de William J. Hamblin şi Daniel C. Peterson
În accepţiunea modernă, un „iconoclast” este acel ce se revoltă împotriva ortodoxiei sufocante. Înţelesul original al cuvântului, oricum, este acela de „distrugător de imagine”, referindu-se la o persoană care se supune cu frenezie poruncii Dumnezeului lui Israel de a distruge arta religioasă. Una din cele mai provocatoare de controverse scripturi din istorie este Exodul 20:4-5: „Să nu îţi faci o imagine întru asemănarea celor din ceruri sau de pe pământ, din ape sau din adâncurile pământului. Să nu te închini lor sau să le venerezi” (cf. Deuteronomul 5:8-9). În contextul antic original această poruncă făcea referiri la adorarea imaginilor zeilor societăţilor politeiste care îi înconjurau pe vechii israeliţi; într-adevăr, israeliţilor li se poruncea în mod expres să distrugă fără preget toate imaginile şi alte accesorii religioase ale canaaniţilor.
Distrugeţi complet toate locurile din munţii cei înalţi şi de pe dealuri ţi de sub arbori unde naţiile pe care le cuceriţi îşi adulează zeii. Dărâmaţile altarele, sfărâmaţi-le pietrele sacre şi ardeţi-le stâlpii Asherah [KJV “groves”] în foc; dărâmaţi idolii zeilor lor şi ştergeţi numele lor din acele locuri. Nu trebuie să-l venerezi pe Domnul Dumnezeul tău în felul lor. (Deuteronomul 12:2-4)
Scrierile profetice din Biblia ebraică conţin porunci similare celor israelite pentru a dezrădăcina idolatria imagistică din societatea lor – care, întâmplător, indică o idolatrie generală în rândul israeliţilor. Problema include deopotrivă adularea zeităţilor canaanite şi facerea şi adularea imaginilor ale Dumnezeului lui Israel. Următoarele denunţări profetice ale răspândirii idolatriei au culminat cu eforturile regilor israeliţi Hezekiah şi Josiah de a stârpi adorarea de imagini din Israelul central (2 Cronicile 29-32, 2 Regii 23). (Paradoxal, Chivotul Legământului [Exodul 25:18-20] şi Templul lui Solomon [1 Regii 6:23-30] sunt descrise ca fiind decorate cu imagini ale heruvimilor, încălcând această poruncă). În Noul Testament, adularea idolilor ne-evrei era de asemenea condamnată, precum era şi expres interzisă convertirea ne-evreilor la creştinism (Faptele Apostolilor 15.20, 29; 1 Corintenii 8-10, îndeosebi 10:20-21).
O transformare a gândirii
În secolele următoare, totuşi, o transformare remarcabilă a survenit deopotrivă în concepţiile evreiască şi creştină a raporturilor dintre facerea de icoane şi idolatrie. În mod esenţial, evreii şi creştinii s-au încredinţat că erau distincte simpla facere a icoanelor, pe de o parte, şi pe de cealaltă, adularea acestor icoane; era de îngăduit să faci icoane atâta timp cât nu adulai aceste icoane. Bineînţeles că, ce anume această adulare interzisă presupunea, a fost o chestiune foarte controversată. Ce este limpede, oricum, e că în ciuda celei de-a doua porunci, deopotrivă iudaismul şi creştinismul şi-au dezvoltat sisteme foarte complexe de artă religioasă, simbolism şi iconografie, în primele secole după Hristos. (Pentru iudaism, a se vedea remarcabilul studiu în treisprezece volume al lui Erwin Goodenough – Jewish Symbols in the Greco-Roman Period (Simbolurile iudaice în perioada greco-romană) [1953-1968, cu un volum prescurtat în 1992]. Pentru creştinism, a se vedea John Beckwith – Early Christian and Byzantine Art (Arta timpurie creştină şi bizantină) [1979].)
Odată cu triumful imperial al creştinismului în secolul al patrulea, icoanele sacre creştine au devenit larg răspândite, în vreme ce controlul asupra Imperiului Roman le-a permis creştinilor să distrugă sistematic idolii rivalilor păgâni. Din perspectiva secolului al patrulea, idolii păgâni şi odoarele lor nu au fost doar simboluri nechibzuite ale unei credinţe decadente, dar erau chiar posedate de puteri demonice. Prin distrugerea propriu-zisă a obiectelor de cult păgâne prin sfărâmarea capurilor statuilor şi desfigurarea feţelor sau a ochilor picturilor, zeloşii creştini credeau că distrug puterile demonice ce sălăşluiau în acele obiecte. Dimpotrivă, pentru creştini nou dezvoltata artă a icoanelor era o conduită a adevăratei puteri sfinte.
Creştinii au făcut în curând o importantă deosebire între eidolon (idol), omenirii fiindu-i interzisă facerea sau adorarea sa, şi admisibilul eikon (icoană) sau „imagine”. Până la urmă, însuşi omul era „icoana” lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27, 5:1 Biblia Greacă Septuagintă). Aşa se face că imaginile creştine au fost mereu descrise ca icoane, nu idoli. O altă deosebire importantă s-a conturat între venerarea unei icoane – tratarea cu onor şi respect ca simbol al adevărurilor sfinte – şi adularea unui idol, care era concepută ca tratând idolul ca pe ceva divin şi sacru de sine-stătător. Din nefericire, această insistenţă tehnică teologică a deosebirii fundamentale dintre adularea idolilor şi venerarea icoanelor a fost adesea o deosebire pierdută din vedere de creştinii de rând, care pot fi deseori văzuţi prosternându-se înaintea icoanelor, sărutându-le şi rugându-se lor sau arzând tămâie la ele. Multe miracole au fost atribuite icoanelor – sau, mai tehnic vorbind, sfinţilor, Fecioarei sau lui Isus care erau reprezentaţi în icoană.
Având la bază apariţia termenului în Noul Testament (Marcu 14.58; 2 Corinteni 5:1), tradiţiile au ajuns la a constata că anumite icoane au fost acheiropoietos —“făcute fără mâini”— însemnând că ele au fost făcute de îngeri şi în mod miraculos date omenirii ca semn veşnic a bunăvoinţei şi prezenţei divine. O icoană a lui Hristos din Edessa şi una a Mariei de la mănăstirea abramiţilor din Constantinopol – despre ambele s-a crezut că au fost miraculos create „fără mâini” şi, ca atare, erau portrete foarte fidele ale lui Hristos şi a Fecioarei. Aceste imagini de natură divină au fost copiate în nenumărate alte icoane, apoi răspândite în lumea creştină ca reprezentări arhetip ale lui Hristos şi a Mariei (vezi foto 1). Într-adevăr, imaginea lui Isus aşa cum a fost portretizată de mulţi artişti LDS şi adesea găsită în Ensign, este – de obicei în necunoştinţă de cauză – o variaţiune occidentalizată a acestei icoane acheiropoietos bizantine a lui Isus (cf. BYU Studies, 39/3 [2000]).
Ridicarea islamului în secolul al şaptelea a dat un imbold tendinţelor iconoclaste antice inerente tradiţiilor iudeo-creştine. Imediat după pelerinajul de la Mecca, Mahomed se spune că a curăţat Ka’aba – templul antic ridicat de Avraam – distrugând cei trei sute şaizeci de idoli păgâni găsiţi, concomitent cruţând o pictură a Fecioarei şi a pruncului Hristos (G. R. Hawting, The Idea of Idolatry and the Emergence of Islam: From Polemic to History [2002] – Ideea idolatriei şi a apariţiei Islamului: de la polemică la istorie). Răspândirea islamului a adus cu sine un iconoclasm sporadic şi a dat un impuls creşterii conştiinţei printre creştinii răsăriteni care aveau ceva fundamental eronat asupra întregului concept creştinesc de venerare a icoanelor.
Controversa iconoclastă
Aceasta a culminat cu controversa iconoclastă, când, în 726, împăratul bizantin Leo al III-lea a instaurat un edict declarând că toate icoanele erau idoli şi trebuie distruse. Pentru mai mult de o sută de ani, controverse şi războaie civile ocazionale au tulburat Imperiul Bizantin, dat fiind că iconoclaştii încercau să distrugă secole de artă creştină sacră, în timp ce susţinătorii icoanelor încercau să le păstreze şi să le restaureze. Iconoclaştii au avut iniţial succes în demersurile lor; cele mai bune exemple de supravieţuire a icoanelor creştine dinainte de 726 pot fi găsite la mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, care era sub stăpânirea califilor arabi la acea vreme, drept care au şi scăpat de distrugerea iconoclaştilor (vezi foto 2). În sfârşit, Sf. Ioan din Damasc (655-750), care a trăit lângă Bethleem în cadrul Imperiului Arab şi deci a fost scutit de eventualele persecuţii ale împăraţilor iconoclaşti, a scris Despre imaginile divine, apărând venerarea icoanelor. Argumentele sale, parţial bazate pe filozofia neoplatonică, eventual preponderent, iar în 842 venerarea icoanelor a fost oficial restaurată. A rămas o parte integrantă a ambelor culte ortodox-greacă şi catolică până astăzi.
A fost, totuşi, o despărţire a modalităţilor dintre ortodocşi şi catolici privind natura exactă a venerării icoanelor. Din perspectiva greco-ortodoxă, picturile sau mozaicurile bidimensionale ale lui Hristos, ale Fecioarei sau sfinţilor erau admisibile, în timp ce statuetele tridimensionale erau interzise ca fiind chip cioplit. Înţelesul catolic al acestor lucruri era mult mai puţin scrupulos, iar statuile tridimensionale au abundat în arta religioasă vestică. Un obiectiv important al multor reformatori protestanţi din secolul al şaisprezecelea a fost uzul imagisticii în bisericile şi slujbele catolice, ceea ce a dus la o altă răspândire a iconoclasmului şi la distrugerea multor opere de artă catolică în nordul Europei. În mod ironic, prima dată când protestanţii eradicau arta catolică sacră în Europa, conchistadorii catolici distrugeau sistematic reprezentările sacre ale aztecilor, mayaşilor şi incaşilor în Lumea Nouă, prin asta distrugând puterea demonilor pe care spaniolii credeau ca nativii americani o adulează.
Arta sacră astăzi
Secolul al douăzecilea a fost martorul unei transformări radicale a înţelegerii artei sacre în Vest. Studiul comparativ al religiilor şi simbolismul religios a sporit mult înţelegerea şi aprecierea noastră asupra artei sacre pretutindeni în lume. În acest proces, oricum, teoreticieni precum Carl Jung şi Joseph Campbell au transformat percepţiile străvechi despre puterea spirituală a artei sacre într-o estetică psihologică, reliefând răspunsul subiectiv al privitorului. Dacă arta te face să te simţi „inspirat”, ea este sacră pentru tine. Ironic, într-un fel, această transformare a semnificaţiei reprezintă o formă modernă de iconoclasm, prin care reprezentarea sacră este despuiată de virtutea sa ca purtătoare a adevăratei puteri sacre şi este degradată într-o simplă lucrare artistică, care poate fi apreciată artistic dar nu mai serveşte ca scopului oamenilor de a umple golul dintre omenire şi Dumnezeu. Alţii continuă să practice forme mai tradiţionale ale iconoclasmului, distrugând încă imaginile sacre pe care nu le pot înţelege sau accepta. În 2001, la Bamiyan, în Afganistan, radicalii musulmani talibani au distrus magnifica statuie de 177 picioare înălţime, tăiată în piatră, a lui Buddha – până atunci cea mai mare statuie din piatră din lume. În acelaşi fel grosolan, în acelaşi timp artiştii americani avangardişti profanau imagini ale Fecioarei Maria cu baligă. Într-o formă sau alta, iconoclasmul, fie el în Kabul sau New York, va fi mereu cu noi.
Cu toate acestea, pare totuşi să supravieţuiască o dorinţă umană firească de a reprezenta simbolic viziunile noastre asupra adevărurilor sfinte – bazată, probabil, pe o dorinţă lăuntrică de a-L vedea pe Dumnezeu, chiar dacă prin ocheanul obscur al artei.
(courtesy of www.meridianmagazine.com )
