de Philip Hughes
Volumul II: Biserica şi lumea pe care Biserica a creat-o
Capitolul I –Biserica în Occident în timpul ultimului veac al unităţii Imperiului Roman, 313-430
Partea a II-a: Sfântul Augustin şi schisma donatistă
Prima conexiune oficială a Sf. Augustin cu donatismul a fost participarea sa la Conciliul din Cartagina în 393. Era pe atunci un bărbat aproape de 40 de ani (1), preot de doi ani şi catolic de şase. Era, asemenea multor altora în acel secol al tranziţiei religioase, fiul unei căsătorii mixte în care mama era catolică şi tatăl păgân. De la mama sa dobândise, încă din fragedă copilărie, primele noţiuni despre catolicism, despre cunoaşterea şi dragostea faţă de Dumnezeu şi Isus Cristos, care au rămas, în pofida educaţiei păgâne din adolescenţă, sursa unei îndoieli de sine fără de sfârşit şi a unei atitudini critice detaşate faţă de orice sistem de gândire care îi atrăgea mintea. Era precoce din punct de vedere intelectual, având temperamentul unui artist şi toată senzualitatea candidă a unui păgân. Încă din zilele de şcoală, în ceea ce priveşte moralitatea sexuală a dus o viaţă libertină, urmând ca la vârsta de 18 ani să se mai domolească într-un fel de sobrietate cu fata care i-a născut copilul Adeodatus.
Între timp, în mijlocul tuturor petrecerilor sale desfrânate şi al îngrijorărilor financiare care le însoţeau, gândul la Dumnezeu şi atracţia faţă de Cristos nu l-au părăsit niciodată, împreună cu anxietatea mereu crescândă după certitudine intelectuală în ce priveşte natura lui Dumnezeu şi natura şi originea răului. El înţelesese greşit doctrina Bisericii despre aceste subiecte, ca şi altele de atunci înainte, şi o detesta în întregime. Catolicii, credea el, aveau o viziune antropomorfică despre Dumnezeu (de aici şi asimilarea Vechiului Testament ca autoritate); şi o doctrină care făcea voinţa liberă a omului responsabilă de rău nu numai că intra în conflict cu crezul său filosofic (conform căruia răul era un lucru material), ci se opunea şi dorinţei sale de a-L avea pe Cristos şi, totodată, de a-şi putea continua stilul de viaţă.
Hortensius al lui Cicero i-a înfocat şi mai mult vechea dorinţă după înţelepciune- deşi a deplâns faptul că unei asemenea minunăţii de carte îi lipseşte savoarea lui Cristos; şi atunci, la 19 ani, s-a dedicat maniheilor.
Aderarea Sf. Augustin la maniheism este unul dintre cele mai timpurii, şi probabil cel mai remarcabil, dintre toate contactele catolicismului cu o religie care l-a hărţuit timp de o mie de ani. Mani, fondatorul ei, a fost persan şi, în jurul anului 240 a început să-şi publice adaosul la religia revelată lumii. Conform propriei relatări despre sine, Mani este mesagerul unei doctrine în care toată revelaţia este însumată şi finalizată, succesorul lui Buddha, Zoroastru şi al Însuşi Domnului nostru.
Paraclete promis de Domnul nostru a apărut, revelându-i lui Mani tot adevărul, trecutul şi viitorul, la fel ca şi prezentul, şi Mani este acum un trup şi un suflet cu Paraclete. Dar nu există nimic din extazul montanist în acest profet persan. Toate scrierile îi sunt marcate de o gândire limpede şi lucidă. Influenţele principale asupra gândirii sale sunt de origine orientală. Între acestea nu există nimic în mod direct elenist. Profetul în persoană niciodată nu a depăşit niciodată graniţele Imperiului Roman. Religia lui nu este un produs al păgânismului, ci mai degrabă un fel de creştinism bastard, rezultatul ambiţiei lui Mani de a completa creştinismul şi al accidentului că viaţa sa a coincis cu valul mişcării sincretiste care se vădea în religiile lumii de după moartea lui Alexandru cel Mare. Sincretismul este responsabil de curioasa juxtapunere a elementelor creştine cu cele necreştine în opera sa. Este responsabil, de asemenea, de prezenţa în maniheism a unei mitologii mârşave, specifică. În anumite privinţe sistemul aminteşte de gnosticii egipteni şi în altele de marcionism.
Mani era un organizator capabil. Nu numai că a profeţit că religia sa va cuceri lumea, ci, mai mult, asemenea lui Marcion, a aşezat-o într-un cadru bine închegat. Asemenea marcionismului, ea profesa o origine duală a vieţii şi a universului şi un antagonism perpetuu între cele două principii supreme, unul binele şi celălalt răul. Pleda pentru un fel asemănător de austeritate materială inspirată, privaţiuni de la anumite mâncăruri şi băuturi şi de la căsătorie. Pe de altă parte însă, secta era împărţită în două: Cei Aleşi, constrânşi la toate practicile, şi Ascultătorii, cei care au acceptat sistemul şi, într-o bună zi, se vor califica pentru mântuire prin trecerea în rândurile Celor Aleşi, dar care, până atunci nu aveau nici o obligaţie împovărătoare decât să ţină post după cum hotărau ei.
Pentru Sf. Augustin sistemul a prezentat aceeaşi atracţie generală pe care toate sistemele gnostice o aveau pentru minţile educate. El profesa, în mod ultim, că oferă o explicaţie pur raţională la enigma vieţii, a omului şi a destinului său, a naturii lui Dumnezeu, a problemei răului. Spre deosebire de Biserică, nu dădea o învăţătură care era peste puterea de pricepere a raţiunii. Maniheiştii aveau cunoaşterea; şi ei îi vor lămuri ucenicului, în timp, toate lucrurile. În jurul acestui sistem era o mare paradă a cunoaşterii, filosofică şi astrologică; avea toată aparenţa exterioară a ceva academic. Mai avea un avantaj pentru Augustin şi anume, acela de a oferi o metodă de a fi în pace la nivel intelectual fără a-şi face ordine în dezordinea morală a vieţii sale.
A rămas în sectă timp de 9 ani- niciodată însă atât de cert cum şi-ar fi dorit; şi apoi a urmat Scepticismul şi suficient Aristotel încât să zdruncine din temelii puţina certitudine pe care o avuse; şi, de vreme ce marii maniheişti ai vremii n-au reuşit să-i reclădească încrederea în sistem, Augustin l-a abandonat. Se găsea din nou în haosul îndoielilor contradictorii şi atunci, în 383, i-a venit nominalizarea pentru catedra de retorică în capitala occidentală, Milan.
Augustin a acceptat-o cu bucurie şi, odată cu predicile episcopului oraşului, Sf. Ambrozie, la care participa cu multă fervoare, viaţa lui intelectuală a păşit într-o altă fază, mai bogată. În primul rând, Sf. Ambrozie era şi el un retorician- deşi prin geniu, nu prin profesie; şi prin oratoria sa, ceva din gândirea marilor filosofi creştini, la acel timp Origene, a ajuns să-l influenţeze pe Augustin. Catolicismul şi filosofia fuseseră până atunci, fără discuţie, incompatibile. Religia Bisericii putea supravieţui testului discuţiei filosofice, putea fi locul sfânt al acelei Înţelepciuni îndelung căutate. Tot predicile din Milan l-au iluminat pe Augustin în ignoranţa sa plină de prejudecăţi. Catolicii, ştia acum, nu aveau o viziune antropomorfică despre Dumnezeu.
Cu toate acestea, Augustin se afla încă departe de catolicism. Încă îi rămânea vechea dificultate că totul este materie; şi, de vreme ce era imposibil să explici material acel Dumnezeu al teologiei catolice, cum se putea ca religia Bisericii să fie adevărată? Eliberarea i-a venit prin neoplatonism (2), cu insistenţa sa că lumea spirituală este o realitate, că este auto-suficientă, imuabilă, că adevărurile sale sunt în mod necesar şi universal valide şi că, în faţa spiritualului, materialul este- şi trebuie să fie- subordonat. În acest caz, odată recunoscută raţiunea Sa, Dumnezeu era Spirit- şi spirit era şi sufletul; răul nu era o creatură, ci absenţa fiinţei. Ultima barieră între intelectul lui Augustin şi Biserică se prăbuşise. Însă continuau să rămână realitatea cărnii şi moştenirea sufletească a anilor de dereglare morală.
Şi aici, eliberarea i-a venit, din nefericire, din neoplatonism- din nefericire, fiindcă la fel de adevărat cum speculaţia neoplatonică despre spirit aluneca cu uşurinţă spre panteism, la fel, în realitatea practică, aluneca intr-un ascetism greşit înţeles, un ascetism bazat pe ideea unei opoziţii radicale între spirit şi materie. Divinul din om, sufletul, este prizonierul materiei. Sufletul nu poate fi liber niciodată, nu-şi poate realiza niciodată posibilităţile dacă trupul nu este înfrânt prin constrângeri sistematice şi dacă natura cărnii nu este distrusă fără milă.
Opoziţia dintre spirit şi materie nu este nicăieri mai evidentă ca în ceea ce are legătură cu sexualitatea şi, după o viaţă de destrăbălare sexuală, Augustin se afla pe muchia disperării, confruntat cu obiceiurile care ameninţau să-l ţină în permanenţă exilat de Biserică şi de Cristos.
A venit la Biserică, însă la nivel de morală şi intelect păstrând convingeri neoplatonice- de aici reacţia sa violent formulată, de exemplu, limbajul despre sex este aproape o condamnare, afirmaţiile că şi căsătoriile între creştini implică o contaminare a spiritului. Este o reacţie a cărei culoare este neoplatonică şi deloc creştină, dar din ea a derivat o tradiţie care a dăinuit printre scriitorii creştini timp de secole întregi. (3)
Efectul imediat pe care l-au avut aceste noi descoperiri asupra lui Augustin a fost de a-l duce şi mai aproape de disperare. În ciuda îndemnurilor evidente ale simţurilor sale- mama lui Adeodatus îl părăsise şi el o înlocuise cu o amantă-, a refuzat să se căsătorească. A mai urmat o ultimă bătălie, cea mai violentă dintre toate, şi apoi s-a sfârşit aşa cum sfântul însuşi povesteşte în cel mai cunoscut fragment dintre toate scrierile sale- lectura despre eroismul asceţilor creştini, ora de disperare ce i-a urmat, întreruptă de vocea copilului „Tolle, lege” şi întâmplarea pe fundalul cuvintelor sfântului Pavel: ”Să umblăm frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în certuri şi în invidie; ci, îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele.”(4) Numai harul poate elibera omul din robia păcatului. De atunci înainte, a cunoscut doar pacea şi, renunţând la numele său, a fost pregătit pentru sacrament şi de Paşti în 387, Sf. Ambrozie l-a botezat.
Începând de atunci, Augustin a trăit o viaţă de călugăr, împreună cu prietenii săi, pe proprietatea pe care o deţinea la Tagaste, micul orăşel din Numidia Peninsulară în care se născuse. Era, fără îndoială, cel mai celebru om al locului când, în 391, o întâmplare accidentală din timpul unei vizite la Hippo l-a forţat să accepte preoţia. Doi ani mai târziu, odată cu Conciliul de la Hippo, şi-a făcut pentru prima dată intrarea în istoria donatismului.
În luna iunie a acelui an (393) disputele locale ale donatiştilor ajunseseră la cei de pe poziţii superioare şi într-un mare conciliu episcopii lor din Cabarsussi l-au îndepărtat din funcţie pe arhiepiscopul Primian, înlocuindu-l cu Maximian. Părea că exista o şansă de apel din partea celor înfrânţi pentru acceptarea în Biserica Catolică. Una dintre problemele pentru care s-a convocat acest Conciliu din Hippo a fost să se decidă condiţiile în care urma să se producă această reconciliere şi, deşi era doar un simplu preot, lui Augustin i s-a cerut să le predice episcopilor în cadrul conciliului. Trei ani mai târziu era el însuşi Episcop de Hippo, chiar în inima ţării donatiste, întăritura partidului lui Primian, unde Circumcellionii făceau totul după cum doreau; şi unde o dată Augustin însuşi aproape că a văzut moartea din mâinile lor. Curând a devenit liderul recunoscut al catolicilor. Prin activitatea sa neobosită, nenumăratele scrisori, predici, tratate, cântece pe care le-a scris pentru oameni şi prin placarde anti-donatiste de pus pe pereţi, treptat, treptat, Augustin aducea viaţă nouă între cei laici, în timp ce apariţia bruscă a unei minţi de primă clasă între episcopi transforma simultan şi ierarhia.
Totuşi, ţinta lui Augustin era departe de a câştiga victorii în controverse. Ce dorea el era reunirea dintre Biserică şi convingerea donatiştilor; şi a mers mai departe, mână în mână cu controversa, cu perseverenţă şi întreţinut de o răbdare şi caritate fără sfârşit, înspre facilitarea unor negocieri cu episcopii donatişti. Conciliul episcopilor catolici a luat o decizie în favoarea acestei politici în 401 şi, din nou, în 403. Dar, de fiecare dată, donatiştii s-au dovedit orgolioşi. De cealaltă parte, violenţa împotriva catolicilor a crescut constant şi, în urma eşecului ultimei încercări de negociere, episcopii au apelat la împăratul Honorius (395-423) pentru protecţie. Răspunsul său a fost edictul din februarie 405. Donatiştii urmau să fie consideraţi eretici, să fie proscrişi ca atare şi eliminaţi.
Noul edict a fost, fără îndoială, o lovitură grea. Realizarea faptului că de acum Statul îi va proteja pe catolici i-a îndepărtat pe toţi acei convertiţi ai donatiştilor pe care îi câştigaseră prin teroare şi, fără nici un dubiu, a îndepărtat şi un mare număr dintre adepţii lor cei mai indiferenţi. Însă edictul nu a fost sub nici o formă atât de consistent implementat încât să distrugă secta în mod iremediabil. Odată cu asasinarea prea-puternicului ministru Stilico (408) a urmat o schimbare de politică. La cererea episcopilor, edictul din 405 a fost reînnoit. În 410, politica a fost pentru a doua oară inversată şi s-a publicat un edict de toleranţă. La acest moment, situaţia devenise mai grea decât fusese vreodată în 20 de ani.
Episcopii au făcut recurs încă o dată şi, de această dată, împăratul a adoptat planul adesea discutat al unei conferinţe între cele două episcopii. Urma să aibă loc la Cartagina sub prezidarea unui înalt oficial imperial; procedura a fost gândită meticulos; au fost numiţi stenografi şi, la 1 iunie 411, armatele rivale ale episcopilor- 286 de catolici şi 279 de donatişti, doi episcopi din aproape fiecare jurisdicţie episcopală- au venit împreună. A fost o întâlnire istovitoare, după cum au şi prevăzut, fără îndoială, cei care cunoşteau istoria controversei. Donatiştii nu aveau nici un suport teologic, legal sau istoric. Nu aveau nici un argument, cu excepţia faptului că supravieţuiseră timp de o sută de ani. În mod natural şi necesar s-au folosit la maximum de singurele tactici la îndemână pentru ei- obstrucţionarea şi amânarea. Preşedintele a hotărât că ei nu aveau dreptate si deci trebuie să se supună, şi în ianuarie anul următor (412) un nou decret imperial i-a confirmat judecata. Tuturor donatiştilor li s-a poruncit să revină în Biserica Catolică sub pedeapsa expulzării; li s-au confiscat bisericile şi proprietăţile şi au fost date catolicilor. Au apărut de peste tot agenţi care să ducă la îndeplinire decretul; şi, de vreme ce de data aceasta nu mai exista nici o inversare a politicii, sfârşitul donatismului părea asigurat.
Dar, înainte ca catolicii să poată să se felicite pentru că dubla influenţă a propagandei catolice şi a legilor imperiale îi convertise pe schismatici, a urmat invazia vandalilor (429) care a smuls Africa de sub domnia Romei şi a făcut-o supusă vreme de un secol barbarilor care erau arieni fanatici şi militanţi împotriva catolicismului.
(1) – S-a născut în 354.
(2) – Aceste ”cărţi ale platonicilor” au fost „prima întâlnire a lui Augustin cu metafizica; a fost decisivă”. Gilson, Filosofia Evului Mediu (în fr. La Philosophie au Moyen Age, ediţia a II-a, 1944, p.126)
(3) – Nu trebuie exagerată influenţa neoplatonicilor. „Aşa profund cum a fost Sf. Augustin influenţat de platonism, totuşi niciodată nu a admis nici pentru o secundă că materia este rea, sau că sufletul este legat de corp drept pedeapsă pentru păcat.” Gilson, ib. 133, care se referă la „un optimism metafizic” cultivat în sfânt de doctrina creaţiei tuturor lucrurilor de către Dumnezeu. Ar trebui citită întreaga secţiune a lui Gilson despre Sf. Augustin, op. cit. pp. 125-138
(4) – Romani XIII, 13, 14.
Copyright © 1935 Sheed And Ward, Inc.
Online Digital Edition Copyright © 1999 by Michael A. Gallagher
(courtesy of http://www.netacc.net)
