de Alan Morrison
“Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iată ceva nou!” de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” (Ecleziastul 1:9-10)
Aşa cum am arătat cu alte ocazii, erezia gnostică a devenit o puternică forţă anticreştină în timpul primelor trei veacuri ale Bisericii, înainte de a dispărea aproape total din atenţie. Totuşi, asta nu a însemnat sfârşitul gnosis-ului şi a lucrării sale în lume. Acest lucru este recunoscut chiar şi de scolasticii gnosticismului. De exemplu, profesorul Kurt Rudolph de la Universitatea Philipp din Marburg, Germania, în studiul său specializat despre gnosticism, ne aduce la cunoştinţă că au existat “efecte ulterioare ale gnosis-ului după existenţa sa istorică concretă, efecte care pot fi desluşite în ‘receptarea unor idei gnostice şi fragmente din sisteme la sectele sincretic-teozofice moderne”.1 Treaba noastră aici este să arătăm că există o legătură clară între sectele ” sincretic-teozofice ” moderne etalate în Mişcarea New Age şi curentul antic al gnosticismului.
Când privim mai adânc în principiile sale fundamentale, putem vedea gnosticismul ca existând în cadrul anumitor parametri pereni. Are particularităţi care pot fi văzute în mod repetat, privitoare la maniera în care se manifestă. Un scriitor afirma:
“(a) Este raţionalist. Caută să răspundă întrebărilor excluzând menirea Vechiului Testament şi a mărturiei apostolice, şi să facă asta pe baza unor ipoteze totalmente non-biblice. (b) Este mistic, în sensul că îşi caută o identificare cu divinul şi o absorbire în acesta…(c) Este mitologic, întrebuinţând un sistem mitologic pentru a exprima adevărul, ca un supliment esenţial la (ori, în unele cazuri, înlocuitor pentru) tradiţia biblică”.2
Raţionalism rupt de Biblie, misticism şi mitologie — acestea sunt unele din trăsăturile perene ale gnosticismului. Iată şi altele care le pot fi adăugate:
Ideea unei “tradiţii a înţelepciunii secrete” antice, ţinută în cadrul unui grup de iniţiaţi, un “gnosis” care va aduce eliberarea de neajunsurile lumii materiale.
Credinţa într-un “Hristos interior”, adică fiecare deţine o scânteie de divinitate lăuntrică, care poate fi înteţită prin activarea unor diverse tehnici.
Conceptul reîncarnării sau al preexistenţei sufletelor (metempsihoză) s-a dezvoltat în multe din sectele gnostice timpurii. Acestea le vom examina mai târziu, relativ la manifestările gnosticismului ceva mai recente.
Când examinăm aceste caracteristici diferite, vedem clar că există un curent al religiei gnostice care durează din epoca de început a Bisericii până în ziua de azi. În etapele istorice ale gnosticismului, a existat o mişcare ideatică distinctă dinspre est spre vest. Profesorul John Mosheim a observat corect că “din filozofia orientală…de acolo gnosticii creştini îşi au sorgintea”.3 De fapt, ar fi cinstit să spunem că curentul antic al gnosticismului a reprezentat creştinarea “înţelepciunii tradiţionale” din Orient —”iniţierea satanică” cosmetizată plăcut pentru gândirea intelectuală creştină. Oricum, “înţelepciunea tradiţională” orientală nu numai că a suferit o creştinare a conţinutului său prin gnosticismul Bisericii timpurii; dar a experimentat şi un proces secular de occidentalizare, asta conducând la apariţia unui nou gnosticism.
După dispariţia gnosticismului antic, între secolele al treilea şi al şaselea, un număr de secte cvasi-creştine păstrând idei gnostice au ieşit la suprafaţă de mai multe ori. În secolul al optulea, un cult balcanic, care îşi avea rădăcinile în secta gnostică a maniheiştilor din secolul al treilea, a fost întemeiată de un om numit Bogomil (în bulgară – “iubit de Dumnezeu”). Cu toate că bogomilismul a făcut valuri pe teritoriul Europei răsăritene pentru câteva veacuri, în cele din urmă a pierit deoarece “când turcii au cucerit Bosnia în 1463 şi Herţegovina în 1482, un mare număr de oameni au trecut la mahomedanism, care s-a întâmplat să aibă multe afinităţi cu bogomilismul”.4
Între secolele al unsprezecelea şi al treisprezecelea a mai apărut un număr de secte gnostice, cum ar catharienii, albigensii şi templierii, toate fiind pretinse mai târziu de organizaţii oculte ca fiind strămoşii lor. Chiar dacă aceste grupări au fost curăţate de Biserica Romană, doctrina secretă pe care o reprezentau nu a fost nicidecum dispărută; iar la începutul secolului al şaptesprezecelea, a avut loc o resuscitare a ei care va pune pe jar Europa şi va furniza o legătură vitală între gnosticismul antic şi Noul Gnosis în lucrarea istorică a strategiei satanice.
Deoarece fiecare dintre ultimele patru secole a avut propria contribuţie la expansiunea Noului Gnosticism care domină aspiraţiile religioase ale lumii moderne, teoriile psihologice, politica şi filozofia, le vom examina pe rând.
I. SECOLELE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA, GERMENII DENATURĂRII
Secolul al şaptesprezecelea a furnizat o oportunitate deosebită pentru apariţia unor anumite elemente care vor sădi Noul Gnosticism. Dominaţia mondială a Bisericii Romane Catolice, care a suprimat cu succes multe erezii şi mişcări anticreştine, s-a confruntat ea însăşi cu o lovitură puternică din partea Reformei Protestante. Deşi asta a pavat calea unor forme de creştinism în care putreziciunea comparativă cu a Vaticanului a fost considerabil diminuată, dacă nu total absentă, Reforma a deschis şi porţile unor noi mişcări în ştiinţă şi alte discipline, care se vor dezvolta sub ochiul mai tolerant al protestantismului, care şi-a aţintit privirile spre inamicul său principal: papalitatea.
Una dintre primele grupări care a profitat de această oportunitate ocultul Ordin al Rosicrucii, cunoscut şi ca Rosicrucienii. Dezvoltarea acestui ordin ezoteric avea să joace un rol cheie în perioada de tranziţie de la vechiul gnosticism la cel nou, adăugând filozofiei speculative a gnosticilor antici o formă de milenarism care va deveni centrală în strategia Satanei. Spre aceste succesiuni de evenimente ne vom îndrepta acum atenţia.
1. Misteriosul Ordin al Rosii crucii
Ordinul Rosicrucii (ori Rosicrucienii) a fost o mişcare ezoterică născută în Germania, la începutul secolului al şaptesprezecelea prin publicarea a două manifeste foarte influente: Primul a fost publicat la Kassel în Hesse, în anul 1614, intitulat “Descoperirea frăţiei prea nobilului Ordin al Rosicrucii”. Aceasta includea o lucrare adiţională intitulată “Reformarea generală a întregii lumi”. Al doilea manifest a fost “Fraternitatis, dess Löblichen Ordens des Rosenkreutzes, ad Eruditos Europae’ (‘Mărturia frăţiei prea nobilului Ordin al Rosicrucii, către toţi învăţaţii Europei’), care a fost publicat un an mai târziu. Fama Fraternitatis a relatat despre viaţa şi opera lui Christian Rosenkreutz care a trăit undeva între anii 1378-1484. Despre acest om se spune că “În căutarea înţelepciunii, [el] el a călătorit prin Ţinutul Sfânt, Egipt, Maroc şi Spania; învăţăturile sale reflectă influenţele alchimiei, ezoterismului alexandrian, gnosticismului creştin, misticismului iudaic (Qabbalah) şi a tradiţiei medicale a lui Paracelsus”.5
În 1604 s-a consemnat că unii membri ai Ordinului secret al Rosicrucienilor au descoperit rămăşiţele lui Christian Rosenkreutz (termenul german pentru “Rosy Cross”), alături de anumite cărţi şi manuscrise şi de trupul său nealterat. Oricum, majoritatea dovezilor istorice par să arate că acest om a fost o născocire a autorului lucrării Fama, iar asta a fost un vicleşug meşteşugit al ocultiştilor pentru a entuziasma lumea în general (şi Europa în particular) în dezvoltarea unui aspect gnostic. Trebuie avut în vedere contextul istorico-spiritual pentru a desluşi mâna Satanei în aceste evenimente: toată această activitate s-a petrecut în umbra Reformei europene — un punct crucial în istoria Bisericii.
La începutul secolului al şaptesprezecelea, catolicismul roman, dezamăgind milioane de oameni cu pseudo-creştinismul său timp de sute de ani, era arătat ca o farsă. Sute de mii de oameni din tot cuprinsul Europei au fost îndoctrinaţi cu o înnoire a inspiraţiei divine a Bibliei şi a nevoii de a “se naşte iarăşi” prin puterea Sfântului Duh, pentru a putea accede către intrarea în împărăţia cerurilor. Mânia Satanei în această dezvoltare istorică trebuie să fi fost intensă; şi cum Contrareforma lua amploare, nu a fost întâmplătoarea ivirea sectelor romano-catolice precum cea a iezuiţilor. De fapt, întreaga frăţie ocultă din Europa a fost mobilizată în această acţiune, iar rosicrucianismul s-a născut.
De asemenea, se pare că Ordinul Rosicrucii a vrut să treacă drept o nouă frăţie protestantă. Au fost relatări în literatura sa despre papă ca fiind anticristul, laolaltă cu folosirea unor anumite lozinci şi năzuinţe creştine — ca să nu mai spunem că Fama pretindea că obârşia pentru învăţăturile sale provine tocmai de la Solomon, Moise şi Adam după Alungare.6 Această interferare a termenilor creştini este caracteristică religiei gnostice.
Are cu siguranţă o anumită semnificaţie aici şi faptul că în heraldica personală a lui Martin Luther figura un trandafir (roză) şi o cruce, sugerând faptul că frăţia încerca să treacă drept o sectă lutherană. Din perspectivă ezoterică, totuşi, “Rosenkreutz” al Rosicrucienilor nu semnifica cu adevărat o Cruce cu Roze, în schimb, făcea trimitere către două simboluri secrete din alchimie. Profesorul J.L. Mosheim, scriind despre rosicrucianism în a sa strălucită „Istoria ecleziastică” din 1755, susţine că Ordinul Rosicrucii “se trage din ştiinţa [alchimiei]; şi doar cei care sunt familiarizaţi cu limbajul caracteristic al [alchimiştilor] îi pot pricepe adevărata semnificaţie şi energie. Nu este compus, cum mulţi îşi imaginează, din două cuvinte – rosa şi crux, care înseamnă roză (trandafir) şi cruce, ci din cel din urmă cuvânt [crux], şi latinescul ros care înseamnă picătură sau prospeţime… Crucea, în stilul [alchimist], este echivalenta luminii; în figura crucii care este şi X, în acelaşi timp, având cele trei litere ale cuvântului lux, adică lumină. Lux este denumirea la această sectă pentru sămânţa sau menstruum-ul dragonului roşu; ori, cu alte cuvinte, acea lumină brută şi materială, care dacă este în mod adecvat modificată şi absorbită, produce aurul. Din toate acestea rezultă că filozoful rosicrucian este o persoană care, prin intermediul şi cu ajutorul unui strop, caută lumina, sau cu alte cuvinte, substanţa numită Piatra filozofală”.7 [subliniată în original]
“Piatra filozofală” este echivalentul alchimiştilor pentru gnosis — substanţa secretă sau energia care va produce schimbarea dorită în materie sau conştiinţă. Arta ocultă a alchimiei implică folosirea unor cunoştinţe interzise pentru a modifica structura materiei şi a conştiinţei, uzurpând astfel ceea ce este domeniul lui Dumnezeu. Cele două idei fundamentale ale alchimiei sunt: 1) Unitatea materiei; şi 2) Existenţa unui agent capabil de transformare. Aceste idei îşi au rădăcinile adânc înfipte în practicile magiei din Babilonia, Egipt, India şi China, coroborate cu influenţele ulterioare ale şcolilor greceşti pitagoreice şi platonice.8 Toate acestea înseamnă că mitul lui Christian Rosenkreutz a fost scornit de nişte alchimişti ezoterici din secolul XVII ca acoperire pentru răspândirea practicilor oculte: şi cu siguranţă a funcţionat.
Întreaga Europă s-a aprins de entuziasmul pentru “Reformarea întregii lumi” propagată în manifestele Ordinului, fie că entuziaştii erau sau nu înştiinţaţi despre originea acestui impuls. Faptul că Christian Rosenkreutz se poate să nu fi existat este în întregime irelevant pentru gânditorul gnostic. Cum spunea cineva dintr-o grupare of de savanţi neo-gnostici contemporani: “Când un mit este acceptat de un mare număr de oameni, el devine realitate.9 Şi astfel, Rosicrucianismul — prima filozofie gnostică pan-europeană — s-a născut.
Multe şi diferite curente spirituale şi filozofice au deschis calea pentru această nouă /veche religie. Potrivit lui Tobias Churton, care a făcut un film despre gnosticism la televiziunea Channel Four , Rosicrucianismul “reprezintă o confluenţă a patru curente semnificative care au străbătut Europa în secolul al şaisprezecelea. Uneori aceste curente au ieşit la suprafaţă, alteori se desfăşurau mai tainic”.10
Aceste patru curente sunt identificate de Churton ca fiind:
Misticii medievali precum Ramon Lull (cca.1232-1315), Meister Eckhart (cca.1260-1327), Johann Tauler (cca.1300-1361) şi Heinrich Suso (cca.1295-1366).
Ştiinţa şi filozofia Renaşterii, cum ar fi Kabbalah, magia şi astrologia, reprezentaţi de Giordano Bruno (1548-1600), John Dee (1527-1608) şi de tradiţia ezoterică.
Anumiţi reformişti radicali, precum Kaspar von Schwenkfeld (cca.1490-1561) şi Sebastian Frank (1499-1542).
Ocultismul în formă pură.11
Putem astfel să evaluăm modul în care, în strategia satanică, o pleiadă de diverse influenţe sădite în orânduirea lumii converg în momente-cheie ale istoriei pentru crearea dezvoltării necesare în cultura lumii, lucru de mare trebuinţă pentru ambiţiile pe termen lung ale Satanei. De-a lungul acestor curente de gândire ce converg în cultura europeană, a mai fost un alt germene important apărut în secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, care a avut o contribuţie vitală la dezvoltarea de ansamblu a Noului Gnosticism. Acest germene implica conceptul unei viitoare Ere de Aur pe pământ.
În ideea acestei viitoare Ere de Aur, sau făurirea “împărăţiei cerului pe pământ” (cum este uneori numită), cineva poate desluşi ideea incipientă a mişcării New Age care a apărut în secolul douăzeci prin teozofista Alice A. Bailey (despre ea, mai încolo). De fapt, întregul concept al unei viitoare Ere de Aur ori “frăţii a păcii pe pământ” este o trăsătură a doctrinei gnostice şi oculte, implantând realizarea escatologică istorică între hotarele istoriei prezente a lumii, înaintea refacerii cosmosului, transformat şi purificat în Noi Ceruri şi Noul Pământ (Apoc.21:1-5). Cerinthus, unul din gnosticii antici cei mai infami, a pus la punct un întreg sistem escatologic în care Hristos se întorcea pe pământ şi a domnit cu poporul Său în Israel pentru o mie de ani.12 Înfiinţarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ este de fapt un concept-cheie neo-gnostic, care izvorăşte din influenţele rosicruciene ale secolului al şaptesprezecelea. Frances Yates, fost lector în Istoria Renaşterii la Universitatea din Londra, credea că “reformarea generală a întregii lumi” care era prezentată în manifestele originale rosicruciene avea
“ecouri milenariste; va aduce lumea înapoi în starea în care o găsise Adam, care era şi epoca de aur a lui Saturn. Astfel, în Confessio, al doilea manifest rosicrucian, reformarea generală ar fi prognozat “un mare flux de adevăr şi lumină” de felul aceluia care-l învăluia pe Adam în Paradis, şi pe care Dumnezeu îl va îngăduii înainte de sfârşitul lumii. Iar…acest mileniu, această întoarcere la era de aur a lui Adam şi Saturn, se spune că va fi vegheată de “înalta societate a rosicrucienilor” care vrea să transforme toţi munţii în aur”.13
Astfel, principiile fundamentale ale gnosticismului pe care deja le-am consemnat ne conduc către un alt principiu adăugat lor: ideea că fiinţele umane pot forma împreună o Frăţie a Omului globală şi pot crea raiul chiar aici, pe pământ. Conceptul unei viitoare Ere de Aur pe pământ a fost, ca atare, una din cele mai semnificative contribuţii la resuscitarea modernă a gnosticismului antic din partea misteriosului Ordin al Rosicrucii. Într-adevăr, cineva ar putea spune că simbioza dintre rosicrucianismul milenar şi contrapartida lui multiseculară – francmasoneria, din secolul al optsprezecelea, a fost precursorul primar a ceea ce numim astăzi mişcarea New Age. Un guru de vază a contemporanului New Age, Peter Lemesurier de la Fundaţia Findhorn din Scoţia, a scris o carte întreagă despre această idee a creării raiului pe pământ; şi el susţine importanţa seminală a acestei convergenţe a rosicrucianismului cu francmasoneria când scrie:
“Într-un decurs adecvat, două curente ale idealismului — unul ocult în mod extravagant [rosicrucianismul], celălalt de un idealism mai rafinat [francmasoneria] — şi-au dat mâna din nou pentru a răspunde unei nevoi neîmplinite profunde a psihicului uman. Iar eventualul copil al acestei uniuni avea să fie mişcarea modernă New Age “.14
Prin urmare, nu se poate ignora rolul jucat de Ordinul Rosicrucii în crearea condiţiilor istorice necesare pentru diminuarea creştinismului biblic şi proslăvirea idealurilor oculte în locul lui. După ce a rămas pe dinafară pentru atâtea veacuri, religia antică a erupt acum răzbunătoare din ascunzătoarea ei, punând bazele unei noi ere a strategiei satanice.
2. Venirea Epocii raţiunii umane
Efectul avut de rosicrucianism asupra multor aspecte ale culturii europene a fost crucial în progresul lucrării întunecate a Satanei în timpul Epocii Evangheliei. Pentru că a slăbit legătura Bisericii şi creştinismului cu gândirea multora care vor fi influenţaţi în decursul generaţiilor viitoare. Scolasticul rosicrucianismului, Christopher McIntosh, a scris despre magnitudinea acestei dezvoltări:
“Negarea restricţiilor dogmatice rigide şi a înregimentării Bisericii, crezul pătimaş în ştiinţele naturii ca şi cale a progresului, deţinerea unor vederi largi asupra lumii şi dorinţa de unitate şi reciprocitate religioasă, lupta pentru armonie între religie şi ştiinţă şi, mai presus de toate, chemarea la o reformare generală “a întregii lumi” — toate acestea fiind părţi integrante ale frăţiei secrete a rosicrucienilor. Aşadar, rosicrucianismul, ca tranziţie între Renaştere şi societăţile ştiinţifice ale secolului al şaptesprezecelea, forma un punct de cristalizare. În modul său de gândire, se poate discerne o formă timpurie de Aufklärung, care în multe aspecte a fost sămânţa dezvoltării ulterioare a ştiinţei şi culturii europene”.15
Acest Aufklärung se referă la aşa-numitul “Iluminism” sau “Epoca raţiunii”, o mişcare din secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, implicând filozofi şi oameni de ştiinţă precum René Descartes (1596-1650), John Locke (1632-1704), Isaac Newton (1642-1727), François Voltaire (1694-1778), Denis Diderot (1713-1784), Jean Rousseau (1712-1778) şi Immanuel Kant (1724-1804). Fiecare dintre aceşti oameni a avut propria contribuţie la o mişcare care era deistă, raţionalistă şi, în cele din urmă, anticreştină în ansamblul ei, cu credinţa în bunătatea înnăscută a firii umane, în supremaţia ştiinţei asupra autorităţii Bibliei, în înlocuirea credinţei creştine cu raţiunea umană, în tăgăduirea tradiţiei şi autorităţii (atât umane, cât şi divine) şi în avansarea cu paşi mari a progresului uman. Promovarea intensă a rosicrucianismului de-a lungul Europei a deschis calea pentru ulterioara “Eră a Iluminismului”, deoarece a îndrăznit să susţină că exista o cale alternativă de mântuire celei a creştinismului “convenţional”, că Biblia nu era autoritatea supremă pentru viaţă şi ca doctrină, iar “Frăţia Omului” ar putea conlucra pentru a aduce Era de Aur a păcii şi dreptăţii pe pământ. Natura acestor “preparative” pentru “Iluminismul” ulterior este arătată în următoarea afirmaţie a istoricului din Oxford, Frances Yates:
“Cel mai izbitor aspect al mişcării rosicruciene este…insistenţa ei referitoare la Iluminism. Lumea, în preajma sfârşitului, va căpăta o nouă iluminare în care realizările în cunoaştere obţinute în epoca precedentă, a Renaşterii, vor fi rapid lărgite. Noi descoperiri sunt la îndemână, zorii unei noi ere se arată. Iar această iluminare străluceşte lăuntric la fel ca şi în exterior; este o iluminare lăuntrică spirituală dezvăluindu-i omului noi posibilităţi a sinelui, învăţându-l să priceapă propria demnitate şi meritul propriu, şi rolul pe care ar urma să-l joace în planul divin”.16
Aici putem vedea legătura semnificativă dintre “iluminarea” tainică rosicruciană şi “Iluminismul” istoric făţiş care i-a urmat. Legătura era “iluminismul”. După cum Frances Yates conchide:
“Iluminarea rosicruciană a fost într-adevăr…o iluminare, aşezând înaintea propriei sale faime ciudate referiri la influenţe magice şi angelice, la profeţii şi apocalips, o mişcare în care cele mai multe aspecte pot fi descrise doar ca iluministe. Chiar dacă Iluminarea propriu-zisă, acel Aufklärung, pare să introducă o atmosferă foarte diferită, totuşi raţionalismul său sună a iluminism”.17
Acest cuvânt – “iluminism”, ca un hibrid între rosicrucianism şi Epoca Iluminării, ne oferă o informaţie importantă. Pentru că este pur şi simplu un cuvânt alternativ pentru gnosticism. Un “iluminist” (în fond, un gnostic) poate fi definit ca cineva care “pretinde să aibă o iluminare deosebită, îndeosebi în chestiuni filozofice şi religioase”.18 Grupările care se mândreau cu astfel de “iluminare” ori gnosis erau numite Illuminati.
(În Bavaria, în 1776, un anumit “Ordin al Illuminati” a fost întemeiat de un tânăr numit Adam Weishaupt, după cum consemnează A.E. Waite în “Nouă enciclopedie a francmasoneriei– Ars Magna Latomorum şi despre instituţii misterioase asemănătoare: Riturile, literatura şi istoria lor”, University Books, 1970, Vol.I, pp.386-387. Acesta a fost în mod agresiv anticreştin şi antimonarhist şi a acţionat ca o “lojă în cadrul lojei” fiind în general disociat de curentul principal al francmasoneriei. Chiar dacă a fost foarte influent la acea vreme, nu avem vreo dovadă puternică că ar fi continuat. Totuşi, din punct de vedere al tăinuirii pe care o implica această organizaţie, ar fi surprinzător. Ordinul a fost suprimat forţat de un edict electoral din Bavaria în 1784, după care se presupune că a continuat mocnit. Mulţi cred că a continuat în manieră ocultă, ca influenţă francmasonică clandestină până astăzi, cu idealurile sale anticreştine şi revoluţionare amestecate în multe evenimente religioase şi politice. Fie că a fost sau nu continuat sub forma vreunui anume ordin, a influenţat cu siguranţă progresul francmasoneriei în ultimele două secole).
În ciuda raţionalismului Iluminării europene, scopurile din spatele atât a Erei Raţiunii cât şi a Ordinului Rosicrucii este în esenţă gnostic. Ambele căutând să găsească iluminarea în afara scopului revelaţiei divine arătate în Vechiul şi Noul Testament. Ambele glorificând mintea umană mai curând decât Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele crezând în posibilitatea unei Ere de Aur făurită de om pe pământ. Ambele făcând din om un mic zeu. Semnificaţia acestei “Iluminări”, în termenii strategiei satanice, este foarte bine rezumată în cuvintele lui Colin Brown:
“În 1784 Immanuel Kant scria un articol ca răspuns la întrebarea “Ce este iluminarea?” A replicat că iluminarea era sosirea epocii omului. Era desprinderea omului din imaturitatea care l-a împins să se bizuiască pe autorităţi exterioare, precum Biblia, biserica şi statul, care să-i spună ce să gândească şi ce să facă… Ca motto al iluminării era Sapere aude (frază latină) — “Ai curajul de a-ţi folosi propria înţelegere””.19
Această deviză este în completă opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu care spune, “Încrede-te în Domnul cu toată inima, şi nu te bizui pe priceperea ta” (Pro.3:5). Creatorul nostru ştie prea bine că “cel ce se încrede în inima sa este un smintit” (Pro.28:26). În multe feluri, această “Iluminare” a fost prima etapă pentru “Reformarea generală a întregii lumi” relatată de manifestele Ordinului Rosicrucii în 1614. Apariţia rosicrucianismului a deschis calea pentru aceste dezvoltări europene în ştiinţă, politică, activităţi intelectuale şi religioase şi a format astfel o punte vitală între Vechiul gnosticism şi cel Nou, adăugându-şi propriile accente pe parcurs. Aşa cum Christopher McIntosh spunea:
“Viziunea rosicruciană a fost aşadar atât tradiţională, cât şi radicală, pe plan teologic şi ştiinţific deopotrivă… A căutat să se îndrepte către o eră în care religia şi ştiinţa să meargă mână în mână”.20
Se poate vedea desluşit amprenta Satanei în toate aceste demersuri, căci îngerul răului a luptat pentru reafirmarea dominaţiei sale asupra naţiunilor lumii, de care s-a bucurat înaintea venirii lui Hristos ca Mântuitor. Pentru că aceste demersuri europene din secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea au dus la un uriaş avânt al strădaniilor anticreştine care — alăturate multor alte demersuri pe care le-am enumerat în acest website — pot foarte bine fi puse în climatul generaţiei actuale. Acest caz s-a evidenţiat în special în subordonarea doctrinei creştine descoperirilor cercetărilor ştiinţifice. Aşa cum un istoric de frunte, specializat în istoria secolului al şaptesprezecelea observa:
“Spre sfârşitul secolului al şaptesprezecelea, prestigiul Scripturii, chiar dacă neschimbat ca exteriorizare, de fapt s-a diminuat în mod vădit”.21
Lucrarea a fost îndeplinită. “Iluminarea” rosicruciană şi-a atins ţelul. Acum strategia satanică a contra-reformării putea înainta cu paşi mari. În Europa de inspiraţie rosicruciană, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, solul era acum pregătit pentru sădirea seminţelor care vor precipita o vastă resuscitare ocultă în secolul al XIX-lea, şi un avânt nemaipomenit al mişcării activităţii anticreştine a ultimelor două sute de ani. Spre acea perioadă ne vom întoarce acum.
II. GERMENII DENATURĂRII ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
După secole de lucrări secrete, şi după ce a iniţiat dezvoltarea rosicrucianismului din secolul al XVII-lea şi “Iluminarea” care i-a urmat, Satana a reuşit în fine să pregătească terenul pentru un număr de seminţe ce vor fi sădite cu uşurinţă în ultima jumătate a secolului al XIX-lea. Acestea au fost plantate sub forma unor anumite filozofii, organizaţii şi indivizi care vor deservi planul secret al tărâmului satanic în înălţarea plănuitei Ere de Aur pe pământ. Primele creionări ale acesteia au fost Teoria evoluţiei, Liberalismul teologic, Utopismul socio-politic, “Ştiinţele gândirii”, Religia comparativă şi Societatea Teozofică. Aceste şase răsaduri ale denaturării au primit aproape imediat acceptul mondial pentru următorii o sută de ani şi ceva, căpătând un elan deosebit spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Chiar dacă pot părea evenimente fără legătură, nu numai că au fost legate inseparabil în feluri care trebuie dezvăluite, dar au devenit şi vestitorii multor altor ramificaţii anticreştine. Cercetarea amănunţită poate duce la concluzia neîndoielnică că ele au fost sădite de Satana în cultura lumii pentru a submina Evanghelia şi a aduce o intensificare a nelegiuirii până la proporţii nemaipomenite.
Chiar dacă în decursul acestui studiu vom expune efectele acestor şase răsaduri în diferite domenii, în contextul deosebit al capitolului de faţă vom arăta pe scurt contribuţia acestora la întemeierea Noului Gnosticism.
1. De la cavernă la “civilizaţie”: cultul darwinismului
De departe cea mai rodnică sămânţă a denaturării plantată de Satana în secolul al XIX-lea a fost Teoria evoluţiei — care afirmă că organismele primitive au evoluat treptat, pe parcursul a miliarde de ani, într-o diversitate de specii cunoscute astăzi. Deşi enunţată prima dată în 1809 de Jean Lamarck (1744-1829), nu a făcut valuri până ce Charles Darwin (1809-1882) şi Alfred R. Wallace (1823-1913) şi-au afirmat teoria în 1858, care a început să primească o acceptare largă. Unul dintre biografii lui Darwin notează că “mai mult decât oricare alt gânditor modern — chiar Freud ori Marx — jovialul naturalist provenit din mica nobilime din Shropshire a transformat felul în care ne vedem pe noi înşine pe această planetă”.22 Semnificaţia acestei teorii în progresul ambiţiilor pământeşti şi a strategiei Satanei din perioada erei Evangheliei nu poate fi trecută cu vederea. După cum spunea un scriitor: “Fiecare atac asupra credinţei creştine de azi are la bază doctrina evoluţiei”.23
Familia lui Darwin era implicată în unitarianism — care a fost descris ca “un culcuş moale pentru creştinii decadenţi”. Poate fi unul dintre motivele din spatele lucrărilor sale, a luptei sale lăuntrice cu religia în general şi creştinismul în particular. În 1851, la numai opt ani înainte de publicarea “Originii speciilor”, micuţa sa fiică Annie a murit în mod tragic după o boală bruscă. Această catastrofă l-a zguduit emoţional, provocându-i ravagii pe plan spiritual. În cea mai recentă biografie a lui Darwin se consemnează:
“Moartea nemiloasă a Annei i-a distrus lui Charles bruma de credinţă într-un univers moral, drept. Mai târziu avea să spună că această perioadă a fost dangătul funerar pentru creştinismul lui… Charles a luat astfel o poziţie de necredincios”.24
Acest om, înarmat cu acele rădăcini ale amărăciunii — reazemul favorit al Satanei — şi cu teoriile sale ştiinţifice, a apărut în istoria lumii în cel mai oportun moment, din punctul de vedere al tărâmului demonic. “Iluminarea” de inspiraţie rosicruciană a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea au dat avânt unui interes masiv în cercetarea şi gândirea ştiinţifică, toate culminând cu dezvoltarea Teoriei evoluţiei. Din unghiul strategiei satanice, era o teorie care aştepta doar să fie formulată. Într-adevăr, neo-gnosticii afirmă în unanimitate că a fost un fundament al creşterii popularităţii învăţăturilor lor în ultima parte a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Era o teorie care sprijinea o ambiţie străveche a naţiunilor: lepădarea de necesitatea unui Creator suveran. În ce priveşte infiltrarea ideologiei gnostice în ştiinţă, care a fost iniţiată de iluminarea rosicruciană cu două sute cincizeci de ani mai devreme, Teoria evoluţiei a însemnat îndeplinirea unui vis. Fizicianul şi matematicianul Dr. Wolfgang Smith, profesor la Universitatea de Stat din Oregon, , s-a exprimat superb scriind:
“Ca teorie ştiinţifică, darwinismul ar fi trebuit aruncat de mult timp. Problema este, însă, că doctrina evoluţiei s-a întins în toată lumea, nu prin puterea meritelor ei ştiinţifice, ci prin capacitatea ei ca mit gnostic. Ea afirmă, că efectiv fiinţele vii se creează singure, iar asta este în fond o afirmaţie metafizică… Astfel că, în finalul analizei, evoluţionismul este de fapt o doctrină metafizică împodobită cu accesorii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, este un mit ştiinţific. Iar mitul este gnostic, deoarece el implicit neagă originea transcendentă a fiinţelor; pentru că într-adevăr, doar după ce fiinţa vie a fost redusă, în mod speculativ, la un conglomerat de particule transformismul darwinist devine convingător. Darwinismul, aşadar, continuă practica gnosticismului antic de denigrare a lui “Dumnezeu, atotputernicul Tată, Creator al cerului şi pământului”. Perpetuează, dacă vreţi, vechea tradiţie gnostică a “ocărârii lui Iehova”. Iar dacă acest lucru în sine poate bucura inimile gnostice, nu se poate să nu observăm că această doctrină are un rol vital în economia gândirii neo-gnostice, pentru că doar sub auspiciile “auto-creării” darwiniste poate vestea cea bună a “auto-mântuirii” să capete un sens”.25
Cel mai pătrunzător aspect al Teoriei evolutive nu a fost atât teoria în sine, ca formulare biologică, ci aplicaţiile ei ulterioare în numeroase aspecte ale vieţii, culturii, politicii, psihologiei şi mai ales religiei. Umanistul ateu Sir Julian Huxley (1887-1975), a scris la jumătatea anilor ’50 că “Conceptul evoluţiei a fost în curând extins şi în alte domenii decât cel biologic. Subiectele anorganice precum istoria stelelor şi formaţiunile de elemente chimice, pe de o parte, iar pe de altă parte subiecte ca lingvistica, antropologia socială şi legislaţia li religia comparativă, au început să fie studiate dintr-un unghi evoluţionist, până astăzi noi putând vedea evoluţia ca pe un proces universal şi atotpătrunzător”.26
Herbert Spencer (1820-1903), care a expus o versiune proprie a teoriei evolutive în “Principiile psihologiei” (1855) cu patru ani înainte de “Originea speciilor” a lui Darwin, a aplicat, la rândul său, riguros această teorie întregului domeniu al eticii sociale. Pe la 1884, el sugera franc că “principiul selecţiei naturale implică ca acei oameni care sunt o povară pentru societate ar trebui mai curând să fie lăsaţi să moară, decât să fie ajutaţi de societate”.27 Asta nu ar trebui să ne surprindă. Încă o dată, pe parcursul acestei cărţi, vedem limpede demersurile anticreştine ale of teoriei evoluţiei. În special, acest caz, prin prisma repercusiunilor lui religioase. Pentru că adevăratul miez al evoluţionismului implică faptul că Biblia nu este o consemnare demnă de încredere a actului creativ divin, coroborată cu tezele făţişe şi care îl neagă pe Dumnezeu cum că cosmosul s-a auto-generat, auto-dezvoltat şi s-a extins în toate direcţiile. Julian Huxley sprijină această idee când spune: “Evoluţia, dacă este acceptată cu convingere, face imposibilă încrederea în Biblie”.28
Pentru că s-a ajuns să se perceapă că evoluţionismul a întors pe dos teologia creştină, s-a ivit nevoia unor noi iniţiative religioase. Întărirea darwinismului a dat o astfel de lovitură religiei convenţionale din Vest, încât un număr de elemente satanice au pătruns prin acea breşă, iar ele s-au dovedit vlăstarele unor mari şi numeroase demersuri neo-gnostice în decursul acestui secol. Peter Lemesurier, căpetenie şi guru al centrului New Age din Findhorn, în Scoţia, citează un vast număr de evenimente religioase care au umplut vidul de percepţie rămas după apariţia Teoriei evolutive. Printre acestea sunt magia transcendentală a preotului romano-catolic devenit ocultist, Eliphas Lévi (1810-1875); controversatele romane ale lui Zanoni despre politicianul partidului Tory, Lord Edward Bulwer-Lytton (1803-1873), care dezvăluise secrete rosicruciene maselor; popularizarea conceptelor de reîncarnare şi Karma prin traducerile profesorului de la Oxford, Max Müller a scripturilor hinduiste (1900); filozofia sincretică a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860); Societatea Teozofică (1875); evenimentele politice de la începutul secolului al XX-lea din India (atât Gandhi, cît şi Nehru au trecut prin eşaloanele Societăţii Teozofice); magicul Ordin al Zorilor de Aur (1887), care a captivat şi personalităţi artistice precum W.B. Yeats; Societatea Antropozofică (1913); Şcoala Arcane şi instituţia Lucis Trust a Alicei Bailey (1922); cultul magico-sexual “Ordinul Templierilor Orientului” (1920s), patronat de ocultişti precum Rudolf Steiner (1861-1925) şi Aleister Crowley (1875-1947); Loja Acvilei Albe (1937); şi gruparea din Partidul Nazist “Die Thulle-Gesellschaft”.29
Multe alte evenimente pot fi numite aici, evenimente care au apărut pentru a umple vidul de percepţie spirituală creat de germenul satanic al Teoriei evoluţiei. În următoarele secţiuni ale acestui capitol, ne vom îndrepta atenţia spre unele dintre ele. Comentarii ulterioare privind natura şubredă a Teoriei evoluţiei în sine vor fi rezervate unui alt capitol, legat de rolul ştiinţei în dezvăluirea Noului Gnosticism. Scopul nostru în menţionarea sa aici este demonstrarea funcţiei sale unice ca unul dintre cele şase răsaduri fundamentale sădite de Satana în ultima parte a secolului al XIX-lea, ca demers al activităţii timpurii, preparatorie, gnostică şi ocultă şi ca vlăstar radical al ulterioarei revigorări neo-gnostice.
2. Toporul din trunchiul copacului: liberalismul teologic
O altă sămânţă a denaturării plantată de Satana în cultura secolului al XIX-lea a fost cea a liberalismului teologic. Acest fenomen s-a dezvoltat întâi în Germania în secolul nouăsprezece; altminteri un număr de diverse curente de gândire i-au deschis calea — printre care şi aşa numita Iluminare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu ambiţia sa declarată de a diminua influenţa Bibliei şi a Bisericii. Prima manifestare adevărată a liberalismului teologic a avut loc la Universitatea din Tübingen. Aici, un teolog pe nume Ferdinand Baur (1792-1860) a format o şcoală teologică ce va ridica întrebări asupra credinţei creştine, întrebări menite să-i submineze statutul ca fond exclusiv al Adevărului. Printre domeniile ajunse sub tirul întrebărilor au fost persoana lui Hristos, natura păcatului şi a depravării umane, autoritatea Bibliei, calea mântuirii duhovniceşti şi doctrina Bisericii. Dar, de departe cea mai importantă şi iscoditoare dintre incursiunile liberale în adevărul divin a fost afirmaţia imanenţei lui Dumnezeu (omniprezenţa Sa) în rânduiala transcendenţei Sale (“deosebirea” Sa faţă de creaţia Sa), astfel încât Creatorul devine pur şi simplu privit ca “o expresie a procesului cosmic în toate manifestările lui”. Importanţa centrală a acestui aspect al liberalismului teologic pentru doctrina creştină este arătată de J. Gresham Machen, care scrie că:
“Adevărul este că liberalismul a pierdut din vedere tocmai miezul şi esenţa învăţăturii creştine. În opinia creştină despre Dumnezeu, aşa cum este prezentată în Biblie, sunt multe elemente. Dar un atribut al lui Dumnezeu este absolut fundamental în Biblie; un anume atribut este absolut necesar pentru a le face inteligibile pe celelalte. Acest atribut este teribila transcendenţă a lui Dumnezeu. De la început la sfârşit Biblia se îngrijeşte să expună abisul care separă creatura şi creaţia de Creator. E drept, într-adevăr, că potrivit Bibliei Dumnezeu este imanent în lume. Nici măcar o vrabie nu ar exista pe pământ fără El. But El este imanent în lume nu pentru că s-ar identifica cu lumea, ci pentru că El este liberul Creator şi susţinător al ei. Între creaţie şi Creator este stabilită o mare prăpastie”.30
Această obsesie a liberalismului teologic în susţinerea “imanenţei” lui Dumnezeu şi excluderea transcendenţei Sale — care este expresia teologiei occidentale a panteismului antic — are o mare importanţă în schiţa noastră asupra tranziţiei de la vechiul gnosticism la cel nou. Pentru abordarea Scripturilor s-a iniţiat la Tübingen apropierea strânsă de filozofia lui Georg Hegel (1770-1831); iar asta ne indică o legătură importantă cu trecutul. Potrivit profesorului Kurt Rudolph, Ferdinand Baur, în monografia sa Die Christliche Gnosis Oder Die Christliche Religions-Philosophie (1835), susţinea că Jakob Boehme (1575-1624), Friedrich Schelling (1775-1854), Friedrich Schleiermacher (1768-1834) şi Hegel erau urmaşii filozofici ai of anticului gnosis.31 Această idee este sprijinită de alt scolastic care pretinde că scrierile de început ale lui Hegel au fost foarte mult influenţate de Christoph Oetinger (1702-1782), un kabbalist gnostic şi discipol al lui Jakob Boehme şi Emanuel Swedenborg (1688-1722).32 Încă o dată, descoperim că nu este nimic nou sub soare. În liberalismul teologic al secolului al XIX-lea, avem doar o altă manifestare a străvechiului război dintre “cultul omului” şi “puterea lui Dumnezeu”.
Această perioadă marchează şi apariţia disciplinei-surori a liberalismului teologic, “criticismul superior”, care chestiona paternitatea şi datarea fiecărei cărţi a Bibliei. Inofensiva cercetare în astfel de chestiuni a celor credincioşi nu este o greşeală intrinsecă; dar când ea ajunge pe mâinile unor oameni care caută evident să submineze afirmaţiile Scripturii şi care folosesc etaloane laice în cercetările lor, un astfel de studiu este legat de suspiciuni, cel puţin. O atare explorare necurată duce în mod firesc la o investigare a identităţii istorice a lui Isus — tipizată în cartea cu valenţe contra supranaturalului Viaţa lui Isus, scrisă în 1835 de elevul lui Baur, D.F. Strauss (1808-1874). Coroborat cu acest fapt, teologii liberali au răspuns cu promptitudine la descoperirile contemporane ale ştiinţei, îndeosebi când erau puşi în situaţii de a nărui credinţa evanghelică. Teoria ştiinţifică a evoluţiei s-a îmbinat astfel cu învăţătura teologilor liberali, care deja porniseră o dezvoltare “evoluţionistă” a religiei prin prisma ideii de milenar (bazată pe ideea evoluţiei istorice a lui Hegel), culminând în creştinism, pe care ei l-au zugrăvit ca fiind o religie hibridă a Orientului Apropiat. Toate aceste demersuri au dus la pierderea poziţiei Bibliei şi a credinţei creştine, iar când Charles Darwin ajunsese pe scena ştiinţifică a mijlocului de secol, intelectualitatea europeană a fost mai mult decât gata de a îmbrăţişa descoperirile liberalismului teologic şi de a înlătura învăţătura biblică.
În cele din urmă, descoperirile Şcolii Tübingen au fost discreditate, pe măsură ce dovezi arheologice au început să fie descoperite; dar răul fusese făcut şi pecetea fusese pusă, iar apropierea critică, raţionalistă şi sceptică de Biblie devenise o modalitate predominantă în cercurile teologice germane. Mulţi profesori şi dascăli erau atraşi de studiul în Germania în acele vremuri; şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea teologilor din lume erau absorbiţi de principiile apostate ale Criticismului Superior german şi a evoluţionismului darwinian. Când a încolţit pe scena teologică, s-a amestecat cu liberalismul teologic indigen în Marea Britanie (lărgirea vederilor: mişcarea “Biserica Extinsă”) şi în Statele Unite ale Americii (de sorginte unitariană), terenul fiind pregătit pentru declinul deopotrivă al bisericii şi al instituţiilor de învăţământ teologic. Într-adevăr, nu cu mult timp înainte, cei implicaţi în aceste demersuri religioase internaţionale au început să dea prioritate construirii unei împărăţii a lui Dumnezeu pe pământ, chestiune care se manifesta ca o “Evanghelie socială”. În această împărăţie, “frăţia omului” ar fi trăit în pace, dreptate şi armonie pe lume. Că toate acestea erau o parte a planului Satanei este limpede pentru toată lumea. Preferând ca în loc să propovăduiască mântuirea individuală a sufletelor, biserica a început să cultive grija pentru acţiuni sociale şi interesul faţă de acel soi de utopie socio-politică la care ne vom referi ceva mai încolo.
La vremea în care neo-gnosticismul ascensiunea, în anii ’60 , teologii creştini de profesie susţineau deja sus şi tare că “Dumnezeu e mort”. O combinaţie letală de filozofie umanistă şi speculaţie ştiinţifică a început în fine să-şi atingă scopul: eliminarea absolută a lui Dumnezeu: uciderea persoanei transcendentale a Dumnezeului din Biblie — o ambiţie satanică realizată. După cum Teoria evoluţiei a fost transpusă în multe alte aspecte ale vieţii, incluzând Biblia şi credinţa creştină, aşa şi alte “descoperiri” ştiinţifice au fost introduse în aceste domenii. Astfel, o revelaţie cheie a comunităţii ştiinţifice — Teoria relativităţii — a fost suprapusă peste adevărul creştin, aşa cum arată în următoarea declaraţie o cunoscută faţă bisericească, în revista Playboy, care a publicat constant interviuri cu teologi de tip “moartea – lui – Dumnezeu” pentru a-şi justifica propriul rol în “revoluţia sexuală” care a început în “zbuciumaţii” ani ’60:
“Noi, teologii “moartea – lui – Dumnezeu”, laolaltă cu mulţi alţi contemporani, acceptăm fără rezerve climatul spiritual şi intelectual relativist al timpurilor noastre… Am renunţat să mai credem că ar fi ceva legat de creştini care să facă opiniile noastre inevitabil sau obligatoriu sau (prin definiţie) mai bune decât alternativele. Noi pur şi simplu reprezentăm una din posibilităţile intelectuale de astăzi”.33
Această declaraţie reprezintă gândirea unor mari teologi creştini de profesie, arhiepiscopi, episcopi şi dascăli ai Bisericii de azi. În ea, putem vedea că sămânţa satanică sădită la mijlocul anilor 1800 în Tübingen — care a fost, la rândul ei, rezultatul filozofiei hegeliene de inspiraţie gnostică şi a ştiinţei (în mod fals denumită aşa) — a înflorit în cele din urmă în vremea noastră. Faptul că aceşti oameni continuă să rămână sub auspiciile Bisericii este una din cele mai bizare anomalii ale epocii prezente. În fapt, “curtea de afară a Templului [lui Dumnezeu]… a fost dată Neamurilor” pentru a o călca în picioare (Apoc.11:1-2). Dar nu va fi mereu aşa. Când proba Evangheliei se va apropia de final, cea mai intensă persecuţie a Bisericii va începe să aibă loc la puţin timp înainte de întoarcerea Domnului (Apoc.11:7ff). Când acea vreme va veni, atunci se va cerne grâul de neghină — adevăraţii credincioşi de cei falşi — şi adevărata natură a curentului satanic al liberalismului teologic şi tot ce a zămislit acesta le vor fi dezvăluite tuturor (Apoc.13:7-10).
3. Dumnezeul cu multe nume al religiei comparative
Unul din ele mai supărătoare aspecte ale creştinismului, din punctul de vedere al forţelor satanice, este pretenţia lui la exclusivitate — anume că există mântuire veşnică doar prin credinţa în Isus Hristos. Este, prin urmare, prea puţin surprinzător să descoperi că una din cele mai rodnice seminţe dintre cele aruncate de Satana în cultura mondială a secolului al XIX-lea loveşte chiar în inima acestei trăsături distinctive a Evangheliei creştine. Ne referim la disciplina academică cunoscută ca “religie comparată”, care poate fi definită ca “Domeniu de studiu care cercetează prin metode ştiinţifice şi istorice religiile lumii şi relaţiile mutuale dintre ele”.34
Ar fi cât se poate de important pentru studiul nostru să vedem prin ce “metode ştiinţifice” studioşii religiei comparate şi-au obţinut concluziile. Răspunsul se poate extrage din cele spuse despre acest termen, “religie comparată”, “cu originile în ultimul sfert al secolului al nouăsprezecelea pentru a indica una dintre ştiinţele bazate pe teoriile evoluţioniste ale lui Darwin şi Spencer”.35 Din nou, descoperim capacitatea Teoriei evoluţioniste darwiniste de a zămisli atâtea alte demersuri. Sub influenţa teoriei evoluţioniste, şi sub impulsul strângerii unei cantităţi de descoperiri antropologice, un număr de scolastici au găsit ceea ce credeau ei a fi legăturile evolutive dintre diverse tradiţii religioase. Cel mai de vază dintre aceştia era F. Max Müller (1823-1900), profesor la Oxford care a tradus scripturile hindu în engleză, şi profesorul de la Cambridge J.G. Fraser (1854-1941), care a scris o lucrare foarte fantezistă în 12 volume intitulată “Creanga de aur”.
Afirmaţia esenţială a religiei comparate este aceea că “în spatele tuturor acestor religii sunt principii comune şi realităţi spirituale”.36 În felul acesta, toate religiile lumii sunt reduse la diferite exprimări ale aceloraşi principii cosmice şi divine. Codurile morale ale iudaismului, islamismului, budismului, hinduismului şi creştinismului — aşa numitele “religii vii” — sunt simple aspecte diferite ale aceleiaşi fundamentale “Reguli de aur”, în vreme ce zeii şi zeiţele lor sunt doar faţete ale aceleiaşi zeităţi. Religiile sunt, aşadar, văzute ca produse ale circumstanţelor culturale şi istorice. Prin această motivare, creştinismul este arătat ca un vlăstar al iudaismului monoteist care a adunat câteva influenţe sectante de-a lungul existenţei sale. Religia comparată este cea care a făcut referire la epoca prezentă având punct de referinţă E.C., Era Comună, în loc de A.D., (Anno Domini) Anul Domnului. Religia în lume, pentru aceşti oameni, a fost doar produsul unei de ere antropologice în care anumite forme ale religiei au dominat — politeistă, monoteistă, creştină, etc. — toate evoluând în viitor (conform gândirii darwiniste) şi culminând în ultimă instanţă într-o vastă religie mondială înrădăcinată în idealuri mistice, utopice, universale şi etice.
Când deiştii Iluminării au purces la căutarea principiilor comune tuturor religiilor, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea , a fost pregătit un teren fertil în care o abundentă filozofie a religiei a putut înflori. Aceasta s-a datorat în principal lucrărilor lui Georg Hegel, care “vedea toate formele de religie ca manifestări ale religiei absolute într-un proces de devenire”.37 Acum temeliile religiei comparate au putu fi puse. Este un fapt singular că protagoniştii învăţăturii necucernice vor eşua întotdeauna să distingă adevărul, în orice formă de explorare ar aborda-o. Chiar dacă este adevărat că similarităţi importante pot fi desluşite la diferitele religii ale lumii — şi există şi anumite aspecte ale doctrinei creştine care au ecouri în unele dintre aceste religii — asta nu dovedeşte deloc că creştinismul este doar un derivat al acestor religii, sau că ar proveni din acelaşi trunchi. Adevăratele fapte din spatele existenţei religiilor lumii sunt limpede subliniate în Biblie. Există o “sămânţă a religiozităţii” care rezidă în fiinţele umane, chiar de la începuturi. Dar această sămânţă, de câte ori încolţeşte printre cei “care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, şi care nu se supun Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tes.1:8), întotdeauna se transformă în idolatrie, vrăjitorie sau misticism. Iar asta din cauză că necredincioşii încalcă perpetuu legea lui Dumnezeu (Rom.1:18). Pentru acelaşi motiv, fiinţele umane de pe tot globul vor dori mereu să venereze ceva— orice — dar o astfel de venerare, când survine în mintea cuiva care nu a fost oblăduit de Sfântul Duh, va fi mereu îndreptată, în cel mai bun caz, spre o bucată de lemn, metal, piatră sau, mai rău, spre sine însuşi!
În termenii strategiei satanice, e limpede că religia comparată — un hibrid al Evoluţiei darwiniste — a fost desemnat să submineze conceptul de exclusivitate al creştinismului ca revelaţie divină. Dacă diavolul poate stimula teoriile păgâne să încurajeze ideea că orice religie este la fel de bună ca alta, atunci creştinii ce susţin mântuirea veşnică vor fi negaţi şi priviţi ca susţinători ai unor idei negative, sectante. Din acest motiv, este necesar pentru credincioşii de astăzi să sublinieze faptul că creştinismul nu este doar o religie. Putem fi siguri că Domnul Isus Hristos — care a fost crucificat de oameni foarte religioşi — nu a intenţionat vreodată ca mesajul Său să devină încă o religie a lumii. În schimb, a declarat că Evanghelia Lui este Calea neasemuită a adevărului şi a vieţii, fără de care nici un bărbat sau o femeie nu ar putea ajunge vreodată la Dumnezeu.
4. Mitul progresului uman: utopismul socio-politic
Un alt germene important plantat de Satana în cultura lumii în secolul al XIX-lea a fost ceea ce numim utopismul socio-politic. Conceptul de bază a existat întotdeauna sub o formă sau alta, dar până la apariţia, în secolul al XIX-lea, a scrierilor şi dogmei lui Karl Marx (1818-1883) nu a devenit o forţă politică de proporţii globale. Acesta este motivul pentru care îl vedem ca o sămânţă a denaturării din secolul al nouăsprezecelea.
Chiar dacă nu se observă în general în rândul credincioşilor de azi, multe din lozincile aspiraţiei umane — “progres”, “civilizaţie”, “frăţia a omului”, “societate nouă”, “Noua Ordine Mondială” şi aşa mai departe — sunt înrădăcinate într-o idee generală care situează omul pe un piedestal în locul lui Dumnezeu, ca o culme a existenţei cosmice. În tandem cu aceasta merge conceptul de “eliberare” umană în toate formele sale, dar îndeosebi exemplificată prin multe mişcări de eliberare care au apărut în secolul trecut. În multe feluri, ideea de progres uman ce duce spre problema unei planete libere, cuplată cu romantismul mişcărilor de eliberare, este o extensie a ideii rosicruciene a unei viitoare Ere de Aur pe pământ. Oricum, sunt diferenţe între idealul rosicrucian şi perechea lui laică: în timp ce conceptul rosicrucian etalat în documentul “Reformarea generală a întregii lumi” avea rădăcini în aspiraţiile oculte, mişcările politice de eliberare din istoria ultimilor trei sute de ani au fost predominant laic-politice în idealurile lor. Asta nu înseamnă că nu au existat idei spirituale sau religioase în politicile revoluţionare. De fapt, se poate arăta că revoluţiile naţionale importante şi mişcările sociale din ultimele trei secole erau înrădăcinate în aspiraţiile milenare şi spirituale prefigurate în Iluminarea rosicruciană. Hai să extindem această temă.
Principalele mişcări politice de masă şi revoluţii ale ultimelor trei secole în Europa au fost cele din Franţa, Rusia şi Germania nazistă. Ridicarea milenarului Partid Nazist din Germania anilor ’30 îşi are sorgintea ancestrală în ocultismul european. Deja am menţionat grupul ocult “Die Thulle-Gesellschaft” din cadrul Partidului Nazist. Într-adevăr, întregul concept de nazism a fost întemeiat pe principiile de bază ale unei secte oculte cunoscută drept Ariozofia. După cum un scolastic de frunte observa, doctrinele ariozofice “pledau pentru domnia elitelor şi ordinelor gnostice, stratificarea societăţii în funcţie de puritatea rasială şi iniţierea ocultă, subjugarea nemiloasă şi nimicirea inferiorilor non-germani, şi întemeierea unui imperiu mondial pan-german. Astfel de fantezii au fost actualizate cu consecinţe teribile în cel de Al Treilea Reich: Auschwitz, Sobibor şi Treblinka sunt muzee de coşmar ale nazismului apocaliptic, rădăcinile căruia zac în viziunile milenare ale Ariozofiei”.38
Naziştii susţineau ideea de bază a unui Reich (regat) de o mie de ani, care, în mod ironic, era o versiune transformată a milenarismului antic iudeu. Multe caracteristici ale doctrinelor Reich-ului erau împrumutate de la fondatoarea Societăţii Teozofice, Helena Blavatsky, din lucrarea ei de căpătâi “Doctrina secretă”, în care se găsea conceptul unei rase superioare de arieni, precum şi detalii despre civilizaţiile antice de influenţă ocultă Atlantis şi Lemuria. Şeful S.S., Heinrich Himmler era educat după Societatea lui Isus Ignatius de Loyola (Iezuiţii), şi credea că are misiunea specială de a împlini înfiinţarea rasei ariene în toată puritatea ei. Iată ce scrie Nigel Pennick pe acest subiect:
“Ignatius Loyola era basc…Unii ocultişti germani susţineau că poporul basc era ultima rămăşiţă a rasei atlanţilor… Himmler credea că ele [exerciţiile spirituale ale lui Loyola] le-au fost înmânate chiar de stăpânii din Atlantis, iar acum el era omul ales de “puterile superioare” pentru a le folosi în reactivarea acelui Vril (formă mistică de energie) pentru dominaţia rasei teutonice asupra altora”.39
Evident, viziunea milenară nazistă a fost ceva distorsionat din manifestele originale rosicruciene; însă rămâne un caz clasic de utopism politic de inspiraţie ocultă, doar că a fost menţinut prin domnia terorii de o ierarhie despotică în loc de a fi propagat prin iniţierea în principii ezoterice. Similar, chiar dacă mişcările revoluţionare din Franţa şi Rusia au început aparent ca revoluţii populare, aveau totuşi rădăcini în doctrina gnostică europeană. Revoluţia franceză a fost arătată în multe publicaţii prestigioase ca fiind rezultatul unei zbuciumate activităţi oculte europene, culminând cu o grupare numită Illuminati care a lucrat prin francmasonerie — efectele căreia încă funcţionând în lumea contemporană. După cum istoricul Nesta Webster dezvăluia în 1924:
“În opinia Marelui Maestru al francmasoneriei germane, o sectă secretă lucrând în interiorul francmasoneriei a dus la Revoluţia franceză şi va fi cauza tuturor revoluţiilor ulterioare”.40
Aidoma, Revoluţia rusă s-a ivit din activităţile subterane ale organizaţiilor oculte (coroborate cu planurile finanţatorilor internaţionali). Într-adevăr, nu numai că acţiunile acestei revoluţii au fost motivate de chestiuni oculte, ci chiar temeliile ideologice îşi au rădăcinile în gnosticism. Deja am arătat cum Hegel era privit ca un moştenitor filozofic al gnosticismului antic. Asta îl implică cu siguranţă şi pe Karl Marx, care şi-a pus întreaga fundaţie a ideilor pe Hegel. Într-adevăr, o proeminentă publicaţie religioasă afirma că “atât Hegel, cât şi discipolul său materialist Marx pot fi consideraţi descendenţi direcţi din gnosticism”.41 În această conjunctură apare revelaţia că “comunismul a fost adus prin întuneric de către societăţile secrete ale secolului al nouăsprezecelea”.42 Chiar dacă cineva crede în teoria conspiraţiei sau nu, (şi, oferindu-i-se dovada, ar fi nesăbuit să nu o facă), rămâne faptul că se poate arăta limpede că toate demersurile revoluţionare dintre secolele al XVIII-lea şi al XX-lea au fost rezultatul unei considerabile activităţi oculte de fundal, aşa cum diferite grupări şi cercuri au încercat să le manevreze pentru a atinge mult dorita Utopie.43
Principala trăsătură a revoluţiilor franceză şi rusă a fost că, indiferent de felul în care s-au sfârşit, au fost revoluţii umanist motivate, inspirate de principii gnostice esenţiale. Cel mai important lucru, întâmplat în fiecare caz, a fost că noţiunea biblică conform căreia sunt unşi de Dumnezeu (sub porunca de a-L servi pe Isus Hristos, chiar dacă ei îşi dau seama sau nu, Ps.2:10-12) a fost eclipsată de termenul popular “puterea poporului”, prin care se crede că guvernările sunt produsul alegerii oamenilor. Astăzi, această noţiune de “social democraţie”, pentru că de obicei contrastează cu cele mai teribile dictaturi, este recunoscută a fi cea mai bună formă a autorităţii guvernamentale; dar asta pentru a înţelege eronat scopul guvernării în Planul Divin. Atât maleficul despotism, cât şi social democraţia sunt distorsiuni non-biblice ale căii lui Dumnezeu de guvernare.
Biblia arată clar că liderii pământeşti se cer pentru administrarea justiţiei (inclusiv pedeapsa cu moartea pentru crimă) şi pentru a promova bunăstarea generală a oamenilor — totul pentru a preveni ca o lume răsculată să se afunde în haos (Rom.13:1-7). Afirmaţia a fost făcută ‘pentru pedepsirea răufăcătorilor şi spre lauda celor care înfăptuiesc binele’ (1 Pet.2:13-14), ‘pentru revărsarea mâniei asupra celui ce înfăptuieşte răul’ (Rom.13:4), şi ‘astfel putem duce o viaţă liniştită şi paşnică’ (1 Tim.2:2). Aceasta este o parte a ceea ce teologul John Calvin numea ‘generalem Dei gratiam’ (graţia atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu), prin care lumea post-diluviană este ferită de haos, pentru ca planul Său veşnic de mântuire să poată fi efectuat. Faptul că lumea necredincioasă a întinat adesea această afirmaţie prin multe metode pe care Dumnezeu nu le-a indicat (de ex. proprietatea de stat a mijloacelor de producţie, persecuţia dizidenţilor, majorarea incorectă a taxelor, etc.), nu o abate de la calitatea funcţiei originale de a păstra ordinea şi a promova bunăstarea într-o lume decadentă.
Biblia nu sancţionează guvernarea crudă şi rapace (vezi Isa.14:4-20; Ier.5:28-29; Ezc.34:2-10), totuşi, prin providenţa lui Dumnezeu, poate veni ca o pedeapsă asupra unui popor răsculat. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu sprijină nici conceptul unei majorităţi populare alegându-şi conducătorii care se potrivesc cel mai bine dorinţelor lor capricioase.44 Atât despotismul, cât şi democraţia au fost concepute de diavol şi agenţii lui de pe pământ promovează strategia lui globală în Epoca Evangheliei. Cuvântul “democraţie” vine din două cuvinte greceşti, demos care înseamnă “popor” şi kratos însemnând “putere”. Democraţia înseamnă schematic “puterea poporului”. Dar unde găsim o astfel de idee de guvernare reprezentată în Biblie? Aşa cum oamenii vor aduna în jurul lor învăţători religioşi care le vor oferi ceea ce urechile lor vor să audă (2 Tim.4:3-4), aşa vor aduna în preajma lor şi lideri politici care le vor aţâţa dorinţele în acelaşi mod. Este interesant de văzut cum “puterea poporului” ca forţă politică îşi are originile lumeşti în “Iluminarea” europeană de inspiraţie rosicruciană. Aşa cum arăta un scriitor creştin:
“De-a lungul istoriei, s-a crezut că regii, buni sau răi, erau înscăunaţi de vrerea divină. Acest crez s-a extins mult mai departe de vestul iudeo-creştin… Totuşi, înclinaţia firească a omului este să se răzvrătească împotriva prescripţiei divine indiferent de cauză, iar prima confruntare reuşită în acest sens a avut loc în Anglia, în 1215, prin semnarea actului Magna Carta. Aici, monarhul acelui timp a devenit subiect al legii pământului, în loc să rămână deasupra ei. În Franţa, însă, regii şi-au exercitat drepturile divine până la Revoluţia franceză, care a început în 1789. Contractul Social al lui Rousseau, publicat în 1762, a emanato teorie radicală şi seculară de guvernare bazată pe voinţa generală a poporului în locul legilor rânduite de Dumnezeu, pavând calea Revoluţiei franceze şi, întâmplător, a Revoluţiei americane, afirmată prin Declaraţia de Independenţă treisprezece ani mai târziu. Prin strămutarea lui Dumnezeu din treburile omeneşti şi declararea omului ca fiind în mod inerent bun, Rousseau a pus bazele umanismului secular”.45
În sprijinul afirmaţiei scriitorului, această schemă tip “strămutarea lui Dumnezeu” în evenimentele istorice nu s-a pierdut de neo-gnostici. De exemplu, colegiul ocult cunoscut ca “Şcoala de studii ezoterice”, fondată de ocultista Alice B. Bailey în New York, a scos un pamflet care recunoaşte prea-bine că cel mai important eveniment istoric care la pavat drumul regimului lor ocult a fost “semnarea Magna Carta. Acest document a fost semnat la Runnymede, în timpul domniei regelui John pe 15 iunie, 1215 A.D. Aici ideea de eliberare de sub autoritate a fost prezentată cu emfază în numele libertăţii personale şi a drepturilor individului. Creşterea şi dezvoltarea ideii de bază s-a repetat în alte evenimente majore: Fondarea Republicii Franceze cu accentul ei pe libertatea omului… Declaraţia de Independenţă şi Declaraţia Drepturilor Omului (în S.U.A.) determinând politica naţională… Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aducând întreaga chestiune în planul internaţional, şi, în principiu garantând bărbaţilor şi femeilor de pretutindeni libertatea şi îngăduinţa de a dezvolta o realitate divină prin ei înşile”.46
Este de o importanţă vitală să înţelegem acest fapt: libertatea politică, socială şi religioasă care este căutată de fiinţele umane obtuze — în pofida oricăror ţeluri cu rezonanţă altruistă — va fi mereu folosită în cele din urmă “pentru a dezvolta o realitate divină prin sine însuşi”, ceea ce înseamnă că îşi vor lua statut de zei. Este trist faptul că mulţi creştini cred că forma umanistă de guvernare pe care o numim “social democraţie” are cumva girul lui Dumnezeu, şi că prin ea procesul “oblăduirii comune”, ca şi culme a “civilizaţiei”, va fi atins dacă credinciosul şi necredinciosul lucrează împreună pentru binele tuturor. Dar ala ceva nu reprezintă deloc aşteptările pentru viitor arătate în Biblie, după cum am demonstrat deja în alte rânduri. Una din cele mai viclene strategii ale Satanei din timpurile actuale a fost să amăgească atâţia credincioşi, făcându-i să-şi imagineze ce lucru măreţ este “civilizaţia”, ridicată prin progresul uman, şi că bărbaţii şi femeile necucernici nu sunt atât de răi, până la urmă. Niciodată nu a fost nevoie de o revigorare aşa puternică a doctrinei depravării umane. Nu există nici o bunătate înnăscută a omenirii care face oamenii să viseze instituţii democratice şi drepturi inalienabile ale omului, ci mai degrabă dorinţa de a fi liberi de autoritatea divinităţii.
Ceea ce numim azi “democraţie” a fost mereu cel mai înalt ideal al societăţilor secrete şi al sectelor oculte din inima Europei, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ca atare, Illuminati, frăţia ocultă fondată de Adam Weishaupt în Bavaria, în 1776, la care ne-am referit anterior, a fost descrisă ca “o societate secretă dedicată idealurilor anti-preoţeşti şi democratice”.47 Datorită crezului lor în bunătatea firească a omenirii şi a dorinţei de a da frâu liber puterilor creatoare umane, a fost întotdeauna ţinta ocultiştilor să câştige cât mai multă libertate posibilă pentru oameni —”libertatea şi îngăduinţa de a dezvolta o realitate divină prin ei înşişi”, după cum sus pomenita “Şcoală de studii ezoterice” a formulat.
Este trist faptul că credincioşii creştini au fost induşi către un fals sentiment de siguranţă în termenii unor ţeluri şi etici ai necredincioşilor. Ei nu au reuşit să ţină minte că “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (traducerea din ebraică a Ier.17:9). Ei au ales să întoarcă spatele punctului de vedere creştin despre om, care arată că “mintea omului a fost atât de complet înstrăinată de virtutea lui Dumnezeu încât ea concepe, doreşte şi înfăptuieşte doar ce este necuviincios, pervertit, strâmb, impur şi infam. Inima este atât de îmbibată de otrava păcatului, încât ea nu emană nimic altceva decât duhoare dezgustătoare. Iar dacă unii oameni arată ceva bun ocazional, minţile lor rămân, fără îndoială, încastrate în ipocrizie şi treburi amăgitoare, iar inimile legate de perversitate lăuntrică”.48
Aceasta nu este o părere pesimistă asupra firii umane: este părerea realismului biblic (Rom.3:9-18). Asta nu înseamnă că necredincioşii nu fac niciodată ceva cu valoare civică; însă opinia biblică spune că este o înfrânare din partea divinităţii a firii lor rele, ceea ce îi face capabili să facă fapte aparent bune şi îi previne în a-şi arăta profunzimea răului care zace în spatele măştii. După cum afirma William Perkins (1560-1602):
“Dacă Dumnezeu nu ar fi moderat şi înfrânat astfel firea oamenilor, ci i-ar fi lăsat de izbelişte, toate societăţile şi comunităţile ar fi fost întoarse cu fundul în sus, pentru că orice om, prin denaturarea universală a firii sale, şi-ar da frâu liber spre orice păcat”.49
Într-o zi, această înfrânare ne va fi luată şi întreaga fire a depravării omului va fi expusă (Apoc.9). Au fost multe ocazii în decursul istoriei când depravarea a culminat prin acţiuni ale unor oameni de o imoralitate nestăpânită. Acestea sunt doar o mostră a lucrurilor care vor veni; şi este foarte reconfortant pentru credincios să ştie că atunci când puterea întunericului va fi la zenit, Domnul va interveni pentru a constitui în întregime Împărăţia Sa (2 Tes.2:8; Apo.19:19-21). Aşa cum Omul Păcatului nu poate apărea în istorie pentru că există o oprelişte divină (conf. 2 Tes.2:3-8), aşa şi păcătoşenia omului, în general, nu va atinge punctul culminant până ce o înfrânare similară în comportamentul său este strămutată. Nu a existat decât Calea lui Dumnezeu (sub îndrumarea Sfântului Duh) sau Calea Omului (sub dominaţia Satanei), iar cea din urmă s-a manifestat în numeroase şi puţin diferite stratageme. Adevărul pe care credincioşii trebuie să îl descopere este că ceea ce numim astăzi “umanism secular” nu este o simplă filozofie materialistă lipsită de orice conţinut religios ori spiritual. Este de fapt un avanpost firesc al gândirii gnostice, care a căutat mereu să pună Omul pe un tron cuvenit lui Dumnezeu. După cum James Webb afirmă:
“În acest secol, prin prezentarea poziţiilor religioase tradiţionale într-o formă laică, s-a ivit un gnosticism laic, pe lângă alte mari religii laice — uniunea mistică a fascismului, apocalipsul dialecticii marxiste, aşezământul pământesc al social democraţiei. Gnosticismul laic nu este aproape niciodată recunoscut prin ceea ce este, şi poate coexista laolaltă cu alte convingeri aproape fără a fi sesizat”.50
Fascismul, marxismul, mişcările de eliberare şi social democraţia —chiar dacă par a fi foarte diferite — toate se adapă din acelaşi jgheab otrăvit. Fiecare dintre aceste “religii laice” reprezintă un aspect diferit a uzurpării autorităţii divine de către om prin guvernarea omenească, un vârf de lance al minciunii satanice care zace în miezul ispitirii primilor noştri strămoşi, ‘Veţi fi precum nişte dumnezei’ (Gen.3:5). “Gnosticismul laic” care “aproape niciodată nu e recunoscut aşa cum este”, este acea chemare la eliberarea pământească care se manifestă prin atâtea ideologii politice. Creştinul ştie că adevărata eliberare personală vine doar prin relaţia personală cu Isus Hristos Omul, iar că pacea va veni numai când El va fi transformat cosmosul după întoarcerea Lui. Chiar ideea că fiinţele umane pot fi acum eliberate pe pământ, prin efort uman, din problemele acestei lumi decăzute este neîndoielnic gnostică până la temeliile ei. Această lipsă a recunoaşterii implicaţiilor gnosticismului laic în activitatea politică l-a făcut apt să prospere ca ideal viabil în minţile oamenilor — şi îndeosebi în acele cerc uri creştine unde se crede că Biserica poate conlucra cu statul pentru a crea o epocă a păcii şi prosperităţii. Ceea ce mulţi creştini par să fi scăpat din vedere este că au devenit părtaşi la o deplasare ideologică faţă de punctul de vedere al Bibliei asupra guvernării şi autorităţii către unul care a fost născocit de Satana ca parte a strategiei sale în rândul naţiunilor, în timpul sfârşitului celei de a doua ere. Toate aceste demersuri din sfera politicului, aşa cum şi neo-gnosticii recunosc, a “desfăcut lucrurile” pentru atingerea unui punct culminant în istorie. Adevărul gol-goluţ este că, deşi “Libertate, Egalitate şi Fraternitate” poate suna ca un ideal foarte nobil şi de dorit, ei nu vor reuşi vreodată când sunt implicaţi într-o comunitate de indivizi ale căror fapte au loc sub sceptrul Satanei. (Pentru mai multe despre acest subiect, vezi articolul “The Meaning of Freedom” pe acest site).
Astfel, conceptul de inspiraţie ocultă a venirii unei Noi Ere – New Age – pe pământ nu este o idee nouă. De fapt, chiar conceptul unei viitoare Ere de Aur este parte vitală a planului Satanei, fiind zămislit de Vechiul Şarpe din istoria lumii ca o contrafacere a adevăratei Noi Ere care va avea loc într-un cosmos total reconstituit, aşa cum se prooroceşte în Vechiul Testament, Cartea lui Isaia (Isa.65:17; 66:22) şi cum ni se înfăţişează în Cartea Apocalipsului (Apo.21:1ff.). Diavolul, ca un diligent student al Scripturii, ştie foarte bine despre osânda lui viitoare, despre cea a tuturor adepţilor lui, aşa cum este evidenţiată în paginile acesteia (Gen.3:15; Isa.27:1; Apo.12:12; 20:10). Ţelul lui, prin urmare, este să propună alternativa unui “rai pe pământ”, este să ademenească necredincioşii spre un fals sentiment de securitate, astfel încât ei să nu realizeze că este ceva de care trebuie să fugă. Cum el nu are o împărăţie a sa de oferit, tot ce poate face este să încerce prevenirea intrării a cât mai multe suflete în împărăţia cerurilor. Astfel, el le sprijină speranţa în venirea unui “rai pe pământ ” care, crede el, ar fi o propunere mult mai atractivă decât viaţa veşnică propovăduită de Evanghelia creştină. Pentru păstrarea acestui ţel tip “nici mie, dar nici ţie”, scriitorii neo-gnostici au abordat interpretarea profeţiilor biblice într-o manieră aparte, îndeosebi pe acelea care relatează despre planurile lor milenare pe pământ. Cartea Apocalipsului este în special susceptibilă de un atare tratament, ea fiind şi subiectul unei alegorizări feroce. De exemplu, într-o interpretare tipic neo-gnostică a Apocalipsului, biologul New Age Peter Russell scrie:
“Dacă Apocalipsul Sfântului Ioan s-ar considera la modul metaforic precum în cel ad literam, “Hristos” ar simboliza sursa interioară de înţelepciune. Modul dependent şi condiţionat de gândire— mintea ego— l-ar putea simboliza atunci pe “Antihrist”. Acest aspect al nostru este cel ce stă împotriva cunoaşterii lăuntrice — este anti-“Hristosul lăuntric”… Vestea bună e că Sf. Ioan prevede că bătălia Armaghedonului ca fiind câştigată de Hristos — sugerând că înţelepciunea noastră superioară îl va înfrânge pe antihristul lăuntric. Atunci împărăţia lui Hristos va câştiga. Acest lucru îl putem interpreta ca pe o eliberare a lumii de dictatura minţii ego-ului nostru, o lume în care mintea eliberată este normalul, în loc de excepţie… Atunci va fi, în sfârşit, pace pe pământ — pacea interioară pe care am căutat-o mereu”.51
Pentru a-şi introduce platforma psihologică pentru o Eră de Aur pe pământ, Peter Russell a emis o interpretare după Cartea Apocalipsului care poate fi compatibilă cu gândirea unui absolvent de filozofie, psihologie şi religie comparată, dar unul care este complet ignorant în legătură cu persecuţia creştinilor din ultima parte a primului secol — ori în orice altă epocă a bisericii. Apostolul Ioan nu a scris-o din vreo dorinţă de a “elibera de dictatura egoului minţii” pentru a ajunge la “sursa lăuntrică a înţelepciunii”, ci pentru ” (Apo.1:9) mângâierea acelor credincioşi care suferă persecuţii din cauza voinţei lor de a mărturisi deschis Evanghelia lui Isus Hristos. Acest nesăbuit care abordează astfel Scripturile este o altă bornă a perenităţii gnosticismului. Referindu-se la gnosticii vechi care au abordat Noul Testament, J.L. Mosheim afirmă că ei:
“nu numai că au interpretat aceste cărţi sacre cât se poate de absurd, neglijând adevăratul spirit al cuvintelor şi intenţia scriitorului, ci le-au şi denaturat în cea mai perfidă manieră, prin omitere şi adăugare, pentru a scoate e le era defavorabil, ori pentru a obţine ceva comod pentru sistemul lor dăunător şi extravagant”.52
Unul dintre principalele motive pentru care această Eră de Aur pe pământ a atras atenţia atât de multor oameni este că reprezintă “speranţa” într-o aparent deznădăjduită şi futilă lume a disperării existenţiale (ceea ce Albert Camus şi Jean-Paul Sartre au denumit “Le Théâtre de l”Absurde”). Pe măsură ce cartea aceasta a evoluat, vom vedea acea temă a Erei de Aur repetată în numeroase deghizări. Deoarece conceptul unei Ere de Aur pe pământ a impus o atracţie universală asupra oricărui om de orice religie sau de nici una. Oricum, oare nu este cumva ironic faptul că, în ciuda punctului de vedere gnostic asupra materiei – ca produs cu un malefic intrinsec al Căderii, promotorii New Age caută să-şi ancoreze “raiul” între hotarele universului aşa cum este el constituit acum? Dimpotrivă, vor căuta întotdeauna să “aducă raiul pe pământ”. După cum profesorul Wolfgang Smith arăta:
“În locul unui Eschaton (sfârşit al tuturor lucrurilor) care depăşeşte ontologic hotarele acestei lumi, gnosticii moderni arată viziunea unui Sfârşit în istorie, un Eschaton, aşadar, care se va realiza în planul ontologic al universului vizibil”.53
Ce să însemne asta? De ce gnosticul — în pofida crezului său că omul este captiv în grosolănia materiei — va căuta mereu să creeze raiul aici pe pământ? Desigur, motivul este acela că pământul este singurul domeniu al stăpânului său, Satana. De la înfrângerea diavolului de către Domnul Isus Hristos, el nu a mai avut acces la rai şi sfera lui de activitate s-a limitat la pământ şi la spaţiile imediat înconjurătoare (vezi Apoc.12:7-9). Străvechiul Şarpe, în toată ingenuitatea sa pretinsă, nu va putea niciodată promite un rai în alt loc decât pe pământ, aşa cum este el în prezent! Asta e tot ce va putea oferi vreodată, deşi pare să fie destul pentru cei ce se lasă ademeniţi de momelile sale. Acesta este motivul şi pentru obsesia neo-gnostică actuală despre Pământ ca “Marea Mamă”. Astăzi, “Verzii” şi ecologiştii au reînviat conceptul panteistic antic al planetei ca ” — zeiţă greacă şi nume al Mamei Pământ,54 adesea pomenită de politeişti ca “cea mai veche dintre divinităţi”.55 Această divinizare a pământului este un laitmotiv clasic al gnosticilor. Aşa cum şi psihologul gnostic C.G. Jung a scris:
“Conform lui Basilius Valentinus [alchimist], pământul (ca prima materia) nu este un trup inert, ci este locuit de un spirit care-i este viaţă şi suflet. Toate lucrurile create, inclusiv mineralele, îşi trag forţa din acest spirit al pământului. Acest spirit este viaţă…şi el hrăneşte toate lucrurile vii pe care le adăposteşte în pântecele său”.56
Magia pământului, aliniamente simbolistice, puncte energetice, spiritele naturii, obsesia actuală asupra pământului şi a ecosistemului — toate aceste fetişuri şi lucruri sacre neo-gnostice sunt nemijlocit legate de faptul că singurul punct de concentrare al activităţii Satanei este pământul. Cu toate că grija pentru mediu şi viaţa sălbatică este una sănătoasă şi meritorie (şi chiar biblică, Geneza 1:26-31; 2:15; Proverbe 12:10; Deuteronom 25:4), creştinul nu ar transforma niciodată planeta în zeu sau zeiţă, fiind îndemnat să-şi manifeste afectivitatea către lucruri care sunt mai presus (Col.3:1-3). Marea ironie este că în pofida faptului că gnosticul crede în răul inerent ce zace în materie şi nevoia acestuia de a fi eliberat din temniţa sa, el este pentru totdeauna legat de pământ, până ce este eliberat din legătura sa cu Satana, care este zeul acestei lumi (2 Cor.4:3-4). Pământul este prelungirea bârlogului Satanei, iar ca atare el oferă aici perfecţiune, pace şi o Eră de Aur, dacă oamenii îl vor urma. În orice caz, aşa cum el nu şi-a putut îndeplini promisiunea făcută primilor noştri strămoşi de “nemurire” când ei au cedat ispitei lui în Eden (Gen.3:4-6), aşa nu poate rândui nici “raiul pe pământ” (aşa cum istoria va dovedi, Apoc.18:21). Promisiunea unei viitoare Ere de Aur pe pământ oferită de Satana şi acoliţii lui — fie ei rosicrucieni, eliberatori politici, avocaţi ai New Age sau altceva — va fi întotdeauna o imensă păcăleală; pentru că poate fi, în cel mai bun caz, echivalentul cosmic al unei petreceri ţinute pe un vas care se scufundă.
În decursul epocii prezente, fiinţele umane sunt adunate în jurul a două trunchiuri: unul este cel al lui Hristos (Efe.1:22-23), celălalt este trunchiul Antihristului (Apoc.13:4,8,12). Unul este un organism de suflete vioaie, celălalt o organizaţie de rebeli muribunzi. Trunchiul strâns în jurul Antihristului este o contrafacere a celui adunat în preajma lui Hristos. Prin urmare, aceste două trunchiuri sunt pregătite în feluri total diferite şi lucrează cu materiale totalmente diferite. Primul este ţinut laolaltă de Sfântul Duh, îngăduind tuturor credincioşilor să fie ‘botezaţi într-un singur trup’ (1 Cor.12:13), în timp ce ultimul este unit şi asociat pentru ‘spiritul Antihristului’ (1 Jn.4:3), care este ‘duhul care acum lucrează în fii nesupunerii’ (Efe.2:2). Trunchiul lui Hristos este pregătit dincolo de materia vie (1 Pet.2:4-5), fiind ‘ridicat din morţi…întru înnoirea vieţii’ (Rom.6:4; Col.2:12); în timp ce trunchiul Antihristului este făurit din materia muribundă. Dincolo de ţelurile unor politicieni sau vizionari ideologici de a crea o “Nouă Ordine Mondială”, o “Frăţie a omului” sau o “Societate măreaţă”, ei îşi pot clădi visele doar pe temeliile decadenţei. Aşa cum se exprima un erudit:
“Satana nu poate crea un organism; el poate doar forma o organizaţie. Ca atare, el strânge laolaltă fiinţele umane dezorientate în jurul unor idei unificatoare de genul “fraternitate”, “cooperare” sau “societate” şi propagă cu inteligenţă credinţa că, atunci când marea organizaţie va prinde contur, bunăstarea permanentă a întregii omeniri va fi asigurată. Când acest trunchi se va fi format (şi se va întâmpla cu siguranţă), atunci aşteptatul lider sau căpetenie va apărea, acel “om al destinului”, “a cărui venire este conformă lucrării lui Satana, cu toată puterea şi semnele şi falsele miracole, şi cu toată înşelăciunea necinstită din ele care duce la pieire”.57
Încă din timpul Căderii lui Adam, lumea fără de Dumnezeu a fost ca o familie orfană de un cap al familiei pământean. Respingându-L pe Acel ce a venit în numele Tatălui Său, când va veni vremea lumea îl va primi pe acel ce vine în numele lui însuşi (Jn.5:43). Ţinând cont că marea masă a oamenilor L-au respins pe Hristos şi L-au trimis la moarte când a venit la ei cu făgăduieli credincioase, ei îl vor primi cu bunăvoinţă pe Antihrist, cu planurile lui mincinoase şi îl vor saluta ca izbăvitor. Utopismul socio-politic este o iluzie supremă care dă doar iluzia deşartă a unei linişti false înainte de inevitabilul colaps al istoriei omenirii. Nu poate exista nici o Eră de Aur până ce fiecare vestigiu al răului, care este principiul conducător of al epocii prezente (Gal.1:4), nu va vi fost în întregime eradicat din cosmos (Apoc.20:9-21:5).
5. Manipularea “ştiinţelor minţii”
Un alt răsad satanic al secolului al XIX-lea care avea să aibă un impact global a fost instituţionalizarea a ceea ce putem numi “ştiinţe ale minţii”. Sub această titulatură punem toate acele demersuri care au tangenţă cu cauzalitatea terapeutică şi non-terapeutică a schimbării din conştiinţa umană şi manipularea profundă a minţilor oamenilor. Folosirea transei, a hipnozei, a psihoterapiei, a tehnicilor de vizualizare şi a altor sisteme de exploatare a “puterii minţii”, toate îşi au rădăcinile nemijlocit în explorările psihologice şi în scrierile extinse ale şcolii vieneze a lui Sigmund Freud (1856-1939) şi în cele ale elevilor săi Wilhelm Reich (1897-1957) şi Carl Gustav Jung (1875-1961). Diverşi alţi ocultişti, precum Franz Anton Mesmer (1734-1815) şi Gustav Fechner (1801-1887) creaseră mai înainte climatul care va conduce la dezvoltarea ştiinţelor minţii în secolul al XIX-lea, care, la rândul lor, au avut o influenţă de căpătâi în dezvoltarea neo-gnosticismului.
Se mai poate menţiona că ştiinţele minţii dezvoltate de psihologi şi psihoterapeuţi în decursul ultimelor două secole îşi au rădăcinile în tehnici oculte care merg până în timpurile străvechi. Oricum, deoarece am abordat chestiunea ştiinţelor minţii mult mai detaliat cu alte ocazii, nu vom mai insista asupra subiectului aici.
6.”Înţelepciunea dumnezeiască” a teozofiei
Deşi anteriorii germeni satanici ai secolului al XIX-lea au fost mişcări şi influenţe, al şaselea germene a fost menit să aibă cel mai profund efect în creşterea neo-gnosticismului în secolul al XX-lea şi este o anumită organizaţie. Societatea Teozofică a fost fondată în New York pe 17 noiembrie 1875, de mediumul şi aventuriera rusă Helena Petrovna Blavatsky şi de col. Henry Steel Olcott (asociat cu Mary Baker Eddy, fondatoare a Ştiinţei Creştine). După ce Blavatsky a murit, dezvoltarea Societăţii Teozofice în Marea Britanie, precum şi pe plan internaţional, a fost condusă, din 1891, de soţia unui fost cleric anglican şi luptătoare a socialismului, Annie Besant, împreună cu un fost vicar anglican şi pedofil, C.W. Leadbeater. Obiectivele principale ale societăţii erau:
Formarea unui nucleu al Frăţiei Universale Umane fără deosebire de rasă, credinţă, sex, poziţie socială sau culoare a pielii.
Încurajarea studierii religiei comparate, a filozofiei şi ştiinţei.
Investigarea legilor necunoscute ale naturii şi a puterilor latente din om.
Aceste obiective erau în întregime compatibile cu ţelurile nenumăratelor organizaţii ezoterice care au existat în secolele anterioare. Oricum, exista o diferenţă crucială: Societatea Teozofică nu opera ca grup clandestin, ci căuta public prozeliţi pe tot globul. A însemnat începuturile unei materializări deschise şi împliniri a tot ceea ce rosicrucianismul şi francmasoneria au dezvoltat prin grupări secrete de veacuri. Ocultul, în sfârşit, “a ieşit” la suprafaţă.
Miezul doctrinei teozofice a lui Blavatsky are rădăcini într-un sincretism care pune laolaltă elemente din hinduism, budism, zoroastrianism şi creştinismul gnostic — toate tăgăduindu-L pe Dumnezeu Creatorul Transcendent şi foloseşte practici întru “divinizarea” individului. Unul din pilonii principali ai Societăţii Teozofice a fost afirmaţia sa că a fost înfiinţată sub directa îndrumare a unui grup de entităţi spirituale cunoscute sub diverse denumiri – “Frăţia din Luxor”, “Mahatma-şii”, “Cei Strălucitori” sau “Maeştrii Înălţaţi”. Aceste fiinţe erau creditate cu conceperea unui plan cosmic în care intra şi pământul. Pe măsură ce vom parcurge această lucrare, vom avea motive să ne referim în repetate rânduri la acest fenomen. Este una din temeliile extraordinare pe care s-a dezvoltat Noul Gnosticism. (Vom aborda lucrările acestei aşa-numite “frăţii” mai detaliat în următorul capitol).
Una dintre contribuţiile majore ale Societăţii Teozofice la Noul Gnosticism a fost conceptul de “evoluţie spirituală”, dezvoltat în vasta lucrare a lui Blavatsky „Doctrina secretă”. Odată ce teoria lui Darwin a fost în vogă, mai era doar un pas mic în a extinde conceptul mai departe. Întocmai cum omul deja a evoluat din forme inferioare de viaţă, tot astfel el va continua să evolueze spre un puternic organism cosmic — cu fiecare individ fiind reîncarnat de mii de ori până îşi atinge perfecţiunea. Însă ea nu a fost singura care a propus o teorie a evoluţiei spiritualizată. După cum un scriitor observa:
“Asta s-a mai făcut din timpul madamei Blavatsky de către Teilhard de Chardin şi, tot în secolul ei, a fost exprimată în forme diferite de Bergson şi Nietzsche”.58
Dar în ultima parte a secolului al XIX-lea, concepţia lui Blavatsky a fost cea care a cucerit inima oamenilor. Vidul lăsat prin subminarea credinţei creştine a dus la nevoia unei noi aspiraţii religioase. Iar sub acest aspect (59), în loc să-şi bazeze teoria spiritualizată despre evoluţie pe selecţia naturală sau pe dezvoltarea întâmplătoare, ea a oferit oamenilor o speranţă, declarând că există un plan de dezvoltare a universului şi că următorul salt spre evoluţia către Era de Aur nu era departe. Acesta va fi precedat, pretindea ea, de apariţia unui Învăţător al Lumii, care va conduce planeta spre un timp al păcii şi armoniei nemaipomenite. În prima parte a secolului al XX-lea, teozofii Annie Besant şi C.W. Leadbeater au încercat să-l afirme pe Jiddu Krishnamurti ca fiind acel Învăţător, dar el s-a retras din această iniţiativă.60 Rolul însă trebuia împlinit de cineva, aşa cum vom vedea imediat când vom examina declaraţiile uneia din multele organizaţii provenite din Societatea Teozofică.
Deşi cuvântul “teozofie” mai fusese folosit ocazional în secolele precedente, era prima dată când era aplicat unei organizaţii anume. Era derivat din cuvintele greceşti theos, zeu / dumnezeu, şi sophos, care înseamnă înţelepciune. Aşadar are sensul “înţelepciunea lucrurilor lui Dumnezeu” sau mai simplu, “înţelepciune divină”. În general vorbind, teozofia poate fi definită ca “Orice sistem de gândire privitor la relaţia dintre Dumnezeu şi creaţia Sa, îndeosebi cea menită să-l ajute pe om în obţinerea experienţei direct din divin. Noţiunea poate descrie orice sistem mistic articulat; a fost aplicat în special pentru kabbalah, [şi] neoplatonism”.61
Menţinând ferm această tradiţie, Societatea Teozofică a furnizat astfel o punte desăvârşită între Vechiul Gnosticism şi cel Nou. Într-adevăr, faptul că avem de-a face cu o manifestare modernă a anticului gnosticism este pe deplin priceput şi de înşişi teozofişti. Psihologul şi teozofistul jungian, Stephan Hoeller, arată că “în lucrări precum „Sinele nedescoperit” şi „Civilizaţia în tranziţie”, Jung recunoaşte clar teozofia modernă ca o importantă manifestare contemporană a gnosticismului, asemuind-o cu un munte submarin ascuns sub valurile curentului cultural principal, cu crestele devenind vizibile din când în când prin atenţia primită de la d-na Blavatsky, Annie Besant, Krishnamurti şi alţii”.62
S-a estimat că Societatea Teozofică a transmis tradiţia ocultă la mai mult de o sută de organizaţii separate în S.U.A. şi multor altora în Europa.63 După cum susţinea un cercetător: “Nici o organizaţie sau mişcare nu a contribuit cu atât de multe elemente la Mişcarea New Age Movement precum Societatea Teozofică”.64 Printre multele idei oculte şi orientale pe care Societatea Teozofică le-a emanat, dezvoltat şi popularizat în Vest, sunt reîncarnarea, entităţile spirituale direcţionând istoria pământului, astrologia, “canalizarea” materialului educaţional despre lumea spiritelor, existenţa civilizaţiilor antice Atlantis şi Lemuria, precum şi disciplinele yoga şi meditaţia. Cam în acelaşi fel cu “abilitatea” religiei comparate care a condus la tăgăduirea declaraţiei exclusiviste despre mântuirea creştină, şi acceptarea contactului cu entităţi spirituale, care a fost încurajată de Societatea Teozofică a dus la negarea afirmaţiilor creştine despre rai, iad şi experienţa vieţii de apoi.
Dacă cititorii mai au îndoieli despre sorgintea spirituală a acestei organizaţii, în 1887 ea a fost responsabilă de publicarea unei reviste intitulată Lucifer, menită “să scoată la lumină lucrurile ascunse ale întunericului”.65 Mai mult, sigla editurii Theosophical Publishing House reprezintă un şarpe încolăcit în jurul unui “T” mare. Ar trebui să fii extrem de naiv să nu recunoşti, cu atâtea indicii, originea Societăţii Teozofice.66 Deşi puterea ei ca organizaţie individuală s-a estompat peste ani, Societatea Teozofică originală, servindu-şi scopul, a emanat un enorm număr de societăţi ezoterice extinse şi organizaţii în secolul al XX-lea, care au atras în rândul lor o mulţime de oameni de toate vârstele. În secţiunea următoare, vom da scurte detalii despre unele din cele mai semnificative astfel de grupări.
III. GERMENII DENATURĂRII ÎN SECOLUL AL XX-LEA
Societatea Teozofică a fost într-adevăr începutul planului ocult al Satanei, ieşit la suprafaţă pentru prima dată de la perioada bisericii timpurii. Învăţăturile gnostice care erau tăinuite de societăţile oculte de veacuri întregi, în sfârşit “au ieşit la iveală”. Astfel, prin apariţia Societăţii Teozofice, ocultismul a devenit respectabil. Pentru transformarea cunoaşterii oculte în ceva respectabil Satana a lucrat încă de pe vremea Crucii. Aici, cel puţin, a fost “designer al religiei” pentru atei, agnostici şi mici antihrişti. Semnificaţia acestui demers istoric este bine cunoscută de chiar neo-gnostici. În definiţia sa asupra mişcării New Age, Peter Lemesurier de la fundaţia scoţiană neo-gnostică Findhorn scrie:
“În mod tipic, se poate spune că ne referim la întreaga familie de mişcări, grupări, comunităţi şi reţele de idealişti milenari neconvenţionali care au apărut din iniţiativele teozofice şi din facţiunile asociate din secolul nostru şi îndeosebi începând cu anii ’50”.67
În mod similar, când vorbea despre răspândirea inseminării ocultismului la începutul Societăţii Teozofice din secolul al XIX-lea, David Spangler — un fost student al ocultistei Alice B. Bailey şi guru al Comunităţii Findhorn din Scoţia — arată că “în decursul ultimului secol a existat o emanaţie de informaţie şi concepte care fuseseră confidenţiale timp de secole în cadrul grupurilor oculte selecte”.68
Potrivit lui David Spangler, această emanaţie de informaţii a fost difuzată prin intermediul grupurilor precum Societatea Teozofică, Societatea Antropozofică (şcolile Rudolph Steiner /comunităţile Camphill Trust), Trustul Lucis, mişcările Noii Gândiri (de ex., Ştiinţa Creştină, tehnicile de vizualizare, puterea gândirii pozitive, conştiinţa prosperităţii, gândirea probabilistică, şi altele care folosesc “puterea minţii”), scrierile lui Teilhard de Chardin, coroborate cu răspândirea din finalul secolului al XX-lea al amalgamului de culturi şi credinţe din orient şi occident.69 Acestea constituie unele din temeliile de bază ale influenţelor din Noul Gnosticism. Multe dintre aceste influenţe au rădăcini în iniţiativele de avangardă ale Societăţii Teozofice înfiinţată în 1875; în vreme ce altele — cum ar fi scrierile lui Teilhard de Chardin — cu siguranţă trebuie să fi avut o receptare largă ca rezultat direct al activităţii Societăţii Teozofice în pornirea unei dezbateri despre evoluţia “spirituală” şi pionieratul în conceptul revoluţionar de “religie comparată”.
În restul acestei secţiuni, vom oferi detalii succinte despre grupările menţionate de David Spangler, care au un rol în analiza de faţă a mişcării istorice a Vechiului Gnosticism către cel Nou. Aceasta nu doar că va arăta locul lor în demersul istoric al strategiei satanice, ci va oferi şi exemple concrete despre modul în care această strategie operează. Chiar dacă unele dintre aceste grupări pot fi mai puţin cunoscute majorităţii cititorilor, influenţa lor cumulativă şi colectivă a fost uriaşă. Vom aborda aici chestiunea crainicilor secolului al XX-lea care le-au deschis calea, ajutând astfel la înflorirea unui Nou Gnosis.
1. Încrederea în Lucifer : moştenirea Alicei Bailey
Una dintre cele mai importante din toate emanaţiile Societăţii Teozofice a fost Lucis Trust. Cunoscut iniţial ca Lucifer Trust, acest grup a fost întemeiat de ex-teozofista Alice LaTrobe Bateman Bailey în 1922, ajungând să aibă mai multă influenţă în instituţii “respectabile” decât orice altă grupare desprinsă din Societatea Teozofică. Născută într-o familie înstărită din Manchester, Anglia, în 1880, ea a crescut în spiritul Bisericii Anglicane. La 15 ani, ea pretinde că a primit o vizită din partea unui străin misterios cu turban, ea bănuind că era Isus Hristos, acesta informând-o că trebuie să se pregătească pentru misiunea vieţii ei.
A lucrat o vreme pentru armata britanică în India, unde l-a întâlnit pe viitorul ei soţ, un student teolog care se pregătea pentru preoţie în Biserica Episcopală în S.U.A. După opt ani de mariaj, Bailey a divorţat din cauza comportamentului violent al soţului, curând după aceea venind în contact cu Societatea Teozofică din California. La una dintre întruniri a observat un portret pe perete şi l-a recunoscut pe vizitatorul misterios văzut în tinereţe. Pictura îl reprezenta pe unul dintre aşa-numiţii “Maeştrii ai Înălţării”, numit Kuthumi, care lucrase pentru H.P. Blavatsky. Trei ani mai târziu ea a fost contactată telepatic de încă unul dintre aceşti Maeştrii, Djwal Khul (Maestrul D.K.), iar acesta va fi începutul unei relaţii psihice prin care vreo douăzeci de cărţi vor fi “canalizate” din lumea spiritelor, în următorii treizeci de ani. Asta a produs iritare în Societatea Teozofică, mulţi dintre adepţii ei crezând că mesajele de la Maeştrii pot veni doar prin fondatoarea lor, H.P. Blavatsky. Până la urmă Bailey a fost alungată din Societatea Teozofică de Annie Besant, care era într-un proces de preluare a organizaţiei. Cu ea a plecat şi omul care avea să fie următorul ei soţ, Foster Bailey — un francmason de gradul al 33-lea şi scriitor despre învăţăturile masonice — şi împreună ei au înfiinţat Lucis Trust.
Lucis Trust a fost fondat pe concepţiile teozofice despre o viitoare despre o viitoare confederaţie religioasă mondială care va reuni Estul şi Vestul şi a unui viitor Învăţător al Lumii care va vesti o Eră de Aur pe pământ. De fapt, Alice Bailey a fost iniţiatoarea termenului “New Age”, care a fost adoptat de mişcarea modernă a neo-gnosticilor ca întruchipare a idealurilor oculte timpurii rosicruciene, teozofice şi alchimiste. Vasta ei lucrare în două volume, “Prozelitismul în New Age” (1944 şi 1955), oferă o “revelaţie profetică” cu iz artistic a condiţiilor din lume şi a forţelor spirituale care vor iniţia New Age câteva decenii mai târziu.
Ca grup ezoteric bine organizat gândit să dezvolte global filozofia neo-gnostică, acest Trust funcţionează şi ca organizaţie neguvernamentală oficială în cadrul Naţiunilor Unite, cunoscută ca “World Goodwill”, avându-şi sediul internaţional în Piaţa Naţiunilor Unite din New York,70 precum şi alte birouri în Geneva şi Londra. În 1923, Lucis Trust a format o societate ocultă numită Şcoala Arcane, iar mai târziu un institut educaţional numit Şcoala pentru Studii Ezoterice, situată în New York.71
Biografia oficială a Alicei Bailey,72 a fost scrisă de Sir John Sinclair, care fusese directorul britanic al Lucis Trust între 1957-1961. După moartea ei, în 1949, Lucis Trust a continuat să fie condus de al doilea soţ, Foster Bailey, scriitorul mason care a murit în 1977. Astăzi, acest Trust este încă cel mai admirat şi matur dintre toate societăţile ezoterice, în timp ce cele treizeci de cărţi Lucis “tematice” legate în obişnuitele lor coperte albastru-închis rămân best-seller pe scena neo-gnostică mondială.
2. Ştiinţa ocultă a lui Rudolph Steiner
O organizaţie autointitulată Societatea Antropozofică (de la cuvintele greceşti: anthropos, om şi sophos, înţelepciune) a fost fondată în Berlin în 1913 de fostul cap al Societăţii Teozofice Germane, Rudolph Steiner. Ca şi Alice Bailey, Steiner a venit în contact cu un “Maestru” ocult la o vârstă fragedă, iar asta l-a încurajat să-şi dezvolte puterile şi să se adâncească în chestiunile oculte.73 A petrecut, de asemenea, ceva timp ca iniţiat în “Ordinul Templierilor Orientului”, o societate care sprijinea magia sexuala Tantra şi care se mândrea să-l aibă în rândul membrilor pe Aleister Crowley.74
Steiner a plecat din Societatea Teozofică pentru că a simţit că este prea predispusă către tradiţia mistică răsăriteană; favoritele lui erau învăţăturile essenilor (grup religios iudaic), gnosticilor şi rosicrucienilor, pe care se şi bazează lucrările sale în general. Susţinând credinţa neo-gnostică că “essenii sunt puntea dintre mistere şi creştinism”,75 cărţile lui “Ştiinţa ocultă”, “Cunoştinţele Lumilor Superioare” şi “De la Budha la Hristos” sunt clasice ale literaturii ezoterice, elaborând istorisirile cosmice ale “Doctrinei secrete” de Helena Blavatsky, şi încurajând contactul cu entităţile neîntrupate prin folosirea unor forme ciudate de meditaţie, cunoaştere, gestică (cunoscută ca Eurhythmics) şi rituri naturale.
În 1904, Steiner a publicat o revistă intitulată “Lucifer-Gnosis”,76 iar interpretarea lui asupra Evangheliilor (despre care a scris multe cărţi) este bazată pe acelaşi gnosticism ezoteric care a afectat atâta Biserica timpurie. Aşa cum orice antropozof loial va afirma, Steiner susţinea că ţelul lui principal era să introducă în Occident conceptul reîncarnării. Astăzi, moştenirea sa ocultă este subtil infiltrată în societate de multe şcoli internaţionale “Waldorf” premiate şi prestigioase (peste 25 în Regatul Unit.) şi de comunităţile “Camphill Trust” pentru persoanele cu handicap. În spatele unor activităţi educaţionale inovatoare şi lăudate stă un program ezoteric de instruire în filozofia ocultă a lui Steiner, care îşi pretinde rădăcinile în religiile misterioase ale Greciei şi Persiei antice. Toţi membrii colectivului din instituţiile antropozofice — dintre care mulţi sunt oameni sinceri şi truditori — sunt puşi să ia parte la o instruire ocultă într-un “Curs inductiv” special. În unele dintre aceste instituţii, hărţile astrologice şi alte lucruri de divinizare ocultă sunt folosite pentru întocmirea rapoartelor şi estimarea elevilor.77
Cu privire la infiltrarea ocultismului în scena educaţională, şcolile Steiner se potrivesc perfect în filozofia Satanei despre timpurile din urmă ale New Age.78 Sunt modele de şcoli neo-gnostice — un fapt cu atât mai surprinzător, dacă ţinem seamă de numărul de creştini practicanţi care, amăgiţi de folosirea unui vocabular cvasi-creştin de către Steiner, persistă în a-şi trimite copiii la aceste instituţii.
3. Biserica Catolică Liberală şi ritualismul New Age
Biserica Catolică Liberală a fost întemeiată de preotul anglican James Ingall Wedgewood în London, în 1916. Un puternic lider în această sectă era C.W. Leadbeater, conducător şi al Societăţii Teozofice împreună cu Annie Besant. Chiar dacă mulţi oameni vor fi surprinşi de existenţa acestei secte, ea a fost un instrument al sincretizării creştinismului cu riturile şi ideile New Age. Ca şi în multe alte cazuri de astfel de grupări prea puţin cunoscute, adevărata semnificaţie stă în faptul că a emanat mulţi indivizi care au ajuns în fruntea altor organizaţii, care au fost influente în dezvoltarea ulterioară a ideologiei şi activităţii of New Age.
Biserica Catolică Liberală a fost dezvoltată pentru a oferi ritualuri sacre care să se alinieze conceptelor teozofice, precum “Maeştrii Înălţării”, aure şi culori. Detalii despre ritualurile lor sunt date în cartea lui C.W. Leadbeater „Ştiinţa sacramentelor” (Theosophical Publishing House, 1929). Un cercetător scria astfel: “Se spune că ritualurile invocă forţe psihice puternice”.79 În prezent, sunt trei ramuri liberal catolice În S.U.A., având circa 1500 membri. Mai există în Marea Britanie, Canada şi Olanda. În total sunt aproximativ 10.000 de membri în toată lumea.
4. Loja Acvilei Albe: precursoare a Mişcării New Age
Loja Acvilei Albe este un grup înfiinţat în 1934, fiind printre cele mai inspirate în crearea dinamismului mişcării neo-gnostice de astăzi. A fost fondată de Grace Cooke (m.1979), o spiritistă londoneză cu ani buni de activitate. Ea a fost “contactată” de un membru al unui grup de spirite numit Frăţia Polaire şi i s-a cerut să instruiască oamenii în propriul lor interes pentru venirea “Erei de Aur” pe pământ. Motivul pentru care această lojă se intitula “Acvila Albă” este acela că a fost înfiinţată la porunca unei entităţi-spirit numită Acvila Albă, care, se pretindea, a fost identificat în Apostolul Ioan şi autorul celor patru evanghelii. (S-a pretins adesea de gnosticii din toate timpurile că Ioan era unul dintre membrii lor, iar scrierile lui sunt recunoscute de ei ca fiind scrieri gnostice).
Cartierul general din Regatul Unit al Lojei Acvilei Albe se află în Liss, Hampshire, unde templul lor special proiectat este un obiectiv vizibil de la drumul principal. Slujbele lor pentru copii de la “Şcoala de duminică” sunt privite foarte bine de membri. În S.U.A., reşedinţa este lângă Montgomery, în Texas. Printre multele credinţe şi practici care au avut influenţă mondială în demersurile religioase din ultimele decenii sunt propovăduirea lui Dumnezeu ca Tată şi Mamă; conceptul de Hristos Cosmic care străluceşte în inima omului; practicarea astrologiei; exerciţii de “canalizare” psihică — prin care cineva poate contacta spirite — precum şi ceea ce ei denumesc “Cele Cinci Legi Cosmice” – Reîncarnare, Karma, Oportunitate, Corespondenţă şi Compensaţie.
Ca şi în cazul multor altora dintre aceste grupări, faptul este mai puţin ştiut şi nu spre lauda milioanelor de membri, însă asta nu-i ştirbeşte cu nimic influenţa. Un scolastic al mişcării religioase spunea: “[Ca] precursoare a Mişcării New Age, Loja Acvilei Albe rămâne o parte vitală a acesteia”.80 Aceste grupări “emanate” nu trebuie neapărat să fie vaste, însă au un efect deosebit deoarece ele au rânduit, în cel mai înalt grad, crema iniţiaţilor New Age, dintre care mulţi au întemeiat alte grupări similare, mai renumite.
5. Fundaţia Saint-Germain: piatră de temelie a New Age
Un alt precursor foarte important al Noului Gnosticism este Fundaţia Saint Germain înfiinţată de Guy Warren Ballard (1878-1939). După ce a devenit interesat de Societatea Teozofică, Ballard pretindea că a întâlnit un individ misterios, în 1930 la poalele Muntelui Shasta din California — un aşa zis “centru energetic” foarte vizitat de exploratorii New Age. Acest personaj s-a recomandat ca fiind Contele de Saint Germain, un nobil european din secolul al XVIII-lea care era foarte apreciat în comunitatea ocultă pentru isprăvile lui alchimiste şi pentru mai recentul său statut de “Maestru al Înălţării”, cunoscut drept Prinţul Rakocki. Într-o publicaţie neo-gnostică, Saint Germain este pomenit ca “Omul-minune al Europei, Lord al celei d A Şaptea Raze a Libertăţii, Ierarh al Erei Aquariene, Chezaş al Statelor Unite ale Americii, Iniţiator al Sufletelor în Ştiinţa şi Ritualul Transmutaţiei”.81
Ballard pretinde că această fantomă i-a vorbit la Muntele Shasta şi că el, Ballard, era omul potrivit la locul potrivit.82 Astfel că şi-a făcut treaba, iar Fundaţia Saint Germain a luat fiinţă. Învăţăturile “Maeştrilor Înălţării” transmise prin intermediul fundaţiei au constat îndeosebi în afirmaţia că “te poţi ruga, poţi medita, îl poţi contacta pe Dumnezeu. Dumnezeul tuturor dumnezeilor este în tine. Îl poţi contacta, dacă îţi doreşti asta… Isus este o uşă deschisă către conştiinţa de Hristos a individului — împărăţia lui Dumnezeu este, chiar acum, în interiorul tău”.83
Ei propovăduiau ideea că oamenii îi pot chema pe aceşti “Maeştrii” pentru a-i asista în contactarea “Dumnezeului lăuntric” — o prezenţă gen “SUNT AICI” — de la care se aflau “porunci” ori afirmaţii. După moartea lui Ballard din 1939, munca i-a fost continuată de văduva sa, Edna. Din 1988, organizaţia avea peste 300 de centre în S.U.A., emanând şi multe alte grupări care vor deveni baze ale Noului Gnosticism. Importanţa învăţăturilor Fundaţiei Saint Germain pentru strategia satanică este demonstrată de afirmaţia că ei “s-au mutat în şi au devenit influenţi pentru marea comunitate ocultă. În anii ’70, ei au devenit una din pietrele de temelie ale Mişcării New Age”.84
În anii ’50, Mark L. Prophet, un membru al Fundaţiei Saint Germain, a creat organizaţia “Puntea spre libertate” (Biserica New Age a Adevărului) şi “Farul libertăţii”. După moartea sa din 1973, soţia sa, Elizabeth Clare Prophet (cunoscută ca Guru Ma) a continuat să dirijeze ceea ce a devenit “Biserica Universală şi Triumfătoare”, editura Summit Lighthouse Press şi centrul educativ New Age – Summit University.
Un alt grup puternic influenţat de fundaţia lui Guy Ballard a fost Societatea Aetherius, care credea că “Maeştrii Înălţării” erau de fapt “Fraţii din Spaţiu” din alt sistem solar. Prin ei, termenul “canalizare” — tehnica contactului psihic cu entităţile-spirit — a ajuns să fie în vogă, dar despre el vom spune mai multe cu alte ocazii. Influenţa Fundaţiei Saint Germain nu poate fi trecută cu vederea. Grupurile care s-au desprins din ea “au dat Mişcării [New Age] orientarea către Maeştrii [Înălţării], fapt ce a dus la producerea a sute de cărţi cu material tematic în anii ’80”.85
Influenţa pe care aceste lucrări editoriale şi alte numeroase facţiuni le-au avut deasupra dezvoltării doctrinei diabolice este imensă. Şi totul s-a întâmplat de la contactul unui om cu o fiinţă-spirit la poalele unui munte în 1930.
6. Teilhard de Chardin: profetul Noului Gnosticism
Examinând un număr de grupări de bază cuprinzând fundalul Noului Gnosticism, demersul nostru ar fi incomplet fără o succintă privire asupra contribuţiei preoţilor iezuiţi francezi, contribuţie care a influenţat atât de mulţi indivizi şi organizaţii în ultimele decenii. Şi nu vorbim despre nişte organizaţii oarecare aici: chiar liderul Partidului Liberal Democrat din Regatul Unit, Paddy Ashdown, a dat un lung citat din Teilhard de Chardin în ultima parte a primului său discurs ca lider al conferinţei partidului. Aşa cum am notat mai devreme în acest capitol, psihologul David Spangler l-a numit pe Teilhard de Chardin (1881-1955) ca fiind unul din instrumentele prin care s-au dezvăluit informaţii şi concepţii care, iniţial, fuseseră confidenţiale în cadrul grupurilor secrete timp de secole. Nu este surprinzător, aşadar, să descoperim în munca acestui om punerea laolaltă a diferite curente din Noul Gnosticism: Teoria evoluţiei (deopotrivă ştiinţifică şi spiritualizată), utopismul socio-politic, misticismul, sincretismul, panteismul, monismul şi universalismul — adesea exprimate în noţiuni identificabile (precum “noosfera”, “Punctul Omega”, etc.,) care sunt stranii chiar şi în opera lui.
La începutul anilor ’80, o fastuoasă trecere în revistă a avocaţilor New Age s-a desfăşurat în S.U.A., în care lucrurile stăteau cam aşa: ” În capul listei, chiar deasupra lui Carl Gustav Jung, Abraham Maslow, Carl Rogers, Aldous Huxley, Roberto Assagioli şi Jiddu Krishnamurti, era numele lui Pierre Teilhard de Chardin.86 Într-un eseu intitulat “Universalul Hristos şi convergenţa religiilor”, Teilhard a trâmbiţat Noul Gnosticism când a vorbit despre “o convergenţă generală a religiilor spre un Hristos universal care, în mod fundamental, le satisface pe toate: aceasta îmi pare singura convertire posibilă a lumii şi singura formă în care o religie a viitorului poate fi concepută”.87
A fost aplicarea specifică lui a teoriei darwiniste a evoluţiei, care i-a întărit modul de gândire. Pentru că el nu a privit această teorie ca pe un concept ştiinţific oarecare, ci ca pe unul care putea fi spiritualizat într-o realitate cosmică. Odată scris acel eseu,88 el a pornit la elaborarea unei teorii pseudo-ştiinţifice a dezvoltării spirituale universale care va culmina în ceea ce el a denumit “Punctul Omega” — o concepţie universalistă a desăvârşirii istoriei omenirii. Darwinismul a furnizat neo-gnosticilor fundaţiile ştiinţifice ce se pare că respingeau conceptul unui Iehova Transcendent ca şi Creator. Teilhard a recunoscut acest lucru la începutul acestor revelaţii biologice ştiinţifice.89 Iar aici nu puteam avea o descriere mai elocventă a bătăliei spirituale dintre gnosticism şi creştinism: “O religie a pământului care este mobilizată împotriva unei religii a raiului”. Aşa cum Satana poate oferi numai promisiunea ieftină a unui viitor “rai pe pământ”, tot astfel poate furniza doar o jalnică religie pământească pentru a-şi atinge ţelul. Şi în scopul acceptării globale a acestei religii patetice, bazată pe Teoria evoluţiei, Teilhard de Chardin şi-a dedicat viaţa şi munca. După cum bine spunea profesorul Wolfgang Smith: “În mâinile lui Teilhard teoria darwinistă a fost transformată într-o religie bine împănată: de fapt a fost transformată într-un cult”.90 Cu o anume ocazie, Teilhard a scris o scrisoare în care îşi dezvăluie limpede intenţiile în acest domeniu:
“După cum ştiţi deja, ceea ce îmi domină interesul şi preocupările este efortul de a înfiinţa în mine însumi şi de a răspândi în jur o nouă religie (o puteţi numi un creştinism mai bun) în care persoana lui Dumnezeu încetează să mai fie marele stăpân neolitic al timpurilor trecute, pentru a deveni sufletul lumii; stadiul nostru religios şi cultural cere asta”.91
Din nou, vedem aici un pilon clasic al gnosticismului, care se pretinde a fi un “creştinism mai bun” — o formă superioară de religie, care nu are nevoie de o persoană a lui Dumnezeu, care este schiţată ca un domeniu al imaturităţii spirituale. Această “nouă religie” pe care o preconiza Teilhard de Chardin este acum realizată prin generaţia actuală; şi chiar în timpul vieţii lui, a putut să zărească cum începe să dea roade:
“Astăzi, mulţumită avansurilor făcute în observarea şi dezvoltarea gândirii noastre, Realitatea pe care aşa zişii mistici panteişti au simţit-o întotdeauna ridicându-se către raiul sufletelor, a început să câştige recunoaştere în rândul întregii omeniri”.92
Misticismul îmbrăţişat de Teilhard este universal şi şi-a câştigat admiratori din multe şi diferite culturi şi afilieri religioase. În timpul cât a stat în Deşertul Ordos din Mongolia, în anii ’20, a scris faimoasa sa “Liturghia lumii”, bazată pe un ritual lumea este sacrificată lui Dumnezeu printr-o rugăciune. Ca un comentariu interesant şi relevant asupra naturii sincretice a acestui rit mistic păgân, dr. Ursula King, fondatoarea Centrului Teilhard de Chardin din Londra şi lector în teologie la Universitatea din Leeds, a scris:
“un Lama tibetan, Anandagarika Govinda a evidenţiat că Deşertul Ordos se află într-o zonă care, de secole, este sub influenţa culturală a budismului tibetan. Din acest motiv el a explorat similitudinile dintre cartea sa “Liturghia lumii” şi sensul mistic din Mantra tibetană “Om mani padme hum”, precum şi cu anumite idei ale poemului budist Bodhicharyavatara, din secolul al XVII-lea. Toate aceste lucrări pun accente similare pe transformarea spirituală a materiei, a omului şi a lumii printr-un act de capitulare religioasă”.93
Scopul “transformării spirituale a materiei” este un concept gnostic fundamental, care a fost preocuparea alchimiei oculte timp de secole. Se pare că Teilhard a avut o relaţie specială cu budismul tibetan — o religie cu rădăcini ferme în tradiţia ocultă străveche. Când doi lama tibetani au fost intervievaţi în Templul Marelui Buda de Jad, în Shanghai, în anul 1942, cu Teilhard de faţă, unul din ei a spus:
„În orice caz, în pofida harului şi a misticismului său religios, Teilhard a fost impresionat de ideologii anticreştine precum marxismul (altă “religie pământeană”).” El a făcut în repetate rânduri menţiuni favorabile acestuia începând de prin anii ’20, după ce a întâlnit o femeie pe nume Ida Treat, o membră activă a Partidului Comunist Francez, cu care a devenit prieten pe viaţă.95 Aici observăm ceea ce se va dovedi a fi un fenomen repetat în demersul către apogeul întregii istorii: o alianţă nesfântă între două proiecte artificiale şi diferite (guvernarea mondială şi religia mondială) cu un interes mutual în spiritul Antihristului (conf. Celor două fiare din Capitolul 13 al Cărţii Apocalipsului). În sprijinul acestei afirmaţii, în decembrie 1966, sub titlul “Ateismul: două feluri de umanism”, Time Magazine scria:
“Mulţi gânditori comunişti europeni vorbesc pe un ton aprobator despre lucrările iezuitului francez Pierre Teilhard de Chardin, a cărui [carte] “Fenomenul Om” a fost recent publicată la Moscova”.96
De fapt, ediţia din Moscova a acestei cărţi a fost prefaţată cu o introducere de Roger Garaudy, care fusese teoretician şef al Partidului Comunist Francez — şi care a fost, interesant, invitat să ţină discursuri la Universitatea Iezuită din St. Louis, în decembrie 1966.97 Relaţia lui Teilhard cu China l-a adus în contact cu dezvoltarea incipientă a marxismului de aici; iar Ursula King arată acest lucru:
“Teilhard ştia mai multe despre dezvoltarea forţelor comuniste din China decât s-ar aştepta cineva. El ştia de multă vreme despre atracţia puternică a marxismului şi multe din eseurile lui se referă la forţa interioară şi la activarea puterii crezului marxist în dezvoltarea omului şi a lumii”.98
Aici vedem iarăşi în acţiune utopismul politic al neo-gnosticismului. Atât Teilhard, cât şi Marx au fost influenţaţi de Teoria evoluţiei, amândoi susţinând ideea unui trecut fără Căderea (din Eden) spre păcat şi nelegiuire, în timp ce promiteau un viitor fără Judecata divină. Nu este nesemnificativ faptul că ediţia engleză a “Fenomenului Om” conţinea o prefaţă scrisă de ateul, omul de ştiinţă, fondatorul UNESCO şi propagatorul Teoriei evoluţioniste – Sir Julian Huxley, nepotul lui Sir Thomas Huxley. În legătură cu acest fapt, merită să menţionăm că Teilhard însuşi a fost una din figurile cheie implicate în frauda “Omul din Piltdown” din 1912, în care, prin descoperirea unor fosile false, s-a încercat afirmarea unei aşa numite “verigi lipsă” dintre maimuţe şi oameni — o escrocherie care a rămas în mod scandalos nedescoperită până în 1953. Malcolm Bowden, în cartea sa de investigaţii “Oameni maimuţă: fapt sau aberaţie?”, arată limpede că degetul acuzator se îndreaptă hotărât, dacă nu chiar concludent, spre Teilhard ca şi căpetenie a acestei şarlatanii.99
Este semnificativ pentru subiectul studiului nostru că scrierile şi filozofia lui Pierre Teilhard de Chardin i-au inspirat atât de mult pe mistici, evoluţionişti, socialişti utopici, budişti tibetani, lideri politici, membrii ai New Age, atei şi oameni de ştiinţă deopotrivă. Răspândirea apreciabilă şi influenţa învăţăturilor lui Teilhard de Chardin pot fi observate în faptul că până şi lideri mondiali precum Mihail Gorbaciov (fost preşedinte al U.R.S.S. şi acum preşedinte al Crucii/Semilunii Verzi Internaţionale) au folosit terminologia unică în operele lui Teilhard. Într-un buletin internaţional de ştiri din revista “Time”, se arată că:
“Gorbaciov poate fi singurul lider mondial care foloseşte cuvântul noosferă (termen referitor la conştiinţa umană aşa cum relaţionează ea cu biosfera) într-un discurs de amploare”.100
Mihail Gorbaciov – fondator al Forumului State of the World (Starea lumii)- este mai mult decât un lider politic şi autointitulat apărător internaţional al mediului înconjurător. El a fost (şi a rămas până astăzi) unul din actorii principali în reţeaua ocultă globală de intrigi care are ca scop făurirea “Noii Ordini Mondiale”, ca promisiune a guvernării secrete mondiale — care poate fi la fel de bine punctul culminant al planului final al Satanei pentru prezenta epocă a răului.
Adevăratul interes al lui Teilhard de Chardin este ca învăţătura sa să furnizeze un fond filozofic pentru toate acele tendinţe gnostice care caută astăzi să dezvolte o religie globală, un climat ştiinţific şi politic care să conducă la anihilarea conceptului de Dumnezeu Transcendent, Judecător şi Suveran înfăţişat în Biblie şi la stabilirea unei domnii satanice a păcii şi dreptăţii pe pământ.
7. Receptiv şi drogat: potopul culturii drogului din anii ’60
Cu toate că vom dezvolta acest subiect în următorul capitol, această secţiune despre germenii satanici ai denaturării din secolul al XX-lea ar fi incompletă fără menţionarea în final a importanţei fundamentale a evenimentelor globale care au avut loc în anii ’60. În acea vreme, o nouă formă de anti-cultură s-a format, îndemnând tineretul acelei perioade spre o infestare masivă cu influenţe demonice şi comportament foarte depravat. Un loc central l-au avut drogurile halucinogene şi dăunătoare minţii, precum marijuana, gudronul de canabis, Lysergic Acid Dithylamide (LSD), di-Methyl Tryptamine (DMT), mescalina, peyote şi alte amestecuri.
Uzul acestor substanţe la o asemenea scară — şi este încă o industrie în creştere până în ziua de azi — a adus milioane de tineri şi oameni labili sub sceptrul unor influenţe care erau de o importanţă fundamentală pentru strategia satanică în acest punct al istoriei. Mai întâi, i-a făcut pe oameni să îşi denatureze conştiinţa de bună voie şi să intre astfel în stări în care ei puteau intra mai lesne în contact cu spirite malefice, o mascaradă de fiinţe dezorientate care aveau să asiste la naşterea New Age/Noii Ordini Mondiale (mai multe despre aceasta în capitolul următor). În al doilea rând, uzul acestor droguri a propagat ideea că creştinismul “obişnuit” era de o speţă inferioară, iar atingerea unor experienţe mistice era posibilă doar printr-o astfel de alterare a conştiinţei. Pe urmă s-a descoperit că anumite practici de meditaţie pot produce cam aceleaşi efecte ca drogurile, care deschiseseră calea pentru aceste “profunde” experienţe religioase. În al treilea rând, a amestecat conceptele teozofice şi cele ale religiei orientale, printr-o astfel de activitate ajungându-se la interceptarea “Dumnezeului lăuntric”. În al patrulea rând, a dus spre o izbucnire a puterii maselor oamenilor, prin încurajarea revoltei împotriva autorităţii şi moralităţii înrădăcinate în Biblie, croind drumul către revoluţia sexuală şi “drepturi umane democratice”, precum avortul la cerere. În fine, cultura drogului din anii ’60 a perpetuat noţiunea conform căreia mult dorita Eră de Aur a păcii şi dreptăţii poate fi făurită pe pământ — era posibil, după cum spunea un psiholog care apăra aceste demersuri.101
Chiar şi în acel timp, sentimentul mocnit era mişcarea avea să ducă la o masivă schimbare globală ce va inaugura New Age. Grupurile “Acid-Rock” (influenţat de LSD) precum Grateful Dead, Country Joe and the Fish, Captain Beefheart and his Magic Band, Jefferson Airplane şi Quicksilver Messenger Service au reflectat această mişcare în versurile lor, exercitând o vastă influenţă asupra auditoriului lor. Întregul accent s-a pus pe “zăpăceşte-ţi mintea”. Un cântec de succes în topuri din 1967, intitulat “San Francisco”, afirma aşa ceva. Şi “vibraţie ciudată” a fost.
Unii cititori îşi pot aminti de reportajele de ştiri despre uriaşul festival rock cu baze în utopism de la Woodstock, în S.U.A., din 1969, care a adus în zona înconjurătoare o încetare a activităţilor pe zeci de mile. La această adunare, peste un milion de oameni au picat, ca intraţi în transă, în aburii marijuanei, ţinând terapii de grup maraton, citindu-şi unii altora astrograme şi în cărţile de tarot, ascultând acordurile hipnotice ale muzicii acid-rock şi instruindu-se în practicarea Kundalini Yoga, a meditaţiei Vippasana şi o mulţime de alte practici ezoterice. Binecunoscutul şi percutantul cântec “Woodstock”, scris de cântăreaţa Joni Mitchell, a fost imnul festivalului; şi gândurile neo-gnostice din spatele lui sunt clar zugrăvite în versurile:
“…Gonna camp out on the land and set my soul free.
We are stardust (billion year-old carbon)
And we are golden (caught in the Devil’s bargain)
And we”ve got to get ourselves back to the Garden”.102
“…Voi ridica cortul în câmp şi-mi voi elibera sufletul.
Suntem praf stelar (bătrân carbon de miliarde de ani)
Şi suntem aurii (prinşi în mrejele Diavolului)
Şi ne vom întoarce înapoi la Grădină “.102
Această “grădină” aici este grădina Edenului, pe care ocultistul, alchimistul, magicianul şi gnosticul vor căuta mereu să o aducă pe pământ. Avem aici diferenţa primordială între calea murdară a gnosticismului şi cea sfinţită a lui Hristos. Gnosticul încearcă mereu să se întoarcă la condiţiile din Eden, să creeze raiul pe pământ prin puterea lui colectivă. Dar creştinul ştie că o întoarcere la Eden ar fi un pas înapoi, aşa că — cu răbdare şi credinţă — el aşteaptă înfăptuirea tuturor lucrurilor prin graţia Creatorului său.
Influenţele mistice şi gnostice ale halucinanţilor ani ’60 s-au mutat din îngrădirea lor iniţială de grupuri “delimitate” şi organizaţii ezoterice spre o înflorire internaţională apreciabilă, iar astăzi pot fi observate în multe zone ale vieţii cotidiene. Cum “copiii florilor” din acea perioadă au crescut, ei şi-au luat locul în societate, răspândindu-şi doctrina pe unde au ajuns şi influenţând astfel metodele diverselor lor ocupaţii profesionale. Pentru că, deşi şi-au tuns părul şi s-au îmbrăcat în costume, au continuat să se implice în practicile “extinderii mentale” care jucase un rol însemnat în anii formării lor — un fapt care a fost bine documentat în cartea “Conspiraţia Aquariană: transformări personale şi sociale în anii ’80”, a cercetătoarei New Age Marilyn Ferguson.103 Mai mult decât atât, copiii anilor ’60 au devenit familişti, iar copiii lor au deprins, la rândul lor, obiceiurile legate ciuperca magică (halucinogenă), mandala şi meditaţie. Astfel, nu numai că acei hippies fumători de „iarbă”, cu minţile tulburate, ascultători de acid-rock din anii ’60 au acum poziţii puternice în guvernare, medicină, psihiatrie, informatică, educaţie şi afaceri; dar şi copiii lor, ajung la maturitate şi îşi găsesc locul lume. Două generaţii de copii ai New Age au ajuns acum la majorat, iar efectele globale le vom descoperi în următorul capitol. După cum fizicianul New Age, Dr. Fritjof Capra de la Universitatea Berkeley afirma:
“Mişcările sociale din anii ’60 şi ’70 reprezintă un avânt al culturii, care acum este pregătită pentru trecerea la o eră solară”.104
Ce este această “eră solară” spre care se spune că ne îndreptăm? Scriitorul neo-gnostic de origine mexicană José Arguelles — care prezicea că va fi o “Armonie convergentă” globală de energie psihică pe 16 şi 17 august 1987, bazându-se pe o străveche profeţie Hopi indiană — susţine că New Age din zodia Vărsătorului este o “eră solară” care va înlocui formele poluante de producţie a energiei cu energia solară şi o înţelegere a acesteia.105 În esenţă, “Era solară” este un termen neo-gnostic isteţ codificat, folosit pentru a se referi la acest New Age care răsare— era în care Zeul-Soare, dătătorul luminii – Lucifer, “lumina” împlinită a rosicrucianismului şi francmasoneriei — vor fi forţa dominantă. Spre îndeplinirea acestui eveniment s-au concentrat influenţele oculte ale anilor ’60.
CONCLUZIE
În documentul de faţă, am enumerat unele dintre elementele majore care au influenţat modul în care anumite idei umane, filozofii, mişcări şi discipline au fost infiltrate de puterile întunericului în sânul naţiunilor occidentale — naţiuni care în prealabil aderaseră, cel puţin cu numele, la creştinism. Efectul acestor demersuri a fost încâlcirea lucrurilor la scară globală în sferele ştiinţifice, teologice, educaţionale, medicale, politice şi religioase, pentru a pregăti calea neo-gnosticism de astăzi şi pentru evenimentele catastrofale a ultimului sfert al secolului al XX-lea. Poate că acum vom începe să evaluăm magnitudinea globală a proiectelor Satanei în această eră a răului.
1 Kurt Rudolph, Gnosis: The Nature and History of Gnosticism (Harper & Row, 1987), p.368.
2 Merrill C. Tenney (ed.), The Pictorial Encyclopedia of the Bible (Zondervan, 1975), Vol.2, p.737.
3 J.L. Mosheim, An Ecclesiastical History, Ancient & Modern, from the Birth of Christ to the Beginning of the Eighteenth Century (Blackie, Fullarton & Co., 1827), Vol.I, p.38. This history is highly recommended. It was R.L. Dabney’s favourite church history work. It is only available at the present time in second hand bookshops, as there is no current published edition. Do seek it out.
4 F.L. Cross & E.A. Livingstone (eds.), The Oxford Dictionary of the Christian Church (OUP, 1983), p.184.
5 Mircea Eliade (ed.), Encyclopedia of Religion (Macmillan, 1987), Vol.12, p.476.
6 See the translation of the Fama Fraternitatis in Frances Yates, The Rosicrucian Enlightenment (Routledge & Kegan Paul, 1978), pp.249-250.
7 J.L. Mosheim, op. cit., Vol.II, pp.164-165.
8 Chambers’s Encyclopaedia, Vol.I, (George Newnes, 1963), p.229.
9 Quoted in Lyall Watson, Lifetide (Hodder & Stoughton, 1979), p.158.
10 Tobias Churton, op. cit., p.151.
11 Ibid.
12 It should be said that there are a large number of Christians today who unwittingly hold to an eschatology somewhat akin to that of the Gnostic, Cerinthus!
13 Frances Yates, The Rosicrucian Enlightenment (Routledge & Kegan Paul, 1972), p.57.
14 Peter Lemesurier, This New Age Business: The Story of the Ancient and Continuing Quest to Bring Down Heaven to Earth (Findhorn Press, 1990), p.178.
15 Christopher McIntosh, The Rosecross and the Age of Reason: 18th century Rosicrucianism in Central Europe and its Relationship to the Enlightenment (E.J. Brill, 1992), pp.34-35.
16 Frances A. Yates, ibid., p.232.
17 Ibid., p.233.
18 Chambers English Dictionary, (Chambers, 1988), p.710.
19 Walter A. Elwell (ed.), Evangelical Dictionary of Theology (Marshall Pickering, 1984), p.355.
20 Christopher McIntosh, The Rosecross and the Age of Reason: 18th century Rosicrucianism in Central Europe and its Relationship to the Enlightenment (E.J. Brill, 1992), p.26.
21 Basil Willey, The Seventeenth Century Background: Studies in the Thought of the Age in Relation to Poetry and Religion (Routledge & Kegan Paul, 1986), p.73.
22 Adrian Desmond & James Moore, Darwin (Michael Joseph, 1991), p.xxi.
23 Wallace Johnson, Evolution? (TAN Books, 1992), p.114.
24 Ibid., p.387.
25 Wolfgang Smith, Teilhardism and the New Religion: A Thorough Analysis of the Teachings of Pierre Teilhard de Chardin, (TAN books, 1988), pp.242-243. This book cannot be recommended highly enough. It is a devastating critique of one of the main perpetrators of Neo-Gnostic philosophy, and a masterful debunking of Evolution Theory.
26 Julian Huxley, “Evolution and Genetics”, quoted in J.R. Newman (ed.), What is Science? (Simon & Schuster, 1955), p.272.
27 A. Hellemans & B. Bunch, The Timetables of Science (Simon & Schuster, 1988), p.362.
28 Quoted in The Unseen Hand: An Introduction to the Conspiratorial View of History (Publius Press, 1985), p.362.
29 Peter Lemesurier, This New Age Business: The Story of the Ancient and Continuing Quest to Bring Down Heaven on Earth (Findhorn Press, 1990), pp.183-195. Notice the title of this book — that “bringing down of heaven onto the earth” again. We will also later come to appreciate that Adolf Hitler was just as avid a Neo-Gnostic as Mr. Lemesurier.
30 J. Gresham Machen, Christianity and Liberalism (Eerdmans, 1923), pp.62-63. This is one of the most thorough refutations of theological liberalism, showing that it and Christianity are really two entirely different religions.
31 Kurt Rudolph, Gnosis: The Nature and History of Gnosticism (Harper & Row, 1987), p.368.
32 Mircea Eliade (ed.), The Encyclopedia of Religion (Macmillan, 1987), Vol.5, p.576. See also Chambers Biographical Dictionary, p.1099.
33 Rev. (sic) William Hamilton writing in Playboy, August 1966, p.84.
34 The Oxford Dictionary of the Christian Church, op.cit., p.324.
35 J.D. Douglas (ed.), New International Dictionary of the Christian Church (Zondervan, 1974), p.249.
36 Chambers’s Encyclopaedia (George Newnes, 1963 edition), Vol.III, p.808.
37 J.D. Douglas (ed.), The New International Dictionary of the Christian Church (Zondervan, 1974), p.777.
38 Nicolas Goodrick-Clarke, The Occult Roots of Nazism: The Ariosophists of Austria and Germany, 1890-1935 (Aquarian Press, 1985), note on dust jacket.
39 Nigel Pennick, Hitler’s Secret Sciences: His Quest for the Hidden Knowledge of the Ancients (Neville Spearman, 1981), pp.104-5.
40 Nesta H. Webster, Secret Societies and Subvervsive Movements (Christian Book Club of America, fp.1924), p.254.
41 Mircea Eliade (ed.), The Encyclopedia of Religion (Macmillan, 1987), Vol.5, p.576.
42 Nesta H. Webster, Secret Societies, op. cit., p.268. For further information, read Nesta Webster’s other books, The Socialist Network (Bloomfield Books, fp.1926), and World Revolution (Bloomfield Books, fp.1921).
43 For a thorough introduction to this vast subject area, see A. Ralph Epperson, The Unseen Hand: An Introduction to the Conspiratorial View of History (Publius Press, 1985), 488pp.
44 For an instructive example of God’s disapproval of people-power, see 1 Sam.8:4-22. There, the people decided that God’s way of government was not good enough and that they wanted a human ruler of their own making. It is highly significant that it was not their rejection of their original Divinely-appointed ruler, Samuel, for which the Lord upbraided them, but rather their implicit rejection of God Himself.
45 Ian T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New World Order (TFE Publishing, 1987), pp.31-32.
46 Jan van der Linden, The Inner Life of the United Nations (School for Esoteric Studies Inc., n.d.), pp.3-4. This occult college is an offshoot of theosophist Alice Bailey’s Lucis Trust (formerly the Lucifer Trust), about which more later.
47 John R. Hinnells (ed.), The Penguin Dictionary of Religions (Penguin, 1984), p.161.
48 F.L. Battles (trans.), John Calvin: Institutes of the Christian Religion, Book II, chapter v, §19, (Westminster Press, 1960), Vol.I, p.340.
49 William Perkins, “An Exhortation to Repentance: Sermon on Zephaniah 2:1-2″, in Perkins” Workes, 1604, Vol.III, p.416.
50 James Webb, The Occult Establishment (Open Court, 1976), p.418.
51 Peter Russell, The White Hole in Time: Our Future Evolution and the Meaning of Now (Aquarian Press, 1992), p.178.
52 J.L. Mosheim, op. cit., Vol.I, p.39.
53 Wolfgang Smith, Teilhardism and the New Religion (TAN Books, 1988), p.238.
54 See, for example, J.E. Lovelock, Gaia (Oxford University Press, 1979).
55 Barbara G. Walker (ed.), The Woman’s Encyclopedia of Myths and Secrets (Harper & Row, 1983), p.332.
56 C.G. Jung, Psychology and Alchemy (Routledge & Kegan Paul, 1957), p.329.
57 Philip Mauro, The Number of Man: The Climax of Civilisation (Morgan & Scott, 1910), p.53.
58 James Webb, The Occult Underground (Open Court, 1974), p.91.
59 James Webb, The Flight from Reason (Macdonald, 1971), p.52.
60 Krishnamurti continued to disseminate his personal philosophy in large tent-meetings held every year at boarding schools which he founded in Hampshire, U.K., India and the U.S., until his death in 1987.
61 John R. Hinnells (ed.), Dictionary of Religions (Penguin, 1984), p.329.
62 Stephan A. Hoeller, The Gnostic Jung and the Seven Sermons to the Dead (Quest Books, 1982), p.26.
63 J. Gordon Melton, New Age Almanac (Visible Ink, 1991), p.32.
64 Ibid.
65 From the Preface to H.P. Blavatsky, The Secret Doctrine (Quest Books, 1966), p.xvii.
66 It is interesting that Satan and his followers so often leave such obvious clues to their true identity scattered like confetti around their concerns. It is almost as if the Old Serpent is confidently goading people into a paper chase on the trail to uncovering his evil designs.
67 Peter Lemesurier, op. cit., p.183.
68 David Spangler, Revelation: The Birth of a New Age (Findhorn Press, 1971), p.124.
69 Ibid. The blending of the cultures and beliefs of East and West will be discussed in Chapter 9 on the subject of mysticism. “New Thought” techniques will be examined in Chapter 11 under the “mind-sciences”.
70 The full address, for those who may wish to verify this, is 866, United Nations Plaza, Suite 566-7, New York 10017-1888, U.S.A.
71 The School for Esoteric Studies, Suite 1903, 425, Madison Avenue, New York, NY 10017, U.S.A.
72 John Sinclair, The Alice Bailey Inheritance (Turnstone Press, 1984).
73 Colin Wilson, Rudolf Steiner: The Man and his Vision (Aquarian Press, 1985), pp.43-44.
74 For details of Steiner’s involvement in the Order of the Templars of the Orient, see James Webb, The Occult Establishment (Open Court, 1978), p.489.
75 Frederick Hiebel, Treasures of Biblical Research and the Conscience of the Times (Anthroposophic Press, 1970), p.9.
76 Robert A. McDermott (ed.), The Essential Steiner (Harper & Row, 1984), p.27-28.
77 The present author’s wife, before she became a follower of Jesus Christ, worked as a music teacher in the Rudolf Steiner School in York, where astrological information was used in this way.
78 Even the Findhorn Community contains a Rudolf Steiner School.
79 Leslie Shepard (ed.), Encyclopedia of Occultism and Parapsychology (Gale Research, 1978), Vol.1, pp.526-527.
80 J. Gordon Melton, New Age Encyclopedia (Gale Research, 1990), p.493.
81 Elizabeth Clare Prophet, Prayer and Meditation: Jesus and Kuthumi (Summit Press, 1963), p.4, illustration.
82 J. Gordon Melton, New Age Encyclopedia (Gale Research, 1990), p.58.
83 Elizabeth Clare Prophet, op. cit., inside cover.
84 J. Gordon Melton, New Age Encyclopedia, p.59.
85 Ibid.
86 Marilyn Ferguson, The Aquarian Conspiracy: Personal and Social Transformation in the 1980s (Granada-Paladin, 1982), p.463. The contribution of these characters to the New Gnosticism will be examined in later chapters.
87 Pierre Teilhard de Chardin, Christianity and Evolution (Collins, 1971), p.130.
88 John Ferguson, An Illustrated Encyclopaedia of Mysticism and the Mystery Religions (Thames & Hudson, 1976), p.192.
89 Pierre Teilhard de Chardin, Science and Christ (Collins, 1968), p.120.
90 Wolfgang Smith, Teilhardism and the New Religion (TAN Books, 1988), p.219.
91 Quoted in ibid., p.210.
92 Pierre Teilhard de Chardin, The Heart of the Matter (Collins, 1978), p.211.
93 Ursula King, Towards a New Mysticism (Collins, 1980), p.61.
94 C. Rivière, Teilhard, Claudel et Mauriac (Paris, 1963), quoted in Ursula King, op. cit., pp.83-84.
95 Ursula King, op. cit., p.264, n.115.
96 Quoted in John Cotter, A Study in Syncretism: The Background and Apparatus of the Emerging One-World Church (Canadian Intelligence Publications, 1979), p.37.
97 Ibid.
98 Ursula King, op. cit., pp.82-83.
99 Malcolm Bowden, Ape Men: Fact or Fallacy? (Sovereign Publications, 1977).
100 Time Magazine, September 6th, 1993, p.50.
101 John Heider, “Catharsis in Human Potential Encounter”, Journal of Humanistic Psychology, No.14, 1974. Quoted in John Rowan, Ordinary Ecstasy: Humanistic Psychology in Action, (Routledge & Kegan Paul, 1976), p.103.
102 This song was also recorded by the rock group “Matthew’s Southern Comfort”.
103 Marilyn Ferguson, The Aquarian Conspiracy: Personal and Social Transformation in the 1980s, (Granada/Paladin, 1982), 494pp.
104 Fritjof Capra, The Turning Point: Science, Society and the Rising Culture (Flamingo, 1982), p.466.
105 See José Arguelles, The Transformative Vision: Reflections on the Nature and History of Human Expression (Shambhala, 1975). Take careful note of the name of the publisher of this book. It will recur in a highly significant context in the following chapter.
(courtesy of www.diakrisis.org)
