Schisma donatistă din Africa a început în anul 311 şi a avut amploare doar o sută de ani, până la conferinţa de la Cartagina, din 411, după care importanţa ei a pălit.
CAUZELE SCHISMEI
Pentru a merge pe urmele divizării, trebuie să ne întoarcem la persecuţiile de sub domnia lui Diocletian. Primul edict al acestui împărat dat împotriva creştinilor (24 februarie 303) ordona ca bisericile lor să fie distruse, Cărţile Sfinte să fie adunate şi arse, iar creştinii să fie socotiţi nelegiuiţi. Măsuri aspre au urmat în anul 304, când un al patrulea edict poruncea ca toţi să ofere arderi de tămâie pentru idoli, sub sancţiunea pedepsei cu moartea. După abdicarea lui Maximian, în 305, persecuţia pare să se fi diminuat în Africa. Până atunci fusese teribilă. Guvernatorul din Numidia, Florus, era infam prin cruzimea sa, şi cu toate că mulţi oficiali, precum proconsulul Anulinus, nu voiau să meargă mai departe decât erau obligaţi, totuşi Sfântul Optatus poate să spună despre creştinii din întreaga ţară că unii au mărturisit, alţii au fost martiri, alţii au murit, doar cei care se ascundeau au scăpat. Exagerările crispatului personaj african (Florus) i-a scos în evidenţă. Cu o sută de ani înainte, Tertullian a spus că fuga de persecuţie nu este îngăduită. Acum, unii erau dincolo de acest lucru şi se ofereau voluntar martiriului, ca şi creştini. Motivele lor, totuşi, nu erau mereu deasupra suspiciunilor. Mensurius, episcop al Cartaginei, într-o epistolă către Secundus, episcop de Tigisi, apoi episcopul senior (primar) al Numidiei, declară că interzice onorarea ca martiri a celor care s-au dat de bunăvoie şi nesiliţi, ori care se lăudau că deţin copii ale Scripturilor la care nu renunţă; unii dintre aceştia, spunea el, erau criminali şi datornici la stat, inşi care credeau că în acest fel scapă de o viaţă împovărată, sau că fug de apăsarea unor fapte nelegiuite, sau chiar că se vor bucura în temniţă de bunătăţile oferite de bunătatea altor creştini. Excesele ulterioare ale circumcellionilor (bande de ţărani agnostici din nordul Africii, nota trad.) au arătat că Mensurius a avut ceva temeiuri pentru atitudinea aspră pe care a adoptat-o. El explică apoi că el însuşi a luat Cărţile Sfinte din Biserică şi le-a dus acasă, înlocuindu-le cu un număr de scrieri eretice, pe care procurorii le-au confiscat fără să ceară altceva; proconsulul, când a fost informat de truc, a refuzat să cerceteze locuinţa particulară a episcopului. Secundus, în replica sa, fără a-l învinovăţi pe Mensurius, a lăudat cumva pe martirii care fuseseră torturaţi şi trimişi la moarte în provincia lui pentru refuzul de a preda Scripturile; chiar şi el le-a răspuns oficialilor care au venit să caute: „Eu sunt creştin şi episcop, nu un trădător al credinţei”. Acest cuvânt, trădător al credinţei (adică apostat) devine un termen de exprimare care îl desemnează pe cel care a predat Cărţile Sfinte şi de asemenea pe cei care au comis fapte mai rele, de a oferi autorităţilor potirele sfinte sau chiar pe fraţii de credinţă.
Este cert că relaţiile au fost încordate între duhovnicii din închisoarea din Cartagina şi episcopul lor. Dacă e să dăm crezare Actelor Donatiste despre cei patruzeci şi nouă de martiri de la Abitene, aceştia au rupt comuniunea cu Mensurius. Suntem informaţi din aceste acte că Mensurius a fost un trădător al credinţei potrivit propriei sale mărturii, şi că diaconul său, Caecilian, s-a dezlănţuit cu mai multă furie împotriva martirilor decât au făcut-o înşişi persecutorii; el postase oameni înarmaţi cu bice în faţa uşilor temniţei pentru a împiedica să le fie dat orice fel de sprijin; merindele care le erau aduse prin pietatea creştinilor erau aruncate la câini de aceşti ticăloşi, iar băuturile erau vărsate pe stradă, astfel încât martirii, pe care moderatul proconsul îi condamnase, au murit în temniţă de foame şi de sete. Povestea este recunoscută de Duchesne şi de alţii ca fiind exagerată. Ar fi mai bine să spunem că ideea principală este incredibilă; prizonierii nu ar fi fost lăsaţi de oficialii romani să moară de foame; detaliile – cum că Mensurius s-ar fi mărturisit ca trădător al credinţei, că ar fi împiedicat sprijinirea întemniţaţilor ce mărturisiseră – sunt pur şi simplu întemeiate doar pe scrisoarea lui Mensurius către Secundus. Aşa că putem respinge, fără doar şi poate, toate părţile ultime ale Actelor ca fiind născociri. Prima parte este autentică: relatează cu certitudine cum credincioşii din Abitene se întâlneau şi îşi ţineau slujbele duminicale, sfidând edictul împăratului, sub conducerea preotului Saturninus, pentru că episcopul lor era un trădător şi ei l-au repudiat; ei au fost trimişi în Cartagina, au dat răspunsuri semeţe când au fost interogaţi şi apoi au fost întemniţaţi de către Anulinus, care trebuie să îi fi condamnat la moarte imediat. Întreaga istorisire este caracteristică temperamentului african fervent. Ne putem lesne imagina cum prudentul Mensurius şi locţiitorul său, diaconul Caecilian au fost antipatizaţi de către unii din cei mai iritaţi din grupul lor de enoriaşi.
Ştim în detaliu cum au fost puse întrebările legate de cărţile sfinte, deoarece însemnările oficiale despre o investigaţie de la Cirta (ulterioară lui Constantin) din Numidia s-au păstrat. Episcopul şi clericii lui s-au arătat gata de a renunţa la tot ce aveau, dar au tras o linie în ceea ce privea trădarea confraţilor lor; chiar şi aici, generozitatea lor nu a fost remarcabilă, pentru că ei au adăugat că numele şi adresele erau bine cunoscute de către oficiali. Examinarea a fost condusă de Munatius Felix, curator al coloniei de la Cirta. Ajungând cu oamenii lui la casa episcopului – în Numidia căutările au fost mai înverşunate decât în Africa proconsulară – episcopul a fost găsit împreună cu patru preoţi, trei diaconi, patru subdiaconi şi câţiva prieteni. Aceştia au declarat că Scripturile nu se aflau acolo, ci în mâinile lectorilor; şi, în fapt, raftul de cărţi a fost găsit gol. Clericii au refuzat să dea numele lectorilor, spunând că ei erau cunoscuţi de către notari; dar, cu excepţia cărţilor, ei au oferit un inventar al tuturor posesiunilor bisericii; două potire de aur, şase de argint, şase recipiente de argint pentru mir, un castron de argint, şapte lămpi de argint, două sfeşnice, şapte suporturi de bronz pentru lămpi, unsprezece lămpi de bronz cu lanţuri, optzeci şi două de tunici femeieşti, douăzeci şi opt de văluri, şaisprezece tunici bărbăteşti, treisprezece perechi de încălţări bărbăteşti şi patruzeci şi şapte femeieşti, nouăsprezece şorţuri ţărăneşti. Subdiaconul Silvanus a mai adus imediat o cutie de argint şi încă o lampă de argint, pe care o găsise după un urcior. În camera de mese se mai aflau patru poloboace şi lapte urcioare. Un alt subdiacon a scos o carte groasă. Apoi casele lectorilor au fost vizitate: Eugenius a dat patru volume, Felix, lucrătorul de mozaic a predat cinci, Victorinus opt, Projectus a dat cinci volume mari şi două mici, grămăticul Victor două codice şi cinci quinion sau culegeri de cinci foi; Euticius din Caesarea a declarat că nu deţine cărţi; soţia lui Coddeo a scos şase volume şi a spus că nu mai are altele; iar o căutare a fost făcută fără rezultate. Este interesant de observat că cărţile erau toate codice (sub formă de carte), nu suluri, ceea ce arată că erau altfel decât obiceiul secolului precedent.
Este de nădăjduit că astfel de scene nelalocul lor să fi fost rare. Un exemplu contrastant de eroism se regăseşte în istoria lui Felix, episcop de Tibiuca, care a fost adus cu forţa în faţa magistratului chiar în aceeaşi zi, 5 iunie 303, în care decretul a fost afişat în oraş. El a refuzat să predea vreo carte şi a fost trimis în Cartagina. Proconsulul Anulinus, incapabil de a face ceva care să îi slăbească determinarea, l-a trimis la Roma la Maximian Hercules.
În anul 305, persecuţia s-a mai domolit, fiind posibil să se reunească la Cirta paisprezece sau mai mulţi episcopi, pentru a da un succesor pentru Pavel. Secundus a prezidat ca episcop primar, iar în zelul său a dorit să examineze conduita colegilor săi. S-au întâlnit toţi într-o locuinţă privată, deoarece biserica încă nu le fusese restituită creştinilor. „Trebuie mai întâi să ne punem pe noi la încercare”, a spus Secundus, „înainte de a putea să îndrăznim să ungem un episcop”. Lui Donatus din Mascula el i-a spus: „Despre tine s-a auzit că ai fi fost trădător al credinţei”. „Tu ştii”, a spus episcopul, „cum Florus a căutat să afle dacă eu nu cumva aş arde tămâie, dar Dumnezeu nu l-a lăsat să pună mâna pe mine, frate. Aşa cum Dumnezeu m-a oblăduit, şi tu lasă-mă în seama judecăţii Lui.” „Atunci”, a spus Secundus „ce vom putea spune despre martiri? Şi asta pentru că ei nu au renunţat la nimic din cele cu care au fost înzestraţi”. „Trimiteţi-mă la Dumnezeu”, a spus Donatus, „Lui îi voi da socoteală”. (De fapt, un episcop nu era supus pedepsei şi aceasta îi era „rezervată lui Dumnezeu”, în acest fel). „Stai de o parte”, a spus preşedintele (Secundus), iar lui Marinus din Aquae Tibilitanae i-a zis: „Şi despre tine se zice că ai trădat credinţa”. Marinus a replicat „I-am dat nişte documente lui Pollux; cărţile sunt în siguranţă”. Acest răspuns nu a fost mulţumitor, iar Secundus a spus: „Treci în partea aceea”; apoi către Donatus din Calama: „Despre tine se zice că ai trădat credinţa”. „Am predat nişte cărţi de medicină”. Secundus pare să nu fi fost dispus să creadă sau cel puţin el a gândit că este necesară o judecată, pentru că a spus iarăşi: „Treci într-o parte”. După o lipsă din Acte, citim apoi că Secundus s-a întors către Victor, episcop de Russicade: „Despre tine am auzit că ai fi predat cele Patru Evanghelii”. Victor i-a răspuns: „A fost curatorul, Valentinus; el m-a obligat să le arunc în foc. Iartă-mi această vină, iar Dumnezeu o va ierta şi El.” Secundus a spus: „Treci într-o parte.” Secundus (după o altă lipsă în document) îi spuse lui Purpurius din Limata: „Despre tine s-a spus că i-ai omorât pe cei doi fii ai surorii tale la Mileum” (Milevis). Purpurius i-a replicat cu vehemenţă: „Crezi că mă sperii cum i-ai speriat pe ceilalţi? Ce ai făcut chiar tu atunci când curatorul şi oficialii lui au încercat să te facă să le predai Scripturile? Cum ai reuşit să scapi cu faţa curată, dacă nu le-ai dat ceva sau ai poruncit să le fie predat ceva? Cu siguranţă că ei nu te-au lăsat în pace aşa, fără nimic! Cât despre mine, am ucis şi îi ucid pe cei care sunt împotriva mea; nu mă provoca să spun mai multe. Ştii că nu mă amestec acolo unde nu e treaba mea.” La această izbucnire, un nepot al lui Secundus i-a spus preşedintelui: „Auzi ce spun ei despre tine? El este gata să se retragă şi să facă o schismă; şi acelaşi lucru e adevărat pentru toţi cei pe care îi acuzi; şi eu ştiu că ei sunt în stare să te înlăture şi să te condamne, iar de unul singur vei fi un eretic. Ce ţi-au făcut ei ţie? Fiecare trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu”. Secundus (după cum Sfântul Augustin arată) aparent nu a avut nici o replică la acuzaţiile lui Purpurius, aşa că s-a întors către cei doi sau trei episcopi care rămăseseră neacuzaţi: „Voi ce credeţi?” Aceştia au răspuns: „Ei Îl au pe Dumnezeu, căruia trebuie să Îi dea socoteală.” Secundus a spus: „Voi ştiţi şi ştie şi Dumnezeu. Aşezaţi-vă.” Şi toţi au spus: Deo gratis.
Aceste momente ni s-au păstrat mulţumită Sfântului Augustin. Donatiştii de mai apoi au declarat că sunt născociri, dar nu doar Sfântul Optatus se referă la epoca pergamentului pe care aceste lucruri au fost scrise, ci ele sunt credibile şi prin mărturiile date înainte de Zenophilus, în anul 320. Seeck, la fel ca şi Duchesne, sprijină aceste fapte. Aflăm de la Sfântul Optatus despre un alt episcop numidian decăzut, care a refuzat să vină la conciliu pretextând că i-a slăbit vederea, dar în realitate a fost frica că concitadinii lui vor dovedi că el a oferit tămâie idolilor, o nelegiuire de care ceilalţi episcopi nu erau vinovaţi. Episcopii au purces la ungerea unui episcop, alegându-l pe Silvanus, care ca subdiacon, asistase la căutarea potirelor sacrale. Oamenii din Cirta s-au ridicat împotriva lui, strigând că fusese trădător de credinţă şi cerând numirea unui anume Donatus. Însă ţăranii şi gladiatorii erau porniţi să îl pună în scaunul episcopal, acolo unde a şi fost purtat în cârcă de un om pe nume Mutus.
CAECILIAN ŞI MAJORINUS
Un anume Donatus din Casae Nigrae se spune că a cauzat schisma în Cartagina în timpul vieţii lui Mensurius. În anul 311, Maxentius a obţinut dominaţia asupra Africii, iar un diacon al Cartaginei, Felix, a fost acuzat de a fi scris o epistolă defăimătoare împotriva tiranului. Se spune că Mensurius l-a tăinuit pe diaconul său în locuinţa sa şi a fost chemat la Roma. A fost achitat, dar a murit pe drumul de întoarcere. Înainte de a părăsi Africa, el a dat ornamentele de aur şi argint ale bisericii în grija unor bătrâni, precum şi un inventar al acestor accesorii unei femei bătrâne, care trebuia să îl dea următorului episcop. Maxentius le-a dat libertate creştinilor, aşa că a fost posibilă ţinerea unei alegeri în Cartagina. Episcopul de Cartagina, ca şi Papa, era de obicei uns de către un episcop din vecinătate, asistat de un număr de alţi episcopi vecini. El era capul nu doar al provinciei proconsulare, ci şi al altor provincii din Africa de Nord, inclusiv Numidia, Byzacene, Tripolitana şi cele două Mauritanii, care erau toate guvernate de vicari ai prefecţilor. În fiecare dintre aceste provincii supremaţia locală era ataşată nu oraşului, ci deţinută de un episcop senior, asta până ce Sfântul Grigore cel Mare a făcut această funcţie electivă. Sfântul Optatus indică că episcopii de Numidia, mulţi dintre ei nefiind la o prea mare distanţă de Cartagina, se aşteptau că ei vor avea un cuvânt de spus în alegere; însă doi preoţi, Botrus şi Caelestius, fiecare din ei aşteptându-se să fie cel ales, au aranjat ca doar un mic număr de episcopi să fie prezent. Caecilian, diaconul care fusese atât de aspru faţă de martiri, a fost ales corect de către toţi oamenii, aşezat în scaunul lui Mensurius şi hirotonit de către Felix, episcop de Aptonga sau Abtughi. Vârstnicii care aveau în grijă avuţia bisericii au fost obligaţi să renunţe; ei s-au alăturat lui Botrus şi Caelestius în a refuza să îl recunoască pe noul episcop. Ei au fost susţinuţi de o doamnă bogată, pe nume Lucilla, care îi purta ranchiună lui Caecilian deoarece acesta o mustrase pentru obiceiul ei de a săruta oasele unui martir necanonizat (non vindicatus) imediat după primirea Sfintei Împărtăşanii. Probabil că aici avem de-a face cu un martir a cărui moarte s-a datorat fervorii sale anapoda.
Secundus, ca cel mai apropiat arhiepiscop, a venit cu acoliţii lui la Cartagina pentru a judeca cazul şi într-un mare conciliu de şaptezeci de episcopi, a declarat ungerea lui Caecilian ca fiind invalidă, pentru că fusese înfăptuită de un trădător al credinţei. Un nou episcop a fost uns. Majorinus, care avea trecere în casa Lucillei şi fusese lector în diaconia lui Caecilian. Această doamnă a oferit o sumă de 400 de folles (peste 11.000 de dolari), oficial pentru săraci; dar toată suma s-a scurs în buzunarele episcopilor, un sfert din ea fiind înhăţată de Purpurius din Limata. Caecilian poseda bazilica şi cathedra lui Ciprian, iar oamenii erau de partea lui, astfel încât el a refuzat să apară în faţa conciliului. „Dacă nu am fost hirotonit corespunzător,” a spus el ironic, „atunci să mă trateze ca pe un diacon, şi să mă ungă iarăşi pe mine, nu pe altul”. La această replică, Purpurius a strigat: „Să vină aici şi, în loc de a-l unge, îl vom supune la penitenţă”. Nu este de mirare că acţiunea acestui conciliu, care a trimis epistole pe cuprinsul Africii, a avut o mare influenţă. Dar în Cartagina, se ştia că Caecilian a fost alegerea populaţiei, şi nu se credea că Felix din Aptonga ar fi predat Cărţile Sfinte. Roma şi Italia i-au dat lui Caecilian adeziunea lor. Biserica moderatului Mensurius nu a susţinut că hirotonirea de către un trădător de credinţă era invalidă, sau chiar ilicită, dacă trădătorul se afla încă în posesia legitimă a episcopiei sale. Conciliul lui Secundus, din contră, a declarat că un trădător nu poate acţiona ca un episcop, iar oricine ar fi fost în comuniune cu trădătorii erau alungaţi din sânul bisericii. Ei s-au autodenumit Biserică a martirilor şi au declarat că toţi cei ce se aflau în cârdăşie publică cu păcătoşi precum Caecilian şi Felix erau, în mod obligatoriu, excomunicaţi.
CONDAMNAREA DE CĂTRE PAPA MELCHIADES
Foarte curând au existat multe oraşe care aveau doi episcopi, unul în comuniune cu Caecilian, altul cu Majorinus. Constantin, după în înfrângerea lui Maxentius (28 octombrie 312) şi după ce a devenit stăpân al Romei, s-a dezvăluit pe sine ca fiind creştin în documentele sale. El i-a scris lui Anulinus, proconsulul Africii (să fi fost acelaşi cu temperatul proconsul din anul 303?), înapoindu-le bisericile catolicilor şi absolvindu-i pe clericii „Bisericii Catolice căreia Caecilian îi este preşedinte” din funcţiile civile (Eusebius, Hist. Eccl. X, v 15, şi vii, 2). El i-a scris şi lui Caecilian (ibid., X, vi, 1), trimiţându-i un ordin ca 3000 de folles să fie distribuite în Africa, Numidia şi Mauritania; dacă era nevoie de mai mult, episcopul trebuia să mai ceară. El a adăugat că auzise despre persoane turbulente care caută să corupă Biserica; a ordonat ca proconsulul Anulinus şi vicarul prefecţilor să îi domolească, iar Caecilian să facă apel la aceşti oficiali, dacă era necesar. Tabăra opusă nu a pierdut timpul. La câteva zile după publicarea acestor scrisori, delegaţii lor, însoţiţi de mulţime, au adus înaintea lui Anulinus două braţe de documente, conţinând nemulţumirile taberei lor împotriva lui Caecilian, pentru ca ele să fie înaintate împăratului. Sfântul Optatus a păstrat câteva cuvinte din petiţia lor, în care Constantin este implorat să acorde judecători din Galia, acolo unde sub domnia tatălui său nu existaseră persecuţii, iar ca atare nici trădători ai credinţei. Constantin ştia constituţia Bisericii prea bine pentru a ezita şi prin urmare a făcut ca judecători pentru arhiepiscopii din Africa nişte episcopi gali. Apoi dintr-o dată a expus chestiunea papei, exprimându-şi intenţia, lăudabilă de altfel, dacă nu prea optimistă, de a nu permite vreo schismă în Biserica Catolică. Legat de faptul că schismaticii africani s-ar putea să nu aibă temei pentru plângerea lor, el a ordonat ca trei dintre arhiepiscopii din Galia, Reticius din Autun, Maternus din Cologne şi Marinus din Arles, să vină la Roma pentru a asista la proces. El i-a ordonat lui Caecilian să vină cu zece episcopi dintre acuzatori şi cu zece din propria lui comunitate. Memoriile împotriva lui Caecilian le-a trimis papei, care va şti, spunea el, ce procedură se impune pentru a conchide întreaga problemă în justiţie. (Eusebius, Hist. Eccl., X, v, 18) Papa Melchiades a convocat cincisprezece episcopi italieni pentru a sta lângă el. Începând cu acest moment, aflăm că în toate problemele importante papii emiteau scrisorile lor de decret din cadrul unui mic conciliu de episcopi, dar sunt semne ale acestui lucru şi mai înainte. Cei zece episcopi donatişti (pentru că de acum putem numi astfel această tabără) erau conduşi de episcopul Donatus din Casae Nigrae. S-a afirmat de către Optatus, Augustin şi alţi apologeţi catolici că acesta era „Donatus cel Mare”, succesorul lui Majorinus ca şi episcop schismatic al Cartaginei. Dar donatiştii din vremea Sfântului Augustin erau temători în a tăgădui asta, deoarece ei nu doreau să admită faptul că protagonistul lor fusese condamnat, iar catolicii la conferinţa din anul 411 le-au confirmat existenţa unui Donatus, episcop din Casae Negrae, care s-a distins prin activităţi ostile faţă de Caecilian. Autorităţile moderne în domeniu sunt de acord în acceptarea acestui punct de vedere. Însă pare de neconceput ca, dacă Majorinus mai trăia încă, el să nu fi fost obligat să meargă la Roma. Ar fi foarte straniu, apoi, ca un Donatus din Casae Nigrae să fi apărut drept lider al taberei, fără nici o altă explicaţie, doar dacă nu cumva Casae Nigrae a fost pur şi simplu locul naşterii lui Donatus cel Mare. Dacă presupunem că Majorinus murise şi a fost succedat de Donatus cel Mare chiar înaintea procesului de la Roma, vom înţelege de ce Majorinus nu mai este vreodată menţionat. Acuzaţiile împotriva lui Caecilian din memoriu fuseseră nesocotite, ca fiind anonime şi nedovedite. Martorii aduşi din Africa au afirmat că nu au nimic împotriva lui. Donatus, pe de altă parte, fusese osândit de propria lui mărturisire de a fi fost rebotezat şi de a fi pus episcopii la penitenţă – lucru interzis de legea ecleziastă. În cea de a treia zi, sentinţa unanimă a fost pronunţată de către Melchiades: Caecilian avea să fie menţinut în comunitatea ecleziastică. Dacă episcopii donatişti se reîntorceau în sânul Bisericii, acolo unde existau doi episcopi rivali, cel mai proaspăt avea să renunţe la funcţie şi urma să i se asigure un alt episcopat. Donatiştii au fost furioşi. Cu un secol mai apoi, urmaşii lor l-au declarat chiar pe papa Melchiades ca trădător de credinţă şi, în aceste condiţii, nu au acceptat decizia lui; totuşi, nu există nimic care să ateste că acest lucru s-ar fi petrecut la acea vreme. Însă cei nouăsprezece episcopi de la Roma au fost în contrast cu cei şaptezeci de episcopi din Conciliul Cartaginei, iar o nouă judecată se impunea.
CONCILIUL DIN ARLES
Constantin a fost mânios, dar a văzut că tabăra le era puternică în Africa şi a convocat un conciliu al întregului Apus (ceea ce înseamnă întreaga arie condusă de el) pentru a se întruni la Arles pe 1 august 314. Melchiades era mort, iar succesorul său, Sfântul Silvestru gândea că nu se cuvine să părăsească Roma, dând astfel un exemplu pe care l-a repetat şi în cazul Niceei, exemplu pe care şi succesorii lui l-au urmat în cazurile Sardica, Rimini şi al conciliilor ecumenice estice. Între patruzeci şi cincizeci de episcopate ai fost reprezentate la conciliu de episcopi sau delegaţi; episcopii de Londra, York şi Lincoln au fost acolo. Sfântul Silvestru a trimis un nunţiu papal. Conciliul i-a condamnat pe donatişti şi a trasat un număr de canoane; a raportat apoi procedurile într-o epistolă către papă, care există şi acum; dar, ca şi în cazul Niceea, nu au rămas documente detaliate, nici nu sunt menţionate de către cei din vechime. Părinţii îl salută în epistolă pe Silvestru, spunând că el a decis just să nu părăsească „locul în care Apostolii stau zilnic la judecată”; dacă ar fi fost cu ei, ei poate că i-ar fi tratat mult mai aspru pe eretici. Printre canoane, unul interzice rebotezarea (acest canon se practică încă în Africa), altul declară că cei ce îşi acuză în mod fals confraţii vor primi împărtăşanie doar în momentul morţii. Pe de altă parte, trădătorilor credinţei li se refuză împărtăşania, dar numai dacă vina le-a fost dovedită prin documente publice oficiale; aceia pe care astfel de trădători i-au hirotonit îşi vor păstra poziţiile. Conciliul a avut un anume efect în Africa, dar majoritatea mulţimii donatiste a fost de neclintit. Ei au făcut apel la împărat faţă de conciliu. Constantin a fost oripilat: „O, nechibzuinţă insolentă!” a scris el, „ei fac apel şi la rai şi la pământ, şi la Isus Hristos şi la om!”
POLITICA LUI CONSTANTIN
Împăratul i-a reţinut pe trimişii donatişti în Galia, după ce mai întâi îi lăsase să plece. El pare să fi gândit să trimită după Caecilian, apoi să facă demersurile unei examinări complete a situaţiei din Africa. Cazul lui Felix din Aptonga a fost de fapt examinat la porunca sa, în Cartagina, în februarie 315 (Sf. Augustin probabil că se înşeală când dă anul 314). Momentele demersurilor ne-au parvenit într-o stare anapoda; la ele fac referiri Sfântul Optatus, care le-a anexat la cartea sa împreună cu alte documente şi sunt frecvent citate şi de Sfântul Augustin. S-a arătat că scrisoarea pe care donatiştii au înaintat-o ca dovedind nelegiuirea lui Felix a fost întocmită de un anume Ingentius; acest lucru s-a stabilit prin mărturia lui Ingentius, precum şi prin mărturia lui Alfius, scribul epistolei. S-a dovedit că Felix era de fapt absent atunci când se făceau căutări în Aptonga pentru găsirea Cărţilor Sfinte. Constantin, în cele din urmă, i-a convocat la Roma pe Caecilian şi pe oponenţii lui; dar Caecilian, din motive necunoscute, nu a venit. Caecilian şi Donatus cel Mare (care era acum episcop) au fost chemaţi la Milano, unde Constantin a ascultat ambele tabere cu mare atenţie. El a declarat că Caecilian era nevinovat şi un episcop excelent(Augustine, Contra Cresconium, III lxxi). I-a reţinut pe amândoi în Italia, totuşi, în timp ce a trimis doi episcopi, Eunomius şi Olimpius, în Africa, în ideea de a-i împăca pe Caecilian şi pe Donatus, şi de a numi un episcop nou, agreat de toate părţile. Este de presupus că Caecilian şi Donatus au consimţit acest demers; însă violenţa sectarilor a făcut acest lucru imposibil de aplicat. Eunomius şi Olimpus au declarat în Cartagina că Biserica Catolică era cea de răspândit în lume şi că sentinţa pronunţată împotriva donatiştilor nu putea fi anulată. Ei au discutat cu clericii lui Caecilian şi s-au întors în Italia. Donatus s-a întors în Cartagina, iar Caecilian, văzând asta, s-a simţit liber să facă la fel. În final, Constantin a poruncit ca bisericile pe care le luaseră donatiştii să fie date catolicilor. Celelalte locuri de întrunire le-au fost confiscate. Cei care au fost dovediţi (de calomnie?) şi-au pierdut bunurile. Evacuările au fost înfăptuite de soldaţi. O veche ceremonie despre patimile „martirilor” donatişti Donatus şi Advocatus descrie astfel de scene. Într-una din ele se săvârşeşte un masacru, iar un episcop a fost printre cei ucişi, dacă ar fi să dăm crezare acestui document curios. Donatiştii au fost mândri de această „persecuţie a lui Caecilian”, pe care „cei Puri” au suferit-o prin mâna „Bisericii Trădătorilor credinţei”. Comes Leontius şi Dux Ursacius erau obiectivele deosebite ale indignării lor.
În anul 320 au apărut dezvăluiri neplăcute pentru „cei puri”. Nundinarius, un diacon din Cirta, a avut o ceartă cu episcopul lui, Silvanus, lucru care l-a iritat – aşa că el spune în plângerea adresată anumitor episcopi numidieni, în care ameninţă şi că dacă nu îşi vor folosi influenţa în numele său în legătură cu Silvanus, va spune tot ce ştie despre dânşii. Deoarece nu i s-a făcut pe plac, el a înaintat problema lui Zenophilus, consul al Numidiei. Instantanee au ajuns până la noi într-o formă fragmentată într-un appendix al lui Optatus, cu titlul „Gesta apud Zenophilum”. Nundinarius i-a arătat scrisorile de la Purpurius şi alţi episcopi lui Silvanus şi oamenilor din Cirta, încercând să fie împăciuitor cu diaconul nemulţumit. Momentele căutării de la Cirta, pe care deja le-am pomenit, au fost citite şi martorii au fost chemaţi pentru a stabili acurateţea lor, inclusiv doi dintre fossores (un fel de lucrători) atunci prezenţi şi un lector, grămăticul Victor. S-a arătat nu doar că Silvanus a fost un trădător al credinţei, ci şi că el l-a asistat pe Purpurius, laolaltă cu doi preoţi şi un diacon, în furtul a două recipiente cu oţet aparţinând avuţiei, care se aflau în templul din Serapis. Silvanus a hirotonit un preot pentru suma de 20 de folles (500 sau 600 de dolari). S-a stabilit că nimic din banii donaţi de Lucilla nu a ajuns la sărmani, scop pentru care fuseseră evident daţi. Astfel că Silvanus, unul dintre pilonii de rezistenţă ai Bisericii „Pure”, care declarase că tovărăşia cu un trădători al credinţei însemna a fi înafara Bisericii, a fost el însuşi dovedit ca trădător. El a fost exilat de consul pentru prădarea avuţiei, pentru obţinerea de bani prin false pretenţii şi pentru a fi devenit episcop prin violenţă. Donatiştii ulterior au preferat să spună că el a fost alungat pentru că a refuzat să comunice cu „caecilianiştii”, iar Cresconius chiar a vorbit despre „persecuţia lui Zenophilus”. Dar ar trebui să fie limpede pentru toţi că cei ce l-au numit pe Majorinus i-au numit pe adversarii lor „trădători ai credinţei” tocmai pentru a-şi ascunde propriile lor nemernicii.
Tabăra donatistă şi-a datorat succesul în mare parte abilităţii liderului său Donatus, succesorul lui Majorinus. El pare să fi avut într-adevăr pe merit supranumele de „cel Mare” prin elocinţa şi forţa caracterului. Scrierile lui s-au pierdut. Influenţa lui cu tabăra sa a fost extraordinară. Sfântul Augustin reclamă frecvent aroganţa şi impietatea sa cu care el aproape că era adorat de adepţii săi. În decursul vieţii lui, se spune că ar fi avut o mare plăcere faţă de adulaţia pe care o primea, iar după moartea sa el a fost consemnat ca martir şi i-au fost atribuite miracole.
În anul 321, Constantin şi-a mai domolit măsurile viguroase, aflând că ele nu au produs pacea la care el sperase şi i-a rugat pe catolici să îi rabde pe donatişti cu îngăduinţă. Acest lucru nu era uşor, deoarece schismaticii au izbucnit în violenţă. La Cirta, Silvanus se întorsese, iar ei au ocupat bazilica pe care împăratul o construise pentru catolici. Ei nu au renunţat la ea şi Constantin nu a găsit o soluţie mai bună decât să construiască alta. Pe cuprinsul Africii, dar mai presus de toate în Numidia, ei erau numeroşi. Ei gândeau că în tot restul lumii Biserica Catolică se prăpădeşte, prin faptul că era în comuniune cu trădătorul Caecilian; că numai secta lor era adevărata Biserică. Dacă un catolic intra în bisericile lor, îl dădeau afară şi spălau cu sare podeaua pe care stătuse acesta. Orice catolic care li se alătura era obligat să fie rebotezat. Ei afirmau că numai episcopii şi prelaţii lor erau fără prihană, altminteri slujbele lor ar fi fost invalide. Dar de fapt ei erau predispuşi la beţie şi alte păcate. Sfântul Augustin ne spune despre autoritatea lui Tichonius, cum donatiştii au ţinut un conciliu de două sute şaptezeci de episcopi, în care discutat timpe de şaptezeci şi cinci de zile despre chestiunea rebotezării; în final, au decis că în cazurile în care trădătorii credinţei au refuzat rebotezarea, ei trebuie să fie incluşi în comunitate în pofida acestui fapt; iar episcopul donatist al Mauritaniei nu i-a rebotezat pe trădători până în timpul lui Macarius. Înafara Africii donatiştii aveau un episcop care era rezident pe proprietatea unui acolit din Spania, iar în perioada timpurie a schismei ei îşi puseseră un episcop pentru mica lor congregaţie din Roma, congregaţie care se întrunea, se pare, pe un deal de lângă oraş care avea numele „Montesnes”. Această antipapală „succesiune de la început” a fost adesea ridiculizată de scriitorii catolici. Această serie îi include pe Felix, Bonifaciu, Encolpius, Macrobius (cca. 370), Lucian, Claudian (cca. 378) şi iarăşi Felix în anul 411.
CIRCUMCELLIONII
Data primei apariţii a circumcellionilor este incertă, dar probabil ei au apărut mai întâi înainte de moartea lui Constantin. Ei erau majoritar entuziaşti rustici, care nu ştiau latină, dar vorbeau o limbă punică; s-a sugerat că ei ar fi putut avea sânge berber. Ei s-au alăturat rangului donatiştilor şi au fost numiţi de aceştia agnostici şi „soldaţi ai lui Hristos”, însă de fapt erau briganzi. Luptători de-ai lor se puteau întâlni în toate părţile Africii. Nu aveau o ocupaţie regulată, dar hoinăreau înarmaţi, ca smintiţii. Nu foloseau săbii, în temeiul faptului că Sfântului Petru i se spusese să îşi bage sabia în teacă; dar făceau mereu acte de violenţă, întrebuinţând un soi de bâte, pe care ei le numeau „israeliţi”. Ei îşi violentau victimele fără a le omorî, dar le lăsau să moară. În vremea Sfântului Augustin, totuşi, ei au avut săbii şi tot felul de arme; ei hoinăreau însoţiţi de femei nemăritate, dănţuiau şi se îmbătau. Strigătul lor de luptă era Deo laudes, şi nu erau alţi bandiţi mai teribil cu care te puteai întâlni. Ei căutau adeseori moartea, consemnând suicidul ca martiriu. În mod deosebit ei se aruncau în prăpăstii; mai rar se năpusteau în apă sau foc. Chiar şi femeile au prins această boală, iar cele care păcătuiau se aruncau de pe stânci, pentru a se absolvi de vina lor. Uneori circumcellionii căutau şi moartea provocată de mâna altora, fie plătindu-i ca să fie ucişi, fie ameninţând cu moartea vreun trecător care ar fi refuzat să îi ucidă sau, prin violenţa lor, obligându-i pe magistraţi să dea ordin să fie executaţi. În vreme ce păgânismul încă avea amploare, ei ar fi venit în număr mare pentru orice sacrificiu, nu pentru a distruge idolii, ci pentru a fi martirizaţi. Theodoret spune că un circumcellion era învăţat să îşi anunţe intenţia de a deveni martir cu mult timp înainte, pentru a fi bine tratat şi hrănit, precum un animal înainte de tăiere. El relatează o istorisire amuzantă (Haer. Fab., IV, vi), pe care o pomeneşte şi Sfântul Augustin. Un anumit număr dintre aceşti fanatici, îngrăşaţi precum fazanii, au întâlnit un tânăr şi i-au oferit o sabie cu care să îi căsăpească, ameninţând că îl vor omorî dacă nu o face. El a pretins că se teme că, după ce va fi ucis câţiva dintre ei, ceilalţi se vor răzgândi şi vor răzbuna moartea confraţilor lor; şi a insistat ca toţi să fie legaţi fedeleş. Ei au încuviinţat acest lucru; când au fost legaţi şi fără apărare, tânărul i-a tras fiecăruia câte o bătaie şi şi-a văzut de drum.
Când controversau cu catolicii, episcopii donatişti nu erau mândri de susţinătorii lor. Ei declarau că sinuciderea prin aruncare de pe stânci era interzisă în concilii. Totuşi, trupurile acestor sinucigaşi erau cinstite cu sacralitate, iar mulţimile sărbătoreau comemorările lor. Episcopii lor nu puteau decât să se conformeze, iar uneori erau chiar bucuroşi să aibă braţul puternic al circumcellionilor. Theodoret, curând după moartea Sfântului Augustin, nu cunoştea alţi donatişti decât pe circumcellioni; iar aceştia erau donatiştii tipici în ochii tuturor din afara Africii. Ei erau periculoşi în mod deosebit pentru clericii catolici, ale căror case le atacau şi le jefuiau. Îi băteau şi îi răneau, le puneau var şi oţet în ochi şi chiar îi forţau să fie rebotezaţi. Sub Axidus şi Fasir, „conducătorii Sfinţilor” din Numidia, posesiunile şi drumurile erau nesigure, datornicii erau protejaţi, sclavii stăteau în căruţele stăpânilor, iar stăpânii erau nevoiţi să alerge în faţa lor. Pe parcurs, episcopii donatişti au chemat un general pe nume Taurinus pentru a reprima aceste extravaganţe. El a fost întâmpinat cu rezistenţă într-un loc numit Octava, iar altarele şi tăbliţele aflate acolo pe vremea Sfântului Optatus stau mărturie pentru venerarea acordată circumcellionilor care au fost ucişi; dar episcopii lor au refuzat ca ei să fie cinstiţi ca martiri. Se pare că în 336-337, Grigore, praefectus praetorio (prefectul pretor) al Italiei a luat nişte măsuri împotriva donatiştilor, pentru că Sfântul Optatus ne spune că Donatus i-a scris în începutul unei scrisori: „Grigore, o pată a senatului şi o ruşine pentru prefecţi”.
„PERSECUŢIA” LUI MACARIUS
Când Constantin a devenit stăpânitor al Răsăritului, învingându-l pe Licinius în anul 323, el a fost avertizat de apariţia arianismului în est şi a trimis, aşa cum spera să o poată face, episcopi răsăriteni în Africa, pentru a ajusta diferenţele dintre donatişti şi catolici. Caecilian din Cartagina a fost prezent la Conciliul din Niceea în 325, iar succesorul lui, Gratus, a fost la cel din Sardica în 342. Concilliabulum-ul răsăritenilor, cu această ocazie, a scris o scrisoare lui Donatus, deoarece credea că el este adevăratul episcop al Cartaginei; dar arianiştii au eşuat în a câştiga sprijinul donatiştilor, care priveau întregul Răsărit ca fiind rupt de Biserică, care ar fi supravieţuit doar în Africa. Împăratul Constans a fost îngrijorat, ca şi tatăl său, în privinţa păcii din Africa. În 347 el a trimis doi delegaţi, Paulus şi Macarius, cu sume mari de bani pentru a fi distribuite. Donatus, bineînţeles că a văzut acest lucru ca pe o încercare de a-i atrage adepţii către Biserică prin mituire; a primit delegaţii cu obrăznicie: „Ce are împăratul de-a face cu Biserica?” a spus el, iar apoi a interzis oamenilor lui să primească vreun dar de la Constans. În cele mai multe părţi, totuşi, misiunea de prietenie pare să nu fi fost primită nefavorabil. Dar la Bagai, în Numidia, episcopul Donatus i-a întrunit pe circumcellionii din vecinătate, care deja fuseseră aţâţaţi de episcopul lor. Macarius a fost obligat să ceară protecţia armatei; soldaţii au devenit atunci de nestăpânit şi au omorât câţiva donatişti. Acest incident nefericit a fost apoi încontinuu imputat catolicilor, iar ei au şi fost porecliţi „macarieni” de către donatişti, care declaraseră şi că Donatus din Bagai s-ar fi aruncat de pe o stâncă şi că alt episcop, Marculus, a fost aruncat într-o fântână. Documentele existente alţi doi
donatişti, martiri în 347, Maximian şi Isaac, se păstrează; aparent, ei aparţineau Cartaginei şi sunt atribuite de către Harnack anti-papei Macrobius. Se pare că după ce a început violenţa, delegaţii au ordonat ca donatiştii să se unească cu Biserica, fie că doresc sau nu acest lucru. Mulţi dintre episcopi au fugit, împreună cu partizanii lor; câţiva s-au alăturat catolicilor; restul au fost alungaţi. Donatus cel Mare a murit în exil. Un donatist pe nume Vitellius a alcătuit o carte în care arăta cum slujitorii lui Dumnezeu sunt urâţi de lume.
O slujbă solemnă a fost ţinută în fiecare loc în care reunirea a fost săvârşită, iar donatiştii au lansat un zvon potrivit căruia imaginile (evident, ale împăratului) urmau să fie plasate la altar şi să li se aducă închinare. Cum nimic de felul acesta nu s-a petrecut, iar delegaţii au ţinut o cuvântare în favoarea reunirii, se pare că această reunire s-a efectuat cu mai puţină violenţă decât ar fi fost de aşteptat. Catolicii şi episcopul lor l-au lăudat pe Dumnezeu pentru pace şi a rezultat, prin declaraţiile lor, că nu au nici o responsabilitate în privinţa faptelor lui Paulus şi Macarius. În anul care a urmat, Gratus, episcopul catolic al Cartaginei, a ţinut un conciliu, în care repetarea botezului era interzisă, în timp ce, pentru a-i mulţumi pe donatiştii prezenţi, trădătorii credinţei au fost iarăşi condamnaţi. A fost interzisă şi cinstirea sinucigaşilor ca martiri.
RESTAURAREA DONATISMULUI DE CĂTRE IULIAN
Pacea a fost binevenită pentru Africa, iar mijloacele necesare prin care a fost obţinută au fost justificate de violenţa sectarilor. Dar ascensiunea lui Iulian Apostatul în anul 361 a schimbat faţa rânduielilor. Încântat să arunce creştinismul în confuzie, Iulian a îngăduit episcopilor catolici care fuseseră exilaţi de Constantius să se întoarcă la episcopatele pe care arianiştii le ocupau. Donatiştii, care fuseseră alungaţi de Constans, erau aidoma lăsaţi să se întoarcă, prin propriile cereri, şi au primit înapoi bazilicile lor. Scene de violenţă au fost rezultatul acestei politici, deopotrivă în Răsărit şi Apus. „Furia voastră”, scria Sfântul Optatus, „s-a întors în Africa în acelaşi moment în care diavolul a fost eliberat”, deoarece acelaşi împărat a restaurat supremaţia păgânismului şi a donatiştilor în Africa. Decretul lui Iulian a fost considerat atât de compromiţător pentru ei, încât împăratul Honorius în anul 405 l-a afişat prin toată Africa, spre ruşinea lor. Sfântul Optatus dă o catalogare fără echivoc a exceselor comise de donatişti la întoarcerea lor. Ei au invadat bazilicile cu arme; au comis o atare mulţime de crime, încât un raport despre ei a fost trimis împăratului. Sub ordinele a doi episcopi, o grupare a atacat bazilica de la Lemellef; au smuls acoperişul, au bătut cu ţigle diaconii care se aflau în jurul altarului şi au ucis doi dintre ei. În Mauritania, revoltele au marcat revenirea donatiştilor. În Numidia doi episcopi s-au folosit de nepăsarea magistraţilor pentru a arunca în confuzie o populaţie paşnică, îndepărtându-i pe cei credincioşi, rănind oameni, necruţând nici femeile sau copiii. Deoarece ei nu admiteau validitatea sfintelor taine administrate de trădători ai credinţei, atunci când au pus mâna pe biserici ei au dat Sfânta Euharistie câinilor; dar câinii, aţâţaţi de turbare, i-au atacat pe proprii stăpâni. O ampulla (vas) de mir a fost aruncată pe o fereastră şi a fost găsită întreagă pe stânci. Doi episcopi au fost găsiţi vinovaţi de viol; unul dintre ei l-a înşfăcat pe un episcop catolic vârstnic şi l-a condamnat la penitenţă publică. Toţi catolicii pe care ei i-au putut obliga să li se alăture erau puşi la penitenţă, unii pentru o lună, alţii pentru doar o zi. La intrarea în posesie a unei bazilici, ei au distrus altarul sau l-au strămutat, sau cel puţin i-au zgâriat suprafaţa. Uneori spărgeau pocalele şi vindeau materialul lor. Spălau podelele, pereţii şi coloanele. Nesătui cu recuperarea bisericilor lor, ei angajau funcţionari păgâni care să obţină pentru ei posesiuni de vase sfinte, mobilă, pânzeturi scumpe de altar şi îndeosebi cărţi (cum or fi purificând cartea? Se întreba Sfântul Optatus), uneori lăsând congregaţiile catolice fără nici o carte. Cimitirele erau apropiate de cele având morţi catolici.
Revolta lui Firmus, o căpetenie mauritană care a sfidat puterea romană şi chiar şi-a arogat prerogative de împărat (366-372) a fost, fără îndoială, sprijinită de mulţi donatişti. Legile imperiale împotriva lor fuseseră întărite de Valentinian în anul 373 şi de Gratian, care a i-a scris în 377 vicarului de prefecţi, Flavian (el însuşi donatist), poruncind ca toate bazilicile schismaticilor să le fie date catolicilor. Sfântul Augustin arată că până şi bisericile pe care donatiştii le construiseră au fost incluse aici. Acelaşi împărat i-a cerut lui Claudian, episcopul donatist din Roma, să se întoarcă în Africa; cum acesta a refuzat să se supună, un conciliu roman l-a alungat l-a sute de mile de oraş. Este probabil că episcopul catolic al Cartaginei, Genethlius, să fi făcut astfel încât legile să fie aplicate cu moderaţie în Africa.
SFÂNTUL OPTATUS
Apărătorul catolicilor, Sfântul Optatus, episcop de Milevis, a făcut publică lucrarea sa „De schismate Donatistarum” ca răspuns la cea a episcopului donatist al Cartaginei, Parmenianus, sub Valentian şi Valens, anii 364-375 (ca şi Sfântul Ieronim). Însuşi Optatus ne spune că a scris după moartea lui Iulian (363) şi la mai mult de şaizeci şi trei de ani după începutul schismei (se referă la persecuţia din anul 303). Forma pe care o deţinem este o ediţie secundă, adusă la zi de autor după ascensiunea papei Siricius (decembrie 384), cu o a şaptea carte adăugată celor şase iniţiale. În prima carte el descrie originea şi amploarea luată de schismă; în cea de a doua, arată observaţiile făcute de adevărata Biserică; în a treia el apără catolicii de acuzaţiile de persecutare, cu referiri speciale la zilele lui Macarius. Într-a patra carte el respinge dovezile lui Parmenianus din Scriptură cum că sacrificiul unui păcătos este necurat. În cea de a cincia carte el arată validitatea botezului, chiar şi când este conferit de către păcătoşi, pentru că este conferit prin Hristos, prelatul fiind doar un instrument. Aceasta este prima afirmaţie importantă a doctrinei care susţine că slava lucrurilor sacre este derivată din opus operatum al lui Hristos, indiferent de vrednicia prelatului care îndeplineşte. Într-a şasea carte, el descrie violenţa donatiştilor şi felul profanator în care ei s-au comportat cu altarele catolice. În cea de a şaptea carte, el abordează în principal unitatea şi reunirea, întorcându-se şi la subiectul Macarius.
El îl numeşte pe Parmenianus „frate” şi doreşte să îi trateze pe donatişti ca pe confraţii lui, deoarece ei nu erau eretici. Ca şi alţi duhovnici, el susţine că doar păgânii şi ereticii ajung în iad; schismaticii şi catolicii vor fi, până la urmă, mântuiţi după necesarul purgatoriu. Acest lucru este curios, deoarece înaintea lui îi întâlnim în Africa pe Ciprian şi Augustin, ambii propovăduind că schisma este la fel de rea precum o erezie, dacă nu chiar mai rea. Sfântul Optatus este foarte venerat de Sfântul Augustin, iar mai târziu de Sfântul Fulgentius. El scrie cu fermitate, uneori într-un mod violent, în pofida afirmaţiilor sale de prietenie; dar este purtat de valul indignării. Stilul lui este forţat şi eficace, adesea concis şi epigramatic. Acestei lucrări el i-a lipit o colecţie de documente conţinând dovezile istorisirilor pe care le-a relatat. Acest dosar este cu siguranţă format mai dinainte cu mult, după toate probabilităţile înainte de pacea din anul 347, şi nu mai târziu de ultimele documente pe care le conţine, datate februarie 330; restul nu mai târziu de 321, fiind posibil să fie pus laolaltă cu puţin înaintea acestui an. Din păcate, aceste importante mărturii istorice ne-au parvenit într-un singur manuscris schilodit, arhetipul căruia era de asemenea incomplet. Colecţia a fost fără îngrădire întrebuinţată la conferinţa din anul 411 şi este adesea menţionată pe alocuri de Sfântul Augustin, care a păstrat multe porţiuni interesante ce altminteri ne-ar fi fost necunoscute.
MAXIMIANIŞTII
Înainte ca Augustin să ia mantia lui Optatus împreună cu o dublă porţie a spiritului lui, catolicii au câştigat noi şi victorioase argumente din divizările dintre donatişti. Aidoma multor altor schisme, aceasta a dat naştere unei schisme înăuntrul ei. În Mauritania şi Numidia aceste secte separate erau atât de numeroase, încât nici înşişi donatiştii nu le mai puteau numi pe toate. Auzim astfel de urbanişti; de claudianişti, care s-au reconciliat cu trunchiul principal prin Primianus din Cartagina; de rogatişti, o sectă mauritană cu caracter temperat, deoarece nu avea vreun circumcellion; rogatiştii au fost aspru pedepsiţi ori de câte ori donatiştii îi convingeau pe magistraţi să facă acest lucru, fiind persecutaţi şi de Optatus din Timgad. Dar cei mai renumiţi sectari au fost maximianiştii, deoarece povestea despărţirii lor de donatişti o reproduce cu o ciudată exactitate pe cea a retragerii donatiştilor din comuniunea cu Biserica; şi conduita donatiştilor faţă de ei a fost atât de nepotrivită cu principiile pe care le declarau, încât acest fapt a devenit în mâinile destoinice ale lui Augustin cea mai eficientă armă din tot arsenalul polemicii sale.
Primianus, episcopul donatist al Cartaginei, l-a excomunicat pe diaconul Maximianus. Acesta din urmă (care era, ca şi Majorinus, sprijinit de o doamnă), a întrunit un conciliu format din patruzeci şi trei de episcopi, conciliu care l-a convocat pe Primianus să apară în faţa sa. Arhiepiscopul a refuzat, insultându-i pe trimişi, încercând să îi împiedice să sărbătorească Sfintele Taine şi aruncând cu pietre după ei pe drum. Conciliul l-a convocat în faţa unui conciliu şi mai mare, care a întrunit un număr de vreo sută de episcopi la Cebarsussum, în iunie 393.Primianus a fost demis; toţi clericii trebuiau să părăsească comunitatea în timp de opt zile; dacă a fi întârziat până după Crăciun, nu li se mai îngăduia întoarcerea în sânul Bisericii nici măcar după penitenţă; mirenii erau lăsaţi până la Paştele care urma, sub aceeaşi pedeapsă. Un nou episcop de Cartagina a fost numit în persoana lui Maximian însuşi şi a fost uns de doisprezece episcopi. Partizanii lui Primianus au fost rebotezaţi, trebuind să fie botezaţi după îngăduita întârziere. Primianus a stat deoparte şi a cerut să fie judecat de un conciliu numidian; trei sute zece episcopi s-au reunit la Bagai, în aprilie 394; arhiepiscopul nu s-a înfăţişat de la bara acuzaţilor, ci a prezidat el însuşi conciliul. A fost, bineînţeles achitat, iar maximianiştii au fost condamnaţi fără audiere. Tuturor, în afară de cei doisprezece hirotonisitori şi a complicilor lor, li s-a dat termen până la Crăciun pentru reîntoarcere; după această perioadă, ei ar fi fost obligaţi să facă penitenţă. Acest decret, alcătuit într-un stil elocvent de Emeritus din Caesarea şi adoptat cu urale, i-a împins pe donatişti încă o dată în ridicol, deoarece i-au reprimit pe schismatici fără penitenţă. Biserica lui Maximian a fost rasă de pe faţa pământului, iar după ce perioada de graţiere a trecut, donatiştii i-au persecutat pe nefericiţii maximianişti, înfăţişându-se pe ei înşişi ca şi catolicii, şi cerând ca magistraţii să instituie împotriva lor tocmai legile pe care împăraţii catolici le folosiseră împotriva donatismului. Influenţa lor le-a îngăduit să facă acest lucru, deoarece erau de departe mai numeroşi decât catolicii, iar magistraţii erau adeseori de partea lor. La întâmpinarea celor care s-au întors din tabăra lui Maximianus, donatiştii au fost fatalmente şi mai inconsecvenţi. Regula era ca, teoretic, cei care au fost botezaţi în timpul schismei trebuie rebotezaţi; dar dacă se întorcea un episcop, el şi întreaga turmă a enoriaşilor săi erau primiţi fără rebotezare. Acest lucru a fost îngăduit chiar şi două cazuri legate de hirotonitorii lui Maximian, Praetextatus din Assur şi Felixianus din Musti, după ce proconsulul a încercat zadarnic să îi înlăture din episcopatele lor şi cu toate că un episcop donatist, Rogatus, fusese deja numit la Assur. În alt caz, partida lui Primianus a fost ceva mai consecventă. Salvius, episcop maximianist de Membresa, a fost un alt hirotonitor. El a fost de două ori convocat de proconsul, pentru a se retrage în favoarea omului lui Primianus, Restitutus. Deoarece era mult respectat de oamenii din Membresa, o gloată a fost adusă din oraşul învecinat Abitene, pentru a-l alunga; vârstnicul episcop a fost bătut şi forţat să dănţuiască cu câini morţi legaţi în jurul gâtului. Dar oamenii lui i-au construit o nouă biserică; şi trei episcopi au coexistat în acest orăşel, un maximianist, un primianist şi un catolic.
Conducătorul donatiştilor la acea vreme era Optatus, episcop de Thamugadi (Timgad), poreclit Gildonianus, de la prietenia sa cu Gildo, conte al Africii (386 – 397). Timp de zece ani Optatus, sprijinit de Gildo, a fost tiranul Africii. El i-a persecutat pe rogatişti şi pe maximianişti şi a folosit trupe împotriva catolicilor. Sfântul Augustin ne spune că năravurile şi cruzimile sale erau de nedescris; dar ele au avut măcar efectul de a arunca în dizgraţie cauza donatiştilor, pentru că el a fost urât în toată Africa pentru ticăloşia sa şi pentru faptele oribile, cu toate că facţiunea puritană a rămas întotdeauna în deplină comuniune cu acest episcop, care era un jefuitor, un siluitor, un opresor, un trădător şi un monstru prin cruzime. Când Gildo a căzut, în anul 397, după ce s-a făcut el însuşi stăpân al Africii pentru câteva luni, Optatus a fost aruncat în temniţă, unde a şi murit.
SFÂNTUL AUGUSTIN
Sfântul Augustin şi-a început victorioasa campanie împotriva donatismului la scurt timp după ce a fost hirotonit ca preot, în anul 391. Popularul său psalm sau „Abecedarium” contra donatiştilor a fost creat cu intenţia de a face cunoscute lumii argumentele expuse şi de Sfântul Optatus, cu acelaşi final împăciuitor ca opinie. Acesta arată că secta a fost întemeiată de trădători ai credinţei, condamnaţi de papă şi conciliu, separaţi de întreaga lume, o cauză de divizare, violenţă şi vărsare de sânge; adevărata Biserică este singura Viţă, ale cărei ramuri se întind pe tot pământul. După ce Sfântul Augustin a ajuns episcop, în 395, el a reuşit să ţină conferinţe cu unii dintre liderii donatişti, chiar dacă nu cu rivalul său din Hippo. În anul 400 el a scris trei cărţi împotriva scrisorii lui Parmenianus, respingând calomniile lui şi argumentele luate de el din Scripturi. Mai importante au fost cele şapte cărţi ale sale despre botez, în care, după ce dezvoltă principiul deja enunţat de Sfântul Optatus, acela că efectul împărtăşaniei este independent de sfinţenia prelatului, el arată în detaliu că autoritatea Sfântului Ciprian este mai degrabă incomodă decât convenientă pentru donatişti. Principalul interlocutor donatist în polemica din acel moment era Petilianus, episcop de Constantine, succesor al trădătorului Silvanus. Sfântul Augustin a scris două tomuri ca răspuns la o scrisoare a acestuia potrivnică Bisericii, adăugând o a treia carte ca răspuns la o altă scrisoare, în care chiar el era atacat de Petilianus. Înainte de această ultimă carte, el a publicat lucrarea „De Unitate ecclesiae”, prin anul 403. Acestor lucrări trebuie că li s-au adăugat unele predici şi anumite epistole care sunt adevărate tratate.
Argumentele întrebuinţate de Sfântul Augustin contra donatismului cad în lumina a trei puncte. Mai întâi avem dovezile istorice ale normalităţii ungerii lui Caecilian, ale nevinovăţiei lui Felix de Aptonga, ale vinovăţiei întemeietorilor Bisericii „Pure”, precum şi judecata papei, a conciliului şi a împăratului în această chestiune, adevărata istorie a lui Macarius, comportamentul barbar al donatiştilor sub domnia lui Iulian, violenţa circumcellionilor şi aşa mai departe. În al doilea rând, există argumente doctrinare; dovezile din Vechiul şi Noul Testament cum că Biserica este catolică, răspândită în lume şi obligatoriu una singură şi unită; în sprijinul acestei afirmaţii se apelează la Episcopatul Romei, unde succesiunea episcopilor este neîntreruptă de la însuşi Sfântul Petru; Sfântul Augustin împrumută lista sa de papi de la Sfântul Optatus (Ep. II) şi în psalmul său cristalizează argumentul în faimoasa frază: „Aceasta este stânca pe care mândrele porţi ale iadului nu o vor biruii.” Un alt apel este făcut către Biserica Răsăriteană, în special către Bisericile Apostolice cărora Sfinţii Petru, Pavel şi Sfântul Ion le adresaseră epistole – ele nu erau în comuniune cu donatiştii. Validitatea botezului conferită de către eretici, impietatea rebotezării sunt chestiuni importante. Toate aceste argumente s-au regăsit la Sfântul Optatus. În mod deosebit la Sfântul Augustin apare necesitatea apărării Sfântului Ciprian, iar a treia categorie este pe deplin a sa. A treia diviziune cuprinde argumentum ad hominem (argument la persoană) extras chiar din inconsecvenţa donatiştilor înşişi; Secundus i-s scuzat pe trădători; frăţie deplină le-a fost acordată răufăcătorilor precum Optatus Gildonianus şi circumcellienilor; Tichonius s-a întors împotriva propriei sale tabere de susţinători; Maximian s-a despărţit de Primatus aşa cum se despărţise Majorinus de Caecilian; maximianiştii au fost reprimiţi fără o rebotezare.
Această ultimă metodă de argumentare a fost privită ca fiind de o mare valoare practică, iar multe convertiri au avut loc acum, în mare parte datorită falsei poziţii în care s-au situat donatiştii. Acest lucru a fost cu precădere subliniat de Conciliul de la Cartagina din septembrie 401, conciliu ce a ordonat ca informaţiile referitoare la tratamentul maximianiştilor să fie adunate de magistraţi. Acelaşi sinod a restaurat o lege anterioară, care fusese abolită de mult timp, aceea că dacă episcopii şi clericii donatişti se întorc în sânul Bisericii, ei să îşi poată păstra rangul. Papa Anastasius I a scris conciliului, reliefând importanţa chestiunii donatiste. Un alt conciliu, din 403, a organizat dezbateri publice cu donatiştii. Această acţiune energică i-a iritat pe circumcellioni, care au comis noi violenţe. Viaţa Sfântului Augustin era primejduită. Viitorul său biograf, Sfântul Possidius din Calama a fost insultat şi tratat mârşav de către un grup condus de un preot donatist, Crispinus. Episcopul acestui preot, numit tot Crispinus, a fost judecat în Cartagina şi amendat cu zece livre de aur ca eretic, cu toate că amenda a fost achitată de Possidius. Acesta este primul caz de care aflăm în care un donatist este declarat eretic, dar de aici înainte va fi ceva obişnuit în cazul lor. Crudul şi dezgustătorul tratament al lui Maximianus, episcop de Bagai, este şi el relatat în detaliu de către Sfântul Augustin. Împăratul Honorius a fost determinat de către catolici să reînnoiască vechea lege contra donatiştilor, la începutul anului 405. Au fost câteva rezultate bune, dar circumcellionii din Hippo au fost aţâţaţi către noi violenţe. Scrisoarea lui Petilianus a fost apărată de către un grămătic pe nume Cresconius, împotriva căreia Sfântul Augustin a publicat o replică în patru cărţi. A treia şi a patra carte sunt în mod deosebit importante, deoarece în ele el argumentează legat de tratamentul donatiştilor faţă de maximianişti, citează documentele Conciliului din Cirta susţinute de Secundus, precum şi alte documente importante. Sfântul a mai replicat şi unui pamflet a lui Petilianus, „De unico baptismate.”
„ADUNAREA” DIN ANUL 411
Sfântul Augustin sperase cândva la o reconciliere cu donatiştii doar pe baza raţiunii. Violenţa circumcellionilor, cruzimile lui Optatus din Thamugadi, atacurile mai recente asupra episcopilor catolici au dat toate dovada că represiunea prin intermediul braţului secular era absolut inevitabilă. Nu era obligatoriu un caz de persecuţii pe motiv de opinii religioase, ci pur şi simplu unul de protejare a vieţii şi proprietăţii şi a asigurării libertăţii şi siguranţei pentru catolici.
Cu toate acestea, legile au mers mai departe decât atât. Cele ale lui Honorius au fost promulgate astfel în anii 408 şi 410. În 411 metoda dezbaterii publice a fost organizată la o scară mare prin porunca împăratului însuşi, la cererea episcopilor catolici. Cazul lor era acum complet şi nu lăsa loc de replică. Dar acest lucru trebuia să fie adus şi acasă, oamenilor din Africa, iar opinia publică ar fi fost obligată să recunoască faptele reale, printr-o expunere publică a slăbiciunii poziţiei separatiste. Împăratul a trimis un oficial pe nume Marcellinus, un creştin extraordinar, să prezideze ca cognitor conferinţa. El a emis o proclamaţie declarând că va arăta o imparţialitate absolută în conducerea procedurilor şi în judecata finală. Episcopii donatişti care vor veni la conferinţă urmau să primească îndată înapoi bazilicile care le fuseseră luate. Numărul celor care au sosit în Cartagina a fost foarte mare, deşi undeva sub două sute şaptezeci şi nouă din semnăturile lor au fost alipite unei scrisori către preşedinte. Episcopii catolici erau în număr de două sute optzeci şi şase. Marcellinus a decis ca fiecare tabără să îşi desemneze un număr de şapte interlocutori, doar aceştia urmând să ia cuvântul, şapte sfetnici pe care aceştia i-ar putea consulta şi patru secretari care să ţină însemnările. Astfel, doar treizeci şi şase de episcopi vor fi prezenţi în total. Donatiştii au pretins că acest demers era o metodă de a se împiedica ca numărul lor mare să fie cunoscut; dar catolicii nu au obiectat ca toţi aceştia să fie prezenţi, dacă nici o tulburare nu ar fi fost cauzată.
Principalul interlocutor catolic, pe lângă binevoitorul şi venerabilul episcop de Cartagina, Aurelius, a fost desigur Augustin, a cărui faimă se răspândise deja în cadrul întregii biserici. Prietenul lui, Alypius din Tagaste, şi discipolul şi biograful său, Possidius, erau printre cei şapte. Principalii interlocutori ai donatiştilor au fost Emeritus din Caesarea din Mauritania (Cherchel) şi Petilianus din Constantine (Cirta); cel din urmă a vociferat sau a întrerupt de vreo o sută cincizeci de ori, până ce în cea de a treia zi era atât de răguşit că a trebuit să înceteze. Catolicii au făcut o propunere generoasă pentru toţi episcopii donatişti care s-ar fi alăturat Bisericii, să conducă alternativ cu episcopul catolic în scaunul episcopal, doar dacă nu vor obiecta oamenii, caz în care ambii ar fi trebuit să renunţe la funcţie şi să se facă o nouă alegere. Conferinţa s-a ţinut pe 1, 3 şi 8 iunie. Politica donatiştilor a fost să ridice obiecţii de ordin tehnic, să provoace întârzieri, să împiedice interlocutorii catolici prin orice mijloace de a ajunge acolo unde doreau. Poziţia catolică a fost, însă, enunţată în prima zi din scrisori care au fost citite, adresate de episcopii catolici lui Marcellinus şi cu indicaţii procedurale pentru delegaţii lor. O discuţie asupra punctelor importante a avut loc abia în cea de a treia zi, în toiul mai multor întreruperi. Atunci a devenit evidentă lipsa de dorinţă a donatiştilor de a avea o discuţie adevărată, datorită faptului că ei nu puteau replica argumentelor şi documentelor aduse spre înfăţişare de către catolici. Nesinceritatea, precum şi inconsecvenţa şi lipsa de tact ale sectarilor le-a pricinuit mult rău. Cognitorul a decis în favoarea episcopilor catolici. Bisericile care le fuseseră redate provizoriu donatiştilor le-au fost luate; întrunirile lor au fost interzise sub sancţiunea unor pedepse aspre. Pământurile celor care au îngăduit ca circumcellionii să stea pe proprietatea lor au fost confiscate. Însemnările aceste mari conferinţe le-au fost remise tuturor interlocutorilor pentru aprobare, iar raportul fiecărei cuvântări (cele mai multe cu o singură sentinţă) a fost iscălit de vorbitor, ca şi garanţie a acurateţei acestuia. Deţinem aceste manuscrise în întregime doar până la cele din ziua a treia; pentru că celorlalte li s-au păstrat doar titlurile de la fiecare discurs. Aceste titluri au fost adunate din ordinul lui Marcellinus, pentru a facilita referirile ulterioare. Pentru a arăta stângăcia şi pentru un raport mai larg, Sfântul Augustin a alcătuit un rezumat popular al discuţiilor în a sa lucrare „Breviculus Collationis”, şi a dat mai multe detalii la câteva subiecte într-un pamflet de final, „Ad Donatistas post Collationem”.
Pe 30 ianuarie 412, Honorius a emis o lege ultimativă împotriva donatiştilor, înnoind vechea legislaţie şi adăugând o scară de amenzi pentru clerul donatist, iar pentru mireni şi soţiile lor: cei mai de vază illustres (generali, prefecţi praetorieni etc) aveau să plătească cincizeci de livre de aur, spectabiles (proconsuli, vicari, guvernatori militari) patruzeci, senatorii şi sacerdoţii treizeci, clarissimi (senatori din clase inferioare, inactivi etc) douăzeci, decurionii, negociatorii şi plebeii câte cinci, iar circumcellionii urmau să plătească câte zece livre de argint. Sclavii urmau să fie admonestaţi de stăpânii lor, coloni (ţăranii) să fie constrânşi prin bătăi repetate. Toţi episcopii şi clericii au fost exilaţi din Africa. În anul 414, amenzile au fost mărite pentru cei de rang înalt: un proconsul, un vicar sau conte erau amendaţi cu două sute de livre de aur, iar un senator cu o sută. O lege ulterioară a fost emisă în 428. Bunul Marcellinus, care devenise prieten cu Sfântul Augustin, a căzut victimă (se presupune) ranchiunei donatiştilor; pentru că el a fost sortit morţii în anul 413, crezându-se a fi complice în revolta lui Heraclius, conte al Africii, în pofida poruncilor împăratului, care nu îl credea vinovat. Donatismul acum era discreditat de conferinţă şi proscris de legile persecutoare ale lui Honorius. Circumcellionii au făcut eforturi pentru a omorî, iar un preot a fost ucis de ei la Hippo. Nu pare că decretele au fost foarte bine aplicate, pentru că cler donatist încă se mai găsea în Africa. Ingeniosul Emeritus se afla la Caesarea în anul 418, iar la dorinţa papei Zosimus, Sfântul Augustin a ţinut o conferinţă cu el, fără rezultat. Dar per ansamblu, donatismul era mort. Chiar şi înainte de conferinţă, episcopii catolici din Africa erau vădit mai numeroşi decât cei donatişti, exceptând Numidia. Din vremea invaziei vandalilor din 430, puţine lucruri s-au mai auzit despre dânşii, până în vremea Sfântului Grigore cel Mare, când se pare că s-au revigorat cumva, pentru că oamenii s-au plâns împăratului Mauriciu că legile nu erau aplicate cu stricteţe. Ei au dispărut în cele din urmă la năvălirile sarazinilor.
SCRIITORI DONATIŞTI
Se pare că nu a existat lipsă de activitate literară în rândul donatiştilor secolului al patrulea, chiar dacă puţine au ajuns până la noi. Lucrările lui Donatus cel Mare erau cunoscute de Sfântul Ieronim, dar nu s-au păstrat. Cartea sa despre Sfântul Duh este considerată în privinţa Tatălui a fi arianistă ca doctrină. Este posibil ca lucrarea pseudo-ciprianică „De singularitate clericorum” să fie de fapt de Macrobius; iar „Adversus aleatores” este scrisă de un anti-papă, fie donatist, fie novatianist. Argumentele lui Parmenianus şi Cresconius ne sunt cunoscute, deşi lucrările lor s-au pierdut; dar Monceaux a fost capabil să restaureze din citări din Sfântul Augustin scurte lucrări ale lui Petilianus din Constantine şi ale lui Gaudentius din Thamugadi, precum şi un libellus (epistolă) a unui anumit Fulgenius, din citate ale lucrării pseudo-augustiniene „Contra Fulgentium Donatistam”. De la Tichonius (sau Tychonius) încă mai deţinem tratatul „De Septem regulis” (P.L., XVIII; noua ed. de Profesor Burkitt, în lucrarea din Cambridge “Texts and Studies”, III, 1, 1894) despre interpretarea Sfintei Scripturi. Comentariul său despre Apocalipsă s-a pierdut; a fost folosit de Ieronim, Primasius şi Beatus în comentariile lor despre această lucrare. Tichonius este în principal renumit pentru opiniile sale asupra Bisericii, care erau chiar nepotrivite cu donatismul şi pe care Parmenianus a încercat să le respingă. În faimoasele cuvinte ale Sfântului Augustin (care adesea se referă la poziţia lui ilogică şi la forţa cu care el argumenta contra unor precepte cardinale ale propriei lui secte): „Tichonius, atacat din toate părţile de glasurile sfintelor pagini, s-a trezit şi a văzut Biserica lui Dumnezeu răspândită în toată lumea, aşa cum a fost prevăzut şi prezis despre ea de mult prin inimile şi gurile sfinţilor. Şi văzând asta, el a încercat să demonstreze şi să susţină chiar împotriva taberei sale, că nici un păcat omenesc, oricât de mârşav şi monstruos, nu poate sta împotriva făgăduielilor lui Dumnezeu, nici nu poate vreo impietate a oricui din sânul Bisericii să facă din cuvântul lui Dumnezeu vorbă goală întru existenţa şi răspândirea Bisericii până la sfârşitul lumii, aşa cum a fost făgăduit Duhovnicilor şi aşa cum ni se arată acum.” (Contra Ep. Parmen., I, i)
——————————————————————————–
John Chapman, Catholic Encyclopedia, 1913
(courtesy of http://www.catholic-forum.com)
