Pentru informaţii despre fiecare zicală în parte din Evanghelia lui Toma, rugăm a se vedea pagina de internet Collected Commentary on the Gospel of Thomas („Culegere de comentarii despre Evanghelia lui Toma” – pagina este în limba engleză, nota trad.)
Evanghelia lui Toma se regăseşte în trei fragmente greceşti şi într-un manuscris în limba coptă. Fragmentele greceşti sunt P. Oxy. 654 (Papirusul Oxyrhynchus, nota trad.), care corespunde prologului şi zicalelor 1-7 din Evanghelia lui Toma; P. Oxy. 1, care corespunde Evangheliei lui Toma 26-30, 77.2, 31-33; şi P. Oxy. 655, care corespunde Evangheliei lui Toma 24 şi 36-39. P. Oxy. 1 este datat imediat după anul 200 era noastră, din motive paleografice, iar celelalte două fragmente greceşti se estimează a fi fost scrise pe la jumătatea secolului al treilea. Textul în coptă a fost scris cu puţin timp înainte de anul 350 după Hristos.
Ron Cameron comentează despre integritatea textuală a Evangheliei lui Toma (Dicţionarul biblic The Anchor Bible Dictionary, v.6, pag. 535):
„Există diferenţe substanţiale între fragmentele greceşti şi textul copt. Acestea se explică cel mai bine ca fiind variante rezultate din circulaţia prin mai mult de o singură ediţie greacă a Evangheliei lui Toma în antichitate. Existenţa a trei copii diferite a textului grecesc al Evangheliei lui Toma oferă dovada unei copieri destul de frecvente a acestei evanghelii, în secolul al III-lea. Potrivit însă ediţiei critice scrise de Attridge relativ la textul grecesc (ed. Layton 1989, pag. 99), chiar dacă aceste copii nu provin dintr-un singur manuscris, „starea fragmentată a papirusurilor nu permite să determini care dintre ele a fost copiat după celălalt, nici dacă toate derivă dintr-un alt manuscris, sau dacă ele reprezintă recenzii distincte.” Este clar, totuşi, că Evanghelia lui Toma a fost subiectul redactării acestor texte, aşa cum s-a transmis ea. Prezenţa greşelilor intrinseci de limbă coptă în singura copie în această limbă care a supravieţuit, sugerează că Evanghelia lui Toma pe care o ştim acum nu este prima traducere coptă făcută din limba greacă. Tradiţia manuscriselor indică faptul că această evanghelie a fost adaptată iar şi iar, de-a lungul generaţiilor care au urmat compunerii ei. Ca multe alte evanghelii din primele trei secole, textul Evangheliei lui Toma trebuie privit ca fiind instabil.”
Ron Cameron comentează despre atestarea Evangheliei lui Toma (lucrarea menţionată, pag. 535):
„O mărturie incontestabilă pentru Evanghelia lui Toma provine de la Hipolit din Roma (Haer. 5.7.20). Scriind între anii 222 şi 235 era noastră, Hipolit menţionează o variantă a zicalei 4, afirmând ferm că a fost luată dintr-un text numit Evanghelia lui Toma. Posibile referiri la această evanghelie, doar relativ la titlul ei, abundă în creştinismul timpuriu, (de exemplu, Eus. Hist. Eccl. 3.25.6). Însă astfel de atestări indirecte trebuie tratate cu grijă, deoarece ele se pot referi la Evanghelia Copilăriei după Toma (Evanghelie care se referă la copilăria lui Isus, nota trad.) Paralele la anumite zicale din Evanghelia lui Toma se găsesc din abundenţă; unele se află, potrivit lui Clement din Alexandria, în Evanghelia Evreilor şi în Evanghelia Egiptenilor. Oricum, o legătură directă pentru Evanghelia lui Toma, pe baza unei evanghelii necanonice, este problematică şi extrem de improbabilă. Relaţia dintre Evanghelia lui Toma şi Diatessaron, lucrarea lui Tatian, este chiar mai controversată, confuzie exacerbată de dificultăţile extraordinare în reconstruirea tradiţiei textelor de bază ale lui Tatian, lucru încă nerezolvat.”
În Analiza corelaţiei statistice la Toma şi la sinoptici Stevan Davies argumentează că Evanghelia lui Toma este independentă de evangheliile canonice, în temeiul diferenţelor privind ordinea zicalelor.
În cartea sa, Stephen J. Patterson compară cuvintele folosite în fiecare dintre spusele lui Toma cu contrapartida lor din scrierile sinoptice, concluzionând că Toma reprezintă un izvor autonom al tradiţiei (Evanghelia lui Toma şi Isus; pag. 18):
„Dacă scrierile din Toma erau dependente de evangheliile sinoptice, ar fi posibil să descoperim o paralelă Toma-scrierile sinoptice în aceeaşi tradiţie – a dezvoltării istorice atât din spatele versiunii Toma a afirmaţiei, cât şi a uneia sau a mai multor versiuni sinoptice. Asta ar însemna că autorul-redactorul Evangheliei lui Toma, ţinând cont de versiunea sinoptică, ar fi moştenit tot bagajul acumulat al tradiţiei şi istoriei din textul sinoptic, adăugând apoi înfloritura lui (sau a ei) scriitoricească. În textele următoare, nu este cazul. În loc de a reflecta aceeaşi dezvoltare istorico-tradiţională care este viabilă îndărătul corespondentelor lor sinoptice, spusele din Toma par să fie produsul unui demers istorico-tradiţional care, deşi etalează aceleaşi tendinţe regăsite la tradiţia sinoptică, este unic – prin detaliile lui specifice. Acest lucru înseamnă, desigur, că aceste spuse şi zicale nu depind de suratele lor din cadrul scrierilor sinoptice, derivând însă dintr-o tradiţie paralelă şi separată.”
Ron Cameron argumentează în favoarea independenţei Evangheliei lui Toma (volumul menţionat, pag. 537):
„Cei care argumentează că Evanghelia lui Toma este dependentă de scrierile sinoptice nu trebuie doar să explice diferenţele în utilizarea cuvintelor şi topică, ci şi să arate un motiv pentru alegerea genului la Evanghelia lui Toma şi pentru absenţa materialului narativ evanghelic din text. Să susţii, de pildă, că Evanghelia lui Toma a înlăturat naraţiunile înflăcărate deoarece gnosticismul era preocupat numai de mesajul de mântuire conţinut în cuvintele revelaţiei (Haenchen 1961:11) nu este un lucru convingător, odată ce Apocryphonul lui Iacob (NHC I,2), Al doilea tratat al marelui Seth (NHC, VII,2) şi Apocalipsa lui Petru (NHC VII, 3) indică toate că spusele şi relatările despre moartea şi învierea lui Isus au fost reinterpretate de diverse grupări gnostice. Pentru ca vreo teorie a dependenţei Evangheliei lui Toma de Noul Testament să fie plauzibilă, trebuie să se arate că variaţiunile de formă şi conţinut ale fiecărei spuse, împreună cu diferenţele de gen şi structură ale întregului text, sunt modificări intenţionate ale corespondentelor lor paralele, modificări menite să servească vreunui anume scop.”
În legătură cu datarea, Ron Cameron afirmă (lucrarea citată, pag. 536):
„Determinarea unei date plauzibile pentru compunerea evangheliei este speculativă şi depinde de o drămuire delicată a judecăţilor critice legate de istoria transmiterii tradiţiei spuselor lui Isus, cât şi a procesului formării textelor evangheliei scrise. Cea mai timpurie dată posibilă ar fi pe la jumătatea secolului întâi, atunci când culegerile de zicale, precum Evanghelia sinoptică a spuselor Q au început pentru prima dată să fie adunate laolaltă. Cea mai târzie dată posibilă ar fi către finele secolului al doilea, înainte de copierea Papirusului Oxy. 1 şi de prima menţionare a textului lui Hipolit. Dacă Evanghelia lui Toma este o culegere de spuse bazată pe o tradiţie autonomă, şi nu pe o armonie a evangheliei provenită din Noul Testament, atunci o dată a finalizării compunerii în sine ar fi, să zicem, undeva prin ultimele decenii ale secolului întâi, o dată mult mai probabilă decât una aflată la jumătatea secolului al doilea.”
Ron Cameron afirmă următoarele despre provenienţa Evangheliei lui Toma (opusul menţionat, pag. 536):
„Faptul că Iuda „Geamănul” a fost o figură apostolică respectată în mod deosebit în bisericile vorbitoare de siriană este o dovadă importantă în privinţa datei şi locului compunerii textului. Pentru că aşa cum a arătat Koester (în Layton 1989: 39), identificarea autorului Evangheliei lui Toma ca fiind Iuda – fratele lui Isus, nu presupune o cunoaştere a Noului Testament, ci „se sprijină pe o tradiţie independentă”. În plus, numele redundant şi ciudat de Didymus Iuda Toma pare să fie atestat doar în Est, acolo unde discipolul din umbră pe nume Toma (Marcu 3:18; Ioan 14:5) sau Toma Didymus (Ioan 11:16; 20:24; 21:2) a fost identificat cu Iuda în Noul Testament sirian şi numit Iuda Toma (Ioan 14:22). Apariţia variantelor acestui nume distinct în Faptele lui Toma este deosebit de izbitoare, nu numai din cauză că cel din urmă arată o potrivire evidentă cu Evanghelia lui Toma 2, 13, 22 şi 52, ci şi din cauză că este susţinută în mare de faptul că Faptele lui Toma s-a compus în siriană, la începutul secolului al treilea. Alte documente care invocă nominal autoritatea lui Iuda Toma sunt tot de origine siriană, precum Învăţăturile lui Addai, legenda lui Abgar (Eus. Histl. Eccl. 1.13.1-22) şi Cartea lui Toma Necredinciosul (NHC II, 7).”
În conformitate, numirea lui Iuda Toma ca autor aparent al Evangheliei lui Toma serveşte la indicarea locaţiei celei mai probabile a compunerii textului în mediul bilingv al Siriei răsăritene.
Patterson scrie următoarele despre datarea şi provenienţa Evanghelia lui Toma (lucrarea menţionată, pag. 120):
„În timp ce natura cumulativă a culegerii de spuse face ca dificultatea datării cu precizie a Evangheliei lui Toma să fie un lucru de înţeles, câţiva factori înclină balanţa în favoarea datării înainte de sfârşitul secolului întâi: felul în care Toma apelează la autoritatea anumitor figuri importante (Toma, Iacob) împotriva pretenţiilor concurente ale celorlalţi (Petru, Matei); ca gen, culegerea de spuse pare să îşi fi pierdut din importanţă după apariţia unor forme mai biografice şi de dialog către finele primului secol; şi cristologia ei primitivă, care pare să indice un climat teologic chiar mai primitiv decât ultimele stagii ale evangheliei sinoptice Oxyrhynchus. Împreună aceşti factori sugerează o dată pentru Evanghelia lui Toma situată în zona anilor 70-80 era noastră. În privinţa provenienţei sale, este posibil – chiar şi probabil, ca o versiune timpurie a acestei culegeri asociată cu Iacob să fi circulat în mediile din Ierusalim, Evanghelia lui Toma – în starea ei actuală, mai mult sau mai puţin, să vină din Siria răsăriteană, acolo unde popularitatea apostolului Toma (Iuda Didymos Toma) este bine confirmată.
Ron Cameron comentează (lucrarea menţionată, pag. 540):
Evanghelia lui Toma L-a luat pe Isus în serios, ca învăţător care glăsuia cu autoritate. Ea I-a celebrat memoria păstrându-I spusele, sub numele Lui, sancţionând formarea unei comunităţi distincte. Evanghelia localizează poziţia grupărilor ei în cadrul tradiţiei creştine ca pe o mişcare independentă a lui Isus, care a persistat de-a lungul câtorva generaţii de istorie socială, fără a deveni o sectă apocaliptică sau kerygmatică (kerygma – termenul grecesc din Noul Testament pentru „predicare”, nota trad.). Autorizată de interpretarea moştenirii scrise despre Isus, Evanghelia lui Toma îşi menţine autonomia şi identitatea distinctă prin atribute de acte de creaţie. Isus a fost caracterizat ca întrupare a Înţelepciunii; cuvintele Lui, care pot ţine în frâu chiar puterile universului, au oferit o cale pentru „cunoaştere ca investiţie în imaginaţie. Evanghelia lui Toma defineşte rolul comunităţii ei în construirea ţesăturii societăţii, ca proces al aspectelor cognitive şi de cercetare. Evanghelia, aşadar, reuneşte cursul mântuirii ca o interpretare de studiu, furnizând elixirul vieţii pentru cei cărora secretul împărăţiei le este desferecat prin interpretarea cuvintelor lui Isus.”
(sub egida http://www.earlychristianwritings.com)
