Extras din Teodot – Selectii din scrierile profetice

Cei din jurul lui Sedrach, Misak și Abednago, în cuptorul de foc, spun, în timp ce Îl laudă pe Dumnezeu: “Binecuvântați, ceruri, pe Domnul; lăudați-L și înălțați-L în veci!”; apoi: “Binecuvântați, îngeri, pe Domnul!”; apoi: “Binecuvântați pe Domnul, toate apele care sunt deasupra cerului!”. Astfel, Scripturile atribuie cerurile și apele clasei puterilor pure, așa cum se arată în Geneza. În mod corespunzător, deci, întrucât “putere” este folosit cu o varietate de sensuri, Daniel adaugă: “Orice putere să binecuvânteze pe Domnul”; apoi, mai departe: “Binecuvântați pe Domnul, soare și lună”; și “Binecuvântați pe Domnul, voi, stelele cerului”. Binecuvântați pe Domnul, voi toți cei care vă închinați Lui; lăudați și mărturisiți pe Dumnezeul dumnezeilor, căci mila Lui este veșnică”. Este scris în Daniel, cu prilejul lăudării celor trei copii în cuptor.
“Binecuvântat ești Tu, care privești la abisuri, așa cum stai pe heruvimi”, spune Daniel, în acord cu Enoh, care a spus: “Și am văzut tot felul de materii”. Căci abisul, care în esența sa este nemărginit, este delimitat de puterea lui Dumnezeu. Aceste esențe materiale, deci, din care sunt produse genurile separate și speciile lor, sunt numite abisuri; deoarece nu ai numi abis doar apa, deși materia este numită alegoric apă, abisul.
“La început, Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, atât lucrurile terestre cât și cele cerești. Și pentru ca acest lucru să fie adevărat, Domnul i-a spus lui Osea: “Du-te, ia-ți o nevastă de desfrânare și copii de desfrânare, pentru că pământul care se desfrânează, se va desfrâna, depărtându-se de Domnul”. Căci nu despre elementul pământ vorbește, ci despre cei care locuiesc în acest element, despre cei care au o dispoziție pământească.
Și că Fiul este începutul sau capul, Osea ne învață clar: “Și se va întâmpla că, în locul în care li s-a spus: “Voi nu sunteți poporul Meu”, ei vor fi numiți copiii Dumnezeului cel viu; și copiii lui Iuda și copiii lui Israel vor fi adunați în același loc și vor pune peste ei un singur cap și vor ieși din țară, căci mare este ziua lui Iezreel”.” Căci pe cine crede cineva, pe acela îl alege El. Dar unul crede pe Fiul, care este capul; de aceea a și spus în plus: “Dar Eu voi avea milă de fiii lui Iuda și-i voi mântui prin Domnul Dumnezeul lor”. Or, Mântuitorul care mântuiește este Fiul lui Dumnezeu. El este deci capul.
Duhul prin Osea spune: “Eu sunt Îndrumătorul vostru”; “Sunați din trâmbiță pe dealurile Domnului; sunați în locurile înalte”. Și nu este botezul însuși, care este semnul regenerării, o scăpare din materie, prin învățătura Mântuitorului, un mare pârâu impetuos, care se grăbește mereu și ne poartă? În consecință, Domnul, scoțându-ne din dezordine, ne luminează aducându-ne în lumină, care nu mai are umbră și nu mai este materială.
Acest râu și această mare a materiei doi profeți tăiați și împărțiți prin puterea Domnului, materia fiind delimitată, prin ambele diviziuni ale apei. Conducători renumiți amândoi, prin care semnele au fost crezute, s-au conformat voinței lui Dumnezeu, pentru ca omul drept să iasă din materie, după ce a călătorit mai întâi prin ea. Unuia dintre acești conducători i s-a impus și numele Mântuitorului nostru.
Or, regenerarea se face prin apă și duh, așa cum a fost toată creația: “Căci Duhul lui Dumnezeu s-a mișcat pe abis”. Și pentru aceasta Mântuitorul s-a botezat, deși nu avea nevoie El însuși să fie botezat, pentru ca să consacre toată apa pentru cei care se regenerau. Astfel, nu numai trupul, ci și sufletul este cel pe care îl curățăm. Prin urmare, este un semn al sfințirii părții noastre invizibile și al îndepărtării din creația nouă și spirituală a duhurilor necurate care s-au amestecat cu sufletul.
“Apa de deasupra cerului”. De vreme ce botezul se face prin apă și prin Duhul ca protecție împotriva focului dublu, – cel care pune stăpânire pe ceea ce este vizibil și cel care pune stăpânire pe ceea ce este invizibil; și în mod necesar, existând un element imaterial al apei și unul material, este o protecție împotriva focului dublu. Iar apa pământească curăță trupul; dar apa cerească, datorită faptului că este imaterială și invizibilă, este o emblemă a Duhului Sfânt, care este purificatorul a ceea ce este invizibil, ca și apa Duhului, ca și cealaltă a trupului.
Dumnezeu, din bunătate, a amestecat frica cu bunătatea. Căci ceea ce este folositor pentru fiecare, aceea El și suplinește, ca un medic pentru un om bolnav, ca un tată pentru copilul său nesupus: “Căci cel ce-și cruță nuiaua își urăște fiul”. Și Domnul și apostolii Săi au umblat în mijlocul fricii și al muncilor. Când, așadar, necazul este trimis în persoana unui om drept, este fie că Domnul îl mustră pentru un păcat săvârșit mai înainte, fie că îl păzește din pricina viitorului, fie că nu împiedică prin exercitarea puterii Sale un asalt din afară, – pentru un scop bun pentru el și pentru cei apropiați, pentru a da un exemplu.
Or, cei care locuiesc într-un trup corupt, ca și cei care navighează într-o corabie veche, nu stau culcați pe spate, ci se roagă mereu, întinzându-și mâinile spre Dumnezeu.
Anticii erau extrem de necăjiți, dacă nu cumva aveau mereu vreo suferință în trup. Căci se temeau că, dacă nu primeau în această lume pedeapsa păcatelor care, în număr mare din cauza ignoranței, însoțesc pe cei care sunt în trup, în cealaltă lume vor suferi pedeapsa deodată. Așa că au preferat tratamentul curativ aici. Ceea ce este de temut nu este, deci, boala exterioară, ci păcatele, pentru care vine boala, și boala sufletului, nu a trupului: “Căci tot trupul este iarbă”, iar bunurile trupești și exterioare sunt trecătoare; “dar cele nevăzute sunt veșnice”.
În ceea ce privește cunoașterea, unele elemente ale acesteia le posedăm deja; altele, prin ceea ce posedăm, sperăm cu tărie să le obținem. Căci nici nu am ajuns la toate, nici nu ne lipsesc toate. Dar am primit, ca să zicem așa, o garanție a binecuvântărilor veșnice și a bogățiilor ancestrale. Prevederile pentru calea Domnului sunt fericirile Domnului. Căci El a spus: “Căutați”, și căutați cu nerăbdare, “împărăția lui Dumnezeu, și toate aceste lucruri vi se vor adăuga vouă; căci Tatăl știe de ce aveți nevoie”. Astfel, El limitează nu numai ocupațiile noastre, ci și grijile noastre. Căci El spune: “Nu puteți, prin luarea de gânduri, să adăugați ceva la statura voastră”. Căci Dumnezeu știe bine ce este bine să avem și ce ne trebuie. El dorește, așadar, ca noi, golindu-ne de grijile lumești, să ne umplem de cele îndreptate spre Dumnezeu. “Căci gemem, dorind să fim îmbrăcați cu ceea ce este incoruptibil, înainte de a ne dezbrăca de stricăciune”. Căci atunci când credința este revărsată, necredința este nepătrunsă. La fel și cu cunoașterea și cu neprihănirea. Prin urmare, nu trebuie doar să golim sufletul, ci să-l umplem de Dumnezeu. Căci în el nu mai există rău, de vreme ce acela a fost făcut să înceteze; și nici bine, de vreme ce încă nu a primit binele. Dar ceea ce nu este nici bine, nici rău nu este nimic. “Căci la casa măturată și goală se întoarce”, dacă nu s-a pus în ea nici una din binecuvântările mântuirii, duhul necurat care locuia acolo mai înainte, luând cu el alte șapte duhuri necurate. De aceea, după ce am golit sufletul de ceea ce este rău, trebuie să umplem cu Dumnezeul cel bun ceea ce este locuința Sa aleasă. Căci, după ce s-au umplut încăperile goale, urmează pecetea, pentru ca sanctuarul să fie păzit pentru Dumnezeu.
“Prin doi și trei martori se întărește orice cuvânt”. De Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh, prin a căror mărturie și ajutor trebuie să fie păzite poruncile prescrise.
Postul, potrivit semnificației cuvântului, este abstinența de la mâncare. Or, hrana nu ne face nici mai drepți, nici mai puțin drepți. Dar, din punct de vedere mistic, arată că, așa cum viața este menținută în indivizi prin hrană, iar lipsa de hrană este semnul morții, tot așa și noi trebuie să postim de lucrurile lumești, ca să murim pentru lume și, după aceea, prin împărtășirea din hrana divină, să trăim pentru Dumnezeu. Mai ales postul golește sufletul de materie și îl face, împreună cu trupul, curat și ușor pentru cuvintele dumnezeiești. Hrana lumească este, așadar, viața de dinainte și păcatele; dar hrana dumnezeiască este credința, nădejdea, dragostea, răbdarea, cunoașterea, pacea, cumpătarea. Căci “fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetează după” dreptatea lui Dumnezeu “căci se vor sătura”. Sufletul, dar nu și trupul, este cel susceptibil de această poftă.
Mântuitorul le-a arătat apostolilor credincioși că rugăciunea este mai puternică decât credința în cazul unui demoniac, pe care nu-l puteau curăța, când a spus: “Astfel de lucruri se realizează prin rugăciune”. Cel care a crezut a obținut de la Domnul iertarea păcatelor; dar cel care a ajuns la cunoștință, în măsura în care nu mai păcătuiește, obține de la el însuși iertarea celorlalte.
Pentru că, așa cum vindecările, profețiile și semnele se fac prin mijlocirea oamenilor, Dumnezeu lucrând în ei, tot așa este și învățătura gnostică. Căci Dumnezeu își arată puterea Sa prin oameni. Iar profeția spune pe bună dreptate: “Voi trimite la ei un om care îi va mântui”. În consecință, El trimite la un moment dat profeți, la altul apostoli, ca să fie salvatori ai oamenilor. Astfel, Dumnezeu face binele prin intermediul oamenilor. Căci nu este vorba că Dumnezeu poate face unele lucruri și nu poate face altele: El nu este niciodată neputincios în nimic. Ba mai mult, unele lucruri se fac cu voia Lui și altele împotriva voii Lui; unele lucruri prin El, iar altele prin altul. Dar El chiar ne-a adus la existență prin intermediul oamenilor și ne-a format prin intermediul oamenilor.
Dumnezeu ne-a făcut pe noi, neavând anterior nici o existență. Căci, dacă am fi avut o existență anterioară, ar fi trebuit să știm unde ne aflăm și cum și de ce am ajuns aici. Dar dacă nu am avut o preexistență, atunci Dumnezeu este singurul autor al creației noastre. Așa cum, așadar, El ne-a făcut pe noi, care nu aveam nici o existență, tot așa, acum că suntem făcuți, El ne salvează prin harul Său, dacă ne arătăm demni și susceptibili; dacă nu, ne va lăsa să trecem la sfârșitul nostru propriu. Căci El este Domnul atât al celor vii, cât și al celor morți.
Dar vedeți puterea lui Dumnezeu, nu numai în cazul oamenilor, aducându-i la existență din inexistență și făcându-i ca, odată aduși la existență, să crească conform progresului lor asupra vieții, ci și salvându-i pe cei care cred, într-un mod potrivit pentru fiecare individ în parte. Și acum El schimbă și orele, și timpurile, și roadele, și elementele. Căci acesta este singurul Dumnezeu, care a măsurat atât începutul, cât și sfârșitul evenimentelor în mod adecvat fiecăruia.
Înaintând de la credință și frică la cunoaștere, omul știe să spună Doamne, Doamne; dar nu ca un sclav al Lui, a învățat să spună: Tatăl nostru. După ce a eliberat duhul robiei, care produce frică, și a avansat prin iubire spre adopție, el îl venerează acum din iubire pe Cel de care se temea mai înainte. Căci el nu se mai abține de la ceea ce ar trebui să se abțină din frică, ci din dragoste se agață de porunci. “Însuși Duhul Sfânt”, se spune, “dă mărturie când strigăm: “Abba, Tată””.
Acum, Domnul, cu sângele Său prețios, ne răscumpără, eliberându-ne de vechii noștri stăpâni amari, adică de păcatele noastre, din cauza cărora puterile spirituale ale răutății ne stăpâneau. În consecință, El ne conduce în libertatea Tatălui, – fii care sunt co-moștenitori și prieteni. “Căci”, spune Domnul, “cei ce fac voia Tatălui Meu sunt frații și co-moștenitorii Mei”. “Nu numiți deci pe nimeni, pe pământ, tată pentru voi înșivă”. Căci stăpânii sunt cei care sunt pe pământ. Dar în ceruri este Tatăl, din care face parte toată familia, atât în ceruri cât și pe pământ. Căci dragostea stăpânește inimile binevoitoare, dar frica pe cele răuvoitoare. Un fel de frică este josnică; dar cealaltă, conducându-ne ca un pedagog la bine, ne duce la Hristos și este mântuitoare.
Or, dacă cineva are o concepție despre Dumnezeu, aceasta nu corespunde nicidecum cu vrednicia Lui. Căci ce poate fi vrednicia lui Dumnezeu? Ci să conceapă, în măsura în care este posibil, o lumină mare și de neînțeles și cea mai frumoasă; inaccesibilă, cuprinzând toată puterea cea bună, toată virtutea cea frumoasă; purtând grijă de toți, milostiv, fără patimă, bun; cunoscând toate lucrurile, preîntâmpinând toate lucrurile, pur, dulce, strălucitor, inoxidabil.
Deoarece mișcarea sufletului este auto-originată, harul lui Dumnezeu cere de la el ceea ce sufletul posedă, voința ca și contribuția sa la mântuire. Căci sufletul dorește să fie binele său; ceea ce Domnul, însă, îi dăruiește. Căci el nu este lipsit de simțire, ca să fie purtat ca un trup. A avea este rezultatul luării, iar a lua din voință și din dorință, și a păstra ceea ce a primit, din exercitarea grijii și a capacității. De aceea, Dumnezeu a înzestrat sufletul cu libera alegere, ca să-i arate datoria, și că alegând, să primească și să rețină.
După cum prin trup a vorbit și a vindecat Domnul, tot așa și odinioară prin profeți, iar acum prin apostoli și învățători. Căci Biserica este slujitoarea puterii Domnului. De aici a luat apoi umanitatea, pentru ca prin ea să slujească voia Tatălui. Și în toate timpurile, Dumnezeul care iubește umanitatea se investește pe Sine însuși cu omul pentru mântuirea oamenilor, – odinioară cu profeții, iar acum cu Biserica. Căci se cuvine ca cei asemănători să slujească celor asemănători, în vederea unei mântuiri asemănătoare.
Căci noi suntem de pe pământ. . . . Cezarul este prințul, pentru ființa ta, al cărui chip pământesc este omul cel vechi, la care s-a întors. Lui, așadar, trebuie să-i dăm lucrurile pământești, pe care le-am purtat în chip pământesc, iar lucrurile lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Căci fiecare dintre patimile noastre este asupra noastră ca o literă, ca o ștampilă, ca un semn. Or, Domnul ne marchează cu altă ștampilă, și cu alte nume și litere, credință în loc de necredință, și așa mai departe. Astfel suntem strămutați de la ceea ce este material la ceea ce este spiritual, “purtând chipul celor cerești”.
Ioan spune: “Eu, într-adevăr, vă botez cu apă, dar după mine vine Cel care botează cu Duh și cu foc”. Dar El nu a botezat pe nimeni cu foc. Dar unii, după cum spune Heraclius, au însemnat cu foc urechile celor care erau pecetluiți; înțelegând astfel cuvântul apostolic: “Căci evantaiul Lui este în mâna Lui, ca să curețe podeaua Lui; și va strânge grâul în grânar, dar neghina o va arde cu foc nestins”. Se unește, așadar, expresia “prin foc” cu aceea de “prin Duhul”; deoarece El separă grâul de neghină, adică de coaja materială, prin Duhul; iar neghina este separată, fiind vânturată de vânt; tot astfel, Duhul posedă o putere de separare a forțelor materiale. De vreme ce, așadar, unele lucruri sunt produse din ceea ce este neprodus și indestructibil, – adică germenii vieții -, și grâul este stocat, iar partea materială, atâta timp cât este unită cu partea superioară, rămâne; când este separată de ea, este distrusă, căci ea își avea existența într-un alt lucru. Acest element separator este deci Spiritul, iar elementul distrugător este focul: și prin foc material trebuie înțeles. Dar, întrucât ceea ce se mântuiește este ca grâul, iar ceea ce crește în suflet ca paiele, și unul este incorporal, iar ceea ce se separă este material; celui incorporal îi opune spiritul, care este rarefiat și pur – aproape mai mult decât mintea; iar celui material îi opune focul, nu ca fiind rău sau stricat, ci ca fiind puternic și capabil să curețe răul. Căci focul este conceput ca o forță bună și puternică, distrugătoare a ceea ce este mai josnic și conservatoare a ceea ce este mai bun. De aceea, acest foc este numit de profeți înțelept.
Așadar, tot astfel, atunci când Dumnezeu este numit “foc mistuitor”, este pentru că trebuie ales un nume și un semn, nu al răutății, ci al puterii. Căci, după cum focul este cel mai puternic dintre elemente și stăpânește toate lucrurile, tot așa și Dumnezeu este atotputernic și atotputernic, care poate să țină, să creeze, să facă, să hrănească, să facă să crească, să salveze, având putere asupra trupului și a sufletului. Așa cum, așadar, focul este superior elementelor, tot așa și Atotputernicul Stăpânitor este superior zeilor, puterilor și principatelor. Puterea focului este dublă: o putere conduce la producerea și maturarea fructelor și a animalelor, al căror chip este soarele, iar cealaltă la consum și distrugere, ca foc terestru. Atunci când Dumnezeu este numit foc mistuitor, El este numit o putere puternică și fără rezistență, căreia nimic nu-i este imposibil, dar care este capabilă să distrugă.

În legătură cu o astfel de putere, de asemenea, Mântuitorul spune: “Am venit să trimit foc pe pământ”, indicând o putere de purificare a ceea ce este sfânt, dar distructivă, cum se spune, a ceea ce este material; și, cum ar trebui să spunem noi, disciplinară. Or, frica aparține focului, iar răspândirea luminii.

Acum, cei mai vechi oameni nu scriau, deoarece nu doreau nici să încalce prin atenția suplimentară acordată scrisului atenția dedicată la ceea ce transmiteau, pe calea învățăturii, nici nu cheltuiau timp pentru a se gândi la ceea ce trebuia spus în scris. Și, probabil convinși că funcția de redactare și catedra de predare nu aparțineau aceleiași caste de spirit, au cedat locul celor care aveau o înclinație naturală pentru aceasta. Căci, în cazul unui orator, curentul de vorbire curge necontrolat și impetuos, iar tu poți să-l prinzi în grabă. Dar ceea ce este întotdeauna testat de cititori, întâmpinând o examinare strictă, este considerat demn de cele mai mari eforturi și este, ca să spunem așa, confirmarea scrisă a instruirii orale și a vocii astfel transmise posterității prin compoziția scrisă. Căci ceea ce a fost încredințat cu încredere bătrânilor, vorbind în scris, se folosește de ajutorul scriitorului pentru a se transmite pe sine celor care urmează să o citească. Așa cum, deci, magnetul, respingând alte materii, atrage numai fierul prin afinitate, tot așa și cărțile, deși sunt citite de mulți, îi atrag numai pe cei care sunt capabili să le înțeleagă. Căci cuvântul adevărului este pentru unii “nebunie”, iar pentru alții “piatră de poticnire”, dar pentru câțiva este “înțelepciune”. Tot așa se constată că este și puterea lui Dumnezeu. Dar departe de gnostic să fie invidia. Căci și din acest motiv se întreabă dacă este mai rău să dai celui nevrednic sau să nu încredințezi celui vrednic; și riscă, din iubirea sa abundentă de a comunica, nu numai fiecăruia care este calificat, ci uneori și unuia nevrednic, care cere cu insistență; nu din pricina rugăminții sale (căci nu iubește slava), ci din pricina insistenței rugătorului care își apleacă mintea spre credință cu rugăminți abundente.
Sunt unii care se numesc gnostici și care sunt invidioși pe cei din casa lor mai mult decât pe străini. Și, după cum marea este deschisă tuturor, dar unul înoată, altul navighează, iar un al treilea prinde pește; și, după cum pământul este comun, dar unul umblă, altul ară, altul vânează, – altcineva caută în mine, iar altul construiește o casă: tot așa, când se citește Scriptura, unul este ajutat la credință, altul la moralitate, iar un al treilea este eliberat de superstiții prin cunoașterea lucrurilor. Atletul, care cunoaște stadionul olimpic, se dezbracă pentru a se antrena, concurează și devine învingător, împiedicându-și antagoniștii care se împotrivesc metodei sale științifice și luptând până la capăt. Căci cunoașterea științifică este necesară atât pentru antrenarea sufletului, cât și pentru gravitatea conduitei; făcându-i pe credincioși mai activi și mai atenți observatori ai lucrurilor. Căci așa cum nu există credință fără instrucție elementară, tot așa nu există nici înțelegere fără știință.
Căci ceea ce este util și necesar pentru mântuire, cum ar fi cunoașterea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, precum și a propriului nostru suflet, sunt în întregime necesare; și este în același timp benefic și necesar să ajungem la o socoteală științifică a acestora. Iar pentru cei care și-au asumat conducerea în a face binele, experiența prânzului este avantajoasă; astfel încât niciunul dintre lucrurile care par a fi cunoscute în mod necesar și erudit de alții să nu le scape. Expunerea, de asemenea, a învățăturii heterodoxe oferă un alt exercițiu sufletului curios și îl împiedică pe ucenic să fie sedus de la adevăr, prin faptul că a avut deja în prealabil practica de a suna peste tot cu instrumente muzicale războinice.
Viața regulii gnostice, (așa cum se spune că Creta era stearpă de animale mortale), este curată de orice faptă, gând și cuvânt rău; nu numai că nu urăște pe nimeni, ci și dincolo de invidie și ură, și de orice vorbire de rău și calomnie.
În ceea ce privește lungimea zilelor, nu pentru că a trăit mult trebuie să fie considerat fericit omul căruia i-a revenit și soarta, prin faptul că a trăit, să fie vrednic să trăiască veșnic. El nu a durut pe nimeni, decât pentru că a instruit prin cuvânt pe cei răniți la inimă, ca printr-o miere salutară, care este în același timp dulce și înțepătoare. Astfel că, mai presus de toate, gnosticul păstrează decorul împreună cu ceea ce este în acord cu rațiunea. Căci patima fiind tăiată și decapitată din întregul suflet, el se însoțește și trăiește de acum înainte cu ceea ce este mai nobil, care a devenit acum pur și emancipat spre adopție.
Pitagora credea că cel care a dat nume lucrurilor trebuie să fie considerat nu numai cel mai inteligent, ci și cel mai bătrân dintre înțelepți. Trebuie, așadar, să cercetăm cu acuratețe Scripturile, de vreme ce se admite că ele sunt exprimate în parabole, și din nume să vânăm gândurile pe care Duhul Sfânt, propovăduind cu privire la lucruri, le învață imprimându-și mintea, ca să spunem așa, pe expresii; pentru ca numele folosite cu diverse semnificații, fiind făcute obiectul unei cercetări exacte, să poată fi explicate și pentru ca ceea ce este ascuns comerciantului multe tegumente să poată, fiind mânuit și învățat, să iasă la lumină și să strălucească. Căci tot așa și plumbul devine alb când îl freci, plumbul alb fiind produs din negru. Tot așa și cunoașterea științifică (gnosis), aruncând lumina și strălucirea sa asupra lucrurilor, se arată a fi în adevăr înțelepciunea divină, lumina pură, care luminează pe oamenii al căror glob ocular este limpede, spre vederea și înțelegerea sigură a adevărului.
Aprinzându-ne, așadar, torța la izvorul acestei lumini, prin dorința pasională care o are ca obiect și străduindu-ne cât mai mult să ne asimilăm ei, devenim oameni plini de lumină, israeliți cu adevărat. Căci El i-a numit prieteni și frați pe acei prieteni și frați care, prin dorință și urmărire, urmăreau asemănarea cu Divinitatea.
Locurile și pajiștile curate au primit voci și viziuni de fantasme sfinte. Dar orice om care s-a purificat cu desăvârșire, va fi considerat vrednic de învățătura divină și de putere.
Acum știu că misterele științei (gnosis) sunt de râsul multora, mai ales când nu sunt peticite cu un limbaj figurat sofisticat. Și cei puțini sunt la început speriați de ele; ca atunci când lumina este adusă brusc într-o petrecere convivială în întuneric. Ulterior, după ce se obișnuiesc, se obișnuiesc și se deprind cu raționamentul, ca și cum s-ar bucura și ar sări de încântare, ei Îl laudă pe Domnul. . . . Căci așa cum plăcerea are ca esență eliberarea de durere, tot așa și cunoașterea are ca esență înlăturarea ignoranței. Căci așa cum cei mai adormiți se cred cei mai treji, fiind sub puterea unor vedenii de vis foarte vii și fixe; tot așa și cei mai ignoranți cred că știu cel mai mult. Dar fericiți sunt cei care se trezesc din acest somn și din această derută și își ridică ochii spre lumină și adevăr.
Prin urmare, este la fel de necesar ca cel care dorește să aibă un elev docil și care a amestecat credința cu aspirația, să se exerseze și să studieze în mod constant de unul singur, cercetând adevărul speculațiilor sale; iar atunci când crede că are dreptate, să coboare la întrebări referitoare la lucrurile învecinate. Căci păsările tinere fac încercări de zbor în cuib, exersându-și aripile.
Căci virtutea gnostică îl face pretutindeni pe om bun, blând, inofensiv, fără durere, binecuvântat și gata să se asocieze în cel mai bun mod cu tot ceea ce este divin, în cel mai bun mod cu oamenii, deopotrivă chip divin contemplativ și activ, și îl transformă prin iubire într-un iubitor de ceea ce este bun. Căci ceea ce este bun, așa cum acolo este contemplat și înțeles prin înțelepciune, aici este pus în practică prin stăpânire de sine și dreptate, prin credință: practicând în trup o slujire îngerească; sfințind sufletul în trup, ca într-un loc limpede și inoxidabil.
Împotriva lui Tatian, care spune că cuvintele: “Să fie lumină” sunt rugătoare. Dacă, atunci, El îl imploră pe Dumnezeul suprem, cum de spune: “Eu sunt Dumnezeu și afară de Mine nu este altul”? Am spus că există pedepse pentru blasfemii, pentru prostii, pentru expresii scandaloase; care sunt pedepsite și pedepsite de rațiune.
Și a mai spus că, din cauza părului și a podoabei lor, femeile sunt pedepsite de Puterea care este așezată peste aceste chestiuni; care i-a dat și lui Samson tărie în părul său; care pedepsește femeile care ademenesc la desfrânare prin podoaba părului lor.
Așa cum prin efluviile binelui, oamenii sunt făcuți buni; tot așa sunt făcuți răi. Binele este judecata lui Dumnezeu și discriminarea celor credincioși de cei necredincioși, și judecata dinainte, pentru a nu cădea într-o judecată mai mare – această judecată fiind îndreptarea.
Scriptura spune că pruncii care sunt expuși sunt dați unui înger păzitor și că prin el sunt instruiți și crescuți. “Și ei vor fi”, spune ea, “precum cei credincioși în această lume de o sută de ani”. De aceea și Petru, în Apocalipsa, spune: “Și o străfulgerare de foc, sărind din acei prunci, a lovit ochii femeilor”. Căci cel drept strălucește: ca o scânteie în trestie și va judeca neamurile.
“Cu cei sfinți vei fi sfânt”. “După lauda Ta este slăvit Numele Tău”; Dumnezeu fiind slăvit prin cunoașterea noastră și prin moștenire. Așa se spune și: “Domnul trăiește” și “Domnul a înviat”.
“Mi-a slujit un popor pe care nu-l cunoșteam”; – prin legământ nu-l cunoșteam, fii străini, care doreau ceea ce aparținea altuia.
“Mărirea mântuirii împăratului Său”. Toți cei credincioși sunt numiți împărați, aduși la regalitate prin moștenire.
Suferința îndelungată este mai dulce decât mierea; nu pentru că este îndelungată, ci ca urmare a roadei suferinței îndelungate. De vreme ce, deci, omul stăpânitor de sine este lipsit de patimă, în măsura în care își stăpânește patimile, nu fără osteneală; dar când se formează obișnuința, el nu mai este un om stăpânitor de sine, omul a ajuns să negocieze influența unei singure obișnuințe și a Duhului Sfânt.
Patimile care se află în suflet se numesc duhuri, – nu duhuri de putere, căci în acest caz omul aflat sub influența patimilor ar fi o legiune de demoni; dar ele se numesc astfel ca urmare a impulsului pe care îl comunică. Căci se spune că sufletul însuși, prin modificări, luând încoace și încolo fel de fel de calități ale răutății, primește duhuri.
Cuvântul nu ne poruncește să renunțăm la bunuri, ci să gestionăm bunurile fără afecțiune exagerată, iar la orice întâmplare, să nu ne supărăm sau să ne întristăm, și să nu dorim să dobândim. Providența divină poruncește să ne ferim de posesiunile însoțite de pasiune și de orice afecțiune dezordonată, iar de la aceasta îi întoarce pe cei rămași încă în trup.
De exemplu, Petru spune în Apocalipsă că pruncii avortați vor avea parte de o soartă mai bună; că aceștia sunt încredințați unui înger păzitor, astfel încât, primind cunoașterea, să obțină o locuință mai bună, după ce au avut aceleași experiențe pe care le-ar fi avut dacă ar fi fost în trup. Dar ceilalți vor obține doar mântuirea, ca fiind răniți și miluiți, și vor rămâne fără pedeapsă, primind această răsplată.
Laptele femeii, care curge din sâni și se îngroașă, spune Petru în Apocalipsă, va produce fiare minuscule, care pradă carnea și, alergând înapoi în ele, le va mistui: învățând că pedepsele apar pentru păcate. El spune că ele se produc din păcate; după cum pentru păcatele lor a fost vândut poporul. Și pentru lipsa lor de credință în Hristos, după cum spune apostolul, au fost mușcați de șerpi.
Un străvechi a spus că embrionul este un lucru viu; pentru că sufletul care intră în pântece după ce acesta a fost prin curățire pregătit pentru concepție și introdus de unul dintre îngerii care prezidează generația și care cunoaște momentul concepției, o îndeamnă pe femeie la actul sexual; și că, la depunerea seminței, spiritul, care este în sămânță, este, ca să spunem așa, însușit și este astfel asumat în conjuncție în procesul de formare. El a citat ca o dovadă pentru toți, cum, atunci când îngerii dau vestea bună celor sterpe, ei introduc sufletele înainte de concepție. Iar în Evanghelie “pruncul a sărit” ca o ființă vie. Iar sterpii sunt sterpi din acest motiv, pentru că sufletul, care se unește pentru depunerea seminței, nu este introdus astfel încât să asigure concepția și generarea.
“Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu”. Cerurile sunt luate în diferite sensuri, atât cele definite prin spațiu și revoluție, cât și cele definite prin legământ – operațiunea imediată a îngerilor creați pentru prima dată. Pentru că legămintele au cauzat o apariție mai specială a îngerilor,- cea în cazul lui Adam, cea în cazul lui Noe, cea în cazul lui Avraam, cea în cazul lui Moise. Căci, mișcați de Domnul, îngerii creați mai întâi și-au exercitat influența asupra îngerilor atașați profeților, considerând legămintele ca fiind gloria lui Dumnezeu. Mai mult, lucrurile făcute pe pământ de îngeri au fost făcute de îngerii întâi creați pentru gloria lui Dumnezeu.
Domnul este cel care a denumit în principal Cerurile, apoi Cel întâi creat; după aceștia, și oamenii sfinți de dinaintea Legii, ca patriarhii, Moise și profeții; apoi și apostolii. “Și întinderea arată lucrarea Lui”. El aplică termenul de “firmament” lui Dumnezeu, Cel fără de patimă și nemișcat, așa cum și în altă parte același David spune: “Te voi iubi pe Tine, Doamne, tăria mea și adăpostul meu”. În consecință, firmamentul însuși arată lucrarea mâinilor Sale – adică arată și manifestă lucrarea îngerilor Săi. Căci El arată și manifestă pe cei pe care i-a făcut.
“Zi de zi rostește cuvântări”. Așa cum cerurile au diverse semnificații, tot așa și ziua. Or, vorbirea este Domnul; și El este numit frecvent și zi. “Și din noapte în noapte arată cunoașterea”. Diavolul știa că Domnul avea să vină. Dar el nu credea că El este Dumnezeu; de aceea și L-a ispitit, ca să știe dacă este puternic. Se spune: “L-a lăsat și s-a depărtat de El pentru o vreme”, adică a amânat descoperirea până la înviere. Căci el știa că Cel care avea să învieze era Domnul. La fel și demonii; căci și ei bănuiau că Solomon era Domnul, iar ei știau că nu era așa, pe când păcătuise. “Din noapte în noapte”. Toți demonii știau că Cel care a înviat după patimă era Domnul. Și deja Enoh spusese că îngerii care au călcat strâmb îi învățau pe oameni astronomia și ghicitul și celelalte arte.
“Nu există discursuri sau cuvinte ale căror glasuri să nu fie auzite”, nici de zile, nici de nopți. “Sunetul lor s-a răspândit pe tot pământul”. El a transferat discursul doar sfinților, pe care îi numește deopotrivă ceruri și zile.
Stelele, corpuri spirituale, care au comunicări cu îngerii puși peste ele și sunt guvernate de ei, nu sunt cauza producerii lucrurilor, ci sunt semne ale ceea ce are loc, va avea loc și a avut loc în cazul schimbărilor atmosferice, al fecundității și sterilității, al ciumei și al febrei, precum și în cazul oamenilor. Astrele nu exercită în nici un fel de măsură influențe, ci indică ceea ce este, va fi și a fost.
“Și în soare Și-a așezat cortul Său”. Există aici o transpunere. Căci discursul se referă la a doua venire. Așadar, trebuie să citim ceea ce este transpus în ordinea în care se cuvine: “Și El, ca un mire care iese din cămara sa, se va bucura ca un uriaș să alerge pe drumul său. De la capătul cerului este ieșirea Lui; și nu este nimeni care să se ascundă de căldura Lui”; și apoi: “Și-a așezat cortul Său în soare”.

Unii spun că El a depus trupul Domnului în soare, ca Hermogenes. Iar “cortul Său”, spun unii, este trupul Său, alții Biserica credincioșilor.

Pantaenus al nostru spunea că profeția își rostește expresiile sale în cea mai mare parte la nesfârșit, și folosește prezentul pentru viitor, și din nou prezentul pentru trecut. Ceea ce se vede și aici. Căci “El a pus” este pus atât pentru trecut, cât și pentru viitor. Pentru viitor, pentru că, la încheierea acestei perioade, care trebuie să se desfășoare conform constituției sale actuale, Domnul va veni să-i readucă pe cei drepți, pe cei credincioși, în care El se odihnește, ca într-un cort, la una și aceeași unitate; pentru că toți sunt un singur trup, din același neam, și au ales aceeași credință și aceeași dreptate. Dar ieșirea ca și capul, unii ca și ochii, alții ca și urechile, alții ca și mâinile, alții ca și sânii, alții ca și picioarele, vor fi așezate, strălucitoare, în soare. “Străluciți ca soarele”, sau în soare; de vreme ce un înger înalt în comandă este în soare. Căci el este rânduit pentru conducerea zilelor, precum luna este pentru conducerea nopții. Or, îngerii sunt numiți zile. Împreună cu îngerii în soare, se spune, li se va aloca o locuință, care să fie pentru o vreme și în anumite privințe soarele, ca și cum ar fi capul trupului care este unul. Și, în plus, și ei sunt conducătorii zilelor, ca și acel înger în soare, pentru scopul mai mare pentru care el, înaintea lor, a migrat în același loc. Și din nou destinați să se înalțe progresiv, ei ajung la prima locuință, în conformitate cu trecutul “pe care El l-a stabilit”, astfel încât îngerii creați mai întâi nu vor mai exercita, conform providenței, o slujbă precisă, ci pot fi în repaus și dedicați doar contemplării lui Dumnezeu; în timp ce cei de lângă ei vor fi promovați la postul pe care l-au părăsit; și la fel și cei de sub ei, în mod similar.

Există deci, potrivit apostolului, cei din vârf, cei care sunt cei mai întâi creați. Și ei sunt tronuri, deși sunt Puteri, fiind cei întâi creați, în măsura în care Dumnezeu se odihnește în ei, ca și în cei care cred. Căci fiecare, în funcție de stadiul său de avansare, posedă cunoașterea lui Dumnezeu într-un mod special pentru el însuși; și în această cunoaștere se odihnește Dumnezeu, cei care posedă cunoașterea fiind făcuți nemuritori prin cunoaștere. Și nu așa trebuie înțeles “Și-a așezat cortul în soare”? Dumnezeu “a așezat în soare”, adică în Dumnezeul care este alături de El, ca în Evanghelie, Eli, Eli, în loc de Dumnezeul meu, Dumnezeul meu. Iar ceea ce este mai presus de orice stăpânire, autoritate și putere și de orice nume care se numește” sunt cei din rândul oamenilor care sunt desăvârșiți ca îngeri și arhangheli, astfel încât să se ridice la natura îngerilor creați mai întâi. Căci cei care sunt schimbați din oameni în îngeri sunt instruiți timp de o mie de ani de către îngeri după ce sunt aduși la perfecțiune. Apoi, cei care au învățat sunt transferați la autoritatea arhanghelică; iar cei care au învățat îi instruiesc din nou pe cei care din oameni sunt schimbați în îngeri. Astfel, după aceea, în perioadele prescrise, ei sunt aduși la starea îngerească corespunzătoare a trupului.
“Legea lui Dumnezeu este desăvârșită, convertind sufletele”. Mântuitorul Însuși este numit Lege și Cuvânt, ca și Petru în “Predanii”, și profetul: “Din Sion va ieși Legea și Cuvântul Domnului din Ierusalim”.
“Mărturia Domnului este sigură, făcând înțelepți pe copii”. Legământul Domnului este adevărat, făcând copii înțelepți; cei eliberați de rău, atât apostolii, cât și apoi și noi. De altfel, mărturia Domnului, potrivit căreia a înviat după patima sa, fiind verificată prin fapte, a condus Biserica la confirmarea în credință.
“Frica de Domnul este curată, care dăinuiește în veci”. El spune că cei care au fost întorși de la frică la credință și dreptate dăinuiesc în veci. “Judecățile Domnului sunt adevărate” – sigure și incapabile de a fi răsturnate; și dând recompense potrivit cu ceea ce este drept, aducându-i pe cei drepți la unitatea credinței. Căci acest lucru este arătat în cuvintele: “îndreptățit pentru același lucru”. “Asemenea dorințe sunt mai presus de aur și de piatră prețioasă”.
“Căci și robul Tău le păstrează”. Nu că numai David singur este numit rob, ci întregul popor mântuit este numit rob al lui Dumnezeu, în virtutea ascultării de poruncă.
“Curăță-mă de greșelile mele ascunse” – gânduri contrare rațiunii drepte – defecte. Căci El numește acest lucru străin omului drept.
“Dacă nu mă vor stăpâni, atunci voi fi nevinovat”. Dacă cei care mă prigonesc pe mine ca pe Domnul, nu vor avea stăpânire asupra mea, atunci nu voi fi nevinovat. Căci nimeni nu devine martir dacă nu este persecutat; nici nu pare drept, dacă, fiind nedreptățit, nu se răzbună; nici nu rabdă …

(prim amabilitatea www.earlychristianwritings.com)

NOTĂ INTRODUCTIVĂ LA EXTRASE DIN THEODOTUS – SAU – SELECȚII DIN SCRIERILE PROFETICE.

Îi putem mulțumi domnului Wilson, traducătorul, pentru că a separat această colecție, în mod absolut, de operele lui Clement din Alexandria, la care a fost făcută ca anexă. Referirea la “Pantaenus al nostru” dă singura culoare pentru o astfel de distribuire cu un nume atât de mare. Este opera unui montanist, probabil, care poate că a avut unele relații cu școala alexandrină; dar este greu de spus cu precizie cine dintre cei trei sau patru numiți Theodotus (toți eretici), poate că a făcut compilația, mai ales pentru că fragmente dezarticulate și contradictorii par amestecate în ea așa cum este editată în mod obișnuit. Dupin (poate că îl copiază prea ușor pe Valesius) pare să creadă că Clement ar fi putut fi compilatorul, dar că, la fel ca și în Hypotyposes, lucrarea a fost produsul zilelor în care el era imperfect educat în adevărul creștin. Mie mi se pare mai rezonabil să concluzionez că aceste extrase, și ceea ce poartă numele de Fragmente din Hypotyposes, sunt deopotrivă documente corupte sau falsificate, pentru care numele lui Clement a fost împrumutat, pentru a le da un oarecare credit; și nu pot dori o autoritate mai bună pentru această opinie decât cea a lui Jeremiah Jones, cu argumentele care se găsesc în lucrarea sa erudită despre Canon.

Prin urmare, nenorocita reprezentație este valoroasă mai ales ca ilustrând anumite erezii din secolul al doilea; dar, incidental, are o importanță considerabilă ca confirmare a scriitorilor ortodocși în acele cărți și doctrine la care dă mărturie în coincidență cu ei.

Regret că editorii de la Edinburgh nu ne dau nici măcar un rând de informații cu privire la estimarea lor asupra acestor extrase, sau cu privire la paternitate și alte chestiuni similare de interes și curiozitate naturală.

(prin amabilitatea www.ccel.org)