John de Damasc, c. 730
Controversa iconoclastă a durat din 726, când Împăratul Leo III (717-741) a început un atac asupra folosirii imaginilor religioase, până în 843 când Împărăteasa Theodora a permis restaurarea lor. Cele două perioade de Iconoclast au fost separate de domnia iconodulei Împărăteasa Irene, sub care a fost ţinut al Doilea Consiliu de la Nicea în 787. Deşi politica, şi în special politicile bisericii şi ale statului au fost implicate, au existat chestiuni teologice serioase în miză. S-au făcut un număr de apărări ale icoanelor: bazate pe existenţa unor imagini divin aprobate în natură şi Scriptură; bazate pe realitatea întrupării; şi bazate pe o metafizică Platonică a ridicării imaginilor care au participat în prototip. Primele două apărări sunt prezentate aici în prima lectură; răspunsul Platonic în a doua. Amândouă au fost scrise de cel mai distins susţinător al icoanelor, Sf. John din Damasc (c.675-c.749), John a fost în stare să scrie în mod liber de când a trăit sub stăpânirea musulmană în afara graniţelor împăratului bizantin. În acest secol plus discuţia de artă, găsim una dintre cele mai căutate investigaţii în natura artei în cultura „vestică” dinainte de Renaşterea italiană.
Din Despre imagini sfinte (c. 730)
Acum, în timp ce vorbim despre imagini şi închinare, să analizăm înţelesul exact al fiecăreia. O imagine este o copie a originalului cu o anumită diferenţă, pentru că ea nu este reproducerea exactă a originalului. Astfel, Fiul este Imaginea vie, materială, neschimbătoare a Dumnezeului invizibil, purtând în Sine întregul Tată, fiind în toate lucrurile egal cu El, diferit doar în fiinţă născut prin Tatăl, care este Născătorul; Fiul este născutul. Tatăl nu purcede de la Fiul, ci Fiul de la Tatăl. Prin Fiul, deşi nu după El, El este ceea ce este El, Tatăl care generează. În Dumnezeu, de asemenea, există reprezentări şi imagini ale actelor Sale viitoare, ca să spun aşa, sfatul Său din toată veşnicia, care este neschimbător pe vecie. Ceea ce este divin este imuabil; nu există nici o schimbare în El, nici o umbră de schimbare. Binecuvântatul Denis, [notă: Pseudo-Dionysius] care a făcut lucrurile divine din prezenţa lui Dumnezeu studiul său, spune că aceste reprezentări şi imagini sunt marcate anticipat. În sfaturile Sale, Dumnezeu a notat şi a stabilit tot ceea ce poate face El, evenimentele viitoare neschimbătoare înainte de a se împlini. În acelaşi fel, un om care şi-a dorit să construiască o casă va face mai întâi şi va gândi un plan. Din nou, lucrurile vizibile sunt imagini ale lucrurilor invizibile şi intangibile, asupra cărora ele aruncă o lumină slabă. Sfânta Scriptură îl îmbracă pe Dumnezeu şi îngerii în figuri, şi acelaşi om sfânt (binecuvântatul Denis) explică de ce. Când lucrurile sensibile transmit suficient ceea ce este dincolo de sens, şi dau o formă la ceea ce este intangibil, un mediu ar fi recunoscut imperfect potrivit standardului nostru, dacă el nu ar reprezenta pe deplin viziunea materială, sau dacă acesta ar cere un efort al minţii. De aceea, dacă Sfânta Scriptură, îngrijindu-se de nevoia noastră, ar pune vre-odată în faţa noastră ceea ce este intangibil, îmbracă aceasta în trup, nu face ea o imagine a ceea ce este investit astfel cu natura noastră, şi aduce la nivelul dorinţelor noastre, cu toate acestea, invizibil? Astfel, o anumită înţelegere prin simţuri are loc în creier, care nu a mai fost acolo mai înainte, şi este transmisă facultăţii juridice, şi este adăugată în magazia mintală. Gregory, care este atât de elocvent cu privire la Dumnezeu, spune că mintea, care este făcută să treacă dincolo de lucrurile fizice, este capabilă să facă aceasta. Pentru că lucrurile invizibile ale lui Dumnezeu din vremea creaţiei lumii sunt făcute vizibile prin imagini. Noi vedem imagini în creaţie care de-abia ne aduc aminte de Dumnezeu, ca şi când, de exemplu, vorbim despre sfânta şi adorabila Trinitate, făcută imagine de soare, sau lumină, sau razele arzătoare, sau de o fântână arteziană, sau un râu plin, sau de minte, vorbire, sau de duhul din noi, sau de o tufă de trandafiri, sau de o floare înflorită, sau de o aromă dulce.
Din nou, o imagine este expresia a ceva din viitor, care aruncă o umbră mistică cu privire la ce se va întâmpla. De exemplu, arca reprezintă imaginea Doamnei Noastre, Mama lui Dumnezeu, tot aşa şi cana de lut şi prăjina. Şarpele aduce înaintea noastră pe El care a cucerit pe Cruce muşcătura şarpelui original; marea, – apa, şi norul harului botezului.
Din nou, lucrurile care au avut loc sunt exprimate prin imagini pentru amintirea fie a surprinderii, sau a onorii, sau a ocării, sau a binelui sau a răului, pentru a-i ajuta pe cei care se uită la ele după aceea pentru ca ei să evite relele şi să imite bunătatea. Ele sunt de două feluri, imaginile scrise în cărţi, ca atunci când Dumnezeu a scris legea pe table, şi când El a poruncit ca vieţile oamenilor sfinţi să fie înregistrate şi memoriale sensibile să fie păstrate în amintirea lor; ca, de exemplu, ulciorul de pământ şi prăjina din arcă. Deci acum noi păstrăm în scris imaginile şi faptele bune ale trecutului. De aceea, fie înlăturăm total imaginile şi suntem în afara armoniei cu Dumnezeu, care a făcut aceste regulamente, sau le primim cu limbajul şi în maniera care li se potriveşte. Vorbind despre această chestiune să mergem la întrebarea despre închinare.
Închinarea este simbolul veneraţiei şi al cinstei. Să înţelegem că există grade diferite de închinare. Mai întâi închinarea latreia, care o arătăm lui Dumnezeu, care singurul prin natură este vrednic de închinare. Atunci, când de dragul lui Dumnezeu care este vrednic de închinare prin natură, noi îi onorăm pe sfinţii şi slujitorii Săi, aşa cum Josue şi Daniel s-au închinat unui înger, şi David locaşurilor Sale sfinte, când el spune, „Să mergem în locul unde au stat picioarele Sale.” Din nou, în corturile Sale, ca atunci când toţi oamenii din Israel s-au închinat în cort, şi stând în jurul templului din Ierusalim, uitându-se fix din toate părţile, şi închinându-se din acea zi până în aceasta, sau în conducătorii stabiliţi de El, aşa cum Iacov a dat omagii lui Esau, fratele său mai în vârstă, şi lui Faraon, stăpânitorul stabilit divin. Iosif a fost adorat de fraţii săi. Eu sunt conştient că închinarea era bazată pe cinste, ca în cazul lui Avraam şi a fiilor lui Emmor. Altfel, atunci, să înlăturăm închinarea, sau să o primim cu totul potrivit măsurii ei proprii.
Răspundeţi-mi la o întrebare. Există doar un Dumnezeu? Voi răspundeţi, „Da, există doar un dătător de Lege.” Atunci, de ce porunceşte El lucruri contrare? Heruvimii nu sunt în afara creaţiei; atunci de ce permite El heruvimului sculptat de mâna omului să umbrească scaunul harului? Nu este evident că este imposibil să facem o imagine a lui Dumnezeu, care este nelimitat şi impasibil, sau a unuia asemenea lui Dumnezeu, creaţia nu ar trebui să fie adorată ca Dumnezeu. El permite imaginii heruvimului care este limitat, şi se prosterne în adorare înaintea tronului divin, să fie făcută, şi astfel prosternat încât umbreşte scaunul milei. Era potrivit ca imaginea corului ceresc să umbrească misterele divine. Ai spune că chivotul şi prăjina şi scaunul milei nu au fost făcute? Nu sunt ele produse de mâna omului? Nu se datorează ele la ceea ce voi numiţi materie nevrednică? Ce era cortul în sine? Nu era el o imagine? Nu era el un tip şi o figură? De aici cuvintele sfântului Apostol cu privire la ceremoniile legii, „Care slujesc ca un exemplu şi umbră a lucrurilor cereşti.” Aşa cum i s-a răspuns lui Moise, când el urma să sfârşească cortul: „Vezi” (spune El), „să faci toate lucrurile potrivit modelului care ţi-a fost arătat pe Munte.” Dar legea, nu ca o imagine. Aceasta înfăşura imaginea. Cu cuvintele aceluiaşi Apostol, legea, conţine umbra lucrurilor bune care vor veni, nu imaginea acelor lucruri. Căci dacă legea ar interzice imaginile, şi totuşi să fie în sine o precursoare a imaginilor, ce am putea spune? Dacă cortul era o figură, şi tipul unui tip, de ce legea nu interzice facerea de imagini? Dar nu acesta este cazul. Există un timp pentru orice.
Despre vechi, Dumnezeu cel imaterial şi nelimitat nu a fost niciodată descris. Acum, totuşi, când Dumnezeu este văzut îmbrăcat în trup, şi conversând cu oamenii, eu fac o imagine a lui Dumnezeu pe care îl văd. Eu nu ador materia, eu îl ador pe Dumnezeul materiei, care a devenit materie de dragul meu, şi a binevoit să locuiască materia, care a lucrat la mântuirea mea prin materie. Nu voi înceta să onorez acea materie care lucrează mântuirea mea. O venerez, deşi nu ca Dumnezeu. Cum s-ar putea nalte Dumnezeu din lucruri fără viaţă? Şi dacă trupul lui Dumnezeu este Dumnezeu prin unire, el este imuabil. Natura lui Dumnezeu rămâne aceeaşi ca înainte, trupul creat în timp este însufleţit de un suflet logic şi raţional.
Eu stimez toată materia pe lângă faptul că o şi venerez. Prin ea, aşa cum era, am fost umplut. Nu cu o putere şi har divin a venit mântuirea mea de trei ori fericită şi de trei ori binecuvântatul lemn al materiei Crucii? Oare nu a fost materie muntele sacru şi sfânt al Calvarului? Nu este cea mai sfântă carte a Evangheliei materie? Nu este masa binecuvântată materia care ne dă Pâinea Vieţii? Nu sunt aurul şi argintul materia, din care se fac crucile şi farfuria altarului şi potirul? Şi înaintea tuturor acestor lucruri, nu este materie trupul şi sângele Domnului nostru? Ori înlăturăm veneraţia şi închinarea datorită tuturor acestor lucruri, sau ne supunem tradiţiei Bisericii în închinarea la imagini, care îl onorează pe Dumnezeu şi prietenii Săi, şi urmează în aceasta harul Duhului Sfânt.
Din St. John Damascene On Holy Images, tradusă de Mary H. Allies (London, Thomas Baker, 1898), pp. 10-17.
Din Fântâna Înţelepciunii
Dar de vreme ce unii ne găsesc vinovaţi pentru închinarea şi onorarea imaginii Mântuitorului nostru şi pe cea a Doamnei noastre, şi de asemenea acelea ale restului sfinţilor şi slujitorilor lui Hristos, aceia să îşi amintească de faptul că la început Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Atunci din ce motiv arătăm rapoarte unii la alţii decât pentru că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? Pentru că aşa cum spune Basil (cel Mare, c. 330-379), acel prezentator foarte versat al lucrurilor divine, cinstea dată imaginii trece peste cea dată prototipului. Acum un prototip este ceea ce este imaginat, din care se obţine derivatul. Atunci de ce poporul Mozaic au cinstit cu toate instrumentele cortul care purta o imagine şi tipul lucrurilor cereşti, sau mai degrabă ale întregii creaţii? Într-adevăr Dumnezeu i-a spus lui Moise, „Vezi să faci toate lucrurile potrivit modelului care ţi-a fost arătat pe munte.” Heruvimul, de asemenea, care umbrea scaunul milei, nu sunt ele lucrarea mâinilor oamenilor? Mai mult, care este templul sărbătorit la Ierusalim? Nu este el făcut de mâini omeneşti?
Pe deasupra, divina Scriptură îi dezaprobă pe cei care se închină imaginilor gravate, dar de asemenea şi pe cei care jertfesc demonilor. Grecii jertfeau şi evreii jertfeau de asemenea: dar grecii jertfeau demonilor şi evreii jertfeau lui Dumnezeu. Şi jertfa grecilor a fost respinsă şi condamnată, dar jertfa celor drepţi era acceptată foarte bine de Dumnezeu. Căci Noe a jertfit, şi „Dumnezeu a mirosit o mireasmă plăcută”, primind mireasma alegerii corecte şi a bine-voinţei faţă de El. Şi astfel imaginile înspăimântătoare ale grecilor care erau imagini ale zeilor, au fost respinse şi interzise de atunci.
Dar pe lângă aceasta cine poate face o imitaţie a lui Dumnezeu care este invizibil, imaterial, nelimitat şi fără formă? De aceea a da formă Divinităţii este înălţimea nebuniei şi a hulei. Şi de aici înainte, în Vechiul Testament folosirea imaginilor era neobişnuită. Dar după ce Dumnezeu în mila Sa a devenit om adevărat pentru mântuirea noastră, nu aşa cum a fost văzut El de Avraam asemănător unui om, nici cum a fost El văzut de profeţi, ci fiind în adevăr om, şi după ce El a trăit pe pământ şi a locuit printre oameni, a făcut minuni, a suferit, a fost crucificat, a înviat şi a fost luat înapoi la Cer, de vreme ce toate aceste lucruri s-au întâmplat şi au fost văzute de oameni, ele au fost scrise pentru amintirea şi instruirea noastră care nu trăiam în vremea aceea pentru ca deşi nu am văzut, totuşi să auzim şi să credem, obţinând binecuvântarea Domnului. Dar văzând că nu toţi au o cunoştinţă a literelor şi nici timpul pentru a citi, Părinţii şi-au dat permisiunea lor de a descrie aceste evenimente în imagini ca fiind acte de mare eroism, pentru ca ele să formeze un memorial concis al lor. Fără îndoială, adesea când nu avem pasiunea Domnului în minte şi vedem imaginea crucificării lui Hristos, pasiunea Sa mântuitoare este adusă înapoi spre amintire, şi cădem şi ne închinăm nu materialului ci la ceea ce este în imagine: la fel cum nu ne închinăm materialului din care sunt făcute Evangheliile, nici materialului Crucii, ci la ceea ce acestea tipizează. Pentru că unde diferă crucea care îl tipizează pe Domnul, de o cruce care nu face aceasta? La fel este cazul şi cu Mama Domnului. Pentru că onoarea pe care noi i-a dăm ei este o referinţă la El care a fost născut din ea. Şi de asemenea în mod similar actele curajoase ale oamenilor sfinţi ne stârnesc să fim curajoşi şi să rivalizăm şi să imităm valoarea lor şi să îl slăvim pe Dumnezeu. Pentru că aşa cum am spus, onoarea care este dată celor mai buni prieteni-slujitori este o dovadă a bunăvoinţei faţă de Doamna noastră, şi cinstea dată imaginii întrece pe cea dată prototipului. Dar aceasta este o tradiţie nescrisă, la fel cum este şi închinarea spre est şi închinarea faţă de Cruce, şi multe alte lucruri similare.
Se spune o anumită poveste, că atunci când Augarus [adică Abgar V (4BCE-50CE), Împărat al Edessei şi un corespondent celebru al lui Hristos] era rege peste cetatea Edessenes, el a trimis un pictor de portrete pentru a picta o asemănare a Domnului, şi când pictorul nu a putut picta datorită strălucirii care venea din înfăţişarea Sa, Domnul Însuşi şi-a pus o haină peste faţa Sa divină dătătoare de viaţă şi a imprimat pe ea o imagine a Sa şi i-a trimis-o lui Augarus, pentru a satisface astfel dorinţa acestuia.
Pe lângă aceasta, ceea ce au înmânat Apostolii şi a rămas nescris, Pavel, Apostolul neamurilor, ne spune în aceste cuvinte: „De aceea, fraţilor, staţi tari şi neclintiţi în ceea ce aţi învăţat de la noi, fie prin cuvânt, fie prin epistolă.” Şi Corintenilor el le scrie, „Acum vă laud fraţilor, că vă amintiţi de mine în toate lucrurile, şi ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am dat.”
Tradus de S.D.F. Salmon în. John of Damascus, Exposition of the Orthodox Faith, în Nicene and Post Nicene Fathers, 2nd Series, (repr. Grand Rapids MI: Wm. B. Eerdmans, 1955), Vol IX, p. 88.
