Dualismul Medieval & nemulţumirile sale: Un studiu al dualismului Catar şi al viziunii sale escatologice despre Reformă
de Jeff Brown – 5/1/03
În 1803, vorbitorii de engleză au adaptat cuvântul „catharsis” din cuvântul grecesc katharsis, care înseamnă „purgativ” sau „curăţare.” Rădăcina greacă a lui katharsis este katharsos, (literal, „prin întreg” – adică, „deplin curat” sau „pur”). Intersant, când noi vorbim despre o experienţă „cathartică” în care ne simţim curăţiţi şi (etimologic) prin aceasta „făcuţi puri,” noi împrumutăm aceeaşi rădăcină grecească (katharsos) care s-a împrumutat uneia dintre cele mai periculoase erezii medievale ale Bisericii Catolice – Catarii (literal, „cei puri”).[1] Deşi Catarii au primit foarte multă atenţie din partea cărturarilor [2] deoarece ei au fost primul impuls pentru Cruciada Albigensiană a lui Innocent III în Languedoc, în această lucrarea vom trata răspunsul Catolic către Catari ca un fenomen ulterior. Totuşi, în timp ce explorăm dualismul exprimat în escatologia Catară, vom susţine mai multe motive de ce Catarismul era atât de ameninţător pentru Biserică şi făcând aşa, temeliile presupuse pentru apelul dualismului.[3] Premiza noastră fundamentală va susţine mai apoi că dualismul apelează ca o formulare metafizică a nemulţumirii sociale când este exprimată în limbaj escatologic deoarece el are puterea nu doar de a provoca ci de asemenea de a schimba status quo-ul.
Înainte de a începe, am face bine să discutăm câţiva termeni pe care în mod anacronic le vom aplica Catarilor. Strict vorbind, Catari medievali nu s-au văzut ca „dualişti,” de vreme ce termenul „dualism” nu a fost inventat până în 1700.[4] Prin urmare, folosirea noastră a termenului în această lucrare va servi ca o convenţie cărturărească (opusă uneia confesionale sau ideologice) pentru a discuta ideile religioase ale Catarismului. Potrivit Dicţionarului Westminster de Termeni Teologici, dualismul vine în limba engleză din latinul duo, sau „doi” şi poate desemna „orice viziune care este constituită din două principii fundamentale sau de bază cum ar fi spiritul şi materia sau binele şi răul.”[5] Astfel dualismul a ajuns să fie aplicat pentru orice pereche de lucruri opuse: binele şi răul, fierbinte şi rece, sau chiar bărbat şi femeie. În era noastră post-Iluministă, cuvântul „dualism” a dezvoltat în mod necesar multe nuanţe şi diferenţieri categorice. Din multele tipuri de dualism filozofic, interesul nostru principal va implica dualismul religios prin care noi înţelegem orice credinţă sau sistem de credinţă care accentuează bătălia cosmică între bine şi rău.[6] În timp ce începem, vom nota mai multe subtilităţi de definiţie în cadrul contextului mai larg al dualismului religios.
În plus faţă de multele tipuri de dualism, discuţia noastră va avea nevoie de o discuţie înrudită [7] dar scurtă despre metafizică. Tradiţional, metafizica este ramura filozofiei care încearcă să înţeleagă şi să descrie natura realităţii finale.[8] Totuşi, în vremea Catarilor în secolele doisprezece şi treisprezece, filozofii medievali Scolastici foloseau cuvântul „metafizică” pentru a denumi orice trecea dincolo de realitatea materială. Scolasticii au considerat metafizica un fel de „ştiinţă transfizică,” crezând că filozofia ar putea „face tranziţia de la lumea fizică la o lume dincolo de sensul percepţiei.”[9] Potrivit spiritului vremii, cosmologia Catară utiliza metafizica, ca un mijloc primar de a înţelege natura lui Dumnezeu şi universul spre excluderea existenţei materiale. De aceea, când noi vorbim de o formulare metafizică a nemulţumirii sociale, înţelegem că, Catarismul se lupta neîncetat cu constrângerile Prometheane ale unei existenţe nesigure şi dure de fiecare zi în timp ce simultan arăta spre o escatologice individuală[10] teologic exprimată ca întâlnirea unei „morţi bune.”
Dar ce era, specific, o „moarte bună”? Mai degrabă ar trebui să îi întrebăm de ce Catarii nu au accentuat importanţa unei „vieţi bune.” Evaziunea de aici este admisă aforistic, dar aceasta este de asemenea emoţionantă, deoarece ea ilustrează traducerea speranţei Catare pentru viaţa veşnică.[11] De aceea, „viaţa bună” pentru un Catar era o „moarte bună.” Pentru mulţi laici, moartea era un remediu pentru o viaţă prea scurtă şi dificilă. Totuşi, în Europa medievală din secolul doisprezece şi treisprezece, problema binefacerilor vacante a crescut spre proporţii scandaloase. La sfârşitul vieţii cuiva, când era vital ca un slujitor al evangheliei să fie prezent pentru a administra sacramentul ungerii extreme, care ar fi garantat mântuirea veşnică,[12] mulţi preoţi şi episcopi Catolici călătoreau pentru odihnă sub masca pelerinajelor spre Ţara Sfântă, sau altfel erau departe, angajându-se în activităţi cu un avantaj comercial.[13] Faţă de aceste condiţii religioase nesigure în care se putea ca un preot să nu fie în jur când era nevoie de el, Catarismul a oferit siguranţa consolamentumului sau „botezul duhului” prin punerea mâinilor, prin care un credincios era asigurat fără echivoc – nu doar de odihna veşnică, ci de reunirea sufletului lui sau al ei cu duhul ceresc de care viaţa pământească l-a separat.[14] A întâlni sfârşitul cuiva în posesia consolamentumului era „moartea bună” prin excelenţă.[15]
Ideea de separare era scopul final al dualismului Catar şi astfel slujea ca un catalist pentru metafizica, Catară aşa cum era exprimată în multe mituri ontologice.[16] Una dintre poveştile principale care au promovat renunţarea Catară la existenţa trupească în favoarea unei „morţi bune” prin consolamentum invoca credinţa că fiinţele angelice au fost încarcerate în trupuri pământeşti datorită unei incursiuni Satanice în cer.[17] Potrivit altui mit Catar care a elaborat motivul închisorii spirituale (perfecte) în materialul (imperfect),[18] fiinţele angelice fiind original fără sex. Astfel, când îngerii au descoperit că închisorile lor trupeşti erau diferenţiate sexual, ei au plâns.[19] Cu un astfel de dualism anticosmic [20] reîntărit de miturile lor, nu a fost de mirare faptul că, Catarismul a fost atât de puternic antisomatic. În ciuda respingerii lor a unei existenţe pământeşti, totuşi, Catarii nu s-au dedat la o monotonie fatalistă[21] sau hedonism Bacchanalian, pentru că, R.I. Moore ne spune că, „un Catar era definit nu prin convingere ci prin comportament.”[22] Consolamentum era de aceea mai degrabă activ decât o speranţă pasivă care ajungea dincolo de caricatura de escatologie ca o teologie eterică a fugii de realitate.
Deoarece elaboratul şi solemnul consolamentum restaura starea cerească a spiritului într-o stare anterioară „căderii umanităţii”, acesta permitea Catarilor să devină perfecţi în această lume în ciuda tuturor imperfecţiunilor stricate ale unei existenţe pământeşti. În afara cazului în care cineva era găsit într-un păcat mortal (mâncarea hranei unui raport sexual sau angajarea într-un raport sexual) în succesiunea uneori lungă a unui perfecti de la care cineva a primit consolamentum, un Catar primea ritualul doar o dată în viaţa lui sau a ei.[23] Datorită seriozităţii consolamentumului după care cineva era legat să ducă o viaţă pură, majoritatea credincioşilor aşteptau până când erau pe patul lor de moarte pentru a-l primi.[24] Perfecti care au primit consolamentum şi care au trăit sub cerinţele sale ascetice stricte erau priviţi ca bărbaţi şi femei sfinte care au întrupat o apostolicitate simplă care în mod puternic s-a opus culturii materialiste din jurul lor.[25] Separarea dintre perfecti şi alţi aderenţi neconsolaţi Catari era dusă la bun sfârşit în ritualul Catar numit melioramentum, care era un ritual de schimb dintre perfecti şi credincios.[26] Probabil era pentru un motiv bun faptul că, comentatorii Catolici precum Bernard Gui l-a numit „adorarea,”[27] deoarece melioramentum înseamnă literal „îmbunătăţire.” Au crezut oamenii laici Catari că ei au fost „îmbunătăţiţi” în condiţia lor spirituală când au făcut mătănii pentru a arăta reverenţă unui perfecti în mijlocul lor? Oricare ar fi implicaţiile lui melioramentum, perfecti, prin compensarea spiritului bogat şi materialist din era lor, au întrupat ceea ce ierarhia Bisericii nu făcut – virtuţile medievale gemene ale purităţii şi sărăciei.
Timp de secole, Biserica a eşuat în a menţine pacea cu etosul religios din Europa. În situaţia cea mai proastă, papalitatea era o birocraţie coruptă furioasă cu exces clerical;[28] în situaţia cea mai bună, ea a fost o forţă politică cu care să fie preţuită. Situaţia în şi în jurul lui Toulouse era în special sumbră, aşa cum a observat un scriitor, „Bisericile sunt fără adunări, adunările sunt fără preoţi, preoţii sunt fără reverenţa potrivită, şi în fine, creştinii sunt fără Hristos.”[29] Reforma Gregoriană a secolului unsprezece a învăţat că Biserica poate fi reformată şi că aşteptarea vredniciei clericale nu era doar o cerinţă rezonabilă ci de asemenea o condiţie necesară a eficienţei Bisericii.[30] În timpul Catarilor din secolul doisprezece, simpla slujbă de preot nu mai era suficientă pentru a transmite prezenţa lui Dumnezeu. „A ataca preoţii, a afirma că puterea lor i-a părăsit deoarece ei nu erau potriviţi să o aibă, însemna să provoci o schimbare.”[31] Totuşi, puţini preoţi erau pregătiţi să întrupeze idealul laic de sfinţenie, pentru că acesta ar fi însemnat inevitabil renunţarea la mângâierile societăţii lor contemporane. Deşi, într-o anumită măsură, ordinele monastice aprobate[32] au întâlnit nevoia pentru prezenţa întrupată a lui Dumnezeu, mult prea adesea, călugării erau fie sihastri (adică transcendenţi) fie prinşi în excesele Bisericii.[33] În contrast, totuşi, perfecti „păreau să nu se fi retras niciodată din societate” cu excepţia timpurilor de persecuţie intensă.[34]
Dacă prăpastia neumplută dintre pietatea ideală şi realitatea religioasă era apelul la erezii cum era Catarismul,[35] care era apelul specific al unei erezii dualiste? Adică, daţi fiind factorii pe care deja i-am examinat, nu era dualismul doar ocazional pentru persoana laică ce se lupta pentru un loc în noua structură ordonată de puterea socială?[36] În punerea unor astfel de întrebări, trebuie să ne amintim că nemulţumirea religioasă nu este întotdeauna – sau doar religioasă. De aceea, erezia, a fost „hrănită nu doar de slăbiciunea bisericii şi de forţa ideii apostolice, ci de întoarcerea împotriva vieţii la oraş, şi în special a facerii banilor şi violarea care aceasta a implicat-o în valorile morale şi relaţiile umane deopotrivă.”[37]
Atunci, cum a păstrat dualismul valorile morale şi / sau relaţiile umane în timp ce simultan a provocat status quo-ul? După cum am notat mai devreme, dualismul este o cale de conducere metafizică, şi, pentru mintea medievală, metafizica era ştiinţa de a trece dincolo de realitatea materială. Într-un sens, viziunea dualistă a perfectilor a întrupat ţinta metafizicii deoarece perfecti au dobândit aparent un punct Arhimedean mai presus de existenţa lor pământească şi impotenţa lor socială concomitentă.[38] Prin descrierea lumii ca fiind împărţită între poli egali de bine şi rău pretinzând motivul înalt moral, perfecti şi-ar fi putut justifica provocarea lor (bună şi pură) împotriva structurilor religioase (rele şi corupte) din zilele lor. De aceea dualismul a fost esenţial deoarece acesta a oferit temelia teologică acum şi încă nu a protestului Catar – aşa cum este în ceruri să fie (şi va fi) şi pe pământ.[39] Dualismul escatologic[40] a fost astfel campion împotriva aşezării dualismului monarhic Catar[41] care a putut să susţină cu putere moralitatea tradiţională în timp ce a provocat status quo-ul – chiar până în punctul de a numi Biserica răul.
Dar oare Catarii au egalat cu adevărat principiul metafizic al răului cu Biserica pământească? Dacă este aşa, am putea găsi dovada unei astfel de polemici în mitul Catar deoarece, aşa cum am postulat, poveştile metafizice Catare au formulat invariabil nemulţumirea lor socială. Cel mai important text pentru dualişti monarhi[42] a fost un tratat Bogumil numit Cartea secretelor (Liber Secretum)[43] pe care bisericile Catare au adoptat-o foarte devreme în dezvoltarea lor.[44] Potrivit acestui mit, Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Maria înainte de apariţia lui Hristos pentru ca ea să îl poată primi pe Fiul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.[45] A contracara planul răscumpărător al lui Dumnezeu, Dumnezeul Vechiului Testament (adesea identificat ca „Satan”)[46] şi-a întrupat îngerul său – profetul Ilie – în Ioan Botezătorul. De aceea, botezul cu apă al lui Ioan a trebuit să fie respins de Bogumili şi de Catari, la fel cum a fost în Manichaeism. Deşi am putea presupune că botezul cu apă era fără efect deoarece apa este materială, din pământ, şi de aceea de respins, problema reală cu botezul în apă ca opus botezului Catar al duhului (adică consolamentum) era că botezul în apă nu era doar al Bisericii ci de asemenea şi al lui Satan.[47] Nu doar Biserica a îmbrăţişat pe Dumnezeul Vechiului Testament, aceasta de asemenea boteza cu apă, şi aceasta era, potrivit Catarilor, dovada clară că Biserica era o instituţie al principiului metafizic rău.
Cu astfel de mituri escatologice subversive, încercau Catarii să grăbească venirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ? Trebuie mai întâi să ne amintim că polemica escatologică nu a avut originea în mitul Catar.[48] În timpul mijlocului secolului treisprezece, Frederick II şi proclamatul Innocent IV în tribunalul său „un tip de Anticrist papal, descoperind valoarea numerică a papei Innocencius ca 666, în timp ce papa a identificat adversarul său imperial cu fiarele din Apocalipsa…”.[49] Dacă ar fi să credem teza lui Albert Schweitzer arătată devreme în secolul douăzeci că Isus a aşteptat ca împărăţia lui Dumnezeu să ajungă în timpul vieţii sale,[50] atunci chiar temelia evangheliei creştine se poate spune că implică o schimbare socială revoluţionară, distrugerea completă a status quo-ului. Totuşi, Catarii nu au izbucnit adesea în război deschis cu Biserica, aşa cum a făcut Biserica împotriva Catarilor.[51] „Deşi teologia lor era radicală atitudinile şi preceptele Catarilor erau dintr-o piesă cu climatul religios al timpului.”[52] Probabil miturile escatologice Catare au încurajat simultan opoziţia polemică şi nonviolenţa răbdătoare. „Când ideile apocaliptice au fost folosite ca o critică a întregului status quo, împunsătura lor principală nu a fost spre opoziţie activă, ci în direcţia rezistenţei pasive, aşteptând acţiunea lui Dumnezeu care singurul avea puterea de a înfrânge forţele răului.”[53]
Totuşi, în Europa medievală, nemulţumirea religioasă era, în multe feluri, echivalentă şi sinonimă cu nemulţumirea socială pentru că Biserica încă opera sub presupunerile Donaţiei lui Constantin. Deşi Europa secolului treisprezece a mărturisit o creştere economică incomparabilă încât s-a transformat ea însăşi dintr-o economie boierească într-una bănească, instabilitatea politică din Languedoc şi Lombardia a creat anxietăţi zilnice, şi aceasta era în acele regiuni în care Catarismul a înflorit.[54] „În Languedoc moartea inchizitorilor a fost întâmpinată cu bucurie cuplată cu anticipaţia intensă a ostilităţilor ameninţătoare cu Franţa, în timp ce Dominicanii au cerut voie de la Innocent IV să părăsească Midi.”[55] Atunci, de ce Catarii nu au părăsit de asemenea regiunea în această vreme de nelinişte şi tulburare? Paradoxal, în timp ce Languedoc era politic haotic, societatea sa era marcant mai tolerantă, cosmopolită şi prosperă decât climatul predominant din Europa vestică.[56] În Lombardia, pe de altă parte, duşmanii Catarilor (în general braţul inchizitor al Bisericii) şi-au avut duşmanii lor mai teribili (adică, nobilimea) care i-au protejat pe Catari, în general din motive de avantaj personal.[57] Erezia a apărut „nu în acelaşi timp, ci în aceleaşi locuri unde era un conflict între comunităţile urbane şi domnii lor seculari sau clericali pentru că … cele două forme de răzvrătire au hrănit aceleaşi resentimente şi frustrări.”[58]
Dezechilibrul socio-politic din Europa vestică a fost mai adesea exacerbat prin transmiterea agitată a bogăţiei şi, mai specific, puterea.[59] În timp ce ultimele urme de feudalism au dispărut repede, puterea tradiţională a nobililor rurali au trecut spre clasa negustorilor. În astfel de timpuri nesigure, mulţi nobili enervaţi erau nesiguri de ce se vor ţine. Laicii ortodocşi şi ereticii au pretins cu toţi că Biserica a mânuit greşit „cheile împărăţiei” care le-au fost încredinţate[60] şi de aceea au fost considerate nevrednice de către Dumnezeu.[61] Oare puterea de mântuire a Bisericii, ca şi puterea nobililor rurali, devenea o relicvă a trecutului? Vânaţi de o astfel de nesiguranţă şi ispitiţi de posibilitatea revendicării influenţei şi puterii pierdute,[62] mulţi nobili nu doar s-au convertit la Catarism ci de asemenea au protejat Catarii individuali.[63]
De aici înainte activitatea eretică a putut deveni concentrarea emoţiilor, singurătăţii, nevoii de protecţie, dorinţei de a lucra spre un scop comun, simplu şi puternic, care să poată fi simţite pe larg şi totuşi să ceară conducerea externă sau inspiraţia să precipite expresia şi hotărârea lor. [Astfel] … erezia a dat un loc în lume şi printre urmaşii ei celor care altfel ar fi fost lipsiţi de ea.[64]
Totuşi, cu clasa negustorilor, situaţia era radical diferită. De fapt, Moore notează că „Nu este nici o dovadă de vre-o incidenţă notabilă de erezie printre negustori” care au descoperit că banii şi puterea lor creşteau constant.[65]
Fireşte, afirmaţia că erezia reflectă nemulţumirea socială cât şi religioasă este controversată,[66] dar dat fiind haosul care adesea însoţeşte schimbarea, este probabil ca puţini oameni să fi rămas refractari. Nu poate fi nici o îndoială că lumea se schimba repede. În 1241, mongolii au adus arme şi praf de puşcă spre vest când ei au cucerit Polonia şi Ungaria.[67] În 1250, Germania deja a început să se rupă în mici teritorii care nu mai erau unificate sub un împărat ci în schimb guvernate de prinţi. După aceea, papalitatea a devenit dependentă de stabilitatea crescândă a Franţei şi în cele din urmă (în 1309) s-a mutat spre Avignon. În timp ce Germania a început să se îndoiască de supunerea faţă de papalitate,[68] sensul general revoluţionar al vremurilor a devenit evident nu doar în mitologia Catară ci de asemenea în renaşterea interesului în prezicerile escatologice ale lui Joachim Fiore care au mers în sensul opus autorităţii bisericii.[69] Deşi am putea să ne îndoim de legătura de escatologie cu problemele sociale din Europa vestică, teologul Norman Cohen a corelat pozitiv caracterul antistabilizator al escatologiei literale după cum întâlnim în Catarism cu ridicarea ciclurilor economice.[70] Tensiunea spirituală subtilă exacerbată de marşul civilizaţiei cu inovaţiile sale concomitente economice, politice şi intelectuale în mijlocul „permanenţei neschimbătoare a instituţiilor clericale străvechi care au fost produsele condiţiilor istorice care au dispărut parţial sau au fost pe marginea dispariţiei” au dovedit pentru mulţi că „Vechea ordine a lucrurilor nu mai putea mulţumi, ea nu mai putea aproviziona nici noile nevoi nici chiar să reziste pericolelor care deveneau rapid tot mai rele.”[71]
Deja am văzut cum dualismul apelează ca o formulare metafizică exprimată în limbaj escatologic şi am discutat multe motive pentru nemulţumirea socială din timpul Catarilor, dar încă nu am considerat puterea dualismului de a provoca şi, mai specific, de a schimba status quo-ul. Vidul de putere creat de pierderile nobililor rurali, aşa cum am văzut, a fost transferat către negustori, dar unde s-a dus puterea papalităţii? Foarte devreme în istorie, permanenţa pioasă în mijlocul persecuţiei teribile şi-a descoperit puterea sa. Similar, perfecti au purtat cruzimile Inchiziţiei în ciuda dezordinii religioase şi sociale furioase.[72] De aceea, Lambert este corect în afirmaţia sa, „Orice încercare de a explica atracţiile Catarismului trebuie să ia „perfectul” ca o temă centrală.”[73]
Dacă, în minţile nobililor şi laicilor nerăbdători perfecti au întrupat influenţa tradiţională spirituală şi puterea care a fost odată domeniul Bisericii, ne putem aştepta ca aceeaşi soartă schismatică care s-a întâmplat treptat Bisericii să pătrundă rangurile Catarilor, deoarece rar în istorie puterea a rămas vre-odată neprovocată pentru un timp foarte îndelungat.[74] Deja am notat unele beneficii intangibile ale incorporării ca un perfecti (adică, statutul transmis de melioramentum),[75] şi dacă ar fi fost doar atât de multă putere de a merge împrejur, s-ar fi părut că individul perfecti – sau un grup dintre ei – ar fi putut eventual să înceapă să se lupte între ei pentru această influenţă şi putere sau chiar să încerce să anuleze influenţa şi puterea altor perfecti. Într-adevăr, istoria s-a repetat în sine. Fisurile care au ieşit la suprafaţă în unitatea Catară au avut originea în aceeaşi regiune care mai întâi a adus Bogumilismul în vest – lumea bizantină. Povestea se învârte în jurul unui preot Catar (sau „papă”) cunoscut ca Papa Nicetas, şi are de a face în totul cu puterea dualismului de a provoca şi de a schimba lumea socio-politică.
Timpuriu în anii 1170, Papa Nicetas, Episcop al bisericii Catare din Dragovitsa în Constantinopol a venit în Lombardia şi a denunţat ca ineficace consolamentumul acelei regiuni care a derivat prin Languedoc din Bulgaria. În timp ce Papa Nicetas a început să re-consacre perfecti cu un nou, presupus mai „valabil” consolamentum, mulţi au devenit nesiguri de eficienţa consolamentumului lor anterior. Conducărorii Catari din Lombardia, urmând exemplul Bisericii primare,[76] au chemat repede un consiliu Catar. Papa Nicetas a prezidat consiliul la St-Félix unde a devenit clar că noul consolamentum de la est era diferit – radical diferit – de consolamentum pe care bisericile Catare din Italia l-au primit anterior din est.[77] În timp ce Catarismul a perseverat istoric în dualismul monarhist al Bogumililor, consolamentum de la Nicetas purta cu el semnificaţia unei schimbări complete de doctrină – de la monarhism la dualist absolut sau radical.[78] Pentru inchizitori ca Rainerius Sacchoni păcatele eretice ale dualiştilor absoluţi, cu credinţa lor în doi dumnezei, erau mult mai grave decât simplele „erori” ale dualiştilor moderaţi. „Dualismul medieval monarhist era fără îndoială mai aproape de principiile creştinătăţii ortodoxe decât dualismul absolut, care a fost adesea definit ca o religie separată dualistă cu totul.”[79]
După consiliu, unele biserici Catare au considerat consolamentumul bisericilor moderate dualiste ca fiind ineficient.[80] Papa Nicetas într-adevăr a câştigat consiliul în privinţa ideilor sale radicale dualiste dar cu preţul lipsei de unităţi dintre bisericile Catare din Italia. Misiuni contrare au fost trimise în Lombardia de către bisericile dualiste moderate din Bulgaria, şi astfel a început schisma iniţială printre Catarii italieni care s-au rupt mai întâi în două iar apoi în grupuri fără număr care au evoluat în biserici separate.[81] Totuşi, situaţia în Languedoc era mult mai stabilă. Mulţumită lui Nicetas, bisericile din sudul Franţei erau unite şi, în general, au rămas fidele dualismului absolut în timp ce Catarii din nordul Franţei s-au identificat cu bisericile dualiste monarhiste din Lombardia.[82] Probabil datorită creşterii persecuţiei, „Schisma a rămas în întregime doctrinară şi nu a afectat armonia dintre bisericile moderate şi cele absolut dualiste.”[83]
Aşa cum deja am notat, schisma doctrinară a adus mulţi Catari într-un conflict mai profund cu credinţele Bisericii, dar, interesant, miturile apocrife Catare au început curând să reflecte această tensiune – cu un scop de a provoca întemeierea puterii. De la începutul lor, Catarii au păstrat mereu miturile şi creatorii de mituri.[84] După schisma Catară, această preocupare cu poveştile apocrife şi mituri a provocat o reacţie în biserica Catară din Desenzano, bastionul dualismului absolut din Italia, unde unele cercuri Catare au încercat să avanseze o citire mai literală a pasajelor din Scriptură şi de a furniza o temelie filozofică pentru dualismul radical, tractatul Cartea celor două principii.[85]
Textele Bogumile au fost în primul rând elaborate pe literatura evreiască apocaliptică şi pe relatări Scripturale cum ar fi Geneza 3 din motive de validare teologică. Probabil de aceea Catarii au adoptat atât de uşor literatura extra-canonică, cum ar vi Viziunea lui Isaia,[86] poveşti care nu au fost scrise de strămoşii lor Bogumili. În pervertirea sa intelectuală şi în îndrăzneala de a confrunta întrebări pe care Biserica le-a lăsat fără adresă, totuşi, Cartea celor două principii a fost diferită. Mai degrabă decât să pretindă caracterul istoric străvechi (şi astfel autenticitate), aceasta a fost un apel monoton şi fără rival către academii[87] care „au avansat o polemică largă împotriva Catolicismului şi a dualismului monarhist deopotrivă, atacând doctrina liberului arbitru pentru a prezenta paradigma opoziţiei absolute şi veşnice dintre bine şi rău.”[88]
Raţionamentul polemic şi escatologic din Cartea celor două principii a fost redată adesea strălucitor, şi puterea sa de a modela nu doar eretic dar şi gândul ortodox este atestat de păstrarea sa într-o librărie mănăstirească până când a fost transferată într-o mănăstire Dominicană de maici în secolul optsprezece.[89] Cu mult împotriva teologiei sacramentale a Bisericii Cartea celor două principii a pretins „că noi nu îl putem sluji pe Dumnezeu făcând ceva bine prin liberul arbitru, ca un rezultat al căruia El [Dumnezeu] ne-ar mulţumi nouă ca şi când ar fi pentru tăria şi puterea noastră individuală…”[90] Susţinând că mântuirea este un rezultat al harului divin mai degrabă decât al liberului arbitru, nu este greu de crezut că dualismul absolut al Catarilor din sudul Franţei a ajutat la pavarea căii pentru Reforma Protestantă.[91]
Deşi am considerat felul în care Catarismul a provocat statul quo-ul cu miturile sale escatologice, încă nu am descoperit cum dualismul Catar a posedat puterea de a schimba status quo-ul. Când Biserica a întâlnit prima dată Catarii, ea era nesigură de ceea ce înfrunta,[92] şi, aşa cum am notat, i-a confundat cu Manicheanii sau alte erezii străvechi. De fapt Catarii au venit „în atenţia autorităţilor clericale deoarece ei nu au putut să fie de acord între ei”[93] în timpul schismei cauzate de Papa Nicetas. În timp ce Biserica a început să se îngrijoreze de influenţa Catară, la început ea a recurs la caricaturile stereotipe ale ereticilor – susţinând că, Catarii se închinau la pisici, erau imorali în mod deschis, şi s-au aliat cu Diavolul. Deşi Biserica era convinsă că Catarii erau de fapt o trezire (sau supravieţuire) a unei erezii străvechi, unii scriitori Catolici şi episcopi au recunoscut în final importanţa de a se educa în privinţa noului lor duşman. La început, „episcopii erau mulţumiţi să se bazeze pe sancţiunea tradiţională a expulzării din dioceză ca un răspuns suficient…”[94] pentru erezia Catară, dar papalitatea curând a început să creadă că aceasta era împotriva a ceva mai ameninţător şi mai josnic decât şi-au putut ei imagina.
Mai mult decât orice alt grup, ereticii Catari au inspirat panica şi ostilitatea, şi ei au stimulat dezvoltarea inchiziţiei; nu doar episcopii, ci de asemenea mişcările populare care erau ele însele sub suspiciune, Waldensianii şi Humiliati, au simţit nevoia de a-şi verifica influenţa lor [Catară].[95]
Desigur, Inchiziţia nu s-a dezvoltat peste noapte, nici multele sale cruzimi nu au fost sancţionate până când Biserica a fost convinsă de faptul că, Catarii au pus o ameninţare severă stabilităţii religioase şi politice a lumii creştine.
Faptul că Biserica a organizat cruciadă Albigensiană pentru a combate Catarismul – şi că unii au ascultat de chemarea sa pentru inchizitori[96] – este o dovadă concludentă că erezia a precipitat într-adevăr o schimbare în status quo. Niciodată înainte Biserica nu s-a mişcat mai sistematic şi plină de forţă pentru a ataca şi, mai târziu, să îi omoare pe cei din turma ei.[97]
Pentru primii nouă ani Cruciada [împotriva Catarilor] a fost condusă de Simon de Montfort, a cărui strălucire militară a dus totul înaintea sa. Totuşi, cruzimea sa neîndurătoare a creat mai mulţi duşmani decât prieteni şi el a murit lăsând o provincie împărţită şi devastată dar încă întoarsă spre credinţa Catară. După moarte sa Papa a creat Inchiziţia pentru a-i dezrădăcina pe toţi cei care încă refuzau să se plece înaintea dictatelor Romei.[98]
Cruciada Bisericii împotriva Catarilor a hrănit paranoia xenofobă,[99] ajutată fără îndoială de polemica Catolică constantă şi chiar de conştiinţa vinovată a inocenţilor.[100] Dacă Catarii erau pacifişti neputincioşi[101] şi dualismul lor doar o eroare care să fie corectată, este improbabil ca ierarhia (presupus conservativă) a Bisericii să fi răspuns mareşal o schimbare militară nemaiîntâlnită în status quo.
Istoria ne spune că în final Inchiziţia a avut succes în stingerea Catarilor,[102] dar dacă formularea Catară metafizică a nemulţumirii sociale a fost suficient de puternică pentru a întrista întreaga ordine socială şi religioasă din Europa, noi putem să suspectăm continuarea dualismului împotriva căruia Biserica a luptat atât de silitor. Cartea celor două principii a pretins că „binele şi răul nu se armonizează, şi nici unul nu poate veni din altul, de vreme ce ele mutual se distrug unul pe altul şi se bat într-o opoziţie activă şi continuă.”[103] Renegaţii şi ereticii Bisericii (adică, felurite feluri de Protestanţi influenţaţi de strămoşii lor, după cum este notat mai sus) au cuprins un mare număr al celor care au colonizat America de Nord şi de aceea au semănat dualismul escatologic în solul Lumii Noi. În multe feluri, dualismul a avut sens.
În măsura în care aceste curente religioase au produs frecvent explicaţii logice şi structurate pentru originea răului, care, pentru o varietate de motive socio-religioase, periodic au părut a fi mai influente şi mai justificate decât corespondenţii lor monişti, este probabil ca monismul să fi luptat periodic lupta sa împotriva unui „alt dumnezeu” teologic murind şi apărând.[104]
În Statele Unite, un tip de dualism religios Catar continuă până în zilele noastre. În cartea sa faimoasă „Scrisoarea de la Închisoarea Birmingham,” de exemplu, Martin Luther King Jr. s-a plâns că el a „urmărit multe biserici care se angajează într-o religie complet nepământească care face o distincţie ciudată, ne-Biblică între trup şi suflet, între sfânt şi secular.”[105] Probabil psihologia dualismului a devenit atât de înrădăcinată în cultura Americană încât figurile politice îi vor demoniza perpetuu pe duşmanii lor ca membri ai unei „axe a răului.”[106] Oricare ar fi cazul, nemulţumirea Catară întrupată în dualismul escatologic şi-a lăsat urma sa. Atâta vreme cât guvernele şi grupurile religioase continuă să se identifice cu binele şi ceea ce este perfect şi pe duşmanii lor cu răul şi nepocăiţii, nemulţumirea Catară faţă de status quo, într-adevăr, cu existenţa pământească, va continua să fie un ecou.
Bibliografie
Ashmole, Elias, ed. Theatrum Chemicum Britannicum: Containing Severall Poeticall Pieces of Our Famous English Philosophers, Who Have Written the Hermetique Mysteries in Their Owne Ancient Language, Volume One. London, 1652.
Associated Press, The. “Aides told not to dilute ‘axis of evil’ remark” http://www.usatoday.com/news/washdc/2002/01/31/dilute.htm
Babinsky, Ellen. “Pope, Emperor, and Monarch: Tensions of Church and State, 1152-1314.” Class notes for TH.100, Austin Presbyterian Theological Seminary.
Barnhart, Robert K., ed. Barnhart Dictionary of Etymology. New York: H. W. Wilson Co., 1988
Beck, Sanderson. “Europe’s 12th Century Development.” http://www.san.beck.org/AB20-Europe12thCentury.html.
Butterworth, G. W. Origen On First Principles. Gloucester: Harper & Row, 1966.
Cohn, Norman. The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages. London: Secker & Warburg, 1957.
Hamilton, Janet and Hamilton, Bernard, trans. and ed. Christian Dualist Heresies In The Byzantine World c. 650-c. 1450. New York: Manchester University Press, 1998
Hodgson, Peter C. and King, Robert H., ed. Christian Theology: An Introduction to Its Traditions and Tasks, 2nd edition. Minneapolis: Fortress Press, 1994.
Jung, Carl G. The Structure and Dynamics of the Psyche, 2nd ed. Collected Works of C. G. Jung. Vol. 8. Translated by R. F. C. Hull. New York: Princeton University Press, 1969.
Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition. Oxford: Blackwell Publishers, Inc., 1992.
Lyons, Craig M. Albert Schweitzer’s Challenge http://web2.airmail.net/bennoah1/albert_schweitzer.htm
Mandonnet Pierre, O. P. St. Dominic and His Work. Translated by Sister Mary Benedicta Larkin, O. P. London: B. Herder Book Company, 1948.
McGinn, Bernard. Visions of the End: Apocalyptic Traditions in the Middle Ages. New York: Columbia University Press, 1979.
McKim, Donald K. Westminster Dictionary of Theological Terms. Louisville, Kentucky: Westminster John Knox Press, 1996.
“Metaphysics,” Microsoft Encarta Encyclopedia 99. Microsoft Corporation: 1993-1998.
Moore, R. I. The Origins of European Dissent. Toronto: University of Toronto Press, 1994.
Reeves, Marjorie. The Influence of Prophecy in the Later Middle Ages: A Study in Joachimism, 2nd edition. Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1993.
Rempel, Gerhard. “Reformation Background.” http://mars.acnet.wnec.edu/~grempel/courses/germany/lectures/03reformation.html
Roberts, Forrester. “Cathar Eclipse.” http://pages.britishlibrary.net/forrester-roberts/
Schweitzer, Albert. The Quest of the Historical Jesus: A Critical Study of Its Progress from Reimarus to Wrede. New York: Macmillan, 1961.
Sernett, Milton C., ed. African American Religious History: A Documentary Witness, 2nd edition. Durham: Duke University Press, 1999.
Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy. Yale: Yale University Press, 2000.
Tuchman, Barbara W. A Distant Mirror: The Calamitous 14th Century. New York: Ballantine Books, 1978.
Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages. New York: Columbia University Press, 1991.
Walker, Williston. A History of the Christian Church, 4th edition. New York: Scribner, 1985.
Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary. Springfield, MA: Merriam-Webster, Inc., 1990.
Wells, H. G. A Short History of the World. New York: The Macmillan Company, 1922.
Weis, Rene. The Yellow Cross: The Story of the Last Cathars’ Rebellion Against the Inquisition, 1290-1329. New York: Knopf, 2001.
Young, Robert. Young’s Literal Translation of the Bible, 3rd edition. Michigan: Baker Book House, 1898.
[1] Barnhart, Robert K., ed. Barnhart Dictionary of Etymology.
[2] Recent scholarship has stressed the importance of the Cathars insofar as they were responsible for the development of the Inquisition and has concluded that the Catharism in Western Europe from the twelfth to the fourteenth century was synonymous with—and probably originated from—the Bulgarian Bogomilism that was prevalent in the Balkans during the eleventh century (Hamilton, Janet and Hamilton, Bernard, trans. and ed. Christian Dualist Heresies In The Byzantine World c. 650-c. 1450, p. 43). As we have noted, a Cathar is, literally, a “pure one,” while a Bogomil is, literally, one “worthy of God’s grace.” It is possible in these definitions to see the ideological evolution from worthiness to complete perfection, and this trend forms a subtext developed in Bogomil and Cathar myths. It will therefore be important that we later examine the Cathar adoption of certain Bogomil beliefs and texts.
[3] We must here mark an important assumption that will underlie our discussion. Namely, we will maintain that compelling religion—that is, religion that works—always compensates the spirit of its age. If the zeitgeist emphasizes (or even deifies) money-making, for instance, only a religion that renounces wealth or stresses identification with (or aid to) the poor will be able to powerfully lay claim to the hearts of pious men and women.
[4] The word “dualism” was devised “in 1700 by Thomas Hyde to describe religious systems that conceive of God and the devil as two coeternal principles. Christian Wolff introduced the term into philosophical discourse to define philosophical systems which posit that mind and matter are two distinct substances” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 2).
[5] McKim, Donald K. Westminster Dictionary of Theological Terms, p. 83. McKim adds that dualism can also “refer to belief in the existence of two gods”—a belief of certain later Cathars (absolute religious dualists). Merriam-Webster’s definition of dualism adds a further nuance: “A theory that considers reality to consist of two irreducible elements or modes” (Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary, p. 386). Intrinsically, religious dualism does not necessitate moral conclusions about the posited opposites, though evaluative formulations usually surface in varying degrees. Though Christian writers have historically invoked Manichaeism as the classical doctrine of the two principles and have thus equated a Manichaeism metaphysic and dualism, such broad brush-strokes make shoddy scholarship. Cf. Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, pp. 1-5 and Moore, R. I. The Origins of European Dissent, pp. 245-246.
[6] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 4. Lest we amalgamate all religions under such a large definitional umbrella, we should note Stoyanov’s caution that religious dualism proper must be “distinguished from religious traditions that merely accentuate the contrast between good and evil as moral opposites or that between the related traditional binary pairs of light and darkness, life and death, etc.” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 3). Binary opposites are therefore to be distinguished from religious dualism in that binary implies a juxtaposition of contrasting words or ideas to give a feeling of balance whereas dualism constructs fundamental principles of reality based on such opposition.
[7] “Before the time of the German philosopher Immanuel Kant metaphysics was characterized by a tendency to construct theories on the basis of a priori knowledge, that is, knowledge derived from reason alone, in contradistinction to a posteriori knowledge, which is gained by reference to the facts of experience. From a priori knowledge were deduced general propositions that were held to be true of all things. The method of inquiry based on a priori principles is known as rationalistic. This method may be subdivided into monism, which holds that the universe is made up of a single fundamental substance; dualism, the belief in two such substances; and pluralism, which proposes the existence of many fundamental substances” (“Metaphysics,” Microsoft® Encarta® Encyclopedia 99. © 1993-1998 Microsoft Corporation).
[8] The word metaphysics is thought to have originated in first century Rome when the Greek philosopher Andronicus of Rhodes arranged an edition of the works of Aristotle in which he placed the treatise “First Philosophy,” or “Theology,” after Aristotle’s treatise on Physics. The First Philosophy was thereafter known as meta (ta) physica, or “following (the) Physics” (Ibid).
[9] “Metaphysics,” Microsoft® Encarta® Encyclopedia 99. © 1993-1998 Microsoft Corporation “The thirteenth century Scholastic philosopher and theologian St. Thomas Aquinas declared that the cognition of God, through a causal study of finite sensible beings, was the aim of metaphysics” (Ibid).
[10] Individual eschatology is the “study of the future in terms of events relating to individual persons such as death, judgment (Matt. 25:31-46), resurrection (Phil. 3:21)” (McKim, Donald K. Westminster Dictionary of Theological Terms, p. 92).
[11] This is not to say that Cathar eschatology encouraged believers to live only for the future, because, as we will see, Catharism emphasized the importance of living a pure life in the here-and-now. The claim we are educing, however, is that the consolamentum fortified the Cathars to face inquisitorial death—a death, moreover, that was believed to be a protest against the status quo.
[12] Though it is easy for a modern reader to underestimate the importance of eternal security, the fundamentalist Protestantism that is currently on the rise sometimes speaks of the assurance of heaven over-against the fear of hell as an eternal “fire insurance” policy.
[13] “King Henry let many churches remain vacant so that he could collect their revenues. Bishops were increasingly secularized by being occupied as state administrators, such as chancellor, treasurer or even sheriff, which was a violation of canon law and was prohibited by a London council in 1175. When bishops did visit their dioceses, their extravagant entourage could impoverish parishes and monasteries that had to provide for them. The clergy at this time was satirized by Giraldus Cambrensis in his Gemma Ecclesiastica” (Beck, Sanderson. “Europe’s 12th Century Development.” http://www.san.beck.org/AB20-Europe12thCentury.html). Unfortunately, many of the clergy lacked sufficient theological education to compete with the academic temper of the times. Though here and there a determined priest or bishop properly educated and purified himself for the solemnity of his office, the knowledge of many priests and bishops was, on the whole, restricted to the creeds and canons while, on the other hand, the universities featured the best instructors and the most current philosophies. In an intellectually impoverished church climate, then, the influx of pagan philosophy and science into the great scholastic centers could scarcely be countered.
[14] Moore maintains that, “among those most ready to think that there was something wrong with the church were many whose daily experience suggested to them that there was something wrong with the world” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 268). Catharism thus appealed to those who were, like monks and nuns, inclined to renounce the world in favor of a “higher call.” The state of monasteries in the late twelfth century, however, could hardly meet this demand for asceticism, which is why the church was eventually forced to accept lay heroes like Francis of Assisi.
[15] Psychologically speaking, the consolamentum was deeply rooted in the archetypal motif of the mysterium coniuntionis.
[16] One could make a strong case that the orthodox creation story in Genesis similarly involves a dualist metaphysic in its emphasis on the Fall as a result of the eating of the Tree of the Knowledge (i.e., the consciousness) of Good and Evil (the differentiated opposites split from their original unity by the advent of consciousness). According to Carl Jung, “The biblical fall of man presents the dawn of consciousness as a curse. And as a matter of fact it is in this light that we first look upon every problem that forces us to greater consciousness and separates us even further from the paradise of unconscious [i.e., undifferentiated] childhood” (Jung, Carl G. The Structures and Dynamics of the Psyche, 2nd ed., pp. 388-389).
[17] Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, p. 494; cf. p. 594.
[18] This theme was dominant also in medieval alchemy wherein Mercurius was believed to be “the spirit of the world become body within the earth” (Ashmole, Elias, ed. Theatrum Chemicum Britannicum, I, p. 600). Cf. the Platonic concept of the anima mundi.
[19] Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 107. “The introduction of sexual differentiation thus means also exile in flesh, as the angels of the first and second heavens are condemned to suffer bodily imprisonment in mortal, respectively male and female form” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 266; cf. pp. 269-272).
[20] “Anti-cosmic dualism equates the physical world and matter with the principle of evil and darkness which are seen as totally opposed to the spiritual world and light.” In cosmic dualism, on the other hand, “the physical world is treated essentially as a beneficent creation of the good principle” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 5). Most strands of Zoroastrianism upheld the notion of cosmic dualism and thus remained a life-affirming religion, despite the fierce opposition between the two principles. The early Christian patristic Iraeneus is another good example of cosmic dualism, for he was a strong proponent of bodily resurrection and believed that even the devil would be reconciled with God in the end.
[21] This will become an important point as we later examine the “this-worldly” hopes of the Cathars—especially as these hopes expressed a challenge to the status quo.
[22] Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 220.
[23] Ideally, the consolamentum was performed by a number of Cathar perfecti, but in times of intense persecution, the ceremony might be performed by one perfecti alone. The prospective Cathar underwent an extensive time of preparatory purification rituals (prayer, fasting, etc.) before receiving the consolamentum. It was not, therefore, a ceremony lightly administered.
[24] This was especially true of the male noble patrons. Cf. Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 193.
[25] “As a mark of their initiation and status the perfecti bore the title of the Blessed Virgin Mary, Theotokos (God-Bearer), as they were seen as a receptacle of the Holy Spirit and as giving birth to the Word” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 260). Cf. Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, p. 380.
[26] Specifically, the melioramentum involved “Threefold genuflections and greetings to the perfect with replies culminated in the exchange—from the adherent, ‘Pray God for me, a sinner, that he may make me a good Christian and lead me to a good end,’ and from a perfect, ‘May God be prayed that he may make you a good Christian” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 109).
[27] Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, p. 382.
[28] “It remained true that, especially by comparison with the secular nobility around it, the church had considerable wealth” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 235).
[29] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 189. If the Christendom of the Church was in any way moribund, the lay religious enthusiasm of the times quite successfully masked it. In conjunction with the invention of the flying buttress and ribbed vaults in the thirteenth century, the rise of capitalism and the accumulation of surplus wealth undoubtedly contributed, in part, to the building of more than six hundred cathedrals in France. In England, the cathedral at Salisbury was built with such fervor that it was completed in just thirty-eight years, while the spire on the church in Freiburg, Germany was intricately fashioned of stone—entirely filigree—as if a supernatural spider had spun its web. Cf. Tuchman, Barbara W. A Distant Mirror, p. 9f.
[30] In the wake of the Gregorian Reform, any secularization of the church could only be seen as a tremendous loss—especially since so many of the laity had, in the interim, accepted leadership within the church and thus assumed an active interest in its essential structure and proceedings. Cf. Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, pp. 390-391. “Between the third and fourth Lateran Councils (1179 and 1215) the contrast between the ideal of the apostolic life and the imperfections of a worldly clergy headed by the cumbersome and venal bureaucracy of the papal curia created, much as in the Gregorian period, an atmosphere in which the line between zeal and heresy often appeared arbitrary…” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 226).
[31] Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 273.
[32] It had not been long since “Catholics had doubted whether any but monks could be saved, and it was still conventional for many of them towards the end of their lives to renounce the world and retire to a monastery” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 226).
[33] The shortcomings of existing structures necessitated the Church’s slow acceptance of some of the proliferating monastic movements during the twelfth century. “The friars—inspired by Francis and Dominic—reflected the newfound mobility of the thirteenth century, effecting a presence in town and university centers. Their emergence as an alternative to the more settled monastic order reflects something of the religious pluralism of the medieval period” (David B. Burrell, in Christian Theology: An Introduction to Its Traditions and Tasks, p. 308). The Fourth Lateran Council, however, eventually capped this hierarchical adaptability. Significantly, as the Franciscans and Dominicans gained in popularity, the appeal of the Cathars lessened. Cf. Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 220.
[34] Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 108. Perhaps this constant presence of the perfecti among the Cathar laity is due to what Lambert rightly identifies as the earthly (though perhaps less tangible) benefits enjoyed by the perfecti. Cf. p. 17, footnote 75.
[35] A strong argument could be made for the assertion that compelling religion was necessarily heretical in the wake of the Romanization of the Church.
[36] Moore answers this question with a firm “yes”. Cf. Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 237. Although he later qualifies his argument by noting that “the incidence of disagreement over theological questions and the nature of reaction to it did change sharply during this period [the fourteenth century],” he maintains the crux of his thesis that the real power of heresy was its political leverage by contending that “what was at stake was not only doctrinal orthodoxy” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 265, emphasis mine).
[37] Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 231. The most common supporters and protectors of the Cathars were to be found among the rural nobility. Noting this fact, Moore says, “Catharism, like the orthodox enthusiasm of the friars and the vigilantes, appealed most to those who had reason to be dissatisfied with the results of change, either spiritually because they saw accepted moral values eroded by the love of money, or socially because they found their own traditional status and influence eroded by the money-makers” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 240).
[38] The perfecti were “sustained by the devotion of a believer class who saw in them a race of restored angels, the one tangible presence of the divine in Satan’s world” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 109).
[39] Cf. Matthew 6:10 and Luke 11:2.
[40] “In eschatological dualism, with its focus on the eschatological events and ultimate purification of the world at the end of historical time, the evil principle is destined to be vanquished in these last times and thus is not recognized as an eternal agency” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, pp. 4-5).
[41] “In moderate or ‘monarchian’ dualism…one of the two principles is seen as a secondary agency stemming from the other principle which is thus recognized as a sublime first cause” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 4).
[42] The majority of Cathars in Lombardy and Languedoc were monarchian dualists before the advent of Papa Nicetas.
[43] Wakefield and Evans call this text The Secret Supper or, as it was also known, Interrogatio Iohannis (The Questions of John). Cf. Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, pp. 458-465.
[44] We will later examine The Book Of The Two Principles as the most important text for absolute dualists.
[45] Many Cathars maintained a docetic Christology, thus Jesus “descended from heaven and entered the Virgin through the right ear to assume the semblance of a human body” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 268).
[46] For the Cathars, the Old Testament God of war and judgment was the evil principle, while the New Testament God of love and grace was the good principle. The Liber Secretum goes on to assert that “while the one higher Father created primordial matter, it was the Prince of this World, Satan, himself created by God, who divided it into four elements. …In Bogomil Christology the mission of Christ was to announce the name of the Father and it is in precognition of this mission that Satan gave Moses three pieces of wood for Christ’s crucifixion. …A recurrent idea that emerged both in Bogomil and Cathar thought held that the only Old Testament figures who were saved, recognized as the sixteen prophets and Jesus’ ancestors listed in the genealogies in Matthew and Luke, rose again on the death of Christ and received the consolamentum from Christ himself” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, pp. 266-272). Cf. Numbers 21:8-9.
[47] Despite this myth, some Cathar priests encouraged their believers not to disparage the baptism they had received from the Church. In defense of this claim, Cathars used scriptures such as John 3:5-6 because it seems to privilege the role of the spirit. Cf. Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, pp. 466, 592.
[48] Such thinly veiled polemical myths were also advanced by and against the Gnostics during the second century.
[49] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 212. During a time when the monarchical claims of the papacy were pressed against the imperial claims of the emperor, imperial opinion held that the title of emperor should carry with it complete control of all Italy and Rome. After Innocent IV excommunicated him, Frederick denounced the Pope and launched a series of attacks on the southern Italian lands in an effort to confiscate the Papal States, but he died in battle in 1250. Cf. Babinsky, Ellen. “Pope, Emperor, and Monarch: Tensions of Church and State, 1152-1314,” pp. 67-71.
[50] Cf. Schweitzer, Albert. The Quest of the Historical Jesus: A Critical Study of Its Progress from Reimarus to Wrede. “There can be no doubt that Jesus taught about the ‘kingdom of God.’ He was presumably employing eschatological or messianic ideas shared with his contemporaries. Schweitzer believed that these ideas were absolutely central and crucial to Jesus’ understanding of his own mission, and that without giving them equivalent importance in our interpretation, Jesus could not be understood at all. …These contentions came as no small shock to a scholarly community that had settled down to believing that Jesus was a liberal reformer who taught about the fatherhood of God and the brotherhood of man. Schweitzer formulated his challenge in a striking way: he called for consistent eschatology or consistent skepticism. Either Jesus must be understood consistently as thinking in messianic terms about the immediate coming of a new age, or we will have to acknowledge that we cannot know what he stood for—the latter alternative Schweitzer called skepticism” (Lyons, Craig M. Albert Schweitzer’s Challenge http://web2.airmail.net/bennoah1/albert_schweitzer.htm).
[51] There are only a few recorded instances of Cathars and/or Cathar-sympathizers murdering Inquisitors whereas the Inquisition committed thousands to the flames. As the Inquisition proceeded, its methods became increasingly cruel. Though more heretics were imprisoned and/or branded upon the face and exiled than were subjected to the pyre, in 1252, the Church authorized methods of torture, to be applied first in Italy and then in France. Cf. Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 218.
[52] Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 231. “Much Cathar exhortation was, of itself, wholly orthodox…” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 119).
[53] McGinn, Bernard. Visions of the End: Apocalyptic Traditions in the Middle Ages, p. 226. As McGinn goes on to point out, however, this situation changed in the fourteenth century when the Cathars began declining.
[54] According to Moore, “heresy did not flourish where secular government was strong” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 206). Following the Peace of Paris in 1229 and the annexation of Languedoc by the French crown in 1271, most Cathars migrated to Lombardy where the sociopolitical situation was less stable than the new hegemony in Languedoc. One of Moore’s main theses is, in fact, that the popularity of religious heresy has something to do with the insecurity of life caused by a weak and/or ineffective government. Cf. Rempel, Gerhard. “Reformation Background.” http://mars.acnet.wnec.edu/~grempel/courses/germany/lectures/03reformation.htm.
[55] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 213. When the Inquisition first began in Languedoc, it deteriorated into an all-out war of conquest between the northern barons and the southern nobility, prompting Innocent III to call for a restoration of the “crusading ideal” back to its original focus—a Holy War against the infidel. This transition took an inordinately long time, during which the Cathars flourished amidst the political turmoil. Cf. Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, pp. 205-206.
[56] Ibid. p. 192.
[57] Moore, R. I. The Origins of European Dissent, pp. 237-239.
[58] Ibid. p. 269.
[59] Moore calls lordship the very spring of power in medieval society and defines it as “the ability to be accepted as defender, and hence to dispense judgment and secure collective action. The persistence of the chroniclers in describing those who flocked around the heretics as pauperes was not, and not meant to be, a comment on their affluence [or lack thereof]. Pauperes were not those who lacked wealth but those who lacked power… The appeal to the poor was an appeal to the powerless…” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 281). Cf. Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p.233.
[60] Cf. Matthew 16:19. Moore notes that heresy often “amounted to a comprehensive rejection of the idea that the church was the house of God, the priests its custodians and the guardians of its powers” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 274).
[61] There was, as the historian Williston Walker puts it, “a growing conviction among thoughtful and devout people that such worldly aims as the recent papacy had followed were inconsistent with the true interests of the church” (Walker, Williston. A History of the Christian Church, p. 370). One of Lambert’s main themes involves the assertion that “Reform and heresy were twins” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 390). Though the scriptural passage from which the image of the “bride of Christ” is drawn (Revelation 21:2) actually refers to the New Jerusalem, the Patristics often interpreted this passage with reference to the visible church. The visible church, however, no longer seemed much like the “bride of Christ.” Instead of cherishing the notion of the church as Christ’s bride, Catharism, like some Gnostic traditions before it (i.e., The Gospel of Mary, The Gospel of Philip, etc.), maintained as one of their secret doctrines that “Mary Magdalene was in reality the wife of Christ and she was also recognized as the Samaritan woman to whom he [Christ] said, ‘Call thy husband.’ She was the woman whom Christ freed when the Jews were trying to stone her…” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 272).
[62] “To become associated with a heretical sect…was to accept a new solidarity, often in conscious rejection of the forces which had disrupted the old, and with it the ties of loyalty, acceptance of a common rule of life, and by implication a communal interpretation of it, which could give role and purpose to those deprived by geographical or social mobility of the familiar structures of community and kin” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 272).
[63] According to Moore, “it was the nobles who were presented as the supporters of heresy par excellence…at Orvieto it was said that the words noble and heretic were synonymous” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 239). Lambert notes that the association of elite groups and heretics only increased after the time of Cathar prominence in the middle of the fourteenth century. “In Languedoc favour by the rural nobility provided the matrix for Catharism. In the first generation of the implantation period men were more often the patrons, while their womenfolk seem to have been drawn towards the position of perfect in rather large numbers” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, pp. 112, 393).
[64] Moore, R. I. The Origins of European Dissent, pp. 272-273.
[65] Ibid. p. 266.
[66] In particular, historian Jeffrey Burton Russell takes Moore to task for oversimplifying the medieval sociopolitical scene and confusing its intricacies with the psychological foundations of religious heresy.
[67] Wells, H. G. A Short History of the World. LII and XLVIII.
[68] Doubts were especially exacerbated with the reign of Philip IV and the move of the papacy to Avignon.
[69] In Fiore’s proclaimed age of the Spirit (predicted to begin in 1260), theologian David Burrell notes, “spiritual illumination would replace learning as the Spirit overcame a worldly church and a corrupt world” (Burrell, David B. Christian Theology: An Introduction to Its Traditions and Tasks, p. 312). Cf. Braaten, Carl E. Christian Theology: An Introduction to Its Traditions and Tasks, p. 337 and Reeves, Marjorie. The Influence of Prophecy in the Later Middle Ages: A Study in Joachimism, p. 139f.
[70] Cf. Cohn, Norman. The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages. Similarly, Moore notes that, “Just as Manichaeism shrank with the Roman world in the fifth century, its successor in the twelfth expanded with the economy and culture of its time” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 173).
[71] Mandonnet, Pierre O. P. St. Dominic and His Work, Chapter 1.
[72] The similarities between the persecution of the early Christians by the Roman government and the persecution of the Cathars by the Church government were not lost on the Cathars, who often claimed legitimacy and gained strength by preaching such parallels. Cf. Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, p. 515.
[73] Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 106. “‘They [perfecti] follow the path of Peter and Paul,’ one inhabitant said. They had a social function, were witnesses to oaths and helped to integrate a poor, divided society” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 141).
[74] Looking at the other side of this power equation, Moore quips that “since no definition of truth ever goes unchallenged, the inevitable companion of orthodoxy is dissent” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 265).
[75] Lambert says that, in the world, there were immediate compensations for the renunciation involved in becoming a perfecti and notes, “In ritual and status, Catharism offered certain advantages to women not to be found in Catholicism. No position in Catholicism, not even that of abbess, offered the status which accrued to a woman who received the consolamentum. …How far did the rise in status, achieved by the individual’s own efforts at self-mortification, entitling him to the melioramentum from members of all social classes and to a veneration from all adherents, appeal to those whose occupation kept them low in the social scale?” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, pp. 108-117).
[76] Cf. Acts 15:1-41 and Galatians 2:1-21.
[77] The teleiosis of the eastern Bogomils eventually became the consolamentum of western Cathars.
[78] “According to absolute dualism, as developed, for example, by medieval Zoroastrianism and Manichaeism, good and evil, light and darkness derive from two independent coeternal principles, irreducibly set against each other from eternity” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 4). “Radicals were dualists who were prepared to rewrite the traditional tenets of Bogomilism in order to iron out the logical contradiction they saw in the appearance of good in an evil world. Moderates, they believed, did not solve the problem of the origins of evil by their stories of the fall of Satan…” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 123).
[79] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p.201.
[80] In many ways, these events recall and even parallel the Donatist crisis in the Church’s early history. Interestingly, after Nicetas returned to Constantinople, a traveller named Petracius announced to the Lombards that Simon, from whom Nicetas had received his consolamentum, had been discovered in bed with a woman, thus rendering as invalid the entire succession of consolamentums that had proceeded from Nicetas.
[81] Cf. the map of the Cathar churches in the appendix.
[82] Obviously, we’re oversimplifying the situation, for, as Moore points out, it is likely “that modified dualism did not disappear from the Languedoc as an immediate consequence of Nicetas’ work” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 215).
[83] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 201. “Although links were maintained between the different Cathar churches stretched around the Mediterranean each of them was self-contained and autonomous, and the real strength of the Cathar movement lay in the individual congregations rather than in any bonds between them” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 223). Cf. Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 131.
[84] The perfecti exercised “a talent for the storytelling in which the great myths of the war in heaven, the origins of evil and the transmigration of souls could be entertainingly brought over to a peasant audience” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 141).
[85] Ibid. p. 262. “Bogomil-Cathar teachings could be disseminated both through apocryphal written works such as Liber Secretum and oral preachings, with all the potential for transformations and imaginative elaborations of the received apocryphal and doctrinal traditions, which could achieve the form of new ‘secret myths’ and fuel further theological controversies in the dualist communities” (Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 272).
[86] “The Vision of Isaiah is an apocryphal work of great antiquity, probably composed about the end of the first century under Gnostic influence. Before A.D 300 it had been joined to two other independently written items, The Martyrdom of Isaiah and The Testament of Hezekiah: the first, by a Jew or a Jewish Christian; the second, Christian in origin with traces of Gnosticism” (Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, p. 447).
[87] Even in the preface to his de Principiis, Origen had claimed, “Regarding the devil and his angels, and the opposing influences, the teaching of the Church has laid down that these beings exist indeed; but what they are, or how they exist, it has not explained with sufficient clearness. …Every one, therefore, must make use of elements and foundations of this sort [i.e., rigorous questioning and study], according to the precept, ‘Enlighten yourselves with the light of knowledge’” (Butterworth, G. W. Origen On First Principles, preface, sections 6, 10).
[88] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, p. 284.
[89] Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, p. 512.
[90] Ibid. p. 525.
[91] In this, the Cathars would not be alone. The birth pangs of the Reformation are clearly visible in the Waldensians, Lollards, and the Bohemian reform movement. Cf. Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition.
[92] Cf. Roberts, Forrester. “Cathar Eclipse.” http://pages.britishlibrary.net/forrester-roberts/cathar_eclipse.html.
[93] Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 168.
[94] Ibid. p. 175. Later, “the Pope adopted another tactic. He began excommunicating all those barons who dared to offer the Cathars hospitality. This proved more effective, but it aroused so much anger that, in the winter of 1208, an eminent legate, who had been excommunicating southern nobles with reckless enthusiasm, was assassinated on his way back to Rome” (Roberts, Forrester. “Cathar Eclipse.” http://pages.britishlibrary.net/forrester-roberts/cathar_eclipse.html).
[95] Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 105.
[96] After the “papal decree [that] all land owned by heretics could be confiscated at will…The rich fiefs of Languedoc could be pillaged with a clear conscience. It is little wonder that the barons of the north flocked south to do battle for the honour of the Church” (Roberts, Forrester. “Cathar Eclipse.” http://pages.britishlibrary.net/forrester-roberts/cathar_eclipse.html).
[97] It is important to note that though the Cathars considered themselves true Christians, the Church considered them little more than traitors.
[98] Roberts, Forrester. “Cathar Eclipse.” http://pages.britishlibrary.net/forrester-roberts/cathar_eclipse.html.
[99] “The first quality of the man who aroused popular passion and devotion was that he was an outsider” (Moore, R. I. The Origins of European Dissent, p. 270).
[100] Inquisitors often asked questions of unsuspected laypeople regarding knowledge of or association with Cathars. Failure to report suspicious activity might be prosecuted with anything from incarceration to fines and/or the confiscation of property.
[101] From 1290 until 1329, one group of Cathars rose up against the Inquisition in a courageous rebellion that ended in their destruction (Cf. Weis, Rene. The Yellow Cross: The Story of the Last Cathars’ Rebellion Against the Inquisition, 1290-1329).
[102] “The last major series of trials were held in Bologna from 1291 to 1309. Cathar history thereafter is that of a remnant. The last [Cathar] bishop to be reported in western Europe was captured in Tuscany in 1321; survivors continued for a time to find refuge, possibly in the Lombard countryside and in the Alps” (Lambert, Malcolm. Medieval Heresy: Popular Movements from the Gregorian Reform to the Reformation, 2nd edition, p. 144).
[103] Wakefield, Walter L. and Evans, Austin P., trans. Heresies of the High Middle Ages, p. 545. It is interesting to compare Taoist thought on this point, especially as it is revealed in the Tao Te Ching.
[104] Stoyanov, Yuri. The Other God: Dualist Religions from Antiquity to the Cathar Heresy, pp. 293-294.
[105] Sernett, Milton C., ed. African American Religious History: A Documentary Witness, 2nd edition, p. 531.
[106] In his 2002 State of the Union address, President George W. Bush called Iraq, Iran, and North Korea an “axis of evil.” “Concerned about dilution of President Bush’s warnings to North Korea and other nations, Secretary of State Colin Powell told aides Thursday to stick by Bush’s words when discussing the issue with reporters, a senior official said” (http://www.usatoday.com/news/washdc/2002/01/31/dilute.htm).
(courtesy of www.brownflower.com)
