Denumirea de Ebionit apare pentru prima dată la Irineus (c. 180-190). A fost preluat, probabil de la acesta, de către Hippolite (c. 225- 235) şi Origene (? AD 254), care au introdus pentru prima dată şi o explicaţie a denumirii. Unii scriitori au oferit diverse explicaţii (de ex., Eus ?c. 340); în timp ce alţi scriitori au inventat un lider, „Ebion”, după care ar fi fost numită secta (cf. Philastrius, Pseudo-Tertullian, Pseudo-Jerome, Isidor al Spaniei, etc.)
Aceste explicaţii îşi au obârşia în tendinţa de a data Ebionismul, sau existenţa fondatorului său, cât mai departe în istorie. Astfel, „Ebionitul” era (după propriile afirmaţii) omul „sărac” (oRaT), acela care în mod voluntar s-a străduit să respecte preceptele Stăpânului său (Matei X. 9) în vremurile apostolice (Faptele Apostolilor IV. 34-37; cf. Epifanie, Haer. Xxx.c. 17); corectitudinea etimologiei nu este negată de dispreţul patristic care a derivat denumirea din „sărăcie intelectuală” sau din „vederi joase şi inferioare despre Cristos” (vezi Eus. H. E. iii. 27; Origene, de Prince. Şi contr. Cel. ii. c. 4; Ignaţiu., Ep. Ad Philadelph. C. 6, revizuire mai lungă). Despre „Ebion”, iniţial personificat de Tertullian, se spunea că ar fi fost un ucenic al lui Cerinthus şi că Evanghelia Sfântului Ioan ar fi fost îndreptată direct împotriva amândurora. De asemenea, se spunea că Sf. Pavel şi Sf. Luca ar fi vorbit şi scris împotriva Ebioniţilor. „Constituţiile Apostolice” 284 (vi. c. 6) le-au descoperit urma înapoi în vremurile apostolice; Theodoret (Haer. Fab. ii. c. 2) i-a atribuit domniei lui Domiţian (AD 81-96). Existenţa unui „Ebion” este acum o teorie depăşită. Ebionismul, ca şi gnosticismul, nu a avut un fondator anume; dar probabil că este, cu unele rezerve, adevărat că locul lui de naştere a fost Ţara Sfântă şi că existenţa lui a fost contemporană cu începutul Bisericii Creştine. O înclinaţie înspre Ebionism a existat încă de la început; treptat însă, ea a luat formă şi s-a dezvoltat în două tipuri specifice care, puţin după aceea, au devenit demne de luat în seamă.
Referinţele la Biserica din Ierusalim din Fapte dovedesc cât de puternic era zelul pentru Legea lui Moise printre iudeii convertiţi la creştinism. După căderea Ierusalimului (70 AD), biserica s-a format la Pella sub Symeon şi creştinii iudei au fost puşi faţă în faţă cu două realităţi covârşitoare: în primul rând, din cauză că templul fusese distrus şi ţinerea Legii şi a orânduielilor ei era posibilă numai în parte, existau motive valide pentru a se îndoi de necesitatea păstrării restului Legii; în al doilea rând, dacă ei adoptau această viziune, trebuiau să se aştepte să-şi găsească în iudei duşmanii cei mai aprigi. În calitate de creştini, aşteptaseră o judecată prezisă de Cristos şi, dând curs sfatului Său, fugiseră din oraş. Şi previziunea şi actul în sine le-au displăcut iudeilor, după cum se vede nu numai din termenul plin de dispreţ (Minim) cu care îi desemnau pe creştinii iudei (Gr䴺, Gesch. d. Juden. iv. p. 89, etc.), ci şi din contribuţia pe care au avut-o la moartea bătrânului episcop Symeon (106 AD). Breşa s-a lărgit încă şi mai mult prin refuzul creştinilor iudei de a lua parte la frământările naţionale- mai ales, aceea a lui Bar-Cocheba (132 AD) împotriva romanilor, prin torturile suferite din cauza refuzului lor şi, în cele din urmă, prin ridicarea oraşului Aelia Capitolina (138 AD) pe ruinele Ierusalimului. Evreilor li s-a interzis accesul în acest oraş; de cealaltă parte, creştinii iudei şi dintre Neamuri care s-au îngrămădit acolo citeau în decretul imperial al lui Hadrian despre abolirea celor mai distinctive ritualuri iudaice, care, practic, însemna că ei erau de acord cu numirea în funcţia de episcop al lor a unui bărbat necircumcis, dintre Neamuri, pe nume Mark (Eus., H. E. iv. 6). Schimbări care până atunci se produceau treptat, dintr-o dată şi-au accelerat ritmul. Creştinii iudei, cu predilecţii pentru creştinismul Neamurilor şi pentru libertatea acestuia prin comparaţie cu cel iudaic, aveau cale deschisă înainte; alţii, încercând să fie şi iudei şi creştini, au sfârşit în a nu fi nici una nici alta şi s-au expus astfel dispreţului din partea ambelor părţi: şi a Rabinului şi a creştinilor (Gr䴺, p. 433); alţii s-au îndepărtat tot mai mult de creştinism şi s-au apropiat din ce în ce mai mult de iudaismul pur. Ebioniţii fac parte din rândurile celor din urmă. Până în timpul lui Traian (96-117), anumite evenimente politice le dăduseră o organizare bine definită, iar poziţia lor ca sectă opusă creştinismului Neamurilor s-a stabilizat prin actele care au culminat cu ridicarea Aelia Capitolina.
Ebioniţii erau cunoscuţi datorită unor alte nume, cum ar fi „Homuncioniţi” (Gk. „Anthropieni” sau „Anthropolatrieni”) în legătură cu vederile lor cristologice, „Peratici” în legătură cu aşezarea lor în Pereea, şi „Symmachieni” datorită unuia dintre oamenii lor de litere ale cărui scrieri au ajuns până la noi. [SYMMACHUS (2)]. Cunoaşterea limbii ebraice era pe atunci rezervată doar câtorva, iar versiunea grecească a Vechiului Testament era produsă pentru beneficiul celor care negau LXX adoptat de creştinii ortodocşi, sau versiunile greceşti ale lui Aquila şi Theodoţiu acceptate de iudei. Multe, dacă nu cumva cele mai multe, dintre îmbunătăţirile făcute de Vulgata asupra LXX se datorează versiunii ebionite (Field, Origenis Hexaplarum quae saspersunt, Prefaţă).
Ebionismul se prezintă în două subtipuri de bază, unul timpuriu şi unul târziu, primul dintre acestea fiind desemnat ca Ebionism propriu-zis sau fariseic, iar cel din urmă ca Ebionism esenic sau gnostic. Cel timpuriu poate fi regăsit în scrierile lui Iustin Martirul, Irineus, Hippolite, Tertullian etc.; cel târziu în special în scrierile lui Epifanie.
(a) Ebionismul propriu-zis. Termenul exprimă în mod convenţional opiniile şi practicile descendenţilor iudaizatorilor din vremea apostolilor şi este foarte puţin diferit de Iudaism. Iudaismul nu însemna pentru ei atât de mult o pregătire pentru creştinism cât o instituţie veşnic bună în sine şi uşor modificată de creştinism. Oricare era meritul creştinismului, el poseda continuarea şi suplimentul iudaismului. Divinitatea Vechiului Legământ era singura garanţie validă a adevărului Celui Nou. De aceea, aceşti Ebioniţi aveau tendinţa să ridice Vechiul Testament la seama Noului Testament, să-i preamărească pe Moise şi pe profeţi şi să-l facă pe Isus Cristos să fie „nimic mai mult decât un Solomon sau un Iona” (Tertull. de Carne Christi, c. 18). Neprihănirea dată de lege era pentru ei cea mai înaltă formă de perfecţiune; Ierusalimul pământesc, în pofida distrugerii sale, era un obiect de adoraţie „ca şi cum era casa lui Dumnezeu” (Iren. adv. Haer. i. c. 22 [al. c. 26]); restaurarea lui va avea loc în Împărăţia milenară a lui Mesia, când evreii se vor întoarce în el ca popor ales al lui Dumnezeu. Ebioniţii împărţeau viaţa lui Isus în două, prima, cea dinainte şi a doua, cea de după botezul său. Ca şi Cerinthus şi Carpocrates, îl reprezentau ca „fiind fiul lui Iosif şi al Mariei, după cursul obişnuit al generaţiei umane” (Irineus, I.c.). Ei nu recunoşteau naşterea lui Isus dintr-o fecioară, traducând cuvântul original din Isaia 7.14 cu „neaniV”, nu cu „pargenoV”. El era „un simplu om, cu nimic mai mult decât un descendent al lui David şi nu şi fiul lui Dumnezeu” (Tert. C. 14). Dar, la botezul său, a avut loc o mare schimbare. Evenimentul este descris în „Evanghelia după evrei”, în vogă printre ei, şi această descriere este o expansiune alterată a evangheliei Sf. Matei (iii. 13, 14). Vocea din cer a spus nu doar cuvintele consemnate de evanghelist, ci şi cuvintele: „astăzi te-am născut.” (Ps. ii. 7). Dintr-o dată o mare lumină a umplut locul acela şi Ioan Botezătorul a întrebat: „Cine eşti Tu, Doamne?”, iar vocea i-a răspuns ca şi înainte. Ioan s-a prosternat la picioarele lui Isus, „Te rog, Doamne, Tu să mă botezi pe mine”, însă Isus l-a oprit zicând „Lasă să fie aşa.” Etc. etc. (Epifanie, Haer. Xxx. 13). Ziua botezului era, prin urmare, ziua „ungerii Sale prin alegere divină şi ziua în care a devenit Cristosul” (cf. Iustin Martirul. Dial. c. Tryph. c. Xlix.), era punctul de răscruce 285 din viaţa lui Isus: din acel moment El a fost înzestrat cu puterea necesară pentru a-şi împlini misiunea de Mesia; dar era încă un om. Ebioniţii nu ştiau nimic despre preexistenţă sau despre divinitatea care era în legătură cu El. Se spune despre ei că s-au eliberat de concepţia iudaică că Mesia urma să fie un rege pământesc; nu erau şocaţi, aşa cum erau mulţi dintre evrei, în faţa naşterii umilitoare, a suferinţelor şi răstignirii lui Isus; dar s-au înţeles între ei să vadă venirea lui Mesia ca un eveniment viitor şi să amâne restaurarea tuturor lucrurilor până la cei 1000 de ani. Ebioniţii propriu-zişi insistau ca Legea să fie ţinută cu stricteţe nu numai de ei înşişi, ci de toţi. Ei citau cuvintele lui Isus (Matei v. 17) şi indicau spre faptele lui Isus (cf. Matei xxvi. 55; Ioan vii.14, etc.).
Înclinaţia naturală a acestei viziuni era să diminueze valoarea credinţei în Cristos şi într-o viaţă corespunzătoare. Pentru ei, mult mai importantă şi necesară mântuirii era ţinerea tăierii împrejur, a sabatului, distincţia între mâncăruri curate şi necurate, jertfele- probabil odată cu adăugirile fariseice de mai târziu (cf. Eus. H.E. vi 17)- şi refuzul părtăşiei şi ospitalităţii faţă de Neamuri (cf. Iustin, c. xlvii.). Ei chiar citau cuvintele lui Isus (Matei x. 24, 25) ca justificare şi afirmau că motto-ul lor era: „şi noi suntem urmaşi (în original, imitatori) ai lui Cristos” (Origene, apud Schliemann). Isus, susţineau ei, „a fost justificat prin împlinirea Legii. El era Cristosul lui Dumnezeu, de vreme ce nici măcar un om dintre toţi oamenii nu a ţinut Legea în mod desăvârşit. Dacă oricine altcineva ar fi împlinit poruncile Legii, acela ar fi fost Cristosul.” Prin urmare, „când Ebioniţii împlinesc legea, ei sunt capabili să devină Cristoşi.” (Hippolite, Refut. Omn. Haer. Vii. 34)
După cum poate fi de aşteptat, apostolul Pavel le era în mod special nesuferit. Îi renegau caracterul oficial şi îl insultau în mod personal. Într-un limbaj care aminteşte de acela folosit de Iudaizatorii la care se face aluzie în Corinteni şi Galateni, ei îl reprezentau pe Pavel ca un profesor aflat în mod direct în opoziţie cu sfinţii Petru, Iacov şi Ioan; nu-i recunoşteau autoritatea apostolică, fiindcă (după cum afirmau ei) el nu fusese „chemat de însuşi Isus Cristos” şi nici nu fusese instruit în Biserica din Ierusalim. Ei au întors folosirea termenului „înşelător” (II Cor. Vi. 8) într-o defăimare care i se aplica lui însuşi; el însuşi era unul dintre „cei mulţi care au stricat Cuvântul lui Dumnezeu” (ii. 7); el a proclamat „eliberare de sub Lege” doar „ca să placă oamenilor” (Gal. i. 10) şi „să se recomande pe sine” (II Cor. iii.1). Caracterul lui personal era ţinta reproşurilor întrucât el era unul dintre cei „care umblă potrivit firii păcătoase” ((x. 2), umflat de mândrie, marcat de frivolitate ((iii. 1) şi chiar de lipsă de onestitate ((vii. 2). Îi respingeau epistolele, nu pe temeiul lipsei de autenticitate, ci ca fiind „opera unui apostat al legii” (Eus. Iii. c. 27; Irineus I.c.). Ba chiar declarau că, prin naştere, el nu era evreu, ci dintre Neamuri (pervertindu-i cuvintele din Faptele Apostolilor xxi. 39. Adv. Haer. I. xxx. 16, 25).
Ca şi Nazarinenii şi Ebioniţii gnostici, Ebioniţii fariseici foloseau o recenzie a Evangheliei după Matei, pe care o intitulau „evanghelia după evrei”. Era o versiune caldeeană scrisă cu litere ebraice, mai apoi tradusă în greceşte şi latineşte de către Jerome, care a declarat-o identică cu „evanghelia celor 12 apostoli” şi cu „evanghelia Nazarinenilor” (vezi Herzog, Real-Encyklop䤩e, “Apokryphen d. N. Test.” p. 520, ed. 1877). În „evanghelia” ebionită, secţiunea corespunzătoare primelor două capitole ale sf. Matei era omisă, caracterul supranatural al povestirii fiind în contradicţie cu vederile lor despre persoana lui Isus Cristos. Este dificil de spus cu certitudine care alte cărţi ale Noului Testament le erau cunoscute; dar există motive să credem că ei (ca şi Ebioniţii gnostici) erau familiarizaţi cu evangheliile după sf. Marcu şi după sf. Luca. Existenţa în mijlocul lor a „Protevanghelium Iacobi” şi a lui „Periodoi tou Petrou” indică respectul lor faţă de aceşti apostoli.
(b) Ebionismul essenic sau gnostic- numele indică un tip de Ebionism afectat de influenţe externe. Trăsăturile caracteristice ale esenilor asceţi au fost reproduse în practicile lor, iar urmele influenţelor mai mult mistice şi orientale erau evidente în doctrinele lui. Diferitele faze prin care a trecut Ebionismul în diferite timpuri fac oarecum dificil de distins cu claritate de fiecare dată între Ebioniţii gnostici şi Ebioniţii fariseici. Epifanie (Adv. Haer. Xxx) este autoritatea principală în ceea ce priveşte materialele despre Ebioniţii fariseici. El i-a întâlnit în Cipru şi a obţinut informaţii despre ei în mod personal (cf. R. A. Lipsius, Zur Quellen-Kritik d. Epiphanios, pp. 138, 143, 150 etc.).
Principalele lor doctrine erau după cum urmează: ei numeau creştinism religia primitivă sau mozaismul genuin, distingându-se de ceea ce ei numeau adăugiri la mozaism sau dezvoltarea post-mozaică descrisă în cărţile mai târzii ale Vechiului Testament. Pentru a duce mai departe această distincţie au fabricat două clase de „profeţi”, profhtai alhgeiaV, şi profhtai sunisewV ouk alhqeiaV. În prima clasă îi plasau pe Adam, Noe, Avraam, Isaac, Aaron, Moise şi Isus; în cea de-a doua pe David, Solomon, Isaia, Ieremia etc. În acelaşi spirit, au acceptat doar Pentateuhul între scrierile Vechiului Testament şi l-au emasculat, respingând tot ceea ce arunca îndoială asupra doctrinelor lor ţinute la loc de cinste. Ei susţineau că există două puteri antagoniste împuternicite de Dumnezeu, Cristos şi diavolul; celui dintâi i-a fost dată lumea ce va veni, iar celui din urmă lumea prezentă. Concepţia lui Cristos avea, între ei, variante multiple. Unii afirmau că El a fost creat (nu născut) din Tatăl, un Spirit, şi mai înalt decât îngerii; că El avea puterea să vină pe pământ oricând ar fi vrut şi în diverse moduri de manifestare; că El fusese întrupat în Adam şi că le-a apărut patriarhilor în formă trupească; alţii îl identificau pe Adam cu Cristos. În aceste zile din urmă El a venit în persoana lui Isus. De aceea, Isus era pentru ei un succesor al lui Moise şi nu avea o autoritate mai înaltă 286. Ei citau din evanghelia lor o zicere atribuită Lui „Eu sunt acela despre care a profeţit Moise, spunând, Domnul va ridica dintre voi un proroc ca mine” etc. (Clem. Hom. iii. c. 53) şi aceasta a fost suficientă pentru a identifica învăţătura Lui cu mozaismul autentic. Dar, prin refuzul de a fixa momentul precis al uniunii lui Cristos cu omul Isus- uniune atribuită de către Ebioniţii fariseici momentului botezului- ei admiteau originea Sa miraculoasă.
Ca urmare a concepţiei lor că diavolul era „prinţul acestei lumi”, erau asceţi foarte stricţi. Au renunţat la dorinţele trupeşti, repudiind pasaje (de ex. Gen. Xviii. 8) care se contraziceau cu vederile lor; refuzau să guste vin şi se împărtăşeau cu pâine nedospită şi cu apă. Apa era pentru ei „în locul unui dumnezeu”; spălările şi purificarea trupului erau imperative şi frecvente. Dar păstrau la loc de cinste viaţa de căsnicie şi încurajau căsătoriile timpurii. La ţinerea sabatului iudaic au mai adăugat şi ziua Domnului din tradiţia creştină. Tăierea împrejur era sacră pentru ei, bazându-se pe practica patriarhilor şi pe cea a lui Isus, şi nu erau de acord cu nici un fel de părtăşie cu cei necircumcişi, însă nu recunoşteau jertfele pe altar şi reverenţa evreilor faţă de Templu. Ca şi Ebioniţii propriu-zişi, şi ei îl detestau pe sf. Pavel, respingându-i epistolele şi făcând să circule poveşti care să-l discrediteze. Ceilalţi apostoli le erau cunoscuţi din scrierile lor, pe care le priveau ca inferioare faţă de propria lor evanghelie.
Nu este improbabilă teoria că după cum asedierea Ierusalimului sub Titus le-a dat un imbold Ebioniţilor propriu-zişi, la fel şi destrămarea de sub Hadrian a dezvoltat Ebionismul gnostic. Nu în sensul că gnosticismul ar fi început să-l influenţeze pentru prima dată, ci în acela că ideile gnostice până atunci ţinute în soluţie s-au precipitat şi şi-au găsit un cămin în mijlocul oamenilor care, prin contactul cu sistemele orientale din Siria, aveau deja o predispoziţie spre a le accepta (cf. Mansel, Ereziile gnostice, lect. Viii.). Acest lucru este vizibil mai departe în cartea lui Elchasai şi în literatura clementină. Aceste lucrări sunt opera Ebioniţilor esenici; şi acolo unde ei vorbesc despre Isus Cristos şi apostolii Săi, despre spusele şi viaţa Sa, vorbesc nu cu cuvintele evangheliilor şi epistolelor canonice, ci cu adăugiri şi omisiuni şi într-o coloratură care îi transformă (de ex) pe sf. Petru, sf. Matei şi pe sf. Iacov Dreptul în eseni şi, totuşi, în acea manieră gnostică de gândire care îi face descendenţi lineari ai Iudaizatorilor care au pus în pericol biserica din Colose. (vezi Lighfoot, Colosenii, p. 73, etc. şi Esenismul şi creştinismul, p. 397, etc.)
Ebioniţii esenici sau gnostici erau diferiţi de Ebioniţii fariseici şi într-o altă privinţă. Prin zelul misionar, ca şi prin activitatea lor literară, ei căutau să obţină convertiţi la vederile lor. În prima parte a secolului al III-lea, ebionitul Alcibiades din Apamea (Siria) a venit în Roma. El a adus cu sine cartea lui Elchasai şi „le-a propovăduit oamenilor o nouă eliberare de păcate (proclamată) în cel de-al treilea an al domniei lui Traian” (101 AD). Hippolite, care povesteşte despre acest subiect (Haer. Ix. C. viii. Etc., ed. Clark), a dat pe faţă antinomianismul hotărât care penetrase învăţătura învăţătorului mitic şi a ucenicului său, dar este evident că mulţi „au căzut pradă înşelăciunii”. Imoralitatea pe care această carte- imitând învăţătura lui Callistus- o încuraja în mod indirect, probabil că îi atrăgea pe câţiva, dar discreta vederile dogmatice ale misionarului.
Cu toate acestea, creştinismul ebionit nu a durat mult timp şi nici nu a exersat multă influenţă la vest de Siria unde a durat mai mult. În Palestina, neîncrederea faţă de „un anume om” (probabil Alcibiades) care a venit în Cezarea aproximativ în 247 AD susţinând „învăţătura greşită, vicleană şi lipsită de evlavie a Elchesaiţilor” (Eus. Vi. 38; cf. Redepenning, Origines, ii. p. 72) era în acelaşi ton cu recepţia vederilor Ebioniţilor mai puţin extremi din timpul reconstituirii bisericii-mamă din Aelia Capitolina. Iudaismul de orice fel ieşea treptat din graţiile lor. Atitudinea episcopilor Palestinei în controversa Paştilor din secolul al II-lea era aceea a unor bărbaţi care doresc să-şi facă bine cunoscută opoziţia împotriva oricărei simpatii faţă de obiceiurile evreieşti; limbajul lui Iustin Martirul şi a lui Hegesippus era acela al unor reprezentanţi ai creştinilor samariteni şi evrei ai vremii, nu al unor Ebioniţi. În afara Palestinei, Ebionismul avea încă şi mai puţine şanse de supravieţuire. Încă de la început, instrucţiunile şi memoriile sf. Pavel şi ale sf. Ioan îl excludeau din Asia Mică; în Antiohia numele lui Ignaţiu, Teofil şi Serapion erau garanţi ai doctrinei şi practicii catolice; şi bisericile-fiice din Gaul, Alexandria, preferau în mod firesc doctrinele care ajungeau la ei prin învăţători instruiţi în şcoala acestor apostoli. Chiar şi în biserica din Roma, în pofida înclinaţiilor care existau în timpurile apostolice înspre Ebionism, separarea- tot în timpurile apostolice- a Iudaizatorilor a fost începutul sfârşitului pe care nici o amalgamare ulterioară din timpul lui Clement nu l-a putut întârzia. Tonul Păstorului din Hermas- o lucrare care a emanat din biserica romană în timpul primei jumătăţi a secolului al II-lea (vezi Lightfoot, Galatenii, p. 99, n. 3)- oricât de diferit de tonul lui Clement sau al sf. Pavel, nu este ebionit, în comparaţie cu nuanţa unei alte lucrări ebionite de mai târziu şi aşa-zise romane- scrierile clementine. Sfârşitul Ebionismului în biserica romană a venit când practicile iudaice din secolul al II-lea- mai ales cele referitoare la ţinerea Paştilor- au fost respinse fără ezitare. Crezul creştinilor din Roma era acela pe care ei îl păstrau de la Irineus în Gaul şi de la Polycarp în Asia Mică, şi nu de la Ebioniţi. Când sus-numitul Alcibiades a apărut în Roma (219 AD), Hippolite i-a denunţat învăţătura (aceea a lui Elchasai) ca fiind a „unui lup care s-a ridicat împotriva oilor rătăcitoare pe care le-a împrăştiat Callistus în afara turmei”: acest lucru a venit asupra lui ca o noutate. Lupul „s-a ridicat”, spune el, „chiar în zilele noastre” (Haer. Ix. Cc. 8, 12). Acest limbaj este o dovadă a uitării în care decăzuse cu certitudine orice propagare anterioară a Ebionismului în Roma.
Timp de încă 200 de ani, Ebionismul- în special forma lui esenică- a mai dăinuit. Au mai rămas câţiva Ebioniţi în timpul lui Theodoret, aprox. mijlocul secolului al V-lea; ceilalţi s-au întors la iudaism pur şi la respingerea totală a creştinismului 287 sau la un creştinism mai pur decât cel al Ebioniţilor.
Observaţiile patristice despre Ebioniţi vor fi găsite în lucrările la care am făcut referinţă (după valoarea lor, R. A. Lipsius, Die Quellen d. Zesten Ketzergeschichte, 1875). Literatura despre acest subiect a fost strânsă de (int. al.) Schliemann, în Die Clementinen (1844); Ritschl, în Die Entstenhung d. Alt- katholoschen Kirche (1857); Lightfoot în Galateni, Disertaţia a III-a Sf. Pavel şi cei Trei (1876). [J. M. F.]
——————————————————————————–
Acest document este parte din Bibioteca virtuală a clasicilor creştini de la Colegiul Calvin. Ultima modificare s-a produs în data de 10/ 03/ 03. Contactaţi CCEL.
(prin bunăvoinţa http://www.ccel.org)
