Pe 10 octombrie 1517, călugărul augustinian Martin Luther (1483-1546) a ţintuit cele 95 de teze ale sale de uşa bisericii din Wittenberg. Printre alte lucruri, tezele atacau energic afacerile de absolvire a păcatelor propovăduite de predicatorul dominican Johann Tetzel (1465-1519), care au fost abuzate grosolan. De fapt, practica de a acorda credinciosului o dezlegare de pedeapsă, pricinuită de iertarea păcatelor contra unor sume de bani a fost cauzată de motive financiare. În special a contribuit în mare măsură la finanţarea monumentalei reconstrucţii a catedralei Sf. Petru din Roma, începută în 1506, care a necesitat vaste sume de bani.
Tezele lui Luther, care pot fi privite ca marcând începutul Reformei, au fost extrem de controversate şi, în 1518, el a fost chemat să le apere într-o dezbatere ce avea să fie ţinută la Augsburg. El a refuzat să îşi retragă tezele, iar în anul următor a pus în discuţie infailibilitatea papei şi a consiliilor sale într-o serie de dezbateri cunoscute ca Dezbaterile din Leipzig. În 1520 el şi-a publicat criticile în două tratate – „Către nobilii creştini ai naţiunii germane” şi „Privitor la înrobirea babiloniană a Bisericii”, în care a atacat ierarhia papală şi a chestionat validitatea celor şapte sacramente. În „Despre libertatea fiinţei creştine” el a elaborat doctrina cheie a justificării prin credinţă: păcătosul nu poate obţine mântuirea prin propriile eforturi şi fapte bune, ci numai prin graţia lui Dumnezeu, care îi poate fi acordată doar dacă a crezut. Doctrina lui Luther, cu cererea pentru o „reformă a Bisericii la cap şi la membre”, a fost rapid şi entuziast primită. Mai întâi, Biserica şi împăratul au încercat să o suprime: în 1521, o restricţie imperială a fost pronunţată asupra lui Luther şi a adepţilor săi în Dieta de la Worms. În acest moment, electorul Frederick cel Înţelept de Saxonia ( elector între 1486-1525) i-a acordat lui Luther protecţie în castelul Wartburg, unde fugarul, acum „cavalerul George”, a început traducerea Bibliei în germană.
Portrait of Charles V Seated (1548) by Titian
Reforma s-a răspândit repede de-a lungul Germaniei, sprijinită de decizia împăratului Carol al V-lea în Dieta de la Speyer din 1526 de a garanta libertatea credinţei. În 1532, împăratul însuşi se vede nevoit să anuleze rezoluţiile Dietei de la Worms în Pacea Religioasă de la Nuremberg, deoarece numeroşi prinţi şi oraşe se convertiseră la credinţa reformată. Înainte de moartea sa din 1546, Luther a formulat criticismul său constant asupra papalităţii într-o lucrare finală, „Împotriva papalităţii din Roma, instigată de Diavol”. Zece ani mai târziu, separarea bisericilor Protestantă şi Catolică a fost în fine recunoscută legal în Pacea de la Augsburg, în 1555. Chiar şi în primii ani ai Reformei, numeroase grupări au apărut. Ele difereau considerabil în tăria opoziţiei lor faţă de papă şi în presiunea cererilor lor sociale şi politice şi nici chiar Luther nu le-a putut uni. Erau de asemenea diferenţe politice profunde. Când reformatorul Thomas Müntzer (1490-1525) s-a situat ca lider al răscoalei ţărăneşti din Thuringia, care, asemenea confraţilor în gândire din mari părţi ale Germaniei sudice, se ridicase împotriva conducătorilor într-o violentă revoltă în timpul Războiului Ţărănesc din 1524/25, Luther a rupt complet legătura cu Müntzer prin condamnarea vehementă a revoltelor.
În bătăliile sale teologice, Luther şi-a încrucişat spada şi cu Erasmus, care, în pofida criticismului său la adresa papalităţii în „Elogiul prostiei”, a contrazis Reforma. Poziţii individuale deosebite au avut şi pastorul din Zurich Ulrich Zwingli (1484-1531), care a fost de fapt influenţat de Erasmus, iar mai târziu, la Geneva de Jean Calvin (1509-1564); ambii au avut mulţi adepţi în Elveţia. În Colocviul Religios din Marburg, în 1529, a survenit un conflict personal între Luther şi Zwingli asupra interpretării Cinei cea de taină, şi nici un acord nu părea posibil între cei doi reformişti. Prin contrast, eruditul umanist Philipp Melanchthon (1497-1560), care studiase greaca la Universitatea din Wittenberg, l-a sprijinit pe Luther chiar de la început, iar lucrările lui precum „Confesiunile din Augsburg” din 1530 au ajutat la crearea bazei doctrinei lutherane.
O ţintă centrală a tuturor reformiştilor a fost obiceiul venerării oarbe a icoanelor în Biserica romano-catolică. Pentru mulţi reformişti, nu era numai imposibil să creezi o imagine a lui Dumnezeu, (care prin esenţa sa nu poate fi pictat), era însă chiar blasfemie să încerci, odată ce interdicţia biblică asupra „chipului cioplit” era limpede. Mai mult, erau adesea moaşte băgate în sculpturi, numite relicvarii, a căror venerare era respinsă vehement de reformişti. În sfârşit, o altă cauză a ostilităţii era faptul că etalarea unei splendori coloristice, deseori opulente a poleirilor, picturilor şi sculpturilor imagistice nu se făcea pentru a exprima gloria lui Dumnezeu, ci pentru a flutura bogăţia donatorului şi poziţia sa socială înaltă. Criticismul de acest fel împotriva picturilor şi venerării lor a fost, desigur, glăsuită în repetate rânduri chiar din primele zile de existenţă ale Bisericii. Dar apărătorii imaginilor au replicat că în persoana lui Isus, Dumnezeu a luat formă umană şi ca atare a putut fi pictat. Mai mult; ei au argumentat că imaginile servesc drept cărţi pentru analfabeţi, iar închinarea era nu către lucrarea de artă creată de mâna omului, ci doar către subiectele pe care le reprezentau. De asemenea, o deosebire teoretică a fost făcută între închinarea care trebuia adusă doar lui Dumnezeu şi venerarea care era acordată unei icoane. Cu toate acestea, asemenea argumente nu au încurajat o atitudine mai plină de simpatie pentru imagini printre reformişti, îndeosebi de când multor oameni de rând venerarea imaginilor sfinţilor a acumulat o puternică doză de superstiţie, la începutul secolului al 16-lea. Erasmus însuşi a observat ironic în „Elogiul prostiei” că oamenii erau „creaturi ciudate care se îmbulzesc spre superstiţii care, chiar smintite, îi fac fericiţi. Dacă au fost suficient de norocoşi pentru a vedea o statuie de lemn sau vreo altă imagine a Polifemului lor, Sf. Cristofor, ei cred că în ziua aceea sunt feriţi de primejdiile lumeşti.”
În plus, interesul material era adesea în spatele venerării imaginilor de cult. Pelerinajele la aşa numitele icoane făcătoare de minuni erau adeseori asociate cu iertarea păcatelor, iar astfel locurile în care se aflau atrăgeau un mare număr de pelerini. Ca şi centre moderne de turism, beneficiul economic pentru oraşele respective nu erau de neglijat. Un exemplu faimos este pelerinajul la „Preacurata Fecioară”, în Regensburg, pe care Michael Ostendorfer (cca. 1494-1559) a pictat-o pe lemn pe la 1520. Doar cu câteva luni înainte de ridicarea unei biserici temporare pentru pelerinaj, o sinagogă de pe acel loc a fost dărâmată şi evreii alungaţi din oraş. În timpul lucrărilor de demolare, un muncitor se pare că a supravieţuit căderii de la înălţime. Miracolul i-a fost atribuit „Preacuratei Fecioare” – ca act de intervenţie care a fost interpretat şi ca semn că Maica Domnului a aprobat această acţiune împotriva evreilor. Imediat după aceea, Papa a acordat iertări pentru pelerini, iar ca rezultat, pelerinii au dat buzna la Regensburg. După stagnarea economică anterioară, oraşul a prosperat rapid. Reformiştii, oricum, denunţau venerarea şi comercializarea „Preacuratei Fecioare”. Dürer, care avea o copie a lucrării lui Ostendorfer, a fost printre cei mai aspru criticaţi, aşternând pe hârtie: „Acest spectru s-a ridicat împotriva Sfintelor Scripturi în Regensburg şi e permisă de episcop pentru că e eficientă pe moment. Dumnezeu să ne ajute să nu pângărim preacurata Maică a lui Hristos în felul acesta, ci să o onorăm în numele Lui.”
Deşi reformiştii au fost uniţi în criticismul imaginilor sfinţilor, ei au diferit totuşi în opiniile despre cum trebuie tratate lucrările care deja se găseau în biserici. Pe câtă vreme Luther a tratat scoaterea icoanelor cu relativ puţină patimă şi probabil le-a mutat din biserici fără agitaţie, colegul său, teologul Andreas Bodenstein von Karlstadt (cca. 1480-1541) a adoptat o poziţie mult mai radicală. După ce autorităţile municipale ale oraşului Wittenberg au instaurat un „Ordin al oraşului Wittenberg”, datat 24 ianuarie 1522, cerând îndepărtarea picturilor din biserici, cu numai trei zile mai târziu Karlstadt a emis un document privind „îndepărtarea picturilor”. În el se plângea că, în decurs de trei zile, lucrările de artă încă nu fuseseră strămutate. Asta a dus la prima revoltă iconoclastă la începutul lui februarie în biserica orăşenească din Wittenberg, unde „idolii pictaţi” au fost daţi jos de Karlstadt şi adepţii săi. Luther a reacţionat cu o atitudine ceva mai moderată asupra lucrărilor artistice; mai importantă decât strămutarea lor era să se dezvolte o nouă relaţie cu ele bazată pe doctrine noi. Actele nelegiuite nu au fost pomenite.
Revolta iconoclastă din Wittenberg a fost urmată de multe atacuri similare asupra lucrărilor artistice în alte locuri, notabilă fiind cea din Zurich în septembrie 1523. Acolo reformistul Leo Jud (1482-1542) a propovăduit strămutarea idolilor, după care zugrăvelile de altar, crucifixele şi statuile sfinţilor au fost sfărâmate iar agheasma batjocorită. Cu toate că Zwingli era de acord cu mutarea icoanelor, el a vorbit împotriva uzului oricărui fel de forţă. El a recomandat acoperirea sculpturilor în biserici şi închiderea aripilor altarelor, cum se făcea oricum în Postul Paştelui. Astfel, interioarele mai elaborate ale pieselor de altar care cauzau neplăceriar fi ascunse privirii. Zwingli a mai declarat că picturile nu ar trebui să fie subiect de batjocură. În conformitate cu aceste principii, el a cerut ca iconoclaştii să fie pedepsiţi. La Zurich, în octombrie 1523, Sacrificiul Liturgic a fost abolit şi strămutarea imaginilor agreată. Ulterior, toate lucrările artistice şi moaştele din Zurich au fost mutate din biserici într-o manieră disciplinată. Mai târziu, Zwingli a tolerat reprezentările artistice, atâta timp cât nu erau venerate, ci luate ca narative.
Printre reformişti, Calvin a fost cel ce a adoptat cea mai radicală atitudine asupra artei religioase şi a cerut ca credincioşii să nu facă nici o imagine a nici unui fel de Dumnezeu. Iconoclaştii care au stricat cu răutate lucrările artistice în Olanda de nord în 1566 şi au „curăţat” bisericile de la cap la coadă şi-au justificat acţiunile referindu-se la doctrina lui Calvin. Acest act de devastare explică de ce atât de puţine picturi dinainte de 1566 au supravieţuit în Olanda.
(courtesy of www.wga.hu)
