de Edmond La B. Cherbonnier
Apărut în A Handbook of Christian Theology ed. de M. Halverson & A. A. Cohen, World Publishing Co., 1958, pp. 176-183.
Câţiva termeni biblici sunt mult mai neînţeleşi decât conceptul de idolatrie. Conform interpretării populare, este cu totul un exagerat simptom al exclusivităţii primitive. Arnold Toynbee, de pildă, îi priveşte pe evreii antici pur şi simplu ca mai încăpăţânaţi decât vecinii lor în a se agăţa de zeul lor războinic. Din acest punct de vedere, idolatria a fost un termen abuziv aplicat „exteriorului grupului” şi mai ales oricui care a cutezat să abandoneze firavele credinţe tribale pentru o atitudine mai deschisă mintal.
Necazul cu această concepţie este că o atentă citire a Bibliei face mai mult confuzie decât să o confirme. Abia dacă se poate simţi în criticile profetului împotriva mândriei naţionale ca formă de idolatrie în sine. Nici nu poate fi relatat la continua pedeapsire a lui Israel de către aşa numitul Dumnezeu şovin: „Eu v-am ales pe voi dintre toate neamurile pământului: de aceea vă voi pedepsi pentru nelegiuirile voastre” (Amos 3:2).
În loc să examineze contextul său biblic, definiţia profesorului Toynbee impune idolatriei unele din clişeele favorite ale secolului al douăzecilea. Înţelesul său original derivă dintr-o lume a gândirii foarte diferită. Nu este neapărat depăşită această relatare, oricum. Odată ce adevărul nu este dincolo de timp şi spaţiu, idolatria, ca orice alt concept, antic sau modern, poate fi judecată prin relevanţa ei contemporană.
Definirea idolatriei ca „adorare a unui fals zeu” presupune o înţelegere a cuvântului „zeu”. Biblia îl foloseşte ca termen strict funcţional. El stă ca punct de referinţă, exterior sie însuşi, ce serveşte individului deopotrivă ca criteriu al adevărului şi ca standard al valorii. Pentru un copil, părinţii săi funcţionează îndeobşte ca zeu al său. Biblia mai afirmă, oricum, că a avea un zeu nu este doar un fenomen numai al copilăriei. Prin îndepărtarea zeilor tinereţii sale, un adult nu devine necredincios; el de obicei schimbă un obiect al adulării cu altul. Biblia niciodată nu acuză un om ca fiind nereligios. Ea concepe fiinţa umană ca pe un „animal adorator” care neapărat are un obiect al supunerii elementare care funcţionează ca ghid al său către adevăr şi normă de conduită. Deşi liber să adopte un zeu la alegere, nimeni nu este scutit să ia această decizie. Fiecare încercare de a face astfel înseamnă nu o renunţare, ci un schimb de zei.
La sugerarea ideii că el venerează un zeu, omul laic este incredul. Dar absenţa unei etichete nu deteriorează conţinutul pachetului. De fapt, unele iniţiative sunt mai de succes când sunt anonime. Zei secolului al doisprezecelea sunt doar puţin mai sofisticaţi decât imaginile cioplite în lemn şi piatră. Baal şi Moloch au învăţat să se deghizeze în diverse „-ismuri” şi „-ologii” care concurează pentru loialitatea omului modern.
Dar ei nu au avut nevoie mereu de deghizare. Un număr surprinzător de contemporani afirmă deschis că au schimbat Dumnezeul biblic cu un altul. Unei astfel de zeităţi actuale i-a fost adus recent următorul omagiu public:
Oamenii îşi lasă vieţile în grija ei [a ştiinţei] cum o fac şi cu alţi zei, iar pe hârtie, ea nu funcţionează mai puţin divin decât orice altceva… „Dumnezeu” nu se potriveşte mai puţin acestui calificativ [ştiinţă] decât pentru altceva pe care oamenii bisericoşi aşa îl numesc şi le cer laicilor să îşi lase vieţile în grija sa, să se închine şi să se roage. (Horace M. Kallen, Adevărata religie a democraţiei, pag. 10)
Ştiinţa, desigur, nu este defel singura zeitate căreia omul modern i s-a lăsat pentru izbăvire. Panteonul de astăzi este la fel de liberal populat ca şi cel al Greciei sau Romei.
Protectorii ei au furnizat studii cazuale în efectul idolatriei asupra individului. Dacă caracterul unui om este reflecţia virtuţilor sale, iar dacă virtuţile sale sunt derivate de la dumnezeul său, atunci acea persoană devine dependentă direct de obiectul închinării sale. Aşa cum psalmistul a spus:
Idolii lor sunt argint şi aur, lucru al mâinilor omului. Ei au guri, dar nu glăsuiesc deloc; au ochi, dar nu văd… Cei care i-au făcut sunt aidoma lor; la fel şi oricine a crezut în ei (Psalmul 115).
Religia ştiinţei, de exemplu, îşi lasă amprenta asupra celor devotaţi ei în acea formă lipsită de umor, bazată pe mentalitatea exactităţii faptelor, care atât de uşor poate ajunge caricaturistă. Aceeaşi logică lăuntrică lucrează şi în cazul altui cult modern, acela al democraţiei zeificate. Explicit îmbrăţişată ca religie a lor de numeroşi intelectuali, îi aruncă pe adepţii săi în braţele unei mediocrităţi banale, fără stil sau maniere. Purtând „egalitatea democratică” dincolo de sfera politicii, căreia îi aparţine, în viaţa ca ansamblu, ei nu mai tolerează distingerea între superior şi inferior. Sub dominaţia acestui zeu, cultivarea unui fin simţ al discernământului şi gustului, odată recunoscute ca fiind sarea şi piperul vieţii, ameninţă să devină o activitate ne-americană.
Bineînţeles, o persoană are nevoie să se limiteze la un singur zeu. Dar cel care încearcă să îşi împartă loialitatea fundamentală, se va împărţi şi pe sine. Încetând a mai fi integrat unui singur centru, personalitatea sa devine echivocă şi bivalentă. În forma sa extremă, acest fenomen este clinic cunoscut ca schizofrenie. Diagnosticul ei în termeni biblici este politeismul.
Această analiză biblică oferă o explicaţie a frustrării pe care cei mai mulţi oameni au avut-o legată de argumentele asupra întrebărilor morale. Dacă valorile morale ale unui om sunt consecinţa dumnezeului căruia i se închină, el nu le va schimba niciodată fără a-şi schimba dumnezeii. Până a face asta, orice criticare a standardelor sale îi apare ca o trădare.
Ideea că dumnezeul unui om este deţinătorul conştiinţei sale este excelent ilustrată de comunism. O carte scrisă de şase foşti comunişti demonstreză cum această mişcare, punct cu punct, se potriveşte cu definiţia biblică a religiei. Purtând titlul semnificativ Dumnezeul care a eşuat (Harper, New York, 1949), ea ne dă o relatare vioaie, de primă mână a felului în care idolul nu spală numai creierul, dar şi conştiinţa. Lenin a vorbit pentru toate victimele sale când declara că dacă nu s-ar fi descotorosit de proprii tovarăşi apropiaţi, s-ar fi făcut vinovat de trădarea idealurilor sale. Prin asta a arătat cum scindările care împart lumea sunt prea adânci pentru a putea fi rezolvate de indignarea morală. Acum, ca şi în timpurile străvechi, ele reprezintă o bătălie a zeilor.
Dacă zeităţile abstracte ale timpurilor moderne sunt mai puţin crude decât predecesorii lor, ele au demonstrat o capacitate deloc diminuată de a viza distrugerea credincioşilor sau necredincioşilor, deopotrivă. Consecinţele idolatriei, în afara stricării personalităţii individuale, se exprimă şi prin distrugeri fizice. Asta nu este nicăieri mai evident decât în veneraţia naţiunii germane, propovăduită de Heinrich von Treischke, şi ulterior pusă în practică. Această zeitate teribilă nu numai că a modelat caracterul nazist, nu numai că a hipnotizat conştiinţa celei mai ştiinţifice naţiuni din lume, dar, prin mistificarea războiului, a arătat acelaşi apetit pentru sacrificiul uman ca şi zeii păgâni ai Babilonului.
Consecinţele distructive ale idolatriei au furnizat o piatră de încercare prin care Biblia distinge pe Dumnezeul adevărat de impostori. La sugestia că o religie este adevărată şi alta falsă, cititorul contemporan se dă înapoi cu groază. Ca profesorul Toynbee, el a fost determinat să răspundă oricărei astfel de afirmaţii cu strigătele „intoleranţă” şi „bigotism”. Dar acesta este genul de reacţie care se potriveşte erei ştiinţifice. Când profetul invocă deosebirea adevărului de fals, el doar aplică acelaşi principiu cu care ştiinţa a combătut cu mare succes dogmatismul. Premisa de bază a oamenilor de ştiinţă este aceea că, în condiţii date, o întrebare dată poate avea un milion de răspunsuri false, însă doar unul singur adevărat. Departe de a încuraja dogmatismul, această distingere între adevărat şi fals îngăduie oamenilor să reziste pretenţiilor de infailibilitate, avansate fie de biserică, fie de ideologia politică sau doctrina intelectuală. Totuşi, printr-o curioasă inversiune a logicii, principiul major care previne autoritarismul în ştiinţă este gândit pentru a se promova în religie. A menţine ideea că există numai un singur Dumnezeu într-o pleiadă de pretendenţi ridică în minţile oamenilor spectrul inchiziţiei şi al vânătorii de vrăjitoare.
Unii teologi contemporani au fost atât de speriaţi de această acuzaţie eronată de bigotism încât, în zelul lor de a o evita, au luat o poziţie care, în mod ironic, poate duce drept către ea. Pentru că, în graba lor de a fi de acord cu ideea că e imposibil ca o religie să fie mai adevărată decât alta, ei au negat că creştinismul găseşte coroborări atât în motivaţie, cât şi în experienţă. Credinţa creştină este un capăt de tunel în întuneric, închisă oricărui fel de teste. Este complet gratuit şi ca atare, la o ultimă analizare, arbitrar. O astfel de teologie este consecvent mai deschisă spre bigotism decât aceea care arată un criteriu obiectiv de către care poate fi dezminţită. Şi admiterea deschisă a unui astfel de criteriu este ceea ce Dumnezeul teologiei biblice cere.
Profeţii Vechiului Testament nu se temeau că vor fi dezminţiţi de experienţă sau de raţiune. Biblia nu este o colecţie de idei dogmatice fulminante şi afirmaţii neverificabile, ci o carte a dovezii. Departe de a îndemna oamenii să creadă ceea ce nu pot vedea: „Voi ce aveţi ochi pentru a vedea dar nu percepeţi; aveţi urechi pentru auzit, dar nu înţelegeţi” (Is. 6:9). Profeţii i-au provocat pe falşii zei şi pe adepţii lor la o judecată de putere, invitându-i să aleagă propriile arme.
Învingătorul va fi determinat pe bazele performanţei. Adevăratul Dumnezeu este cel ce de fapt îndeplineşte ceea ce rivalii săi doar pretind că fac. Toţi zeii îi hărăzesc individului un standard al adevărului, al realităţii şi bunătăţii, pe care se bazează deciziile vieţii normale de zi cu zi. Cel care se încrede într-un fals standard va căuta să fugă din faţa realităţii. Comportamentul său va semăna cu al beţivului în nepotrivirea sa cu faptele vieţii. De aici şi batjocura profetului:
Orice om este nepriceput în cunoaşterea lui, orice meşter este încurcat de chipul cioplit. Pentru că imaginea sa deformată este falsitate, iar în ea nu există suflare. Este doar vanitate şi o lucrare înşelătoare. Când va fi vremea pedepsirii ele vor pieri. (Ieremia 10:14,15).
Idolatrul a fost amăgit cu o promisiune pe care doar adevăratul Dumnezeu o poate desăvârşi. Lăsându-se pe seama unei iluzii în loc de realitate, el va fi cu siguranţă nedumerit. În final idolul său îl va viza cu exact opusul a ceea ce aştepta. Două cărţi recente oferă ilustrarea dramatică a acestor teze şi cum se aplică la două dintre idolatriile favorite ale Americii, cultul individualismului şi cultul sexului.
Individualismul este, desigur, unul din cuvintele de ordine ale Americii. Din zilele pionierilor până în prezent, a fost invocat ca un ghid infailibil al deciziilor economice, politice şi chiar morale. Cineva s-ar putea aştepta astfel ca America să fie incubatorul personalităţilor independente, puternice. Totuşi studiile lui Erich Fromm şi David Reisman indică fără tăgadă că în schimb noi favorizăm producţia în masă de cetăţeni a căror supremă dorinţă este să se întracă, a căror supremă frică este să devieze, şi a căror supremă abilitate este să fie totul pentru toţi oamenii. Mai recent, William Whyte, în Omul organizaţie a descoperit una din cele mai puternice presiuni pentru mentalitatea avizată în acel bastion de liberă iniţiativă, o industrie privată în sine. În timp ce se supune conştiincioasă zeului individualismului brut, corporaţia americană deseori dictează funcţionarilor săi gustul în haine, automobile, alegerea prietenilor şi a cluburilor, ba chiar şi opiniile politice şi etice. Întocmai cum ar fi prezis profetul, cu cît mai mult individualismul disperat este privit ca un bun în sine, cu atât mai mult este contrazis de fapte.
O soartă similară este împărtăşită şi de adepţii sexului. Americanii sunt atât de notorii pentru exploatarea sa cu orice ocazie, de la artă la publicitate, încât cineva s-ar putea aştepta să fie obsedaţi sexual. Psihologii au suspectat mult timp exact opusul acestei situaţii. Faţada senzaţionalului, afirmă ei, este un paravan pentru eşecul sexual, visul diurn al celor ce sunt trădaţi de fanteziile lor, pe care au eşuat în a le realiza în fapt. Fenomenele înregistrate în Rapoartele Kinsey nu sugerează împlinirea, ci mai degrabă o bâjbâială frenetică pentru combinaţia potrivită. Un teolog contemporan, Robert E. Fitch a diagnosticat acest fenomen ironic în Declinul şi căderea sexului. Analizând tratamentul sexului în aşa numitele cărţi „îndrăzneţe” sau „pertinente”, precum Peyton Place şi Bonjour Tristesse, el găseşte nu vitalitate, ci tărăgănare, nu bucurie, ci cinism, nu exaltare, ci degradare. Eroul este cel care o parcurge ca pe un act de fidelitate, chiar sacrificiu, către Afrodita. Promiţând adepţilor izbăvirea prin sex, acest zeu le distruge capacitatea de a se bucura de el.
Dacă un om e loveşte de mai multe ori de aceste situaţii recalcitrante, el ar putea să vadă duplicitatea acestui idol al său şi să recunoască că a fost victima unui „zeu care a eşuat”. Ca orice lucru narcotic, oricum, idolatria are un element de cerc vicios în ea. Odată ce nu poate renunţa fără a-şi pierde din prestigiu, idolatrul se decide să se întărească împotriva unei treziri bruşte. Această lipsă de abilitate de a veni în contact cu realitatea, bineînţeles, este un simptom sigur al nevrozei. El atinge o extremă în filosofi ca Nietzsche şi adepţii săi, care se mândreau cu „curajul” de a crede în iluzii, care desconsideră succesul şi frizează catastrofa. Această orbire voită susţine descrierea idolatriei dată de profet ca fiind „prostia primordială”.
Ca o adăugare la această auto-decepţie, oricum, este de menţionat şi o urmă de patos la idolatrie. Victimele sale au fost şi înşelate. În cuvintele Sf. Pavel, „Când nu îl cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi înrobiţi celor ce în mod firesc nu sunt dumnezei.” (Galateni, 4:8). Cel mai adesea, aceşti zei sunt capabili să decepţioneze un om apelând nu la instinctele sale primare, ci la simţul său de bunătate. Ştiinţa, democraţia, patriotismul şi restul, toate sunt creative în slujba lui Dumnezeu. Doar când se permite uzurparea locului Său ele devin cuprinse de nebunie. Cel mai mult, aşadar, idolatria nu este simplul fruct al perversităţii deviate, ci a intenţiilor bune folosite greşit. Idolatrul poate chiar fi dat ca exemplu de sincer şi curajos devotament. Analizele biblice permit cuiva să fie îngăduitor cu tulburarea sa când eforturile sacrificiului său de sine devin bumerang.
Arbitrul final dintre zei este pragmatic: adevăratul Dumnezeu, cel ce îşi ţine cuvântul. Dar este şi obiectiv: adevăratul Dumnezeu îşi poate împlini cuvântul pentru că El este Domnul întregii realităţi. Scriitorii biblici spun despre un Dumnezeu a cărui promisiuni către oameni le depăşesc pe cele ale celui mai extravagant idol. Ei de asemenea îi îndeamnă pe oameni să bage de seamă la măreţele fapte pe care El le împlineşte. Profetul convoacă pe orice idol la o judecată a puterii, sigur de crezul că „Dumnezeu nu e o scorneală”.
Bibliografie:
Abraham J. Heschel, God in Search of Man. Claude Tresmontant, Essai sur la Pensee Hebraique. G. Ernest Wright, God Who Acts.
(courtesy of www.philosophy-religion.org)
