Idolatria este un păcat major în religiile avraamice, referitor la ilustraţie. În creştinism este definită ca adularea unei ilustraţii, idei ori obiect, ca opus al închinării la o fiinţă supremă. În iudaism şi islam, crearea imagisticii în sine, la fel ca şi adularea ei, este însumată idolatriei. În religiile în care o astfel de activitate nu este considerată un păcat, termenul propriu-zis de “idolatrie” este absent. Unele autorităţi şi grupări religioase au folosit termenul penru a descrie alte religii decât cea a lor.
Conţinut
Etimologie
Idolatria în multe forme
Idolatria în Biblia Ebraică
– Se închină idolatrii cu adevărat la idoli?
Idolatria în gândirea evreiască
Opiniile creştine asupra idolatriei
Opiniile musulmane asupra idolatriei
Religiile estice şi idolatria
– Opiniile hinduse asupra idolatriei
– Opiniile shintoiste asupra idolatriei
– Opiniile creştine privind confucianismul ca idolatrie
– Opiniile budhiste asupra idolatriei
– Opiniile daoiste asupra idolatriei
– Opiniile politeiste asupra idolatriei (în general)
Referințe
Note
~~~~~~~~~~~~
Etimologie
Cuvântul idolatrie vine (prin haplologie) de la cuvântul grecesc eidololatria, compus din eidolon, “imagine” sau “figură”, şi latreia, “închinare”. Chiar dacă grecescul pare să fie o traducere împrumutată a propoziţiei ebraice avodat elilim, care este atestată în literatura rabinică (de ex., bChul., 13b, Bar.), termenul grecesc în sine nu se regăseşte în Septuagint, Philo, Josephus, sau în alte scrieri iudeo-elenistice. Nu se regăseşte nici în literatura greacă păgână. În Noul Testament, cuvântul grecesc se găseşte doar în scrisorile lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan, şi în Apocalips, unde are un sens negativ. Termenii ebraici pentru idolatrie includ avodah zarah (închinare străină) şi avodat kochavim umazalot (închinare la planete şi constelaţii).
Idolatria în multe forme
Multe religii susţin că scopul închinării este de a aduce pe cineva în legătură cu divinitatea. Orice ansamblu de credinţe sau practici care se interferează semnificativ cu aceasta poate fi numit, dintr-o anume perspectivă, idolatrie. Exemplele pot include:
- Închinarea la orice lucru creat (Soarele, luna, apa, o vacă, oaie, sau un rege) în locul Acelei Entităţi care le transcede.
- Direcţionarea devotamentului cuiva către cartea sfântă în sine, sau spre o practică religioasă sau lucru, în locul direcţionării acelui devotament către Entitatea în numele căreia acea practică religioasă se face şi lucrul există.
- Un foarte puternic ataşament faţă de ţară, pe care religia îl consideră necuvenit. În acest caz naţionalismul poate fi considerat o formă de idolatrie.
- O foarte puternică dorinţă de a căpăta sex şi bogăţie, pe care religia o consideră nelalocul ei. În acest caz lăcomia poate fi considerată formă a idolatriei.
- O dorinţă puternică de a căpăta faimă şi recunoaştere, lucru considerat de religie deplasat. În cazul acesta egocentrismul se poate considera o formă de idolatrie.
- O dorinţă obsesivă de a aduna bani poate fi clasificată ca idolatrie.
Idolatria în Biblia ebraică
Conform Bibliei ebraice, idolatria îşi are originea în vremea lui Eber, chiar dacă unii interpetează textul ca fiind în timpul lui Serug; închinători la icoane au existat în timpul lui Iacob, de la relatările despre Rachela luând icoanele cu ea când a părăsit casa tatălui său, după cum apare în cartea Genezei. Tatăl lui Avraam, Terah, a fost deopotrivă meşteşugar de idoli şi adulator. Este istorisit atât în tradiţionalele texte iudaice cât şi în Coran că atunci când Avraam L-a descoperit pe adevăratul Dumnezeu, a distrus idolii tatălui său (Vezi Terah pentru povestire).
Poruncile împotriva idolatriei din Biblia ebraică au interzis credinţele şi practicile păgânilor care trăiau printre israeliţi în acea vreme, îndeosebi religiile anticelor Accad, Mesopotamia şi Egipt.
Unele dintre religii, se spune în Biblie, aveau o serie de practici care erau interzise de legea iudaică, cum ar fi rituri sexuale, prostituţie masculină şi feminină de cult, trecerea unui copil prin foc întru Molech şi sacrificiul unui copil.
Nu este nici o secţiune care să definească clar idolatria; mai curând este un număr de porunci pe acest subiect, răspândite în cărţile Bibliei ebraice, unele dintre ele fiind scrise în epoci istorice diferite, ca răspuns la diferite cerinţe. Punând aceste versete laolaltă, idolatria în Biblia ebraică este definită cam aşa:
- închinarea la idoli (sau zugrăviri)
- închinarea la zei politeistici prin folosirea idolilor (sau zugrăvirilor)
- închinarea la animale sau oameni
- folosirea idolilor pentru închinarea la Dumnezeu.
În anumite locuri Biblia ebraică spune clar că Dumnezeu nu are formă sau contur, şi este profund de neasemuit; astfel că nici un idol, zugrăvire, idee, sau altceva comparabil cu creaţia nu poate prinde vreodată esenţa lui Dumnezeu. De pildă, când israeliţii sunt vizitaţi de Dumnezeu în Deut. 4:15, ei nu văd formă sau contur. Multe versete din Biblie filosesc antropomorfisme pentru a-L descrie pe Dumnezeu, (de ex. Mâna atotputernică a lui Dumnezeu, degetul lui Dumnezeu, etc.) dar aceste versete au fost întotdeauna înţelese ca imagini poetice mai degrabă decât descrieri literare. Asta este reflectat în Hosea 12:10 care spune: “Şi am cuvântat către profeţi, şi am înmulţit viziunile, şi prin mâna profeţilor am făcut asemuirile.”
Biblia consemnează o luptă între încercarea proorocului de a răspândi monoteismul curat şi tendinţa unor oameni, îndeosebi conducători precum Ahab de a accepta sau încuraja pe alţii în crezuri politeiste sau idolatre. Patriarhul Avraam a fost chemat să răspândească adevărata cunoaştere de Dumnezeu, dar cărţile profetice still încă reflectă o luptă neâncetată împotriva idolatriei. De pildă, proorocul biblic Ieremiah se plânge: “Câte oraşe ai la număr, atâţia sunt şi dumnezeii, O Iudee” (2:28).
Biblia are mulţi termeni pentru idolatrie, iar uzul lor reprezintă oroarea cu care i-a umplut pe scriitorii Bibliei [Adepţii credinţei iudaice menţin ideea că Tora este exactă şi etrn legată de cuvântul lui Dumnezeu]. Astfel că idolii sunt stigmatizaţi ca “non-Dumnezeu” (Deut. 32:17, 21 [1]; Ier. 2:11 [2]), “lucrurile zadarnice” (Lev. 19:4 et passim [3]), “zădărnicia” (Deut. 32), “nedreptatea” (1 Sam. 15:23 [4] ), “vorba goală şi confuzia” (Isa. 41:29 [5]), “morţii” (Ps. 106:28 [6]), “trupurile morţilor” (Lev. 26:30; Jer. 16:18), “minciuna” (Isa. 44:20 et passim [7]) şi epitete similare.
Idolii păgâni sunt descrişi ca fiind făcuţi din aur, argint, lemn şi piatră. Sunt descrişi ca fiind doar munca manuală a oamenilor, incapabili să vorbească, să vadă, să audă, să miroase, să manânce, să priceapă sau să simtă, neputincioşi şi la vătămări, şi la privilegii.
Idolii au fost asociaţi în ebraică fie unui termen cu semnificaţie generală, fie au fost numiţi conform materialului sau felului în care erau făcuţi. Se spune că erau plasaţi pe piedestaluri şi fixaţi cu lanţuri de argint sau piroane de fier pentru ca nu cumva să se răstoarne sau să fie strămutaţi (Isa. 40:19, 41:7; Ier. 10:14; Solomon/Cartea Înţelepciunii 13:15), şi erau şi înveşmântaţi şi vopsiţi (Ier. 10:9; Ezec. 16:18; Solomon/Cartea Înţelepciunii 15:4).
La început, zeii şi ilustrările lor erau concepute ca identice; dar mai târziu s-a făcut o distincţie între zeu şi zugrăvirea sa. Cu toate astea, era ceva obişnuit să îndepărtezi zeităţile celor pe care i-ai învins (Isa. 10:10-11, 36:19, 46:1; Ier. 48:7, 49:3; Hosea 10:5; Dan. 11:8), şi un obicei similar este adeseori menţionat în textele cuneiforme.
Se închinau idolatrii într-adevăr la idoli?
Idolatrii din timpurile biblice credeau că idolii cărora se închinau chiar erau zei sau duhuri, sau credeau că aceşti idoli erau doar reprezentări ale acelor zei şi spirite? Biblia nu clarifică acest aspect, iar aceasta aparent proscrie astfel de practici şi credinţe, în ambele forme (conform unor interpretări).
Yehezkel Kaufman (1960) a sugerat că autorii biblici au interpretat idolatria în cea mai literală formă a ei: potrivit Bibliei, cei mai mulţi idolatri credeau într-adevăr că idolii lor erau zei, susţinând că autorii Bibliei au greşit afirmând că toate idolatriile erau de acest tip, când de fapt în anumite cazuri, idolii puteau fi doar reprezentări ale lui Dumnezeu. Kaufman scrie că “Am putea probabil spune că Biblia vede în păgânism doar nivelul lui cel mai de jos, nivelul de credinţe în mana…proorocii ignoră ceea ce cunoaştem noi a fi păgânism autentic (de ex., mitologia sa elaborată despre originea şi isprăvile zeilor şi supunerea lor fundamentală către un rezervor meta-divin de putere impersonală reprezentând Soarta şi Necesitatea.) Întreaga lor [a autorilor Bibliei] acuzare orbitează în jurul chestiunii fetişismului.”
În orice caz, Kaufman susţine asta pe alocuri, unii autori biblici au înţeles că idolatrii se închinau unor zei şi spirite care au existat independent de idoli, ci nu sub formă de idoli propriu-zişi. De pildă, într-un pasaj din 1 Împăraţi 18:27 [8], proorocul evreu Ilie îi provoacă pe preoţii lui Baal din vârful Muntelui Carmel să-l conjure pe zeul lor pentru a face un miracol, după ce aceştia începuseră să încerce a-i convinge pe iudei să adere la idolatrie. Preoţii păgâni s-au rugat stăruitor la zeul lor fără a folosi vreun idol, ceea ce în opinia lui Kaufman indică că Baal nu a fost un idol, ci mai curând unul dintre zeii politeistici care lesne pot fi veneraţi prin folosirea unui idol.
Orestes Brownson afirmă că păgânii în Biblia ebraică nu se închinau literal la obiectele în sine, astfel că chestiunea idolatriei este mai curând legată de adularea unui Dumnezeu adevărat sau fals..
Idolatria în gândirea iudaică
Articol principal: Idolatria în iudaism
Iudaismul interzice strict orice formă de idolatrie, susţinând că idolatria nu se limitează la venerarea unei statui sau picturi în sine, ci mai include şi închinarea la Atotputernicul Însuşi prin folosirea unui mediator şi / sau a unei reprezentări artistice a lui Dumnezeu. Conform acestei accepţiuni, chiar dacă cineva îşi îndreaptă adularea către Atotputernicul Însuşi şi nu către statuie, pictură, sau alt lucru meşteşugit, însă foloseşte acest lucru ca reprezentare a Atotputernicului pentru a-l ajuta în închinarea către Atotputernic, asta este şi ea considerată formă a idolatriei. De fapt, Maimonides explică în capitolul 1 din Hilkhot Avodat Kokhavim (Avoda Zarah) din Mishneh Torah că aceasta este una din căile în care începe idolatria.
În timp ce astfel de mărimi ale istoriei iudeilor, precum rabinul Saadia Gaon, rabinul Bahya ibn Paquda şi rabinul Yehuda Halevi au elaborat un monoteism adecvat şi chestiunea idolatriei, fără îndoială rabinul Mosha ben Maimon (Maimonides) a fost cel mai elocvent dintre ei în elucidarea monoteismului şi problemele idolatriei. Aceasta se vede în lucrarea sa cunoscută ca Mishneh Torah, în Îndreptarul celui nedumerit, precum şi în diferite scrieri scurte concepute de el. În Mishneh Torah, dorită a fi o culegere completă a legii Talmudului, tema proclamării Unităţii Creatorului şi a eradicării idolatriei nu este limitată la părţile specificate acestor subiecte. Mai curând, ea străbate fiecare parte a acestei lucrări, ca scop şi fundament a întregii Tora. În Îndreptarul celui nedumerit, Maimonides clarifică astfel comprehensiunea sa asupra monoteismului şi idolatriei, în lumina căreia chiar anumite comunităţi iudaice ale vremii sale, dar şi de astăzi, devin suspecte de idolatrie. Acesta a fost miezul motivului controversei sale, chiar mai mult decât chestiunea filosofică ca atare.
Pe scurt, definiţia iudeică adecvată a idolatriei este înfăptuirea unui act de închinare către orice lucru creat, credinţa că un anume lucru creat este o putere de sine stătătoare, sau să faci ceva drept intermediar între noi şi Atotputernic. Aceste legi sunt reunite în Mishneh Torah, în principal în secţiunea numită Hilkhot Avodat Kokhavim (Avodah Zarah) – Legile închinării neobişnuite (Idolatria). Este considerată o mare insultă la adresa lui Dumnezeu închinarea la una din creaţiile Sale în locul lui sau laolaltă cu El. Potrivit Legilor lui Noe, cele 7 legi pe care iudeii le consideră legate de lumea non-iudeică, naţiunilor neisraelite le este de asemenea interzisă închinarea la orice altceva decât Creatorul Absolut. Doritorii pot afla asta în Hilkhot Melakhim u’Milhhamotehem (Legile regilor şi războaiele lor), capitolul 9 din Mishneh Torah. Iudaism susţine că orice credinţe sau ritualuri care se interferează semnificativ cu relaţia unui evreu cu Dumnezeu, poate fi, la un anumit moment, considerat idolatrie.
Opiniile creştine asupra idolatriei
Articol principal: Idolatria în creştinism
Opinia creştină asupra idolatriei poate fi împărţită în două mari categorii. Opiniile catolică şi ortodoxă (nu neapărat limitată la ortodoxia răsăriteană sau la ortodoxia orientală, iar uneori mai complicate când adaugi anglicanii şi metodiştii în ecuaţie) şi punctul de vedere fundamentalist. Grupurile puritane protestante au adoptat o opinie similară despre islam, acuzând toate formele de obiecte religioase, fie tridimensionale, fie bidimensionale. Problema izvorăşte din diferenţele de interpretare ale Decalogului mai cunoscut drept Cele Zece Porunci. “Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” (RSV Exodus 20:3-6).
S-ar părea că atât opiniile ortodoxă şi protestantă despre idolatrie o condamnă când este practicată în religiile necreştine. Misionarul catolic Sfântul Francis Xavier se referea la hinduism ca idolatrie, iar apologiile creştine protestante fac afirmaţii similare despre diferite religii necreştine.
Bisericile Romano-catolică şi în special ortodoxă citează din lucrarea Sf. Ioan din Damasc “Despre ilustrarea divinului” întru apărarea folosirii icoanelor. El scria, ca răspuns direct la controversa iconoclastă that care începuse în secolul al optulea de la împăratul bizantin Leo al III-lea şi a continuat prin successorul său, Constantine V. Sf. Ioan susţine că pictarea lui Dumnezeu cel invizibil este într-adevăr greşită, dar argumentează că întruparea, unde “Cuvântul devine carne” (Ioan 1:14), indică faptul că invizibilul Dumnezeu devine vizibil, iar ca rezultat este permisă zugrăvirea lui Isus Hristos. El argumentează”Când El ce este fără de trup şi formă… existând în chip de Dumnezeu, se lasă pe Sine şi ia formă de om umil în fapt şi făptură şi se află în trup de carne, atunci săI zugrăveşti imaginea…” El mai observă că în Vechiul Testament, ilustrările şi statuile în sine nu erau condamnate la modul absolut: examplele include imaginile gravate ale heruvimilor de pe Chivotul Legământului sau şarpele de bronz menţionat în cartea Numerilor. El apără şi venerarea exteriorizată a icoanelor, afirmând că există “diferite feluri de închinare” şi că venerarea arătată icoanelor diferă complet de adorarea lui Dumnezeu. El continuă citând din Vechiul Testament exemple de feluri de “onorare”: “Iacob a făcut temenea până la pământ în faţa lui Esau, fratele său, cât şi dinaintea fiului său Iosef şi alor lui (Geneza 33:3). El s-a plecat până la pământ, dar nu a adorat. Iosua, fiul lui Nun, şi Daniel s-au închinat cu veneraţie în faţa unui înger al Domnului (Iosua 5:14) dar nu l-au adorat. Pentru că adoraţia este un lucru, iar ce ce este făcut pentru a onora ceva de mare valoare este altceva”. El citează din Sf. Vasile care spunea: “onorul acordat unei icoane se transferă prototipului ei”. Sf Ioan argumentează astfel că venerarea unei imagini a lui Hristos nu se termină la imaginea în sine -materialul imaginii nu este obiectul adoraţiei – ci aceasta merge dincolo de imagine, către prototip
Teologia creştină cere prozelitism, răspândirea credinţei prin câştigarea de noi adepţi prin folosirea unor misionari. Asta a cauzat adeseori relaţii ostile cu religiile pagâne şi alte comunităţi creştine care foloseau ilustrările în anumite feluri ca parte a practicilor religioase.
Fundamentaliştii protestanţi deseori îi acuză pe creştinii catolici şi ortodocşi de tradiţionalism, idolatrie, păgânism şi iconolatrie odată ce ei nu îşi “curăţă credinţa” de folosirea icoanelor.
Creştinii catolici şi ortodocşi folosesc obiecte religioase precum icoanele, tămâia, Evanghelia, Biblia, lumânări şi veşminte religioase. Icoanele sunt în principal în două şi rareori în trei dimensiuni ca formă . Acestea sunt în teoria dogmatică venerate ca obiecte pline de slava şi puterea lui Dumnezeu – (de altfel Ortodoxia Răsăriteană declară că ele nu sunt “forme goale” {vezi idol} şi ca atare, nu sunt idoli). Dovada pentru uzul acestora, susţin ei, se găseşte în Vechiul Testament şi în închinarea creştină timpurie (vezi Wikipedia – articolul de lângă titlul “Icoane”).
Ofrandele de venerare sub formă de latreía (veneraţia cuvenită lui Dumnezeu) este interzisă doctrinar de Biserica Ortodoxă; oricum, venerarea picturilor religioase sau icoanelor sub formă de douleía nu este numai îngăduită, ci obligatorie. Distincţia între nivelurile de venerare, care este tehnică din punct de vedere doctrinar şi nu este desluşită în forma actualelor practici, a fost şi este deseori pierdută pentru un observator normal. Distincţia este susţinută şi gândită de credincioşi în multe dintre odele şi rugăciunile cântate şi rostite în cursul anului liturgic.
În apologiile ortodoxe ale icoanelor, o similaritate este afirmată între icoane şi manufactura lui Moise (la porunca lui Dumnezeu) Şarpele de bronz, care era, spune ortodoxia, dăruită de slava şi puterea lui Dumnhezeu cu lecuirea celor muşcaţi de şerpii adevăraţi. “Moise a făcut un şarpe de aramă, şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă, trăia”(Numerii 21:9). O altă similaritate este aceea cu Chivotul Legământului , descris ca obiect ritual asupra căruia Yahweh era prezent (Numerii 10:33-36); sau cu tufa de flăcări prin care, conform Exodului, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise; sau Cele Zece Porunci care erau Cuvântul lui Dumnezeu, “Dabar Elohim”, aşternute pe tăbliţe. Aceste obiecte neânsufleţite au devenit un medium prin care Dumnezeu lucra spre a învăţa, vorbi, încuraja şi vindeca credinciosul evreu.
Venerarea icoanelor sub formă de latreía a fost reglementată la Al Şaptelea Consiliu Ecumenic în timpul controversei iconoclaste bizantine, în care Sf. Ioan din Damasc a fost esenţial. Venerarea icoanelor este practicată şi în Biserica Catolică, care acceptă declaraţiile celui de Al Şaptelea Consiliu Ecumenic, dar este practicată într-o proporţie mai mică, odată ce catolicii de astăzi nu obişnuiesc să se prosterneze şi să sărute icoanele, iar Al Doilea Consiliu de la Vatican subscrisese moderaţiei în folosirea icoanelor. Biserica Catolică de rit Răsăritean încă foloseşte icoanele în Liturghia divină, totuşi.
Cele mai multe grupări protestante evită folosirea ilustrărilor în orice context sugestiv de venerare. Protestantismul încă de la începuturi a tratat icoanele ca obiecte de inspiraţie şi educaţie mai curând decât de veneraţie şi închinare. Ocazional, icoanele pot fi văzute printre unele “înalte” comunităţi bisericeşti, precum anglicanii, dar ele nu sunt privite şi folosite în aceeaşi manieră descrisă în doctrina ortodoxă, iar prezenţa lor cauzează uneori dispute.
Grupările protestante foarte conservatoare evită orice folosire a ilustrărilor religioase, chiar şi pe cele inspiraţionale sau educative, ca fiind incitare la ceea ce ei privesc ca idolatrie.
Opiniile musulmane asupra idolatriei
Articol principal: Shirk (idolatria)
Islamul interzice idolatria şi politeismul. Cele mai multe secte islamice interzic orice zugrăvire artistică a figurilor umane, chiar şi pe cele ale lui Mahomed, aceasta fiind shirk, care iniţial însemna “asociere”: păcatul asocierii cu altă fiinţă a unicului Dumnezeu, Allah. Aceasta este considerată înrudită cu idolatria, dacă nu chiar idolatrie. Mai mult, ilustrările cu Dumnezeu sunt înlăturate de cele mai multe secte islamice, pentru reântărirea monoteismului absolut în Islam şi încercarea de a elimina orice şi toate formele de idolatrie.
- Kafir: o persoană care refuză să I se încredinţeze lui Allah (Dumnezeu), un necredincios întru Dumnezeu.
- Kuffar: pluralul de la kafir.
- Kufr (verb): a arăta nerecunoştinţă lui Allah şi a nu crede în religia lui / a ei.
Aceste cuvinte sunt folosite de majoritatea musulmanilor, drept sinonime sau traduceri pentru idolatri şi idolatrie, chiar dacă unii le-au folosit pentru a defini toţi nemusulmanii.
Religiile răsăritene şi idolatria
Chiar dacă există interpretări diverse ale termenului ‘idolatrie’, el ste un termen ce aparţine ca esenţă credinţelor avraamice (vezi etimologia mai sus), unde chestiunea idolatriei este un miez al eticii lor (vezi A 3-a Lege Noahidă, etc), fiind ceva interzis.
Ca regulă, orice interpretare a termenului de către religiile non-avraamice care cred că au fost catalogate cu marca de ‘idolatrie’ nu va reprezenta efectiv motivele pentru care au fost categorisite astfel.
Mai mult, apărându-şi activităţile bazate pe existenţa chipurilor cioplite, picturi sau alte aspecte ale închinării lor nu va afecta statutul lor de idolatri în faţa celor care i-au acuzat de idolatrie.
Mulţi avraamici moderni resaping orice păreri despre idolatrie adresate împotriva principalelor religii ale lumii şi simt o puternică înrudire cu alte religii din lume, chiar dacă în istorie s-au semnalat uneori atitudini foarte diferite.
Opiniile hinduse asupra idolatriei
În cadrul hinduismului contemporan cele mai populare trei zeităţi sunt Shiva,Vishnu şi Devi, cunoscut şi ca Shakti. Închinarea la ei se face sub forme vizuale, cunoscute drept Murti.
Monsimul Rig Vedic timpuriu a fost înfăptuit în Upanişade şi hinduismul are mai multe curente de gândire care ajung de la monoteism la monism. Multiplele divinităţi hinduse (“aspecte divine”,) reprezintă diferite aspecte ale unei puteri naturale, sau mai precis, a unui singure “fiinţe care nu există” Brahman. Conceptul de zeitate fără formă, Nirguna Brahman există şi el în hinduism. Hinduismul modern justifică nevoia de ilustrări în diverse feluri – pentru a da un exemplu -sugerând că fiinţele umane sunt fiinţe senzoriale şi ca atare au nevoie de vizualizarea formei unei zeităţi. Formele personale ale zeităţii sunt exprimate în diverse feluri, depinzând de zeitate.
Când hinduşii folosesc ilustrări pentru închinare, ei se închină la Brahman şi nu la ilustrări în sine. Această zugrăvire este doar o bucată de piatră până ce o anumită zeitate este invocată prin ea, iar atunci ea serveşte scopului concentrării şi meditaţiei la zeu. Nu se crede că ar fi o zeitate în sensul fizic. Mulţi hinduşi cred că zeităţile sunt omniprezente; că Dumnezeu este în orice şi în toate; că sufletul şi supremul nu sunt diferite; ca atare, închinarea la zeităţi diferite înseamnă închinarea la Cel Suprem deoarece orice şi totul este Dumnezeu.
Hinduşii nu adulează idolul ca pe Dumnezeu, ci adulează Atotputernicul care sălăşluieşte în acel ‘idol’, odată ce Dumnezeu este pretutindeni. Imanenţa Sa în tot ce este însufleţit şi în tot ce este neînsufleţit este o dogmă fundamentală a hinduismului. Vezi ‘Idolul unei zeităţi este zeitatea însăşi’
Adepţii lui Vishnu folosesc saligrama (o piatră din rocă neagră, care se găseşte doar la râul Gandaki din Mukti Kshetra şi Damodar Kunda, unul din cele mai sacre lpcuri de pelerinaj din nord-vestul Nepalului) sau alteori nişte clei de ierburi agregat într-o formă conică, în locul idolului, semnificând că forma nu este atributul esenţial al lui Dumnezeu. La fel, adepţii lui Shiva au ca intermediar Siva linga.
La fel ca unii adepţi ai Islamului, creştinismul şi iudaismul îi numesc pe hinduşi idolatri sau kafiri pentru că nu se închină la Yahweh ori Allah, hinduşii au un termen identic pentru a-i numi pe adepţii of religiei non-Vedice, (de ex., străinii) yavanas şi mlecchas.
Opinia shintoistă asupra idolatriei
Shintoismul este o religie care venerează kami sau spiritele naturii; adesea ea foloseşte diverse obiecte pentru a reprezenta aceste spirite în altarele sale, ceea ce deseori dă aparenţa de idolatrie pentru occidentali. Afirmaţiile de idolatrie sunt prezente.
Opiniile creştine privind confucianismul ca idolatrie
Întrebarea dacă confucianismul, ca şi religie populară chineză, consistă în închinarea la un Dumnezeu sau în venerarea unui sfânt a fost importantă pentru Biserica Catolică în timpul controversei riturilor chineze de la începutul secolului al XVIII-lea. Această dispută a avut loc între dominicani, care susţineau că confucianismul şi religia populară chineză erau idolatrie, ca atare incompatibile cu catolicismul, şi iezuiţi care susţineau contrariul. În cele din urmă papa a înclinat în favoarea dominicanilor; o decizie care a redus masiv rolul misionarilor catolici în China.
Opiniile budhiste asupra idolatriei
Arta budhistă comportă diferite metode de a-l reprezenta pe Budha. Locuri goale au fost mai întâi folosite pe fresce sau în alte cazuri, urma unei tălpi. Statuile au apărut cu jumătate de secol mai târziu, în cadrul şcolii Mahayana şi au fost adesea folosite pentru a-l reprezenta pe Gautama Budha exact în poziţia lui din timpul Iluminării de sub copacul bodhi. Odată ce Budha apare doar sub formă de om, această practică nu a fost considerată idolatrie de celelalte şcoli; a fost un (exemplar) uman înfăţişat şi nu starea Nirvanică (care se crede a fi absolută, nemărginită; fără de formă) în care Cel Luminat a intrat.
Budhiştii nu venerează obiectele propriu-zise, ci mai degrabă înţelesurile şi simbolismul reprezentat de acele obiecte, ceea ce este o practică benefică pentru meditaţie. Deseori Budhiştii vor face plecăciuni unei statui, nu ca un act de închinare la chipul sculptat, ci pentru evocarea credinţei şi a respectului din individ privind simbolul statuii; doctrina şi disciplina pe care Gautama Budha a fondat-o. Este considerată o greşeală gravă în gândirea budhistă riscarea vieţii cuiva (sau primejduirea cuiva) pentru a salva o statuie – chiar şi stauia celui adulat.
Opiniile daoiste asupra idolatriei
Într-una din forme, Daoismul (foarte es scris şi Taoism) este o religie politeistă şi animistică care include conceptul unui principiu unviersal răspândit numit Dao , care se manifestă printr-o energie de tip mana numită qi . (În altă formă Daoismul se referă la o şcoală filosofică, nu la o religie.) Daoismul timpuriu a fost de fapt doar parţial aniconic, zugrăvind majoritatea zeităţilor (chiar şi pe cele importante, ca Xiwangmu) în acelaşi timp nepermiţând reprezentarea antropomorfă a zeităţii principale Taishang Laojun . Ca manifestare a inefabilului Dao, el a fost înfăţişat deopotrivă pe un tron gol sau baldachin, sau ca locţiitor prin Shakyamuni Budha.
Oricum, cel puţin din timpul dinastiei Tang, daoismul includea folosirea ilustrărilor divine (numite shen2xiang4) chiar şi pentru cea mai înaltă trinitate a sa, San Qing. Atât în daoism cît şi în religia populară chineză, statuile, picturile, sau frescele zeităţilor au un loc central pentru concentraere şi închinare în temple şi case. În vreme ce la toate reprezentările zeităţilor se impune smerenie şi respect, ilustrările care au fost ritualic “deschise spre lumină” (kai1 guang1 dian4 yan3) sau au fost venerate prin închinări pioase sunt deosebit de hărăzite şi conduc către persoana divină a zeului, cunoscut ca ling2qi4. Prin ofrande de ritual şi cânturi religioase, se crede că astfel de icone menţin vie prezenţa zeităţii, care dăruieşte călăuzire şi binecuvântări către cel devotat.
Oricum, în timp ce zeii suspuşi din Dao pot fi zugrăviţi în icoane, ei tot sunt priviţi ca fiind fundamental transcendenţi deopotrivă ca formă şi persoană într-un mod inaccesibil zeităţilor religiei populare. Ca fiind descendenţi direcţi din şi învăluiţi în primordialul Dao, ei pot lua formă prin întrupări, icoane şi prin lucruri vizuale în principal pentru a ajuta dezvoltarea spirituală a oamenilor.
Teologia, cosmologia şi prevederile animistice complexe ale daoismului ar putea fi respinse de concepţia avraamică despre idolatrie ca nihilism materialist. Ca religie transpusă în viaţa obişnuită, ea presupune că lumea nu este considerată a fi un rău intrinsec. Mai mult, fiind cunoscută ca o religie politeistă, criticismul bazat pe idolatrie este un non sequitur. Icoanele daoiste sunt deopotrivă mult mai mult decât simple simboluri, totuşi fără a fi propriu zis sinonime cu zeii. Într-adevăr, monoteismul care anunţă tabu-ul idolatriei poate fi privit ca antropocentrism blasfemiator de Dao, negând divinitatea ca manifestare multiplă şi nemijlocită în lume, vasăzică “o părere deviantă” (xie2jian4).
Opiniile politeiste asupra idolatriei (în general)
Susţinătorii politeismului şi animismului resping acuzaţia de idolatrie ca fiind o descriere inexactă a a credinţelor şi practicilor lor religioase. Politeiştii în general nu cred că statuile lor (sau alte obiecte fizice) sunt zei; mai curând, ele sunt simboluri ale zeilor imateriali. Prin urmare, ei susţin că idolii materiali sunt simple forme reprezentative ale unei zeităţi divine — actul “închinării” nu este către obiect, ci către divinitatea pe care se crede că obiectul o reprezintă.
Credinţele politeiste şi animistice care au dus la apriţia acuzaţiei de idolatrie includ:
- Anumite obiecte şi locuri au puteri supranaturale ce nu ţin de Dumnezeu.
- Rugăciuni ori ritualuri în cadrul unor locuri sau a prezenţei anumitor obiecte au un alt efect decît dacă ar fi făcute în alte locuri.
- Rugăciunea se îndreaptă către ilustrări, picturi sau statui ale panteoanelor politeiste, sau spre moaşte ale figurilor religioase politeiste.
Aceste credinţe sunt în general privite ca o variaţiune a monoteismului, care susţine că toată puterea vine numai de la unicul Dumnezeu, de la nici un alt zeu sau intermediar. În astfel de sisteme, “Dumnezeu” cel mai bun este doar cel mai puteernic dintre alţi mulţi zei, iar astfel Dumnezeu nu va mai fi omnipotent sau atotştiutor.
Erudiţii religioşi în general nu pun semnul egal între idolatrie şi politeism, în primul rând pentru că politeiştii acuzaţi de idolatrie îndeobşte nu au credinţele care li se atribuie. Mai exact, majoritatea politeiştilor susţin că idolii sau icoanele lor sunt doar simboluri ale zeilor pe care ei îi venerează, iar respectivii idoli sau icoanele nu posedă puteri supranaturale.
Referințe
- “Idolatry”, article in “The Encyclopedia Judaica”, Keter Publishing
- Brichto, Herbert Chanan (1983). “The Worship of the Golden Calf: A Literary Analysis of a Fable on Idolatry”. Hebrew Union College Annual 54.
- ^ Kaufman, Yehezkel (June 1, 1960). translated by Moshe Greenberg The Religion of Israel: From its Beginnings to the Babylonian Exile. Chicago, IL: University of Chicago Press. ISBN 0226427285.
- “Judaism and the Varieties of Idolatrous Experience” by Bary S. Kogan in Proceedings of the Academy for Jewish Philosophy Ed. David Novak and Norbert M. Samuelson, University Press of America, 1992
- “Judaism and Idolatry: In Defense of Images” by Elliot N. Dorff in Proceedings of the Academy for Jewish Philosophy Ed. David Novak and Norbert M. Samuelson, University Press of America, 1992
- ^ Brownson, Orestes Augustus [????] (March 2004). Saint Worship and the Worship of Mary. Manchester, NH: Sophia Institute Press. ISBN 1-928832-88-1, 116.
Note
2 See The Shroud of Turin Story
3 “Whether the adoration of latria is to be given to the image of Christ?”
(courtesy of http://en.wikipedia.org)
