The Catholic Encyclopedia, Volume VII
Copyright © 1910 by Robert Appleton Company
Online Edition Copyright © 2003 by K. Knight
Nihil Obstat, June 1, 1910. Remy Lafort, S.T.D., Censor
Iconoclasmul (Eikonoklasmos, „Distrugerea imaginilor”) este numele ereziei care în secolele al optulea şi al nouălea a tulburat pacea Bisericii Răsăritene, a cauzat o serie de rupturi cu Roma, care au deschis calea spre schisma lui Photius şi a avut un ecou la o scară mai mică în Regatul Francilor din Vest. Istoria în răsărit este împărţită în două valuri distincte de persecuţii asupra catolicilor, la finele fiecăreia stând figura unei împărătese adoratoare a icoanelor (Irene şi Theodora).
I. PRIMA PERSECUŢIE ICONOCLASTĂ
Originea mişcării împotriva adorării (pentru uzul acestui termen vezi IMAGINI, VENERAREA DE) imaginilor a fost mult discutată. A fost înfăţişată ca fiind un efect al influenţei musulmane. Pentru musulmani, orice fel de pictură, statuie sau reprezentare a formei umane este un idol abominabil. Este adevărat, în acest sens, că califul din Damasc a început întreaga tulburare, pentru ca împăraţii iconoclaşti să fie aplaudaţi călduros şi campaniile lor încurajate de rivalii din Damasc. Pe de altă parte, nu e foarte probabil ca principala cauză a zelului împăratului împotriva picturilor să fie pilda dată de aprigul său duşman, căpetenia religiei rivale. O origine mai probabilă va fi găsită în opoziţia pentru picturi existentă de ceva timp în rândul creştinilor. Aici se pare că era o aversiune pentru picturile sfinte, o suspiciune asupra folosului pe care-l aveau, sau l-ar fi putut avea, idolatră printre mulţi creştini de multe secole înainte de începerea persecuţiilor iconoclaste (vezi IMAGINI, VENERAREA DE). Paulicieni, ca parte a ereziei lor, susţineau că tot ce este material (îndeosebi corpul uman) este rău, de aceea toate formele exterioare ale religiei, împărtăşanii, rituri, îndeosebi picturi materiale şi moaşte, trebuie abolite. Onorarea crucii era în special blamată, deoarece Hristos nu a fost cu adevărat crucificat. Din secolul al şaptelea aceşti eretici au fost lăsaţi ocazional să aibă influenţe mari la Constantinopol, intermitent cu exercitarea unor crunte persecuţii asupra lor (vezi PAULICIENI). Dar chiar şi unii catolici au arătat aversiune faţă de picturi şi odoare. La începutul secolului al optulea, câţiva episcopi, Constantin de Nacolia în Phrygia, Theodosie din Efes, Toma din Claudiopolis şi alţii sunt menţionaţi ca având aceste puncte de vedere. Un episcop nestorian, Xenaeas din Hieropolis a fost un înaintaş remarcabil al iconoclaştilor (Hardouin, IV, 306). Când această chestiune a ajuns la urechile împăratului Leo al III-lea (Isaurianul, 716-41), acesta a început persecuţia.
Primul caz al relatării este o persecuţie similară în zona califului din Damasc. Yezid I (680-683) ţi succesorii săi, în special Yezid al II-lea (720-724), gândind, ca orice bun musulman, că toate picturile sunt idoli, au încercat să prevină folosirea lor chiar şi în rândul supuşilor lor creştini. Dar această persecuţie musulmană, în sine, ca şi multe alte necazuri intermitente produse creştinilor din Siria, este lipsită de importanţă, în afară de faptul că a precedat tulburări în imperiu. Leo Isaurianul a fost un soldat viteaz cu un temperament autocratic. Orice mişcare care să fi stârnit compasiune trebuia să fie reprimată cu asprime şi cruzime. El deja îi persecutase cu cruzime pe evrei şi paulicieni. El chiar a fost suspectat de înclinaţii către islam. Califul Omar al II-lea a căutat să-l convertească, fără succes, cu excepţia faptului de a-l convinge că picturile sunt idoli. Duşmanii creştini ai icoanelor, precum notabilul Constantin din Nacolia, i-au câştigat atunci uşor încrederea. Împăratul a ajuns la concluzia că imaginile au fost principala piedică în convertirea evreilor şi musulmanilor, cauză de superstiţii, slăbiciune ţi divizare a imperiului şi în contradicţie cu Prima Poruncă. Campania împotriva imaginilor ca parte a reformei generale a bisericii şi a statului. Ideea lui Leo al III-lea era de a purifica Biserica, de a o centraliza cât mai mult posibil sub Patriarhul Constantinopolelui, iar prin asta să întărească şi să centralizeze situaţia Imperiului. A fost, de asemenea, o puternică tendinţă raţionalistă printre împăraţii iconoclaşti, o reacţie împotriva formelor de pietate bizantină care deveneau tot mai proeminente cu fiecare secol. Acest raţionalism ajută la explicarea urii lor pentru călugări. Odată hotărât, Leo a început să-şi aplice ideea fără cruţare. Constantin din Nacolia a venit în capitală în prima parte a domniei lui; în acelaşi timp, Ioan din Synnada i-a scris patriarhului Germanus I (715-730), avertizându-l că Constantin a produs tulburare între ceilalţi episcopi ai provinciei prin predici împotriva folosirii de imagini sfinte. Germanus, primul dintre eroii adoratorilor de icoane (scrierile sale în Hardouin, IV 239-62), a scris atunci o apărare a practicilor bisericeşti adresată altui iconoclast, Toma din Claudiopolis (245-262). Dar Constantin şi Toma îl aveau pe împărat de partea lor. În anul 726 Lep al III-lea a publicat un edict care declara că imaginile sunt idoli, interzise în Exod, xx, 4, 5 şi poruncind ca orice astfel de imagini din biserici să fie distruse. Odată ce soldaţii au început să-i îndeplinească ordinele, tulburări au apărut pe tot cuprinsul imperiului. Era o pictură renumită a lui Hristos, numită Christos antiphonetes, deasupra porţii palatului din Constantinopol. Distrugerea acestei picturi a provocat o revoltă puternică în rândul populaţiei. Germanus, patriarhul, a protestat împotriva edictului şi a apelat la papă (729). Dar împăratul l-a alungat ca fiind trădător (730) şi l-a numit în locul lui pe Anastasius (730-754), fost syncellus (secretar al patriarhiei, n.trad.) al Curţii patriarhale şi instrument obedient al guvernului. Cei mai statornici opozanţi ai iconoclaştilor de-a lungul acestei istorisiri au fost călugării. E drept că au fost unii care au trecut de partea împăratului, dar ca un întreg, monahismul răsăritean a fost ferm loial vechilor tradiţii ale Bisericii. Din acest motiv Leo a pornit, în iconoclasmul său, o cruntă persecuţie a mănăstirilor şi eventual a încercat să reprime monahismul întru totul.
Papă în acea vreme era Grigore al II-lea (713-731). Chiar înainte de a fi primit mesajul de la Germanus, i-a parvenit o scrisoare de la împărat, care îi poruncea să accepte edictul, să distrugă icoanele din Roma şi să întrunească un sinod general pentru a interzice folosirea lor. Grigore a răspuns, în 727, printr-o lungă apărare a picturilor. El explica diferenţa dintre ele şi idoli, fiind surprins că Leo nu le-a înţeles deja. El descria legitimitatea folosirii şi respectul datorat picturilor realizate de creştini. El blamează interpunerea împăratului în problemele ecleziastice şi persecuţiile sale asupra adoratorilor de icoane. Un sinod nu e dorit; tot ce are Leo de făcut este să înceteze tulburarea păcii Bisericii. Cât despre ameninţarea lui Leo că va veni la Roma, va distruge statuia Sf. Petru (se pare că faimoasa statuie de bronz a Sf. Petru) şi că-l va lua pe papă prizonier, Grigore a replicat că poate evada cu uşurinţă în Campagna şi i-a amintit împăratului cât de futilă şi acum oribilă pentru toţi creştinii a fost persecuţia lui Martin I de către Constans (Flavius Iulius Constans (320 – 350) – împărat roman, n.trad.). El a mai spus că toată populaţia din Apus detestă acţiunea împăratului şi că nu va consimţi să-şi distrugă icoanele la porunca sa (Greg. II, “Ep. I ad Leonem”). Împăratul a răspuns, continuându-şi argumentarea, spunând că nici un sinod general nu a pronunţat încă vreun cuvânt în favoarea icoanelor, ci el însuşi, ca împărat şi preot (basileus kai lereus) la un loc are dreptul să decreteze astfel de chestiuni. Grigore i-a scris ca răspuns că regretă că Leo nu a văzut încă greşeala din metodele sale. Cât despre fostul Sinod general, membrii săi nu au pretins că au discutat fiecare problemă a credinţei; nu este necesar în vremurile acestea să aperi ceea ce nimeni nu a atacat. Papa s-a declarat hotărât să se împotrivească tiraniei împăratului cu orice preţ, chiar dacă nu are altă apărare decât să se roage lui Hristos pentru a trimite un demon care să tortureze trupul şi împăratului, pentru a-i fi salvat sufletul, conform 1 Corinteni 5:5.
Între timp, persecuţia a izbucnit în Răsărit. Mănăstiri au fost distruse, călugări torturaţi sau izgoniţi. Iconoclaştii au început să-şi aplice principiul şi asupra moaştelor, să spargă criptele şi să ardă trupurile sfinţilor înhumaţi în biserici. Unii dintre ei au respins orice intermediere a sfinţilor. Aceasta şi alte fapte (distrugerea moaştelor şi respingerea rugăciunilor către sfinţi), chiar dacă iniţial nu erau prevăzute în planul iniţial, sunt din acest moment în general (dar nu întotdeauna) asociate iconoclasmului. În acest timp, Sf. Ioan din Damasc (m. 754) la adăpost de mânia împăratului, sub stăpânirea califului, scria din mănăstirea Sf. Saba renumita sa apologie „împotriva acelor ce distrug sfintele icoane”. În vest, la Roma, Ravenna şi Napoli, populaţia s-a ridicat împotriva legii împăratului. Această mişcare anti-imperială este unul din factorii de ruptură dintre Italia şi vechiul imperiu, de independenţă a papalităţii, precum şi începutul statelor papale. Grigore al II-lea deja refuzase să mai plătească taxe către Constantinopol şi se proclamase dux (conducător de provincie, n.trad.) imperial în Ducatos Romanus. Din acest moment, papa devine practic suveran al Ducatus. Mânia împăratului împotriva adoratorilor de icoane a fost intensificată de o revoltă care a izbucnit de astă dată în Elada, vădit în sprijinirea icoanelor. Un anumit Cosmas a fost uns împărat de către rebeli. Răscoala a fost în curând zdrobită (727), iar Cosmas decapitat. După care un nou edict, mai sever, împotriva imaginilor a fost publicat (730), iar furia persecuţiei a fost sporită.
Papa Grigore al II-lea a murit în 731. El a fost succedat de Grigore al III-lea, care a continuat apărarea imaginilor sfinte întocmai în spiritul predecesorului său. Noul papă a trimis un preot, George, cu scrisori împotriva iconoclasmului la Constantinopol. Dar lui George, când a ajuns, i-a fost frică să le prezinte, aşa că s-a întors fără a-şi fi îndeplinit misiunea. A fost trimis a doua oară, cu aceeaşi însărcinare, dar a fost arestat şi întemniţat în Sicilia de guvernatorul imperial. Împăratul a continuat acum cu politica sa de a lărgi şi întări propria patriarhie din Constantinopol. El a conceput ideea de a o face pe atât de întinsă pe cât de întins era imperiul pe care îl mai conducea. Isauria, locul natal al lui Leo, a fost luată de la Antiohia prin edict imperial şi alipită patriarhiei Bizanţului, lărgind-o cu Metropolis, Seleucia şi încă alte douăzeci de episcopii. Mai mult, Leo a pretins să retragă provincia Illyricum de la patriarhatul Romei şi să-l adauge Constantinopolelui şi a confiscat toate proprietăţile Episcopiei Romane pe care a putut întinde mâna, din Sicilia şi sudul Italiei. Aceasta a dus firesc la creşterea duşmăniei între creştinătatea răsăriteană şi cea apuseană. În anul 731, Grigore al III-lea a întrunit un sinod cu nouăzeci şi trei de episcopi la Sf. Petru, în cadrul căruia toate persoanele care au distrus, pângărit sau scos imaginile lui Hristos, a Maicii Sale, a apostolilor sau a altor sfinţi, erau declarate excomunicate. Un alt sol, Constantin, a fost trimis cu o copie a decretului şi a aplicării sale la împărat, dar şi acesta a fost arestat şi întemniţat în Sicilia. Leo a trimis atunci o flotă în Italia spre a-l pedepsi pe papă; dar ea a fost scufundată şi dispersatp de o furtună. În acest timp, tot felul de calamităţi au afectat imperiul: cutremure, molimă, iar foamea a devastat provinciile în vreme ce musulmanii şi-au continuat înaintarea victorioasă şi au cucerit mai multe teritorii.
Leo al III-lea a murit în iunie 741, în miezul acestor probleme, fără să-şi fi schimbat atitudinea. Munca sa a fost continuată de fiul său, Constantin al V-lea (Copronimul, 741-775) (Copronim – din greacă – nume mânjit, n. trad.), care a ajuns un persecutor chiar mai înrăit al adoratorilor icoanelor decât fusese tatăl său. De îndată ce Leo al III-lea a murit, Artabasdus (care era căsătorit cu fiica lui Leo) a întrezărit oportunitatea şi s-a folosit de prilejul nepopularităţii guvernării iconoclaste pentru a isca o revoltă. Declarându-se protector al sfintelor icoane, a ocupat capitala, s-a încoronat ca împărat prin îngăduitorul patriarh Anastasius şi imediat a restaurat icoanele. Anastasius, care fusese introdus în locul lui Germanus ca şi candidat iconoclast, acum întors la căile bizantine obişnuite, a ajutat la restauraţia icoanelor şi l-a excomunicat pe Constantin al V-lea ca eretic şi lepădat de Hristos. Dar Constantin a mărşăluit în oraş, l-a capturat, i-a scos ochii lui Artabasdus şi a început o răzbunare cumplită asupra rebelilor şi adoratorilor de icoane (743). Purtarea sa faţă de Anastasius e un exemplu tipic a modului în care împăraţii din urmă se comportau faţă de patriarhii prin intermediul cărora încercau să guverneze Biserica. Anastasius a fost biciuit în public, orbit, acoperit de ruşine pe străzi, forţat să se întoarcă la iconoclasm şi, în fine, repus în funcţia de patriarh. Bietul mutilat a trăit până în 754. Picturile restaurate de Artabasdus au fost iar scoase. În 754, Constantin, preluând ideea, originară a tatălui său, a convocat un mare sinod la Constantinopol ce a fost numit Al Şaptelea Sinod General. Aproximativ 340 de episcopi au asistat; cum Episcopia Constantinopolelui era vacantă prin moartea lui Anastasius, Theodosius din Efes şi Pastilias din Perga (capitala provinciei de atunci Pamphylia, n. trad.) au condus întrunirea. Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul au refuzat să trimită delegaţi, odată ce a fost clar că episcopii au fost convocaţi doar pentru a îndeplini poruncile împăratului. Evenimentele au arătat că patriarhii au judecat corect. Episcopii din sinod au acceptat cu servilitate toate cererile împăratului. Ei au decretat că imaginile cu Hristos sunt fie monofisite sau nestoriene, pentru că – odată ce e imposibil să-I reprezinţi Divinitatea, iconarii fie confundă, fie despart cele două naturi ale Sale. Singura reprezentare legală a lui Hristos este Sfânta Împărtăşanie. Imaginile sfinţilor de asemenea să fie dispreţuite; e blasfemie să reprezinţi pe lemn uscat sau piatră pe cei ce au trăit întru Dumnezeu. Toate imaginile sunt o invenţie a păgânilor – sunt de fapt idoli, cum se arată în Exodul XX, 4,5; Deuteronomul V, 8; Ioan, IV, 24; Romani, I, 23-25. Texte neîndoielnice ale duhovnicilor sunt de asemenea pomenite în susţinerea iconoclasmului. Adoratorii de imagini sunt idolatrii, adoratori ai lemnului sau pietrei; împăraţii Leo şi Constantin sunt lumini ale credinţei ortodoxe, salvatorii noştri de la idolatrie. Un blestem deosebit este aruncat asupra celor trei căpetenii ale apărătorilor icoanelor: Germanus, fostul patriarh al Constantinopolelui, Ioan din Damasc şi un călugăr, George din Cipru. Sinodul declară că „Sf. Treime i-a distrus pe aceştia trei” („Actele sinodului iconoclast din 754” în Mansi XIII, al. 205)
Episcopii au ales în final un succesor pentru episcopia vacantă a Constantinopolelui, Constantin, episcop de Sylaeum (Constantin al II-lea, 754-766), care a fost, desigur, o creaţie a guvernului, pregătită să-i susţină campania. Decretele au fost făcute publice în forum pe 27 august 754. După asta, distrugerea icoanelor a pornit cu un zel înnoit. Toţi episcopii din imperiu au fost puşi să semneze actele sinodului şi să jure că vor scoate icoanele din diocezele lor. Paulicieni erau acum trataţi bine, în vreme ce adoratorii de imagini şi călugării erau crunt persecutaţi. În loc de picturi ale sfinţilor, bisericile au fost decorate cu picturi de flori, fructe şi păsări, astfel că oamenii spuneau că arată ca băcăniile sau prăvăliile de păsări. Un călugăr, Petre, a fost biciuit până la moarte pe 7 iunie 761; stareţul de Monagria, Ioan, care a refuzat să calce în picioare o icoană, a fost legat într-un sac şi aruncat în mare pe 7 iunie 761; în 767 Andrei, un călugăr cretan, a fost biciuit şi chinuit până a murit (vezi Acta SS, 8 Oct.; Martiriile romane pentru 17 Oct.); în noiembrie al aceluiaşi an, un mare număr de călugări au fost torturaţi până la moarte în diverse feluri (Martiriile, 28 nov.). Împăratul a încercat să interzică monahismul (ca centru al apărării icoanelor); mănăstirile au fost transformate în cazarme; obiceiul monhal a fost interzis; patriarhul Constantin al II-lea a fost pus să jure în amvonul bisericii sale că deşi a fost călugăr, se alătură acum clerului secular. Moaştele au fost dezgropate şi aruncate în mare, invocarea sfinţilor interzisă. În 766 împăratul a avut divergenţe cu patriarhul său, l-a osândit şi decapitat, înlocuindu-l cu Nicetas I (766-780), care era, desigur, tot un slujitor supus al guvernului iconoclast. În acest timp, ţările pe care puterea împăratului nu le ajungea au păstrat vechiul obicei şi au rupt legătura cu patriarhul iconoclast al Constantinopolelui şi cu episcopii săi. Cosmas din Alexandria, Theodor din Antihohia şi Theodor din Ierusalim erau cu toţii apărători ai sfintelor icoane, laolaltă cu Roma. Împăratul Constantin al V-lea a murit în 775. Fiul său, Leo al IV-lea (775-780), deşi nu a revocat legea iconoclastă, a fost mult mai domol în aplicarea ei. El a permis călugărilor izgoniţi să se întoarcă, a tolerat cel puţin mijlocirea sfinţilor şi a încercat o reconciliere a tuturor părţilor. Când patriarhul Nicetas I a murit în 780, a fost urmat de Pavel al IV-lea (780-784), un călugăr cipriot care a purtat o politică doar pe jumătate iconoclastă, de frica guvernului. Dar soţia lui Leo al IV-lea, Irene a fost o adoratoare ferventă a icoanelor. Chiar şi în timpul vieţii soţului ei, ea a ascuns sfinte icoane în camera sa. La sfârşitul domniei sale, Leo a avut o izbucnire de crunt iconoclasm. El a pedepsit pe curtenii care au reaşezat imagini sacre în camerele lor şi era cît pe ce s-o exileze pe împărăteasă când a murit, pe 8 septembrie 780. Încă o dată, o reacţie completă a avut loc.
II. AL DOILEA SINOD GENERAL (NICEA II, 787)
Împărăteasa Irene a fost regenta fiului ei, Constantin al VI-lea (780-797), care avea nouă ani când tatăl său a murit. Ea a început imediat să destrame înfăptuirile împăraţilor iconoclaşti. Picturile şi moaştele au fost readuse în biserici; mănăstirile au fost redeschise. Temându-se de armată, încă fanatic iconoclastă, ea nu a schimbat legile o vreme; dar a aşteptat doar o oportunitate pentru a o face şi de a reîntregi comuniunea cu Roma şi alte patriarhate. Patriarhul Constantinopolelui, Pavel al IV-lea, a renunţat la funcţie şi s-a retras la o mănăstire, motivând că se căieşte pentru fostele sale concesii făcute guvernului iconoclast. El a fost înlocuit de un adorator fervent al icoanelor, Tarasius. Tarasius şi împărăteasa au deschis acum negocierile cu Roma. Ei au trimis o ambasadă la papa Adrian I (772-795), înştiinţându-l de întâietatea sa şi rugându-l să vină personal, sau cel puţin să trimită delegaţi la un consiliu ce ar trebui să anuleze lucrările sinodului iconoclast din 754. Papa a răspuns prin două scrisori, una pentru împărăteasă şi alta pentru patriarh. În ele, repetă argumentele favorabile adorării icoanelor şi este de acord cu consiliul, insistând asupra autorităţii Sfântului Scaun (Vaticanul, n. trad.) şi cerând restituirea proprietăţilor confiscate de Leo al III-lea. El blamează brusca ridicare a lui Tarasius (care din mirean devenise deodată patriarh) şi respinge titlul acestuia de Patriarh Ecumenic, dar îi laudă ortodoxismul şi zelul pentru imaginile sfinte. În final, el supune toate aceste chestiuni judecăţii delegaţilor săi. Aceşti delegaţi erau înaltul preot Petru şi abatele Petru de la Sf. Saba, de lângă Roma. Ceilalţi trei patriarhi nu au putut răspunde, ei nici măcar nu au primit răvaşele lui Tarasius, datorită tulburărilor din acea vreme din statul musulman. Dar doi călugări, Toma, călugăr al unei mănăstiri egiptene şi Ioan Syncellus din Antiohia, au apărut din partea comunităţilor lor, cu aceste scrisori, explicând starea lucrurilor şi arătând că patriarhii au rămas întotdeauna credincioşi icoanelor. Aceşti doi călugări par a fi fost un fel de delegaţi ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.
Tarasius a deschis sinodul în Biserica Apostolilor din Constantinopol, în august 786; dar acesta a fost împrăştiat imediat de soldaţii iconoclaşti. Împărăteasa i-a demobilizat pe aceşti oşteni şi i-a înlocuit cu alţii; s-a aranjat ca sinodul să se întrunească la Nicaea, în Bithynia, locul primului consiliu general. Episcopii s-au întâlnit aici în vara lui 787, cam 300 la număr. Consiliul a durat din 24 septembrie până pe 23 octombrie. Delegaţii Romei au fost prezenţi; ei au semnat documentele primii şi mereu au avut primele locuri pe lista membrilor, dar Tarasius a condus şedinţele, aparent din cauză că delegaţii nu ştiau limba greacă. În primele trei şedinţe, Tarasius a evidenţiat evenimentele care au dus la acest Consiliu, scrisorile papale şi altele au fost citite, iar mulţi episcopi iconoclaşti care se căiau au fost iertaţi. Părinţii au acceptat scrisorile papei ca pe adevăratele formulări ale Credinţei catolice. Tarasius, când a citit scrisorile, a sărit pasajele despre restituirea proprietăţilor papale confiscate, reproşurile împotriva sa ca ridicare bruscă la rangul de Patriarh Ecumenic, şi a modificat (dar nu esenţial) referirile la întâietate. A patra sesiune a stabilit motivele pentru care sfintele imagini au legitimitate, citând din Vechiul Testament pasaje despre imaginile din temple (Exodul 25:15-22; Numerii 7:89; Ezechiel 41:18-19; Evreii 9:5) şi de asemenea citând din numeroşi cucernici. Euthymius din Sardes, la finalul şedinţei, a citit o confesiune de credinţă în acest sens. Într-a cincea sesiune, Tarasius a explicat că iconoclasmul vine de la evrei, sarazini şi eretici; câteva citate iconoclaste au fost arătate, cărţile respective arse, iar o icoană pusă în sală în mijlocul părinţilor. A şasea şedinţă s-a ocupat cu sinodul iconoclast din 754; pretenţia acestuia de a fi fost un consiliu general a fost negată, pentru că nici papa, nici ceilalţi trei patriarhi nu au luat parte la el. Decretul acelui sinod (vezi mai sus) au fost combătute clauză cu clauză. A şaptea sesiune a schiţat simbolul (horos) consiliului, în care, după rostirea Crezului Niceean şi reînnoirea condamnării oricăror forme de eretici, de la arieni la montheliţi (monothelitismul susţine că Isus avea două naturi –umană şi divină, dar o singură voinţă, în timp ce ortodoxia susţine existenţa voinţelor umană şi divină, n. trad.), părinţii şi-au format concluziile. Icoanele sunt pentru a capta veneraţia (proskynesis), nu pentru adoraţie (latreia); onorul adus lor este doar relativ (schetike), în numele prototipului lor (pentru acest text, definiţia esenţială a cpnsiliului, vezi IMAGINI, VENERAREA DE). Anateme au fost pronunţate împotriva liderilor iconoclaşti; Germanus, Ioan Damaschinul şi Geroge din Cipru sunt slăviţi. În opoziţie cu formularea sinodului iconoclast, părinţii declară: “Treimea i-a făcut pe cei trei glorioşi” (he Trias tous treis edoxasen). O solie a fost trimisă la împărăteasă cu actele sinodului; o scrisoare clerului din Constantinopol înştiinţându-i cu decizia sinodului. Douăzeci şi unu de canoane au fost afirmate, între care cele mai importante sunt:
· Canoanele 1 şi 2 confirmă canoanele tuturor fostelor consilii generale;
· Canonul 3 interzice numirea persoanelor ecleziastice de către stat; doar episcopii pot alege alţi episcopi;
· Canoanele 4 şi 5 sunt împotriva simoniei (traficul cu obiecte sfinte, n.trad.);
· Canonul 7 interzice episcopilor, sub pedeapsa alungării din cler, să sfinţească biserici fără moaşte;
· Canonul 10 interzice preoţilor să îşi schimbe parohiile fără consimţământul episcopilor;
· Canonul 13 porunceşte ca toate mănăstirile profanate să fie restaurate;
· Canoanele 18-20 reglementează abuzurile în mănăstiri.
O a opta şi ultimă şedinţă s-a ţinut pe 23 octombrie la Constantinopol, în prezenţa Irenei şi a fiului ei. După un discurs al lui Tarasius, actele au fost semnate de toţi, inclusiv de împărăteasă şi împărat. Sinodul s-a încheiat cu obişnuita Polychronie, sau aprobari formale, iar Epiphanius, un diacon din Catania, Sicilia, a rostit o ceremonie pentru părinţii întruniţi.
Tarasius a trimis papei Adrian o dare de seamă a tot ce s-a întâmplat, iar Adrian a aprobat documentele (scrisoarea către Carol cel Mare) şi apoi le-a tradus în latină. Dar chestiunea proprietăţii Sfintei Episcopii din sudul Italiei şi prietenia papei cu francii încă produceau neplăceri între răsărit şi apus; mai mult, o facţiune iconoclastă încă exista în Constantinopol, mai ales în armată.
III. A DOUA PERSECUŢIE ICONOCLASTĂ
La douăzeci şi şapte de ani după Sinodul din Niceea, iconoclasmul a izbucnit din nou. Iarăşi au fost distruse sfinte picturi, iar apărătorii lor crunt persecutaţi. Pentru alţi douzeci şi opt de ani, povestea s-a repetat cu o uimitoare precizie. Locurile lui Leo al III-lea, Constantin al V-lea şi Leo al IV-lea au fost luate de o nouă linie de împăraţi iconoclaşti – Leo al V-lea, Mihai al II-lea, Teophilus. Papa Paschal I acţionează întocmai ca Grigore al II-lea, credinciosul patriarh Nicephorus precum Germanus I, Sf. Ioan din Damasc trăieşte iar prin Sf. Theodora Studita. Din nou un sinod respinge icoanele, iar altul, care urmează, le apără. Din nou o împărăteasă, regentă a fiului ei, pune capăt furtunii şi restaurează vechiul obicei – de data aceasta definitiv.
Originea celei de-a doua izbucniri a ostilităţilor nu trebuie căutată prea departe. Cum am amintit, îndeosebi în armată era o facţiune iconoclastă considerabilă. Constantin al V-lea, eroul lor, fusese un general viteaz şi victorios împotriva musulmanilor, Mihai I (811-813), care a păstrat credinţa la Al Doilea Consiliu din Niceea, a fost singurul nenorocos în încercarea sa de a apăra imperiul. Iconoclaştii au privit înapoi cu regret la glorioasele campanii ale predecesorului său, ei au înaintat uluitoarea concepţie a lui Constantin ca sfânt, au plâns şi s-au dus în pelerinaj la mormântul lui şi i-au strigat: „Ridică-te, vino înapoi şi salvează imperiul ruinat.” Când Mihai I, în iunie 813, a fost categoric înfrânt de bulgari şi a fugit către capitală, soldaţii l-au forţat să abdice şi au pus în locul său pe un general, Leo Armeanul (Leo al V-lea, 813-820). Un ofiţer (Theodotus Cassiteras) şi un călugăr (abatele Ioan Grammaticus) l-au convins pe noul împărat că toate necazurile imperiului erau judecata lui Dumnezeu pentru idolatria faţă de icoane. Leo, odată convins, şi-a folosit toată puterea pentru a înlătura icoanele şi astfel toate problemele au început iar.
În 814, iconoclaştii s-au adunat la palat şi au pregătit un atac elaborat asupra icoanelor, repetând aproape exact aceleaşi argumente ca sinodul din 754. Patriarh al Constantinopolelui era Nicephorus I (806-815), care a devenit unul din principalii apărători ai imaginilor în această a doua persecuţie. Împăratul l-a invitat să discute asupra chestiunii cu iconoclaştii; el a refuzat, odată ce chestiunea era deja stabilită de Al Şaptelea Consiliu General. Munca de demolare a imaginilor a reînceput. Pictura cu Hristos repusă de Irene deasupra porţii de fier a palatului a fost iar coborâtă. În 815, patriarhul a fost convocat în faţa împăratului. El a venit înconjurat de episcopi, abaţi şi călugări şi a purtat o lungă discuţie cu Leo ţi adepţii săi iconoclaşti. În acelaşi an, împăratul a convocat un sinod al episcopilor, care, supunându-se poruncilor sale, l-au demis pe patriarh şi l-au ales în locul lui pe Theodotus Cassiteras (Theodotus I, 815-821). Nicephorus a fost exilat peste Bosfor. Până la moartea sa, în 829, el a apărat cauza icoanelor prin scrieri controversate („Mica apologie”, „Antirrhetikoi”, „Marea apologie” etc, în P. G., C, 201-850; Pitra, “Spicileg. Solesm.”, I, 302-503; IV, 233, 380), a scris o istorie a timpurilor sale (Historia syntomos, P.G., C, 876-994) şi o cronografie generală de la Adam (chronographikon syntonom, în P.G., C, 995-1060). Printre călugării care l-au urmat pe Nicephorus în faţa împăratului în 815 era şi Theodor, abate de la Mănăstirea Studium din Constantinopol (m. 826). Pe tot parcursul acestei a doua perioade de persecuţie iconoclastă, Sf. Theodor (Theodorus Studita) a fost liderul credincioşilor călugări, principalul apărător al icoanelor. El l-a liniştit şi încurajat pe Nicephorus în rezistenţa lui faţă de împărat, a fost de trei ori alungat de guvern, a scris un mare număr de tratate controversate şi apologii în diferite forme pentru icoane. Opinia sa principală era că iconoclaştii sunt eretici ai teologiei lui Hristos, odată ce neagă un element esenţial al naturii omeneşti a lui Hristos, şi anume acela că poate fi reprezentat grafic. Aceasta este un fel de negare a realităţii Sale şi a părţii materiale, cu care iconoclaştii reînvie vechea erezie monofisită. Ehrhard îl judecă pe Sf. Theodor ca fiind „probabil cel mai ingenios [der scharfsinnigste] dintre apărătorii imaginilor de cult” (în „Byzz. Litt.”, pag. 150, de Krumbacher). În orice caz, poziţia sa poate fi rivalizată doar de cea a lui Sf. Ioan din Damasc. (Vezi opera sa în P. G., XCIX; pentru alte informaţii, Krumbacher, op. cit., 147-151, 712-715; viaţa sa de un călugăr contemporan, P. G., XCIX, 9 al.). Sărbătoarea sa este pe 11 noiembrie în ritul bizantin şi pe 12 noiembrie în Martiriile Romane.
Primul lucru pe care noul patriarh Theodotus l-a făcut a fost să ţină un sinod în care a condamnat consiliul din 787 (Al Doilea Niceean) şi să declare adeziunea la cel din 754. Episcopii, abaţii, clerul şi chiar ofiţeri ai guvernului care nu au acceptat acest decret au fost demişi, alungaşi, torturaţi. Theodor din Studium a refuzat comuniunea cu patriarhul iconoclast şi a plecat în exil. Un număr de persoane de toate rangurile au fost condamnate la moarte în acel timp, la recomandarea lui: picturi de toate felurile au fost distruse pretutindeni.
Theodor a apelat la papă (Paschal I, 817-824) în numele adoratorilor de icoane persecutaţi din Răsărit. În acelaşi timp, Theodotus, patriarhul iconoclast a trimis delegaţi la Roma, unde însă nu au fost primiţi de papă, odată ce Theodotus era un intrus schismatic în episcopia unde Nicephorus era încă episcop legitim. Dar Paschal i-a primit pe călugării trimişi de Theodor şi le-a dat mănăstirea Sf. Praxedes, lor şi altora care au fugit de persecuţiile din est. În 818, papa a trimis delegaţi la împărat, cu o scrisoare ce apăra icoanele şi respingea încă o dată acuzaţiile iconoclaste de idolatrie. În această scrisoare, el insista cu precădere asupra nevoii noastre de semne exterioare a lucrurilor invizibile: împărtăşanii, cuvinte, semnul Crucii, şi toate semnele tangibile de felul acesta; cum, atunci, ar putea oamenii să respingă icoanele? (Fragmentul acestei scrisori s-a păstrat şi este publicat în Pitra, „Spicileg. Solesm. II, p. XI al.). Scrisoarea n-a avut nici un efect asupra împăratului; dar se poate sublinia că la acea vreme catolicii din Est au devenit mai loiali ca niciodată Romei, ca lider al lor, ca ultim refugiu contra persecuţiei). Binecunoscutul text al Sf. Theodor în care apără întâietatea în cel mai vehement limbaj posibil – de pildă „Orice noutate este adusă în Biserică de cei ce caută adevărul trebuie cu siguranţă corelat de Petru sau de urmaşul său….Ocroteşte-ne, mare păstor al Bisericii cerurilor.” (Ep. I 33, P. G.., XCIX, 1018); “Aranjează ca o decizie să fie primită de la vechea Romă drept obicei ce a fost rânduit de la început de tradiţia părinţilor noştri.” (Ep. II, 36; ibidem, 1331 – a fost scrisă în timpul acestei persecuţii).
Protestele asupra loialităţii pentru vechea Romă făcute de creştinii ortodocşi şi catolici ai Bisericii bizantine la vremea aceea sunt ultima mărturie imediat dinaintea Marii Schisme. Au fost apoi două facţiuni separate în Est, care nu aveau legătură una cu alta: persecutorii iconoclaşti sub împărat şi anti-patriarhul lor Theodotus, iar pe de altă parte catolicii conduşi de Theodor Studitul ce recunoşteau ca legitim pe patriarhul Nicephorus şi peste el pe îndepărtatul episcop latin care le era „mare păstor al Bisericii cerurilor”. În ziua de crăciun în 820, Leo al V-lea şi-a încheiat domnia tiranică fiind asasinat într-o revoluţie de palat care l-a pus ca împărat pe unul din generalii lui, Mihai al II-lea (Bâlbâitul, 820-829). Mihai a fost şi el iconoclast, a continuat politica predecesorilor lui, chiar dacă era îngrijorat să nu persecute, ci să concilieze pe fiecare. Dar nu a schimbat nimic la legea iconoclastă, iar când Theodotus anti-patriarhul a murit (821) a refuzat să-l restaureze pe Nicephorus şi a numit un alt uzurpator, Anton, fost episcop în Sylaeum (Anton I, 821-832). În 822, un general de origine slavă, Toma, a stârnit o revoluţie periculoasă cu ajutorul arabilor. Nu pare să fi fost vreo legătură între această revoluţie şi chestiunea icoanelor. Toma reprezenta mai degrabă partizanii împăratului asasinat, Leo al V-lea. Dar după ce a fost înfrânt, în 824, Mihai a devenit mult mai sever cu adoratorii de imagini. Un mare număr de călugări au fugit spre apus, iar Mihai a scris o faimoasă epistolă plină de acuzaţii grele asupra idolatriei lor faţă de rivalul său, Louis cel Pios (814-820), pentru a-l convinge pe acesta să-i defere pe fugari justiţiei bizantine (în Manse, XIV, 417-22). Alţi catolici, care nu au scăpat, au fost întemniţaţi şi torturaţi, printre ei fiind şi Methodius din Siracuza şi Eftimie, mitropolit de Sardes. Moartea Sf. Theodor Studitul (11 noiembrie 826) şi a patriarhului legitim Nicephorus (2 iunie 828) au fost mari pierderi pentru ortodocşi la acea vreme. Fiul şi succesorul lui Mihai, Teofil (829-842) a continuat persecuţiile încă şi mai crunt. Un călugăr, Lazăr, a fost biciuit până aproape a murit; alt călugăr, Methodius, a fost aruncat în puşcărie cu infractori de drept comun pentru şapte ani; Mihai, syncellus de Ierusalim şi Iosif, un renumit autor de imnuri, au fost torturaţi. Fraţii Theophan ţi Theodor au primit câte 200 de bice şi însemnaţi pe faţă cu fierul roşu ca idolatrii. (Martiriile Romane, 27 decembrie). La acea vreme, toate imaginile au fost mutate din biserici şi locurile publice, închisorile au fost umplute cu apărătorii lor, credincioşii catolici au fost reduşi la o sectă care se ascundea de imperiu, iar o mulţime exilaţi în vest. Dar soţia împăratului, Theodora ţi mama ei, Theoctista, au fost credincioase celui de Al Doilea Consiliu Niceean ţi au aşteptat timpuri mai bune.
Acele timpuri au venit îndată ce Theofil a murit (20 ian. 842). A lăsat un fiu de trei ani, Mihai al III-lea (Beţivul, care a trăit pentru a provoca Marea Schismă a lui Photius, 842-867), iar regentă a fost mama lui Mihai, Theodora. Ca şi Irene la sfârşitul primei perioade de persecuţii, Theodora a început să schimbe situaţia. A deschis închisorile, eliberându-i pe credincioşii ce au apărat icoanele şi i-a rechemat pe exilaţi. Pentru o vreme, ea a ezitat să revoce legile iconoclaste, dar în curând s-a răzgândit şi totul a fost readus în starea celui de Al Doilea Consiliu din Niceea. Patriarhului Ioan al VII-lea (832-842) care i-a urmat lui Anton I, i s-a dat să aleagă între restauraţia icoanelor şi retragerea din funcţie. A preferat să se retragă şi locul i-a fost luat de Methodius, călugărul care deja suferise ani de închisoare pentru cauza icoanelor (Methodius I, 842-846). În acelaşi an (842) un sinod la Constantinopol a aprobat demisia lui Ioan al VII-lea reînnoieşte decretul celui de Al Doilea Consiliu Niceean şi i-a excomunicat pe iconoclaşti. Acesta este ultimul act din istoria ereziei. În prima duminică din Postul Paştelui (19 februarie 842) icoanele au fost aduse înapoi în biserici în procesiuni solemne. Această zi (prima duminică din Postul Paştelui), a fost transformată într-o comemorare a triumfului ortodoxiei la finele lungii perioade iconoclaste. Este „Sărbătoarea ortodoxiei” pentru Biserica Bizantină, ţinută şi acum deopotrivă de greco-catolici şi ortodocşi. Douăzeci de ani mai târziu, începe Marea Schismă. Atât de mare a fost aceasta, ultima din vechile erezii, că a părut în ochii creştinilor răsăriteni că Biserica Bizantină o priveşte ca pe un fel de tip al ereziei în general; Sărbătoarea ortodoxiei, fondată pentru a comemora înfrângerea iconoclasmului a devenit o sărbătoare a triumfului Bisericii asupra tuturor ereziilor. În felul acesta este ţinută acum. Marele Synodikon a rostit în acea zi că anatemizează toţi ereticii (în Rusia, şi rebelii şi nihiliştii) între care iconoclaştii apar doar ca o facţiune a unei categorii mari şi variate. După restauraţia icoanelor din 842, încă a mai rămas un partid iconoclast în Răsărit, dar nu s-a mai făcut niciodată auzit la urechea vreunui împărat, aşa că s-a micşorat treptat până a dispărut.
IV. ICONOCLASMUL ÎN VEST
A existat un ecou al acestor probleme şi în regatul francilor, mai ales din cauza neînţelegerii înţelesului expresiilor greceşti folosite de Al Doilea Consiliu din Niceea. Încă din 767 Constantin al V-lea a încercat să-şi asigure simpatia episcopilor franci pentru campania sa împotriva imaginilor, dar fără succes. Un sinod de la Gentilly a trimis o declaraţie papei Paul I (757-767) care l-a mulţumit. Necazurile au început când Adrian I (772-795) a trimis o traducere plină de imperfecţiuni a actelor celui de Al Doilea Consiliu din Niceea către Carol cel Mare (Charlemagne, 768-814). Erorile versiunii sale latine sunt evidente din citările făcute de episcopii franci. De pildă, într-a treia sesiune a consiliului, Constantin, episcop de Constantia, din Cipru, a spus: „ Am căpătat sfintele şi venerabilele icoane; şi am dăruit închinare potrivită cu adevărata adorare [kata latreian] numai consubstanţialei şi dăruitoarei de viaţă Treimi” (Mansi, XII, 1148). Această frază a fost tradusă: „Am căpătat sfintele şi venerabilele icoane cu adoraţia pe care o dau consubstanţialei şi dăruitoarei de viaţă Treimi” („Libri Carolini”, III, 17, P. L. XCVIII, 1148). Au mai fost şi alte motive pentru care aceşti episcopi franci au obiectat asupra decretelor consiliului. Populaţia lor abia fusese convertită de la idolatrie, astfel că erau suspicioşi la tot ce părea să semene cu o întoarcere la ea. Germanii nu ştiau nimic despre formele bizantine elaborate de respect; prosternare, sărutări, tămâie şi astfel de lucruri pe care grecii le foloseau constant sub împăraţii lor, chiar asupra statuilor împăraţilor, iar apoi aplicate firesc şi sfintelor picturi, francilor le păreau a fi servile, degradante, chiar idolatre. Francii au spus că cuvântul proskynesis (care înseamnă închinare doar în sensul de reverenţă şi venerare) se traduce prin adoratio şi l-au înţeles ca sens prin omagiu datorat doar lui Dumnezeu. În cele din urmă, era indignarea lor faţă de politica dusă de împărăteasa Irene, stare de divergenţă care a dus la încoronarea lui Charlemagne la Roma şi instituirea unui imperiu rival. Suspiciunile asupra oricărui lucru făcut de greci, antipatia pentru obiceiurile lor, care au dus la respingerea consiliului, nu înseamnă că episcopii franci şi Charlemagne au trecut de partea iconoclaştilor. Dacă au refuzat să accepte Consiliul Niceean, în aceeaşi măsură au refuzat şi sinodul iconoclast din 754. Ei aveau imagini sfinte şi le-au păstrat: dar credeau că părinţii din Niceea au mers prea departe, că au încurajat ceea ce ar adevărată idolatrie.
Răspunsul la decretele celui de Al Doilea Consiliu din Niceea, trimise în acea traducere eronată de Adrian I, a fost o respingere în optzeci şi cinci de capitole adusă papei în 790 de un abate franc, Angilbert. Această respingere, mai târziu lărgită şi întărită cu citate de-ale părinţilor şi alte argumente, a devenit faimoasa „Libri Carolini” sau „Capitulare de Imaginibus” în car Charlemagne este reprezentat ca declarându-şi convingerile (prima dată publicată la Paris de Jean du Tillet, Episcop de St-Brieux, 1549, în P.L. XCVIII, 990-1248). Autenticitatea acestei lucrări, într-o vreme disputată, este acum stabilită. În ea, episcopii resping ambele sinoade, din 787 şi pe cel din 754. Ei admit că picturile sfinţilor ar trebui ţinute în biserici ca ornamente, la fel ca şi moaştele, iar sfinţii la rândul lor ar trebui să primească cuvenita veneraţie (opportuna veneratio); dar ei declară că doar Dumnezeu poate primi adoraţie (însemnând adoratio, proskynesis); picturile în sine nu sunt importante, nu au o conexiune necesarp cu credinţa, sunt în orice caz inferioare moaştelor, crucii şi Bibliei. Papa, în 794, a răspuns acestor optzeci şi cinci de capitole printr-o lungă expunere şi apărare a cultului imaginilor (Hadriani ep. Ad Carol Reg. P.L., XCVIII, 1247-1292), în care el menţionează, printre alte opinii, că doisprezece episcopi franci au fost prezenţi şi au încuviinţat sinodul Roman din 731. Înainte ca scrisoarea să ajungă la episcopii franci, s-a ţinut sinodul din Frankfurt (794) în prezenţa a doi delegaţi papali, Theophylactus şi Ştefan, care nu par să fi făcut nimic pentru a destrăma neînţelegerile. Acest sinod condamnă formal Al Doilea Consiliu din Niceea, arătând, în acelaşi timp, că sunt până la urmă neînţelegeri legate de decizia din Niceea. Esenţa decretului din Frankfurt este al doilea său canon: „O întrebare a fost pusă privind următorul sinod al grecilor, pe care ei l-au ţinut la Constantinopol, [francii nici măcar nu ştiau unde s-a ţinut sinodul pe care ei îl condamnau] în legătură cu adorarea de imagini, în care sinod s-a scris că acei ce nu acordă servituţi şi adoraţii picturilor sfinţilor la fel de mult ca Sfintei Treimi vor fi anatemizaţi. Dar cei mai sfinţi părinţi ai noştri, a căror nume sunt deasupra, refuză această adoraţie şi servitute dispreţuitoare şi condamnă sinodul.” Charlemagne a trimis aceste acte la Roma şi a cerut condamnarea Irenei şi a lui Constantin al VI-lea. Papa bineînţeles că a refuzat s-o facă, iar chestiunile au rămas pentru o vreme cum erau, Al Doilea Consiliu din Niceea fiind respins în Regatul Franc.
În timpul celei de-a doua persecuţii iconoclaste, în 824, împăratul Mihai al II-lea i-a scris lui Louis cel Pios scrisoarea în care, pe lângă cererea de a-i fi deferiţi călugării bizantini care au scăpat în Vest, a abordat întreaga chestiune a adorării imaginilor şi conţinea acuzaţii vehemente împotriva apărătorilor ei. O parte a scrisorii este menţionată în Leclercq-Hefele, “Histoire des conciles”, III, 1, p. 612. Louis l-a implorat pe papă (Eugen al II-lea, 824-827) să primească un document care să fie întocmit de episcopii franci în care textele părinţilor referitoare la subiect să fie adunate. Eugen a fost de acord, iar episcopii s-au întrunit în 825 la Paris. Această întâlnire a urmat exemplul Sinodului din Frankfurt întocmai. Episcopii au încercat să propună o cale de mijloc, dar cumva decisivă înspre iconoclaşti. Au întocmit câteva texte împotriva acestora şi mult mai multe împotriva adoratorilor de icoane. Picturile pot fi tolerate doar ca simple ornamente. Adrian I este blamat pentru consimţământul lui faţă de Niceea II. Doi episcopi, Ieremia din Sens şi Ionas din Orleans sunt trimişi la Roma cu acest document, sunt în special atenţionaţi să trateze cu papa cu orice posibilă reverenţă şi smerenie şi să evite orice pasaj care l-ar putea supăra.Louis, de asemenea i-a scris papei, protestând cum că el doar a propus să-l ajute cu unele pasaje utile în discuţiile sale cu curtea bizantină; că el nu are nici cea mai mică idee de a dicta Sfântului Scaun (Hefele, 1. c.). Nu se ştie nimic despre replica lui Eugen sau despre desfăşurarea ulterioară a acestui incident. Corespondenţa despre imagini a continuat un timp între Sfântul Scaun şi Biserica Francă; treptat, decretele celui de Al Doilea Consiliu din Niceea au fost acceptate de-a lungul Imperiului Vestic. Papa Ioan al VIII-lea (872-882) a trimis o traducere mai bună a actelor consiliului niceean, care a ajutat foarte mult la eliminarea neînţelegerilor.
Mai există câteva cazuri izolate de iconoclasm în Apus. Claudius, episcop de Torino (m. 840), în 824 a distrus toate picturile şi crucifixele din dioceza sa, a interzis pelerinajele, a refuzat intermedierea sfinţilor, venerarea moaştelor, chiar şi lumânările aprinse, cu excepţia scopurilor practice. Mulţi episcopi ai imperiului şi un abate, Theodomir, au scris împotriva lui; el a fost condamnat de un sinod local. Agobard din Lyon, în acelaţi timp, gândea că nici un semn exterior de închinare nu ar trebui adus icoanelor; dar el a avut câţiva adepţi. Walafrid Strabo (“De. eccles. rerum exordiis et incrementis” in P. L., CXIV, 916-66) şi Hincmar din Reims (“Opusc. c. Hincmarum Lauden.”, xx, in P. L. CXXVI) au apărat practicile catolice şi au contribuit la încheierea neobişnuitelor principii ale episcopilor franci. Dar ceva mai târziu, în secolul al unsprezecelea, episcopul Jocelin din Bordeaux încă mai avea idei iconoclaste, pentru care a şi fost sever dojenit de papa Alexandru al II-lea.
(courtesy of http://www.newadvent.org )
