Fiecare dintre noi fost povăţuit, ca şi Timotei, “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim 2:15). Marea criză în învăţătura conservatoare, bazată pe Biblie, provine dintr-un eşec al cugetului, un eşec în studierea doctrinelor ce formează miezul credinţei creştine. Infidelitatea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu este şi ea o ispită – nu mai puţin decât infidelitatea faţă de partenerul de căsătorie. Noi “adevăruri” îl momesc pe credincios, pentru a avea relaţii ilicite. Erezia înseamnă lipsă de respect pentru cucernicie.

Această pagină web a fost alcătuită în triplu scop: (1) Pentru a-i ajuta pe cei ce nu au studiat cele două naturi ale lui Hristos să priceapă punctul de vedere biblic adecvat asupra umilinţei Sale, (2) pentru a furniza resurse celor ce înţeleg punctul de vedere biblic în apărarea lui şi (3) de a oferi resurse pentru afirmarea adevărului într-o lume creştină a ignoranţei, dezinformării, apatiei şi ereziei. În funcţie de scopul urmărit, veţi găsi în aceste link-uri informaţii pentru a înţelege, pentru a vă inspira în apărarea şi a motiva propovăduirea adevărului, oriunde v-ar fi aşezat Dumnezeu.

Când citiţi articolele şi lucrările ataşate acestui site, amintiţi-vă, vă rog, că adevărul nu este conservator sau liberal. Există doctrina adevărată şi falşi dascăli. Există Evanghelia şi mai există şi o altă evanghelie. Sunt oameni care şi-au dat viaţa – au fost bătuţi, aruncaţi la lei and şi exilaţi pentru adevărurile spuse şi care au ajuns până la noi; sunt şi dintre aceia despre care Domnul nostru spunea că ar sta mai bine pe fundul mării cu o piatră de moară legată de gât. Sunt dintre cei cu inima pură care Îl văd pe Isus, sunt şi dintre aceia care, deşi au văz, nu Îl pot vedea.

Acoperirea largă a link-urilor de la acest site subliniază realitatea potrivit căreia chestiunea deplinei dumnezeiri a lui Hristos se bazează pe gândirea biblică, ortodoxă, de-a lungul istoriei. În studiul şi descoperirea dumnezeirii neştirbite a Domnului nostru, este şi rugăciunea noastră ca voi, la rândul vostru, să vă învăluiţi în slava umilinţei lui Hristos.

Note de final

Părintele Al Lauer, Presentation Ministries, One Bread One Body, 9 April1998. Vezi http://w3.one.net/~presmin/OBOB/v14n3/ob980409.html
William Barclay, Barclay’s Daily Bible Study Series (NT), The Bible Library CD Rom.
WMBI Radio, John MacArthur, “Grace to You,” 17 December 1997.
WMBI Radio, Chuck Swendoll, “Insight for Living,” 5 February 1998.
Jack Deere, Surprised by the Voice of God, p. 43.
Elisabeth Elliot, “Gateway to Joy,” 17 June 1999. Vezi http://www.backtothebible.org/gateway/today.htm/887.
WMBI Radio, David Jeremiah, “Turning Point,” 23 September 1993.
WMBI Radio, Joe Stowell, “Moody Presents,” 10 December 1997.
WMBI Radio, Erwin Lutzer, “Running to Win,” 18 Mai 1999. Într-o scrisoare pe care mi-a adresat-o, Dr. Leutzer scria că nu a vrut să spună “God’s omnipresent feet changed into human feet.” Part of his intent “was to help people understand the radical nature of the incarnation.”
Creed of Chalcedon, see http://kenosis.info/four_creeds.shtml.
Creed of Athenasius, see http://kenosis.info/four_creeds.shtml.
Rodney Decker, “Philippians 2:5-11, The Kenosis,” at http://www.bbc.edu/courses/BBS/RDecker/DckrKen.htm.
John O’Connell, “The Human Knowledge of Christ.” The Catholic Faith (March/April, 1997). See http://www.catholic.net/RCC/Periodicals/Faith/0304-97/christo2.html.
Charlie Buntin, “The Empty God,” at http://www.bible.org/docs/theology/christ/kenosis.htm
O’Connell.
Don Fortner, quoted in e-mail distribution from grace.quotes@snet.net.
R.C. Sproul, “How Could Jesus Be Both Divine and Human?” at http://www.mbrem.com/jesus_Christ/sproul.htm
Creed of Athenasius.
Word Music, The Hymnal for Worship and Celebration, Tom Fettke, Senior Editor, Hymn 105, “He is Lord.”
John Calvin, Institutes of the Christian Religion, Book 2, Chapter 13, pt.2. See http://www.ccel.org/c/calvin/institutes/bookii/bookii25.htm.
Ibid.
Erwin Lutzer, “Christ Before Bethlehem” at http://www.moodychurch.org/radio/index.html.
Ibid
Jesus Christ Superstar, “I Don’t Know How to Love Him.” See http://www.geocities.com/Broadway/Stage/7071/lovehim.html
Jack Deere, Surprised by the Voice of God, p. 44.
Ibid, p. 43.
Deere, “Our Beliefs,” Trinity Fellowship Church, at http://www.trinityamarillo.org/welcome/beliefs_faith.htm..
Fred Zaspel, The Person of Jesus Christ, at http://www.biblicalstudies.com/bstudy/christology/jesus1.htm.
See the Catholic Encyclopedia, at http://www.newadvent.org/cathen/07706b.htm.
See Trinity IIIex at http://www.christian-thinktank.com/trin03ex.html.
Decker.
Ibid.
Calvin.
Augustine, “Sermons On Selected Lessons Of The New Testament – 2. Sermon II,” at http://www.ccel.org/fathers/NPNF1-06/ecf3-2.htm.
Catholic Catechism – Pt. 1, Sec. 2, Ch. 2, Article 3, pt.469 at http://www.scborromeo.org/ccc/p122a3p1.htm.
Chrysostom, “Homilies on Philippians, Colossians, & Thessalonians, Homily VII, Philippians 2:5-11.” at http://www.ccel.org/fathers/NPNF1-13/chrysostom/philippi/phil-h07.htm.
See also Trinity IIIex.
Chrysostom, “Homilies on Philippians, Colossians, & Thessalonians, Homily VI, Philippians 2:5-8.” at http://www.ccel.org/fathers/NPNF1-13/chrysostom/philippi/phil-h06.htm.
S.M. Smith, “Kenosis.” Elwell’s Evangelical Dictionary of Theology. The Bible Library CD Rom. The article can be viewed at http://mb-soft.com/believe/txn/kenosis.htm.
Ibid
As descendants of Adam born with sinful natures, not being aware of all we are doing often leads us to sin. But without this sin nature Christ did not have to be conscious of everything He was doing. Also, as God he was protected from sin, though “tempted in all things as we are, yet without sin” (Heb. 4:15).
Luther’s Small Catechism, (St. Louis: Concordia Publishing House, 1986), p. 127.
Nicene Creed.
WMBI Radio, Donald Cole, “Open Line,” 16 July 2001.
Nicene Creed.
Augustine, “Sermons on Selected Lessons of the New Testament, Sermon 2, pt. 11” at http://www.ccel.org/fathers/NPNF1-06/ecf3-2.htm.
Smith.
Zaspel. Catholic Encyclopedia.
Trinity IIIex.
Zaspel.
Ibid. Catholic Encyclopedia. Buntin.
Catholic Encyclopedia.
Ibid.
Zaspel. Trinity IIIex.
Trinity IIIex.
Ibid. Zaspel.
Word Music, Hymn186, “The Old Rugged Cross.”
Ibid, Hymn 193, “Jesus, Thy Blood and Righteousness.”
Ibid, Hymn 191, “There is Power in the Blood.”
Ibid, Hymn 190, “Are You Washed in the Blood?”
Ibid, Hymn 195, “Nothing But the Blood.”
Ibid, Hymn 188, “At the Cross.”
Ibid, Hymn 210, “Jesus Paid It All”
Zaspel.

(courtesy of http://kenosis.info/index.shtml)