I- Viziunea adopţionistă asupra lui Isus a Bisericii Ebionite
Aşa cum susţin documentele, cea mai conservatoare ramură a bisericii primare şi-a luat numele de Ebioniţi, care înseamnă „cei săraci”, termen pe care Pavel l-a folosit pentru biserica de la Ierusalim în anii 40 AD sau 50 AD când a scris epistola către Galateni (vezi Galateni 2:10). Joseph B. Tyson a rezumat poziţia lor într-un paragraf excelent, deşi oarecum supra-comprimat, din manualul său din 1984 despre creştinismul primar. Paragraful lui Tyson spune în felul următor:
În cristologia lor [Ebioniţii creştini iudei] îl vedeau pe Isus ca prorocul asemenea lui Moise, care fusese profeţit în Deuteronom 18:15-18. Deşi unii acceptau credinţa că Isus s-a născut prin fecioara Maria, nu credeau însă că acest fapt îi garanta lui Isus un statut divin special…. Credinţa predominantă se pare că era aceea că viaţa pământească a lui Isus era pur umană. Conform unor documente, El nu a comis nici un păcat conştient, însă nu a fost fără păcate inconştiente, fără voie. În calitate de al doilea Moise, el a împlinit şi a purificat instituţiile mozaice, inclusiv Tora. Ca să-i sublinieze continuitatea cu istoria israeliţilor, ei credeau despre El că era unul din şirul purtătorilor de revelaţie. Slava lui Dumnezeu trecea de la un purtător la altul într-un şir care începea cu Adam, apoi Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacob şi Moise, până la Isus, purtătorul final al revelaţiei.
Destinul Său mesianic a venit odată cu botezul Său, unde coborârea porumbelului simboliza faptul că Dumnezeu L-a adoptat ca fiu al Său. De asemenea, ei credeau în învierea Sa şi în întoarcerea sa viitoare în calitate de Mesia. Datorită faptului că viaţa sa pământească fusese caracterizată de umilinţă şi suferinţă, El avea să Se întoarcă în victorie. Deşi ungerea mesianică I-a venit în urma botezului, nu era de aşteptat ca El să se manifeste ca Mesia decât la întoarcerea Sa. În multe privinţe, cristologia creştinilor iudei târzii este similară cu aceea a creştinilor iudei timpurii [din perioada 30-70 AD]. Isus era o fiinţă umană peste care coborâse Duhul lui Dumnezeu; El se va întoarce în putere ca Mesia. El nu era Dumnezeu care a venit pe pământ. (Joseph B. Tyson, Noul Testament şi creştinismul primar, New York: Macmillan, 1984, pp. 366-367).
(a) Naşterea lui Isus şi natura esenţială
Prin comparaţie cu ortodoxia catolică de mai târziu (şi după secolul al XVI-lea, ortodoxia protestantă) şi cu un număr de forme ale creştinismului primar contemporane cu aceasta, atitudinea Ebioniţilor faţă de statutul religios al lui Isus era izbitoare, frapantă. Pentru început, aproape toate dovezile de care dispunem susţin, după cum a scris şi Tyson, că în credinţa ebionită Isus „nu era Dumnezeu care a venit pe pământ [adică, din cer]”, ci „viaţa pământească a lui Isus a fost pur umană”. De fapt, cu excepţia unei minorităţi a Ebioniţilor, toţi insistau că Isus era fiul firesc al Mariei şi al lui Iosif, prin aceasta respingând conceptul- considerat inovator şi neobişnuit- al naşterii lui Isus dintr-o fecioară. Irineus, un episcop catolic bine informat din Lyons, a formulat această problemă cum nu se putea mai bine: „Ebioniţii… declară că Isus a fost procreat de Iosif” (Irineus din Lyons, Ady. Haer. 3:21:1, vezi şi 5:3:1). Acest raport este larg susţinut de toţi catolicii care au scris despre creştinismul Ebioniţilor din secolul al II-lea şi până în al IV-lea (vezi şi Tertullian, De Vir. Vel. 6:1 şi De Car. Chr. 14; Origene, Hom. in Luc. 17; şi Epifanie, Panarion 30:2:2 şi 30:3:1). Prin aceste conexiuni, trebuie să subliniem că, dintre cele patru evanghelii care au devenit în cele din urmă acceptate ca scriptură în creştinismul catolic primar (cele atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan), Ebioniţii o foloseau doar pe cea după Matei şi se pare că o citeau în ebraică şi în greacă. Şi autorul catolic Epifanie sugerează că versiunea lor nu includea secvenţa din primele două capitole ale versiunii catolice care susţineau că Isus s-a născut dintr-o fecioară (Epifanie, Panarion 30:13:2 şi 30:14:3). Când creştinii catolici au căutat să-şi sprijine doctrina despre naşterea lui Isus dintr-o fecioară nu numai pe evanghelia după Matei, ci şi pe profeţia din Isaia 7:14 despre care se spune în Matei că s-a împlinit prin naşterea lui Isus, manevra nu i-a impresionat pe Ebioniţi. În argumentul lor, creştinii catolici s-au folosit de ceea ce se numeşte „Septuaginta”, traducerea grecească a Vechiului Testament, în care pasajul respectiv din Isaia spune: „o fecioară… va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel.” De cealaltă parte, Ebioniţii puteau să facă referire şi la textele ebraice ale lui Isaia şi la traducerile făcute de Aquila din Pont (efectuate aprox. 130 AD) şi de Theodotion Efeseanul sau Ebionitul, din ebraică în greacă (efectuate aprox. în 181 AD): toate acestea spun că „o tânără femeie… va concepe şi va aduce pe lume un fiu.” Acest fel de strategie a Ebioniţilor l-a supărat foarte tare pe episcopul catolic Irineus, după cum lasă să se întrevadă în cartea sa Adversus Haereses 3:21:1.
(b) Isus Profetul
Pentru Ebioniţi, statul religios primar al lui Isus în timpul vieţii sale istorice era acela de profet. Cuvântul românesc „profet” vine din greacă şi înseamnă „a vorbi pentru” altcineva. În cazul lui Isus acest „altcineva” era Dumnezeul lui Israel, la fel ca şi pentru ceilalţi profeţi evrei din vechime. Creştinismul Ebioniţilor accentua faptul că Isus era „profetul asemănător lui Moise”, un profet despre care Moise profeţise în Deuteronom 18:15 ff. Numele preferat de Ebioniţi pentru Isus, profetul asemănător lui Moise, era acela de „adevăratul profet”, un titlu care se găseşte în toate sursele ebionite ale documentelor creştine timpurii numite Homilies and Recognitions pseudo-clementine, izvorul nostru principal despre Ebioniţi. Secţiunea relevantă din Deuteronom 18:15 ff din care au extras Ebioniţii previziunea venirii „adevăratului profet Isus” spune astfel:
[Moise i-a spus lui Israel], „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el! Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului Dumnezeului tău la Horeb în ziua adunării poporului, când ziceai: <să nu mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu şi să nu mai văd acest foc mare ca să nu mor.” Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei este bine. Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci. Şi, dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele pe care le va spune el în numele Meu, Eu îi voi cere socoteală. Dar prorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună, sau care va vorbi în numele altor dumnezei, prorocul acela va muri.”
După Ebioniţi, Isus însuşi a spus că este „profetul ca Moise”. Aşa cum este scris în izvorul Ebioniţilor, „Isus a mai zis: ,Eu sunt acela despre care a profeţit Moise, spunând „Domnul va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine, de el să ascultaţi; şi oricine nu va asculta de acest profet va muri.” (Pseudo-Clement, Homilies 3:53)
De vreme ce credeau că Isus este profetul prezis de Moise în Deuteronom 18, Ebioniţii nu au dedus niciodată că El ar fi Dumnezeu sau o fiinţă divină, ci mai degrabă că El este o fiinţă umană ca toate celelalte fiinţe umane. De pildă, Ebioniţii l-au portretizat pe Petru ca spunând că sufletul lui Isus era exact la fel ca al celorlalte fiinţe umane, de unde Petru ar fi tras concluzia că Isus nu trebuie considerat divin, „fiindcă el are doar ceea ce şi noi avem [adică, suflet omenesc].” (Pseudo-Clement, Homilies 16:16). Episcopul Epifanie a făcut aceeaşi observaţie când a scris „Ei vor ca Isus să fie doar un profet şi un om… un simplu om.” (Epifanie, Panarion 30:18:6). Aceasta nu însemna că Ebioniţii negau faptul că Isus a făcut minuni, semne şi miracole în timpul vieţii sale istorice. Asemenea lui Moise, un om pe care Dumnezeu l-a împuternicit să aducă plăgi şi urgii miraculoase peste egipteni, să despice Marea Roşie, să scoată apă din stâncă etc., şi Isus, profetul uman în asemănarea lui Moise, a făcut „semne şi minuni care să stea mărturie pentru el.”
Ebioniţii susţineau existenţa unei paralele între Isus şi Moise, mărturisind că conţinutul învăţăturii profetului Moise şi acela al învăţăturii adevăratului profet Isus erau identice. În literatura Pseudo-Clemetină, două pasaje ebionite accentuează în mod special această idee: „ Fiindcă este aceeaşi învăţătură şi la Moise şi la Isus, DUMNEZEU ACCEPTĂ pe oricine crede oricare dintre acestea două” (Pseudo-Clement, Homilies 8:6); „Dacă cineva a fost considerat vrednic să-şi dea seama că Moise şi Isus predică aceeaşi doctrină, acela este numărat printre cei bogaţi în Domnul, având înţelegerea că lucrurile vechi sunt noi şi că cele noi sunt vechi” (Pseudo-Clement, Homilies 8:7). Vom reveni asupra relatării Ebioniţilor despre conţinutul acestei învăţături împărtăşite, mai târziu în discuţia noastră, dar este foarte important să accentuăm ideea generală aflată în discuţie aici. Şi anume, Ebioniţii nu credeau că Isus a înlocuit revelaţia dată de Dumnezeu prin Moise sau măcar că a schimbat sau a adăugat ceva la ea. Aşadar, când Tyson a scris că Ebioniţii îl vedeau pe Isus ca un „al doilea Moise”, cu nici un chip nu înseamnă că ei credeau că există vreo diferenţă fundamentală în revelaţia mediată prin cei doi profeţi.
Destul de interesant, creştinismul ebionit susţine că scopul „semnelor şi minunilor” miraculoase ale adevăratului profet Isus era „să-i înveţe pe oameni… să se închine unui singur Dumnezeu”. Bineînţeles, faptele miraculoase ale lui Isus i-au impresionat pe unii oameni. Dar, după Ebioniţi, ele nu au fost menite să-i impresioneze aşa încât să se focalizeze pe persoana lui Isus şi, de pildă, să-l considere divin. În schimb, miracolele stabileau ceea ce Pseudo-Clement în Recognitions 1:40 a numit „mărturiile” lui Isus pentru învăţătura sa monoteistă: ele erau menite să capteze atenţia oamenilor aşa încât aceştia să întrevadă că tărâmul divin dorea ca omenirea să ia în serios învăţătura lui Isus care le poruncea să se închine unui singur Dumnezeu.
(c) Isus ca Fiul adoptat al lui Dumnezeu şi ca Mesia „destinat”
Cu aceasta, ajungem la cea mai intrigantă dimensiune, cel puţin din perspectiva creştinilor moderni, a doctrinei Ebioniţilor despre Isus, şi anume „adopţionismul” lor. Ideea aici este că Isus era considerat nu numai adevăratul profet uman, care prin învierea Sa a fost ridicat la rangul de angelic Fiu al Omului, ci şi, în timpul vieţii sale istorice, într-un sens „unsul” lui Dumnezeu sau „Mesia” (= Cristos în greacă) şi într-un alt sens „fiul” lui Dumnezeu. Începem din nou prin amintirea cuvintelor care descriu viziunea creştinilor iudei târzii despre Isus, aşa cum e scrisă de Joseph B. Tyson pe care le-am citat mai sus:
„Destinul Său mesianic a venit odată cu botezul Său, unde coborârea porumbelului simboliza faptul că Dumnezeu L-a adoptat [ca fiu al Său]. De asemenea, ei credeau în învierea Sa şi în întoarcerea sa viitoare în calitate de Mesia…. Deşi ungerea mesianică I-a venit în urma botezului, nu era de aşteptat ca El să se manifeste ca Mesia decât la întoarcerea Sa.”
Episcopul catolic al secolului al IV-lea, Epifanie a descris foarte bine versiunea ebionită a acestei viziuni când a scris:
Pe Cristos ei îl numesc profetul adevărului şi „Cristos, Fiul lui Dumnezeu” pe baza progresului său în virtutea şi onoarea care au coborât peste el de sus… Ei vor ca el să fie doar un profet, om şi fiu al lui Dumnezeu, Cristos şi mai ales un simplu om, cum am spus, care a obţinut printr-o viaţă meritorie dreptul de a fi numit Fiul lui Dumnezeu.” (Epifanie, Panarion 30:18:5-6)
Acest lucru înseamnă că creştinii Ebioniţi nu credeau sub nici o formă că Isus era literalmente conceput ca fiu al lui Dumnezeu. Credeau, în schimb, că era pur şi simplu o fiinţă umană care, datorită vieţii sale meritorii sau progresului în virtuţi etice (în special datorită supunerii sale faţă de Tora sau Legea lui Dumnezeu), a fost ales de Dumnezeu la botezul său pentru a fi ‚adoptat’ ‚fiul’ lui Dumnezeu. Epifanie ne relatează că versiunea Ebionită a Evangheliei după Matei prezenta botezul lui Isus oarecum diferit de versiunea catolică veche pe care o folosesc toţi creştinii de astăzi. Textul ebionit începea astfel (să ne amintim, versiunea folosită de majoritatea Ebioniţilor nu conţinea secvenţa naşterii lui Isus dintr-o fecioară, deşi se poate să fi cuprins aceeaşi genealogie ca cea din primul capitol al Evangheliei catolice după Matei- genealogia se potriveşte foarte bine cu concepţia Ebioniţilor despre naşterea lui Isus, fiindcă chiar şi în versiunea catolică genealogia face referire la Iosif şi nu la Maria):
În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, în timpul marelui preot Caiafa, un om pe nume Ioan, a venit botezând cu botezul pocăinţei în râul Iordan şi se spunea despre el că este din linia genealogică a lui Aaron preotul, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, şi mulţi ieşeau să-l vadă… Când se botezau oamenii, a venit şi Isus şi a fost botezat de Dumnezeu. Şi când a ieşit din apă, cerurile s-au deschis şi l-a văzut pe Duhul Sfânt luând forma unui porumbel coborându-se şi intrând în el. Şi s-a auzit o voce din cer spunând „Tu eşti fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”; şi, din nou: „Astăzi te-am născut.” Şi dintr-odată o lumină puternică a strălucit împrejurul lui. Văzând aceasta, Ioan i-a zis „cine eşti Tu, Doamne?” Şi, din nou, s-a auzit vocea din cer „Acesta este fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”. Şi atunci Ioan a căzut înaintea lui şi i-a zis: „Te rog, Doamne, tu botează-mă pe mine.” Dar el l-a oprit zicând „Lasă acum, căci aşa este potrivit să împlinim tot ce trebuie împlinit.”
Conform acestui text, Isus a fost ”născut” în mod adoptiv de Dumnezeu ca să fie „fiul” său în momentul botezului său, când Dumnezeu a permis ca „Duhul Sfânt”, Shekinah Sa sau gloria Sa, să intre în el: în ziua botezului a fost Isus ‚uns’ de duhul lui Dumnezeu şi de atunci înainte a devenit „unsul” lui Dumnezeu sau Mesia/ Cristosul şi tot în ziua botezului a fost Isus „născut” şi de atunci a devenit „fiul” adoptiv al lui Dumnezeu. Mai mult, după cum am văzut, această adopţie şi ungere au fost considerate de creştinii Ebioniţi ca o răsplată pentru Isus de la Dumnezeu pentru viaţa sa virtuoasă şi pentru „creşterea sa în virtute”. Ar trebui remarcat şi că pasajul ebionit face foarte clar că Ioan Botezătorul îi boteza pe alţi oameni, însă pe Isus, fiul său adoptiv, l-a botezat însuşi Dumnezeu. În orice caz, conform lui Tyson, creştinii Ebioniţi nu credeau că Isus se va manifesta ca „Mesia” şi Fiul lui Dumnezeu înainte de întoarcerea Sa pe norii cerului. Cu alte cuvinte, în timpul vieţii sale istorice de umilinţă când s-a manifestat ca adevăratul profet- adică, în timpul ‚primei’ lui veniri- Isus a fost pur şi simplu Mesia lui Dumnezeu „destinat” şi Fiul „destinat”, ca să folosim expresia fericită a lui Tyson. El urma să se desfăşoare în gloria şi puterea promise ca Mesia şi ca Fiu al lui Dumnezeu numai la întoarcerea sa cu Ierusalimul ceresc, la inaugurarea învierii morţilor şi judecata celor înviaţi pentru a le da răsplata sau pedeapsa cuvenită.
