Spiritualitatea Catara si trezirea constiintei

CATARISMUL ÎN EVOLUŢIA SPIRITUALĂ A LUMII VESTICE

Philippe Roy, Catarii: Istorie şi spiritualitate, capitolul 3

(Tradus de Patricia Reynaud)

Religio Perennis

Diaspora

Consecinţa logică a persecuţiei a fost dezintegrarea structurilor Bisericii Catare. A fost o scădere progresivă în numărul membrilor ei, apoi o dispersare. Membrii erau fie arestaţi şi arşi, sau ei se ascundeau şi mergeau în exil.

Sunetul de înmormântare a Catarismului a sunat la sfârşitul secolului 13, dar Biserica Romană a avut nevoie de mai multe decade pentru a-i şterge consecinţele.

În secolul 14, Catarismul a realizat ceea ce se poate numi misiunea sa istorică şi Biserica Romană, zguduită de o criză spirituală, una în care ea nu era singurul participant, a fost implicată curând într-o criză politică. Dar deja era o altă eră…

În cadrul rangurilor din Catolicism, a fost implementată o rectificare a nivelurilor de lucru ale instituţiei. Biserica „bolnavă” a găsit o nouă râvnă când a fost confruntată cu ceea ce ea a perceput ca o ameninţare, mulţumită efervescenţei spirituale adusă de oameni ca Sf. Francis de Assisi printre mistici şi Abelard printre gânditori, şi mulţumită de asemenea dinamismului religios al lui Dominic.

De partea lor, Catarii şi-au asumat martirajul, cu curaj şi fără lepădare, aşa cum ei au trăit mereu. Dacă, uneori, conţinutul tradiţiei Catare a trecut printr-o degradare, aceasta a fost din cauza lipsei de sfătuitori luminaţi.

Cu reprimarea sistematică în Diaspora, candidaţii meridionali pentru primirea în acest ordin religios au fost obligaţi rapid să întreprindă o călătorie lungă şi periculoasă spre Lombardy şi uneori Sicilia pentru a primi Consolamentum.

Căile spre Diasporă erau în principal în direcţia Italiei: Lombardia şi Sicilia. De asemenea, Catalonia a fost un loc favorabil exilului datorită apropierii sale. Alţii chiar au luat drumul spre Dalmaţia.

Unii Catari în număr mic, au mers spre nordul Europei: Flandra, Germania, Anglia şi Irlanda i-a acceptat pe câţiva dintre ei.

De asemenea unii au ales să rămână în ţara lor ascunzându-se în cadrul ordinelor Noi Catolice cum ar fi Franciscanii. Pirineii (în jurul a ceea ce acum este departamentul Francez din Ariège) au fost pentru un timp îndelungat un ultim refugiu.

Diaspora Catari începe cu adevărat după căderea lui Montsegur. Întreaga organizaţie de biserici meridionale au fost transferate lui Montsegur cât şi „comoara;” adică alocaţiile şi depozitele încredinţate Oamenilor Buni, tot ce nu trebuie să se piardă pentru a urma misiunea. Căderea lui Montsegur a marcat inevitabil sfârşitul Catarismului, cel puţin în Occitania.

După acest eveniment, liderii bisericii şi organizaţia ei au mers în exil în Lombadia.

Rugul din Montsegur a văzut două sute de Catari botezaţi arşi, forţa vie a Catarismului Occitanian. Doar patru Oameni Buni au scăpat de flăcări.

Bogăţia financiară a Bisericii a fost dusă la un loc sigur de doi oameni în timpul Crăciunului din 1243. Ei au ascuns-o nu departe de acolo, probabil într-o pădure.

În 16 martie 1244, cei patru oameni ascunşi „sub” castel pentru a scăpa noaptea printr-o pantă din nord, au primit misiunea de a recupera comoara, probabil pentru a o duce în Lombardia unde ea ar fi putut fi folositoare şi unde ar fi putut fi înapoiată pentru a plăti depozite de bani lichizi.

În această privinţă, sursele sunt explicite: „Când Perfectii au plecat din Montsegur pentru a fi predaţi Bisericii Catolice şi Împăratului, Pierre Roger din Mirepoix i-a ţinut pe cei doi perfecti Amiel Aicart şi Huc ca şi companie a sa. Noaptea, după ce alţii au fost arşi pe rug, el i-a ascuns şi ei au scăpat. Aceasta a fost aşa pentru ca Biserica Catară să nu îşi piardă comoara sa ascunsă în pădure şi aceşti doi oameni ştiau aceasta.” (Arhivele Doat XXII).

În realitate ei au fost patru, un fapt atestat de domnul Roquebert.

În acest moment în istoria Catarismului Medieval se ridică o întrebare importantă, o întrebare în jurul căreia a crescut un mister: este, desigur, întrebarea referitoare la „comoara” din Montsegur.

Surse documentare, aşa cum am văzut, sunt specifice la acest subiect. Există două teorii bine prezentate: cea a istoricilor, detaşate de mit şi de pasiunea mistică, care prezintă cazul aşa cum am făcut eu mai înainte; şi cea a celor credincioşi, cât şi a unor autori, care refuză să recunoască faptul că Catarismul a dispărut fără a păstra o comoară mai spirituală. Pentru cei de pe urmă, trebuie să fie cazul că „încă altceva” a fost găsit cu prima comoară.

A fost exprimată ideea cărţilor ezoterice sau, pentru unii, documente care aparţin unei magii. Recent, Jean Blum a afirmat o opinie îndrăzneaţă: Probabil Catarii au avut formule de incantaţie, folosirea lor era rezervată doar pentru câţiva aleşi iniţiaţi. Aceste formule ar sta pe puterea Verbului, aşa cum este cazul pentru unele mantre. De asemenea, Montsegur, ca un templu solar, ar fi fost o „antenă receptoare a energiilor solare” şi obiectul misterios evacuat din castel în ultimul moment ar fi putut fi „Piatra Misterioasă,” un smarald „capabil să împrumute potenţialul energiei solare în Montsegur” (în Jean Blum: Catari, mistere şi iniţiere). Această interpretare poartă o asemănare cu teza centrală a adepţilor misterului Graalului.

Otto Rahn, un autor german, promovează incontestabil această teorie în cartea sa „Cruciadă împotriva Graalului.” El este primul dintr-o linie de autori care au adoptat aceasta, fie îndeaproape fie pe larg.

Munca lui Rahn este una a imaginaţiei personale şi de o calitate puternic literară care nu rezistă, cu toate acestea, la nici un studiu documentat. Fără a fi un fanatic al sursei originale scrise, cineva trebuie să admită că tezele autorului nu sunt confirmate nici de document nici de sinteza spiritualităţii Catare.

Cercetătorii care au venit după el pe această cale nu au reuşit să prezinte mai departe rezultate convingătoare.

Nu este intenţia mea să încep un studiu al Graalului, simbolismul şi legendele sale. Dacă se pot găsi paralele între misticismul Catarilor şi legendele Graalului, este mai bine să evităm mai dinainte comparaţii prea grăbite.

Întrebarea pusă de unii dintre contemporani este dublă: era ceva de salvat în Montsegur altceva decât o comoară monetară? Şi, dacă aceasta a existat, acest ceva a fost un Graal?

Nici un document al timpului nu răspunde afirmativ la prima parte a întrebării, şi nici un locuitor din Montsegur nu a menţionat vre-odată acest lucru.

Cu a doua parte a întrebării, intrăm pe deplin în spaţiul unde istoria, mitul şi neliniştea subconştientului spiritual al lumii vestice sunt strâns unite în această clipă de faţă.

Personal eu nu cred că aceşti Catari au avut de salvat vre-un obiect concret altul decât mijloacele lor de trai (cărţi, bijuterii sau alte lucruri similare). Chiar dacă M. Blum recunoaşte că ei au avut preocupări altele decât salvarea aurului şi argintului, un fapt cu siguranţă adevărat, cu toate acestea, ei erau într-o mare nevoie de aceste finanţe pentru a asigura susţinerea celor din exil (care, în cele mai multe cazuri li se nega dreptul de a munci) şi pentru a obţine eliberarea prizonierilor, etc….

Ideea, împărtăşită de unii, a unui Graal sau potir dus într-un sac pe spatele cuiva în drumul spre locul de ascunziş în martie 1244 nu este decât una puerilă.

Mulţi apărători ai ideii Graalului exprimă o opinie mai discutabilă cu privire la natura Graalului. Aici atingem chiar joncţiunea unuia dintre cele mai puternice şi mai veşnice simboluri ale spiritualităţii vestice. Caracterul adesea superficial şi uneori în deelir al construcţiilor Cataro-graale nu ar trebui să arunce o umbră prea adâncă asupra valorii mitice şi spirituale a simbolului. Cel puţin, el are nevoie să fie înţeles în specificul său şi să fie asociat cu totalitatea strădaniei spirituale umane. Legendele Graalului vorbesc mereu despre reînnoire: a descoperi acesta aduce sănătatea în Amfortas sau o reîntoarcere a prosperităţii în Împărăţia Regelui Pelles. Graalul în sine este oferit ca un simbol răscumpărător, regenerativ şi hrănitor.

Legendele principale au fost fixate la un timp când Catarismul se dezvolta. A fost un timp când se simţea nevoia puternică pentru reînnoire spirituală, o reînnoire în care mişcările spirituale „eretice” erau înghiţite. Azi, se ridică o problemă similară. Religiile îmbătrânesc şi mesajul lor nu mai răsună cu propunerea mintală şi intelectuală a populaţiilor curente. Astfel gaura nu încetează să se lărgească. Mai mult, căile materialiste ale civilizaţiei noastre au ca rezultat o creştere a goliciunii sufletului uman care, între idolii de hârtie şi plăcerile efemere pe de o parte, şi folosirea catehismelor pe de altă parte, nu mai sunt în stare să găsească substanţa pentru a hrăni palpitaţiile sale interioare.

Faptul că imaginea Graalului apare pe neaşteptate cu intensitate în timpul nostru nu ar trebui să vină ca o surpriză. Faptul că el este asociat cu aventura medievală a Catarismului care îl timpul său era o forţă puternică de reînnoire aşa cum mulţi ar vrea să experimenteze azi, ar trebui să ne surprindă chiar mai puţin.

Această consideraţie în minte, şi nu a lua în considerare orice realitate istorică, Catarismul a devenit într-adevăr o tradiţie a Graalului pentru mulţi oameni.

Montsegur este într-adevăr un castel Graal întrucât el poartă speranţe ascunse cât şi unele clar definite. El reprezintă un punct de ancorare pentru sufletul în nevoie, o dorinţă pentru rădăcina spirituală necontaminată de degenerarea religiilor vechi sau scăderea valorilor sociale.

Unii istorici tratează Catarismul ca un obiect de muzeu, neglijând valoarea sa spirituală a-temporală.

Autorii concentraţi asupra esoterismului par să fie incapabili să admită absenţa unei comori deopotrivă tangibilă şi spirituală. Ei au sfârşit recurgând la figuri de stil simbolice şi convertirea lor într-o realitate. De exemplu, totdeauna este posibil să simbolizezi Katharsisi ca raze de soare trecând printr-o bijuterie şi găurind pieptul unui bărbat. Totuşi, Katharsis nu este o operaţie magică ce se întâmplă unui bărbat fără ca acesta să fi depus vre-un efort. Katharsis este lucrarea interioară a individului.

În esenţă, Catarismul nu trebuie să fie comparat cu o tradiţie de ficţiune ştiinţifică. El oferă ceva mult mai simplu decât o adaptare de puteri tehnologice de ficţiune ştiinţifică în tărâmul fanteziei, şi ceva mult mai adânc de asemenea. Catarismul a propus un sens şi o cale pentru auto-actualizare. Este exact ceea ce lipseşte în timpul nostru modern, şi, datorită lipsei, bărbaţii şi femeile care caută o revelaţie gnostică sunt lansaţi pe urmele unei compensări simbolice. Simţind mai mult sau mai puţin conştienţi mitul Montsegur şi valoarea pe care el îl poate avea pentru aşteptările noastre prezente, unii autori oferă prin construcţii ezoterice, o compensare pentru rigiditatea relatărilor documentare ale istoricilor care, este adevărat, eşuează să trateze miezul spiritual al Catarismul ca structura purtătoare de răspunsuri potenţiale întrebărilor publice.

Dacă primii descriu o formă a trecutului lipsit de conţinutul său, ultimii descriu o imagine a prezentului tăiat de înţelepciunea originală a Catarismului deoarece el a fost modelat în visele şi frustrările unei lumi profane.

Pentru Catari, botezul spiritual era un Graal în sine. Descoperirea sa a fost subordonată şi conţinută toată în procesul de purificare şi în procesul dinaintea spiritualizării. Ritualul este specific în acest punct: nu sacramentul aducea transformarea omului, cum ar face un ritual magic, ci angajamentul voluntar şi profund al pretendentului şi asumarea completă de către el a căilor prescrise de Hristos.

Pentru oamenii a căror înţelepciune esenţială era aventura unei renunţări eliberatoare sau a metamorfozei interioare ca un mijloc de a accesa o conştiinţă superioară, care ar fi fost folosul sărbătoririi ritualurilor misterioase producătoare de efecte supranaturale? Ar fi grăbit aceasta eliberarea lor de lume, purificare fiinţei lor care se putea realiza doar printr-un efort individual în lume aşa cum era şi aşa cum îl fac oamenii?

Într-adevăr este uşor să înţelegem anumite tipuri de literatură despre Catarism dacă observăm curentul spiritual general care caracterizează sfârşitul secolului nostru şi dacă, pe de altă parte, unii autori descriu botezul Catar ca pe un simplu ritual formal, astfel eşuând să recunoască evoluţia interioară fundamentală cerută de la pretendenţii săi, o evoluţie care le garanta o tărie spirituală straşnică. Aceasta nu a fost o legendă şi torturatorii care şi-au aprins rugurile au fost primii care au recunoscut aceasta când căutau ca aceştia să se arunce singuri în flăcări fără a înfiora.

Trebuie să admitem că nici un botez obişnuit nici o diplomă nu conduce spre o astfel de tărie interioară sau spre un astfel de devotament spre ideea de creştere spirituală a omului.

La fel este cu comoara Catari ca şi cu castelul din Montsegur: amândouă sunt puternic influenţate de un mit care, departe de a fi imaginar, este înzestrat cu o realitate psihologică intensă. Mitul are ca o constantă folosirea lui a unui arhetip pentru a exprima conţinutul său: aici este obiectul magic, cartea care ar conţine întreaga cunoştinţă ştiinţifică a universului şi ar elibera pe cineva de ignoranţa lotului comun (vezi, de exemplu cartea lui Nicolas Flamel); sau formula magică a unui magician în stare să realizeze minuni. Acolo, este cupa, de la contemplarea prin care cineva este ţintuit dintr-odată.

Catari ar folosi miturile în mod cumpătat. Ei nu au construit şi nu au avut nimic de ascuns în cripte îndepărtate. A lor a fost o spiritualitate vie, una total încarnată în om. Ei erau interesaţi în trezirea unei adevărate înţelepciuni, o cale interioară de auto-actualizare manifestată în om şi prin om, o cale liberă de limite concrete şi fără a depinde de construcţii oculte. Comoara lor era în suflet.

Doar omul care a înţeles această aventură ar putea ajunge să cunoască conţinutul şi ţinta acestei înţelepciuni. Dar mai întâi, el trebuie să experimenteze toate dificultăţile sale, o renunţare totală. El trebuia de asemenea să experimenteze detaşarea de imagini, reprezentări palpabile şi obiective, şi doar atunci el vedea simbolul devenind viu.

Cei care caută puterea magică sau obiectul misterios caută comoara lor. Cadrul şi referinţa interesului lor sunt doar ecranul pe care ei îşi proiectează dilemele lor interioare.

Timpuriu în Evul Mediu, Catari s-au străduit să facă aceste cuvinte ale lor: „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim… Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr,” Ioan 4:21, 23.

Comoara autentică a Catarismului a fost tradiţia botezului Duhului, Consolamentum, şi lanţul apostolic care asigura veşnicia. Introducerea rituală găsită în manuscrisul din Dublin afirmă aceasta în mod simplu: Catarismul a fost definit prin botezul său.

Dacă o comoară poate fi vizualizată la Montsegur, este bărbaţii şi femeile în sine, ca depozitari ale botezului şi, mai presus de toate, al puterii de a-l transmite. Aceasta a fost o comoară mult mai importantă decât o carte sau o formulă, o comoară vie, de vreme de tradiţia este primită doar în interior.

După predare, Mirepoix a plecat spre Lordat cu armele şi bagajul său. El ar fi putut aduce cu el orice obiect. Nimeni nu l-a împiedicat să facă aceasta. Inchizitorii au vrut doar să distrugă oameni. Şi Biserica, în ţinta sa de a scăpa de Catarism a fost dreaptă în judecata sa că în distrugerea oamenilor, ei despărţeau linia apostolică şi nimiceau purtătorii botezului faţă de lume. Niciodată inchizitorii nu au fost interesaţi să cunoască despre cărţi, secrete speciale, sau obiecte preţioase. Ei doreau doar nume şi să ştie la ce nivel cei acuzaţi s-au asociat cu Catari: de la simpla vedere la auzire, la adorare, şi cel mai rău dintre toate, consolare. Pedepsele erau proporţionale cu gradul de compromis cu erezia. Persoana judecată ca eretică nu era întrebată mai multe întrebări pentru a o face să mărturisească unele secrete. Mai degrabă acesta era trimis direct la rug pentru ca să nu rămână nici o urmă a lui sau a ei. Chiar unele cadavre erau dezgropate şi arse prin condamnare retroactivă. Aceasta însemna că posesorii unei aşa mici binecuvântări de la om cum este o haină erau consideraţi chiar distrugători.

Realitatea din Catarism stătea doar pe continuarea lanţului apostolic. Era afirmat ca un ritual: „Acest sfânt botez prin care Duhul Sfânt este primit, Biserica l-a cunoscut din timpul apostolilor şi el a venit de la Oamenii Buni până aici, şi va fi aşa până la sfârşitul timpului.”

Dacă s-ar găsi un moştenitor al Catarismului Medieval, aceasta ar fi doar mulţumită veşniciei transmiterii liniei apostolice, potrivit regulilor ascetismului. Gnoza, doctrinele şi ritualurile nu sunt esenţiale: când a fost ruptă tradiţia botezului spiritual, Catarismul a încetat să mai fie.

În 16 martie 1244, patru Oameni Buni, aleşi din elita Catarismul Languedoc apăraţi în Montsegur ca refugiu al lor final, au scăpat când fraţii şi surorile lor urmau să fie arşi pe rug.

Eu erau purtătorii liniei apostolice faimoase sau testamentul Catarismului Occitanian… Comoara monetară a fost adusă în Italia unde Biserica Catară încă a putut să trăiască în pace înainte de reprimarea finală.

O întrebare evidentă se poate pune după toate cele care au fost scrise: a fost transmisă linia apostolică până azi, în final, ritualul tocmai citat pare să fie convins de aceasta?

Dacă succesiunea apostolică a fost menţinută posesorii ei nu se găsesc în roiul de mişcări mai mult sau mai puţin oculte care pretind moştenirea Catarismului. Şi dacă un posesor al botezului original ar mai exista, el ar fi foarte precaut, în opinia mea, să nu îl descopere de frica faptului că el va fi arătat în bâlciurile medievale aici şi acolo sau i s-ar cere să semneze eticheta unui „vin Catar” special sau altfel i s-ar cere să oficieze peste destinele unei „biserici gnostice” nou promovate.

Pe scurt, creştinismul este o realitate de două mii de ani pe care oricine este liber să o exploreze în simplitatea şi în complexitatea ei. Pentru restul, este o aventură personală…

Spiritualitatea Catară şi trezirea conştiinţei:

Această carte a subliniat până acum faptul că, Catarismul a ţintit spre dezvoltarea şi păstrarea unei anumite forme de creştinism şi întrucât biserica Romană a respins o bună parte din elementele care compun o tradiţie, elemente care nu sunt neglijate în învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor.

Primul element era clar botezul spiritual, adică botezul lui Hristos. Nu este ritul Catolic de confirmare, dat doar ca o reprezentare a acestui botez, şi care se poate referi la acesta într-un mod convingător.

Botezul spiritual este suficient în sine pentru a justifica legitimitatea creştină a Catarismului. Apoi, doctrinele divergente sunt atât de multe construcţii de studiat în cadrul progresului omului în acelaşi curent. Catarismul nu a fost un inovator în termeni de doctrină. Temele sale majore, dezvoltările sale filozofice, conţinutul experienţei sale gnostice au fost toate elaborate sau descifrate în vremurile timpurii creştine. Încă mai bine, unele din argumentele sale afirmă o concordanţă riguroasă cu cuvintele lui Hristos, când religiile creştine instituţionalizate deja „ajustaseră” această învăţătură.

Credinţa în sine a păstrat o simplitate autentică, puternică în expresia ei, austeră în forma ei, aşa cum creştinii la răsăritul creştinismului obişnuiau să o trăiască.

Dispersarea medievală a Catarismului, în formele sale Balcanică, Italiană sau romancieră au descoperit o tradiţie veche de secole şi voinţa de a fi înrădăcinat în Duhul când credinţa maselor şi-a pierdut spontaneitatea ei.

Dispersarea nu a fost produsă fără o cauză sau finalitate. Mesajul lui Hristos a fost pierdut în dogme religioase rigide şi lumea vestică căuta un remediu pentru barbarismul crud, un barbarism al sufletului şi al condiţiei sale, prin aventurarea pe alte căi religioase.

Foarte adesea în istoria lumii, puterea prin tărie şi bani a apărut a fi baza inevitabilă pentru a construi ceva. Biserica Romană, religia dominantă şi purtătoarea valorilor creştine, şi astfel investită cu mai multă sau mai puţină responsabilitate recunoscută pentru că mişcarea de civilizare a decis să se bazeze pe această bază de putere, aşa cum mulţi alţii au făcut înainte de ea. Dar o biserică de oameni, încredinţată oamenilor, nu poate deveni parte din această cursă pentru putere fără a pierde o mare parte din valoarea ei ca o consecinţă.

Creştinismul, o cultură dominantă reprezentativă a mişcării de civilizare a fost un lucru. Duhul lui Hristos a fost altul. Fără a nega partea esenţială a Romei în consolidarea şi trezirea lumii vestice, trebuie să i se spună, din nou şi din nou, că Roma nu a adăpostit mereu duhul fondatorului ei, departe de acesta.

Creştinismul a fost o realitate atât de vastă încât el nu a putut niciodată locui doar în îngrădirile Bisericii. Unde nu mai era Duhul, pentru că dogma l-a măturat prin prea mare durată şi prea multe obiceiuri, acesta ieşea în altă parte…

Astfel, an după an, creştinismul a supravieţuit, şi azi cineva se întrebă cine îl va trezi.

În Evul Mediu, Catari care au vorbit au dorit doar să recupereze creştinismul cu căile sale. Ei nu au acţionat pentru slava lor şi au cunoscut că îi aşteaptă răsplata. Doar fiinţa creştină era la lucru în ei.

Catarismul nu a avut scopul să devină o religie de masă. Ea nici nu putea nici nu dorea să înlocuiască Biserica Catolică într-un rol care aparţinea acelei Biserici. Afluxul spiritual al Catarismului a fost mai mult esenţial individual, destinat pentru omul trezit în interior prin chemarea Duhului. Influenţa sa socială şi rezonanţa la un nivel colectiv au fost o consecinţă a climatului curent de afaceri religioase din acea perioadă a Evului Mediu. Probabil el a fost rezultatul mentalităţii deja trezite unde duhul Catarismului şi oamenii din sud se înţelegeau.

Contextul psihologic general din Evul Mediu cerea o religie dogmatică şi ceremonială pentru a conduce şi a direcţiona râvna şi aspiraţiile sale culturale. Omul era ignorant faţă de legile lumii materiale şi ale naturii, care au fost percepute ca manifestări directe şi cvasi-instantanee ale lui Dumnezeu. Comuniunea dintre om şi Dumnezeu implica astfel o sărbătorire grandioasă, una simţită emoţional, despre acest miracol permanent care este viaţa. Înainte să apară conştiinţa, există doar non-diferenţierea instinctuală dintre fiinţa umană şi mediul ei: atunci toată mişcarea naturală este un fapt fenomenal-magic care generează dependenţa de o divinitate care are sens.

În această privinţă Biserica Catolică a fost perfect adaptată la sufletul omului medieval. În efortul ei extins de a merge dincolo de copilărie, umanitatea s-a forţat împotriva unei lumi geocentrice, care era protejată de mâna creatorului. Orice putea spori această protecţie împotriva necunoscutului trebuia să fie făcut un ritual.

Catarismul avea un principiu diferend în minte şi nu era structurat cu acelaşi scop. Aşa cum a anunţat ritualul Florence, botezul său a adus „un component” care părea să fi fost lipsa mântuirii pentru un creştin convins, un fel de complement spiritual pentru instituţia religioasă tutelară. Şi acest supliment era intenţionat doar pentru cei credincioşi care în mod voit doreau să ducă o bătălie interioară şi să aducă un tip de creştinism nu doar cultural ci de asemenea spiritual.

În această privinţă se pare să nu fie nici o opoziţie fundamentală între Catarism şi Catolicism. Primul întărea individul şi al doilea călăuzea colectivul: unul forja Duhul, celălalt sufletul. Astfel, în anii de pace înainte de cruciade, au fost episoade de coabitare cu succes în unele părţi din Occitania.

Fără îndoială Catarismul a întâmpinat dificultăţi serioase în a fi recunoscut cu specificul său în întreaga Europă, chiar dacă orientarea materială şi politică a Bisericii Romane nu l-a condus la o degradare a misiunii sale şi a virtuţii morale împotriva căruia Catarii s-aui răzvrătit. În timp ce ei au început să „atace” Biserica în numele purităţii învăţăturilor evanghelice, pentru comportamentul său incorect şi corupt chiar în sacramentele sale, ei au declanşat imediat dorinţa Bisericii de răzbunare faţă de ei.

Dar puteau ei, potrivit „raţiunii lor de a fi” şi a stricteţii lor să ignore eşecurile Bisericii?

Apoi, ciclul represiunii a adus întărirea predicării „eretice”. La acest punct, opoziţia dintre cele două a fost pecetluită şi imposibil să fie făcut un pod între ei … spre punctul în care unul dintre adversari trebuia eradicat.

În minoritate, în număr şi tărie şi de asemenea pentru că ei au refuzat să exploreze calea violenţei, Catarii au fost victimele desemnate şi potenţialii înfrânţi. Ritualurile i-au avertizat pe toţi cei credincioşi de pericolul persecuţiei şi i-a invitat să fie pregătiţi pentru ea. Jean de Lugio scrie un întreg capitol despre persecuţia pe care un creştin poate să o aştepte de la lume, un capitol alcătuit aproape în întregime din citate din Noul Testament.

Reînnoirea parţială manifestată în rândurile Bisericii nu mai era suficientă pentru a re-stabili o situaţie de pace după începerea cruciadelor. Maşina războiului pusă în mişcare, cu cohorta ei de masacre, ură acumulată, nedreptăţi şi fanatism, nu se va opri cu moartea personajelor principale.

La începutul secolului 13, Catari erau pregătiţi pentru martiraj, şi ei nu aşteptau altceva de la adversarii lor. Atât cât au putut ei au persistat în credinţa lor în eliberarea spirituală a oamenilor.

O religie a Duhului care a luptat împotriva superstiţiilor minţilor simple care erau atât de necesare la acea vreme pentru a anima o religiozitate instinctuală; o religie care a luptat de asemenea împotriva certitudinilor rigide ale dezvoltării intelectului omului care a respins cultele teatrale în structurile din trecut, o astfel de religie nu a avut toate şansele de partea ei pentru a capta o majoritate de conştiinţă.

Această religie încerca să impună conceptul unui Dumnezeu spiritual, străin de dezvoltarea lumii. Ea învăţa realitatea unui stăpân, călăuzitor şi inspirator interior al unui om drept, în locul unui cult al Sfinţilor. Ea afirma o revoluţie a lumii înspre mai bine, căci sufletele se întorc în pământ să îşi perfecţioneze condiţia lor şi în final să găsească mântuirea.

De fapt, un timp ca al nostru, în ciuda tendinţelor sale „materialiste”, ar fi mult mai deschise pentru o astfel de spiritualitate.

Cu această observaţie, Catarismul se spune că este o religie avangardă.

Pentru naşterea unui mesaj spiritual anticipând o dezvoltare în conştiinţa umană, ceea ce este lamentabil este că, Catarismul s-a găsit implicat într-un război ideologic pentru a înfrânge ofensivele Catolice în timp ce era interesat să crească creştinismul la o realizare personală. Această situaţie a limitat foarte mult deplina înflorire a înţelepciunii sale deoarece această opoziţie a absorbit o mare parte din energia vitală a adepţilor săi.

Ca o consecinţă, influenţa sa potenţial civilizatoare a fost micşorată, şi la câteva decade după eradicarea sa doar puţine elemente neclare au supravieţuit. Reprimarea a fost suficient de bine organizată pentru a favoriza această stare de lucruri. Combinată cu anexarea sudului Franţei şi civilizarea sa de mai multe moravuri stângace din nord, influenţa Catarismului s-a găsit îngropată de două ori.

Cu Catarismul, bijuteriile culturale ale societăţii sudice cum ar fi moştenirea trubadură au fost pierdute, pentru a fi redescoperite mult mai târziu. De asemenea ştim că, chiar până la începutul secolului 20 limba Occitaniană, deja redusă la o stare de dialecte, a fost interzisă în şcoli.

Într-un război nedrept în cauzele sale (dar care război nu este aşa?), dacă un anumit număr de credincioşi şi cavaleri au cedat urii şi au văzut în Biserica Romană „sinagoga lui Satan” responsabilă pentru acest masacru, mişcarea Catară a cunoscut cum să rămână adevărată faţă de credinţa sa în non-violenţă şi faţă de capacitatea adepţilor ei de a rezista faţă de ce este cel mai rău. Inchiziţia sinistră, original întemeiată pentru Catari şi Waldensiani, a rămas bine cunoscută în analele terorii pentru metodele sale şi caracterul său necruţător. Nici un Catolic adevărat nu poate evoca această instituţie fără a deplora aceasta.

Aceasta a fost cu adevărat o nebunie criminală care a apucat un cler ameninţat în integritatea sa şi denunţat în alunecările sale. La un impas care se pare că l-a lăsat fără putere chiar şi pe un Papă ca Innocent III, ei au avut nevoie de victime împăciuitoare în forma unor ţapi ispăşitori desemnaţi din exterior pentru a zgudui lenea cangrenoasă a unui cler secular pierdut în trândăvie.

În lunga alergare, această aventură nu a adus îndreptarea Bisericii, ci doar s-a adăugat la impactul Catarismului, de vreme ce martirajul intensifică puternic puterea unui idei noi.

Cu mare umilinţă predicatorii „eretici” au acoperit progresiv teritoriul, de la Pirinei la Marea Neagră, o umilinţă care nu a înlăturat puterea mesajului şi afirmaţia unei prezenţe insistente. Foarte devreme s-a observat că aceşti oameni, jumătate călugări, jumătate pelerini, au dus o viaţă foarte simplă de virtute religioasă şi devoţiune sacerdotală. Învăţătura era simplă şi clară, luată din Scripturi, şi era distribuită sau citită şi tradusă în limbajul de fiecare zi. Pentru ascultător era prescrisă întoarcerea la valorile evanghelice iniţiale înecate în cruste ecleziastice şi culte adăugate. Pentru omul aflat în căutarea plinătăţii şi a împlinirii în ordinul spiritual, calea spre a doua naştere era deschisă: cea a Duhului. El va părăsi blestemul întunecat al lumii, în suferinţa niciodată sfârşindu-se pentru a lua asupra lui şi în el destinul său ca un creştin. El va găsi în ascetism o libertate şi o tărie care îl pregăteşte pentru ultimul eveniment al vieţii sale terestre: botezul lui Hristos. Nu un simplu botez al convertirii pe care mâinile unui preot nevrednic ar reda potenţial chiar mai multă inexpresivitate, în schimb el va găsi botezul a fi o unire spirituală şi o răscumpărare.

Astfel, înfruntând o lume creştină înfiptă în războaiele, poftele şi ignoranţa sa, Catarismul a afirmat o spiritualitate de conştiinţă care a făcut relative toate căile lumii şi a promis omului purificat o viaţă nouă chiar înaintea timpului ultimei judecăţi.

Catarismul era o formă clară, lucidă de închinare: o împărtăşire a hranei, o binecuvântare a pâinii în memoria Ultimei Cine originale, un sacrament unic: Consolamentum; pentru omul hainei o viaţă în rugăciune şi muncă: orele, atelierul, slujba şi învăţătura.

Împreună cu Duhul lui Hristos, Catari au vrut să restabilească simplitatea creştinismului original. Dar aceasta nu era doar o simplă întoarcere la origini: era de asemenea o continuitate şi o realizare.

Tocmai după înălţarea lui Hristos, Apostolii au răspândit cuvintele sale şi creştinismul şi-a adunat primii credincioşi în Ierusalim. Afirmaţia iniţială a adus multe convertiri şi o biserică tânără şi unită s-a afirmat împotriva rezistenţei structurilor anterioare.

Primii creştini erau îmbătaţi de Duhul. Faptele Apostolilor descrie râvna şi entuziasmul care îi unea pe credincioşi.

A spune că Hristos a venit să aducă o religie a Dragostei este o banalitate sau o concluzie intelectuală, cineva ar putea spune, cu respect faţă de ceea ce a urmat după el.

Şi totuşi este adevărat că el a aşezat această nouă tărie ca un scop şi o ţintă fundamentală pentru om, nouă pentru o lume care o ignoră în luptele sale nesfârşite. El a distins Binele de Rău ca marcatoare care dau posibilitatea conştiinţei să se situeze pe sine într-un progres spre maturitate. El a învăţat căile Katharsisului şi metamorfoza pentru a descoperi în om Dumnezeul interior ca purtător al adevărului, o fiinţă profundă mulţumită căreia, într-o zi, umanitatea va fi în stare să aprindă lumea în Dragoste şi nu în distrugere.

Întăriţi cu această speranţă şi uimiţi de universalitatea mesajului, primii creştini au etalat pe drumurile unei lumi bine cunoscute: Imperiul Roman. Rapid, totuşi, oamenii fiind doar oameni, au apărut primele umbre; Petru, cel cu o misiune, şi Pavel, alesul din Damasc, s-a luptat pentru puncte doctrinare.

În timpul vieţilor Apostolilor, grupuri „dizidente” au exprimat noutăţile sau interpretările sale. Simon magul a încercat să obţină botezul spiritual de la Petru pentru bani, o ofertă pe care Petru a refuzat-o în mod evident.

Deja era necesar la acea vreme să protejeze bazele învăţăturii lui Hristos şi să conserve imaginea sa de a fi uzurpată de tot felul de creştini noi. Era necesar să îi păzească pe noii convertiţi de doctorii falşi, împotriva „filozofilor” cu o înţelepciune foarte lumească. În Epistolele sale, Pavel înmulţeşte recomandările şi avertizările: „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!” 2 Corinteni 11:4

La câţiva ani după înviere, a existat o ameninţare că Fiul şi învăţătura sa au fost transformate.

Creştinismul original, din Ierusalim, a dat naştere la felurite biserici potrivit locurilor de predicare ale Apostolilor şi a primilor ucenici. În Apocalipsa sa, Ioan se adresează „celor şapte biserici din Asia” avertizându-le în privinţa alunecărilor cum ar fi Nicolaiţii sau împotriva influenţelor păgâne din trecut.

Aşa cum poate observa uşor cineva, primii paşi istorici ai creştinismului au fost departe de a fi calmi, unanimi şi riguroşi. Persecuţia zeilor vechi nu doar a avut loc, ci ea a fost de asemenea necesară, printre rangurile proprii, pentru a feri de greşeli şi de cuceritori pentru ca acestea să nu aibă loc.

„Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” 2 Timotei 4:3-4. „Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. …” 2 Corinteni 11:14

La început ei se refereau simplu la bisericile creştine, şi nici unul nu era mai important decât altul. Ele erau centre pentru înrădăcinarea învăţăturii şi a tradiţiei. Pe această realitate temporară, în varietatea sa, biserica lui Hristos exista ca o realitate spirituală de un fel neceremonios, liberă de toate subordonările concrete. În timp ce Bisericile fizice şi-au imaginat a fi biserica lui Hristos, cea din urmă este prima şi pe primul loc un concept universal şi spiritual.

Dacă cineva nu este niciodată cu adevărat sigur la ce fel de creştinism se referă prin felurite forme sau reforme de la început, aceste este cel mai aproape de aspectul său autentic în expresia sa a botezului spiritual dat de Hristos şi transmis Apostolilor.

După perioada Apostolilor, mişcarea creştină, s-a răspândit peste tot în Imperiul Roman sub influenţa bisericilor originale. Apoi ea s-a înmulţit într-un număr mare de mişcări mai mult sau mai puţin legate, mai mult sau mai puţin extinse prin contribuţii din afară sau anterioare. Astfel, curentul gnostic s-a lărgit şi s-a îmbogăţit în diversitate, moşteniri antice şi inspiraţii.

Dar după confuzia aparentă din primele secole, în final Biserica Romană a fost cea care a pretins moştenirea şi succesiunea lui Petru. Episcopii din Roma vor fi într-o zi liderii întregii creştinătăţi…

În acest punct, noi ştim că vizita lui Petru la Roma şi instalarea sa în acest oraş sunt puternic contestate.

Catari înşişi nu au crezut aceasta şi au denunţat acest argument ca fiind o impostură. Din ceea ce ei au spus, cităm din Duvernoy: „Petru nu a venit niciodată la Roma şi astfel el nu poate fi fondatorul papalităţii. Doar după trei sute de ani s-a spus că oasele sale au fost găsite şi au fost puse într-un amvon fără a stabili într-un mod valid drepturile Papalităţii. Donaţia lui Constantin către papa Sylvester a făcut evidentă căderea spirituală a Bisericii, pentru că ea a condus spre puterea şi bogăţia Bisericii,” (Religia Catarilor).

Fie cum o fi, Biserica Romană, ajutată de circumstanţele istorice cum ar fi declinul Imperiului, a încercat să ratifice o doctrină oficială şi să reunească toată creştinătatea sub autoritatea sa.

Evident, nu toată creştinătatea a fost reunită sub autoritatea sa. Astfel a apărut o doctrină oficială cât şi una sau mai multe doctrine eretice.

În istoria creştinismului, perioada dintre anul 50 şi anul 150 este mai degrabă neclară. Mişcarea, încă neoficială în teritoriile Imperiului, îşi urma cursul ei semi-clandestin şi semi-vizibil. Persecuţia era uneori feroce.

De la răspândirea originală la apariţia Bisericii Romane în al doilea secol, evenimentele s-au derulat relativ repede. Nu ştim exact ce căi a luat pentru a marca influenţa sa într-un mod clar. Totuşi, răspândirea geografică vastă a creştinismului nu i-a oferit imediat o poziţie în întregime dominantă şi nu va fi niciodată aşa. Papa Roman va fi mereu un lider presupus al creştinismului.

Ceea ce a ajuns să fie doctrina Romană va fi în acelaşi fel mereu incapabilă să reunească toţi creştinii sub steagul ei deoarece ea este punctată cu elemente care au venit după învăţătura iniţială şi a lăsat pe dinafară unele dintre elementele originale ale acelei învăţături.

Cineva se poate întreba ce a ajuns Biserica lui Hristos în această evoluţie. A fost aceasta, aşa cum a afirmat Roma, instituţia deja definită politic şi dogmatic? Sau mai degrabă a fost o entitate răspândită cu o varietate de moduri creştine, fie ei ortodocşi (o ortodoxie destul de recentă) sau gnostici sau alţii? Perspectiva noastră actuală ne face în stare să o vedem în acest fel din urmă.

Aşa cum o vor avea Catarii, la începutul secolului 4 Biserica Romano Catolică era cu adevărat instituţionalizată. La acel moment din istorie aceasta a devenit o religie bisericească, consacrată de oameni cu funcţia de a reprezenta creştinismul. De atunci în colo, aceasta va decide ce era a fi creştin şi ce nu era, ce era să fi consecvent cu adevărul şi ce nu era.

Consiliul de la Nicea ţinut în 325m a fost un eveniment fără precedent în geneza Catolicismului. Constantin, împăratul nou convertit la creştinism, a jucat un rol important în aceasta.

El este cel care a făcut Biserica Romană fundaţia religiei oficiale a imperiului.

La acea vreme, biserica Romană era ameninţată din toate părţile de noi oameni agresivi. În interior, decăderea structurilor sale politice şi sociale accelera. Ca şi graniţele sale, coeziunea interioară era în pericol.

În această stare de lucruri decăzute, se ridica necruţător o nouă forţă, Biserica din Roma, puternic structurată şi bucurându-se de autoritatea şi prestigiu peste un grup de credincioşi a căror număr creştea mereu. Constantin a perceput această realitate şi a apucat oportunităţile ei. El s-a convertit şi prin decizia sa el a introdus o structură creştină religioasă în cea a unui imperiu decadent. Coeziunea bisericii a venit să salveze puterea imperială într-un mod folositor. Creştinismul, sau cel puţin creştinismul Roman a fost imediat codificat şi biserica tutelară a primit puteri noi şi nu a aşteptat mult pentru a le folosi pentru a reîntări mai departe poziţia sa.

Consiliul de la Nicea a fixat dogmele esenţiale. Apoi, orice discuţie asupra acelor chestiuni a fost oprită şi interzisă. Nu a mai rămas decât doctrina stabilită. S-a rezolvat o socoteală cu Arius, Episcop de Egipt, care a fost creatorul unui curent dizident puternic, opus doctrinei acum oficiale.

Victorioasă în toate fronturile, biserica Romană a supravieţuit imperiului, şi când ultimul împărat din vest a murit, în secolul 5, Papa a rămas liderul temporar cât şi cel spiritual.

După Nicea creştinismul original era deja în trecutul îndepărtat şi aşa era şi râvna originală ale primilor credincioşi şi impulsul imediat al misiunii lui Isus Hristos.

De atunci în colo, în toată istoria spirituală a vestului această realitate contradictorie, între o religie supremă construită pe inspiraţia creştină dar păstrând interese lumeşti, şi chiar duhul lui Hristos iniţiind o cale de realizare de sine a fiinţei, a dat naştere unei serii de conflicte în interiorul şi în afara instituţiei.

Din acest motiv, cineva nu ezită, ca un răspuns la noţiunea Bisericii lui Petru, să menţioneze realitatea compensatoare a bisericii lui Ioan, reprezentantă a creştinismului spiritual scutită de orice compromisuri temporare şi puternic influenţată de învăţătura iniţială.

Din cauza Ioanismului ei evident şi a gnozei nou-testamentară Catarismul este creditat şi este lăudabilă pentru impulsul spiritual asupra creştinismului. Apariţia sa istorică chiar din timpul manifestării sale, întăreşte această idee deja conţinută în profeţia lui Joachim de Flore menţionată mai devreme.

Toate acestea sunt pentru a accentua faptul că, Catolicismul, o religie creştină numită „Biserica,” nu are, după toate, monopolul asupra tradiţiei. Denumirea sa este abuzivă deoarece aceasta nu cuprinde întreaga realitate a creştinismului. De îndată ce aceasta a devenit codificată într-o doctrină, această Biserică a indus automat un contra curent sau, în cuvintele sale, ereziile. Acest fenomen s-a repetat mereu în decursul secolelor existenţei Catolicismului.

Această noţiune de erezie este definită cu referire la dogmele sale şi nu faţă de fundamentul comun al tradiţiei. Şi datorită acesteia, un curent cum ar fi Catarismul într-adevăr nu era mai eretic decât Catolicismul în sine, cu referire la tradiţia originală. De fapt, nu aceasta a oferit botezul spiritual fără respect faţă de stipulările lui Hristos? Astfel Catarismul a putut, după cum este foarte clar, pretinde fără răzgândire rădăcina sa creştină autentică.

Catarii nu au recunoscut Sacramentele Catolice, considerând că ei sunt în afara tradiţiei originale şi s-au întemeiat mult mai târziu decât predicarea Apostolilor.

Botezul cu apă, după cum este predicat de Ioan Botezătorul cu viziunea de a converti, a fost biruit de Hristos. De asemenea este adevărat că scopul Bisericii Romane era adesea de a converti.

Pentru Catari – căsătoria cu adevărat sfinţită era cea a sufletului şi a Duhului. Unirea unui bărbat cu o femeie, determinată de legile lumii, nu avea nevoie să fie făcută sacră. Pentru Biserica Catolică, ea era înainte de toate o chestiune de structurare a unei societăţi stabile, respectând o ordine religioasă peste nesupunerea unor oameni încă primitivi.

Cu respect faţă de masă, Catarii au spus că aceasta a fost „inventată” în vremea lui Constantin. Este adevărat că Eucaristul, ca element central al mesei, a fost inspirat direct din Ultima Cină relatată de Evanghelii; dar ritualul a fost instituit mai târziu de către cler. Acesta nu a reflectat tradiţia mâncării împărtăşită de primii creştini.

Creştinătatea Romană, care gradat a înlocuit cultele păgâne găsite din abundenţă în Roma, a dezvoltat forme, o solemnitate şi practica mersului la temple care erau ale sale.

Masa era o ceremonie puternic nuanţată cu cultura păgână: tăria evocatoare a ritualului şi fascinaţia pe care ea o exercita asupra mentalităţii populare captivate de devotamentul celor credincioşi şi i-a înveselit în interior. Ataşamentul Catolicilor vechi simţit pentru Masa Duminică şi impactul său religios a fost destul de înţeles. Excomunicarea, care interzicea orice sărbătorire religioasă, a fost trăită ca o condamnare reală.

Iniţial, biserica Romană a trebuit să adapteze în unele căi religiozitatea oamenilor care apoi acceptau creştinismul în filozofia sa colectivă una în care păgânismul era încă puternic şi încă pătrunde inconştientul nostru vestic azi.

Catarismul era liber de această problemă şi s-a ţinut de spiritul iniţial al tradiţiei.

Era necesar pentru creştinismul spiritual să rămână în afara curentului colectiv pentru a inspira progresiv conţinuturile evoluţionare ale mesajului său.

În istoriile marilor curente religioase, existenţa unor curente paralele născute din aceeaşi revelaţie este o constantă, izvorâtă fie sporadic din oportunitatea istorică fie menţinând un aspect specific al tradiţiei în afara cursului general.

Curentele religioase curente sunt de obicei responsabile pentru o funcţie specifică de civilizare şi ele se erodează când intră în contact cu evenimente a căror conţinut ele încearcă să le guverneze. Ele conduc un mare număr de credincioşi într-un sens colectiv şi de obicei conservator.

Ca o forţă de balans, curentele paralele, mici şi adesea marginale sunt cunoscute pentru o perspectivă opusă şi nu merg neobservate: fie joacă partea prostului regelui fie ele pretind că păstrează o înţelepciune care nu poate dura când este pusă în contact cu agitaţia politică a lumii.

Aceste curente afirmă un tip de spiritualitate detaşată de cursul istoric al lucrurilor şi opus influenţei temporare a religiilor întemeiate. Mai mult, cele din urmă dau naştere la o literă rigidă pe care tradiţia spirituală o respinge în favoarea experienţei individuale care poartă o cunoaştere autentică. Astfel tendinţa gnostică este opusă formalismului dogmatic. În final, deoarece religiile de masă au elaborat una anumit context mental al umanităţii sau al oamenilor preocupaţi, şi de vreme ce ei tind printr-un comportament natural al grupurilor să se ţină de acest comportament împotriva tendinţei evoluţionare a conştiinţei, tot astfel tradiţia spirituală aduce în conflict cu ei dinamica căutătorului individualizat care mereu poartă un mesaj pentru viitor sau o probabilitate pentru dezvoltarea generală a omenirii.

Curentul paralel este spiritualist, reformist, şi un director al individului uman în timp ce curentul religios colectiv este de conducere, conservativ şi un director al maselor.

Din această cauză, unii atribuie un caracter ezoteric tradiţiei spirituale şi unul exoteric religiei ordinare, prima se presupune că este în stare să transmită o cunoştinţă secretă care nu este prezentă în a doua. Această concepţie este reductivă deoarece ea egalează tradiţia spirituală cu un ocultism fără o întindere generală.

În opinia mea această distincţie este arbitrară, căci, în toate manifestările umane cât şi în omul în sine există un aspect evident şi unul ascuns, unul a fi descoperit. Se pare că religiile de masă ţintesc spre realizarea colectivului potrivit principiilor născute din revelaţia fondatorului de la care se presupunea să aducă o orientare corespunzătoare straturilor unui om şi a evoluţiei lumii pe pământ, în timp ce tradiţia spirituală încearcă să realizeze individul ca unul care deja este în stare să vadă dincolo de colectiv la această scenă a evoluţiei generale. Dacă individul nu are posibilitatea să îşi asume calea sa datorită represiunii sau absenţei „hrănirii spirituale” el rămâne un neadaptat sau unul suferind. Printre ultimii cineva îi socoteşte pe oamenii înţelepţi şi artiştii dar şi pe câţiva lunatici.

Artiştii şi înţelepţii sunt o parte care nu poate fi negată ca joacă un rol în progresul conştiinţei umane, şi în majoritatea timpului ei se găsesc în contradicţie cu curentul colectiv.

Tradiţia spirituală caută să fie emanaţia unei înţelepciuni creative care face în stare personalităţile suficient de mature să călătorească în cele mai interioare căi ale lor în timp ce le prefigurează pe cele colective.

Fie aceasta în est sau în vest, această construcţie pare a fi constantă în istoria civilizaţiei.

În 1947 au fost găsite sulurile de la Marea Moartă în Qumram. Ele au adus o revelaţie majoră despre timpul anterior naşterii creştinismului. Această descoperire a adus la cunoştinţă existenţa esenienilor, în tradiţia spirituală a evreilor, o mişcare reprezentativă a ceea ce tocmai s-a spus şi paralel cu curentul clasic care a fost crezut a fi omogen. Esenienii au confirmat nu doar adevărul înscris în inima tuturor religiilor ci de asemenea o anumită unitate tradiţională între anumite feluri de iudaism şi unele feluri de creştinism.

Realitatea pre-creştină adevărată despre tradiţia eseniană a fost făcută evidentă pentru toţi şi conţinutul său dualist a fost de asemenea o reală neplăcere pentru mulţi. Este într-adevăr remarcabil să găsim în doctrina eseniană opoziţia lumină-întuneric găsită la începutul Evangheliei Ioanine.

Esenienii au trăit în comunităţi de bărbaţi şi femei. Ei erau retraşi din lume ca teatru al frivolităţii sociale şi practicau un Katharsis armonios. Ei au dezvoltat o gnoză a tradiţiei evreieşti, una mult mai spiritualistă decât curentele oficiale, Fariseii şi Saducheii. Ei învăţau reîncarnarea.

În afara lucrărilor lui Dupont-Somer, documentele au fost doar parţial studiate. Ele rămân de asemenea accesibile dar cu dificultate. Nici unul dintre reprezentanţii iudaismului nici cei ai creştinismului nu s-au grăbit să le examineze mai detaliat.

Pentru iudaismul rabinic care şi-a avut originea din şcoala fariseică cunoscută în timpul lui Hristos, existenţa esenienilor, o tradiţie evreiască şi pre-creştină prin învăţătura sa etică şi spirituală, este supărătoare prin faptul plecării sale din mişcarea principală. Esenienii au fost de asemenea persecutaţi într-o vreme sau alta. Cineva poate compara această situaţie cu cea a Catarismului în relaţie cu Catolicismul, şi se pare că tradiţia evreiască a avut de asemenea înţelepţii săi disidenţi.

Bisericile creştine nu au fost dornice să descopere că, căile Noului Legământ erau deja întemeiate puternic în iudaismul în sine şi că Hristos mai târziu a universalizat ceea ce înţelepţii pre-creştini au prevăzut cu claritate în timp ce îl aşteptau pe Mesia. Aceasta nu a încurajat investigaţia, cu atât mai mult deoarece prezenţa în acest curent a temelor doctrinale judecate mai târziu ca fiind eretice, deşi ele nu au fost dezaprobate de Anchiriţi şi de anumiţi călugări irlandezi.

În acelaşi fel faptul că iudaismul nu este încă capabil să ia asupra sa tradiţia eseniană, datorită consecinţelor care sunt atrase de aceasta, Catolicismul nu a fost niciodată în stare să îşi asume Catarismul, nu mai mult azi decât în Evul Mediu. Prea multe puncte ar fi necesare să fie chestionate de o parte şi de cealaltă.

Pentru Biserica Catolică, Catarismul rămâne mai mult sau mai puţin un lucru tabu pus de o parte în mod voit, un subiect împiedicat în grabă ca un vestigiu apus din trecut. Într-adevăr există umbra Inchiziţiei dar aceasta nu i-a urmărit doar pe Catari. Şi există de asemenea încurcătura unei perioade nu foarte convingătoare în istoria bisericii, dar nu a fost singura astfel de perioadă. Catolicii au o dificultate în abordarea pe care ei o fac Catarismului în sine, în realitatea sa. Catarismul a provocat mereu Roma cu o chestionare interioară, una esenţială pentru identitatea sa. Datorită acesteia, problema nu a fost rezolvată sau a fost mereu ignorată.

Până acum, atitudinea care a predominat este o descriere a tradiţiei Catare prin calomnie sau tăinuire, justificând dacă nu reprimarea, cel puţin ostilitatea.

Regretele postume ale Bisericii Romane evident nu contează pentru Catari. Dar acest lucru ar fi fost mult mai productiv pentru a ilustra conţinutul „ereziei” pentru evoluţia creştinismului.

Pentru că creştinismul s-a născut în Ierusalim şi Catolicismul în Roma. Nu pentru că, Catarismul nu a avut originea în Roma a fost acesta străin pentru creştinătate.

În ultima vreme a fost considerată o nouă idee printre observatorii dezbaterii Catare. Aceasta a propus faptul că, Catarismul a murit de „hemoragie internă” printr-o auto-ştergere progresivă şi nu datorită loviturilor Inchiziţiei.

Ofilirea doctrinală a Catarismul, importanţa crescândă a predicării ordinelor cerşetorilor (Dominicanii şi Franciscanii), noua activitate a universităţii Catolice din Toulouse, care indica o întărire a Bisericii Catolice, sunt toate afirmaţii despre care se spune că au conţinut în ele declinul mişcărilor eretice.

Această ipoteză este natural bine primită de cercurile clericale (Vezi 20th Cahier de Fanjeaux: „Ştergerea Catarismului?” Publicator: Privat). Aceasta are meritul evident de a minimiza considerabil rolul represiv al Bisericii în aceste evenimente istorice.

Chiar dacă acestei ipoteze i se poate da o anumită credibilitate, ea pare a fi cumva de o parte. Reprimarea Inchiziţiei a fost într-adevăr o realitate şi una destul de eficientă. Arderile colective uriaşe pe rug urmate de urmărirea sistematică a celor care îi încurajau fără îndoială au slăbit Catarismul până în punctul distrugerii adâncimii învăţăturii sale, prin lipsa unui număr suficient de călăuze pregătite în mod adecvat. Frica şi riscul personal înfruntate în urmarea Catarilor nu a făcut nimic pentru a uşura acţiunea lor la începutul unui anumit moment.

Dezvoltarea paralelă simultană de unităţi mari de Catolici predicatori a terminat treaba oferind oamenilor o reînnoire atractivă. Toţi aceia, şi ei erau majoritatea, a căror destin personal a fost de consolat, îi puteau urma pe acei călugări ai unui nou gen, la nivelul religios, erau satisfăcători. Alături de autorul italian P. Manselli, eu prefer să cred că, Catarismul şi-a pierdut o parte din importanţa sa după realizarea rolului său istoric. De asemenea cred că aceasta nu avea menirea să dureze într-un context medieval, datorită conţinutului său spiritual „avangardist”.

Înţelepţii care au formulat ritualul de consolare au inclus posibilitatea, chiar inevitabilitatea persecuţiei pe care creştinismul spiritual nu va eşua să o declanşeze într-un anumit moment zguduiţi de pasiuni violente şi conduşi de relaţii puternice asemenea dimensiunilor instinctuale.

O spiritualitate angrenată spre conştiinţa individuală în Evul Mediu care încă nu a recunoscut realitatea individuală (drepturile indivizilor era o noţiune total străină pentru psihologia medievală) putea, pe termen lung, doar să declanşeze ostilitate din partea reprezentanţilor curentului oficial. Acest curent a fost antrenat şi format potrivit unei etape temporare a sufletului colectiv.

Catarismul nu s-a retras datorită unei slăbiciuni doctrinare ci datorită Bisericii Romane, în găsirea din nou a râvnei apostolice, şi-a rezumat rolul său efectiv printre oameni.

În măsura în care religiile formează conţinuturile transcedentale ale sufletului uman şi le concretizează pentru a le realiza în mod colectiv, tot astfel ele îmbătrânesc în acelaşi grad în care structura interioară a sufletului evoluează, sau, cu alte cuvinte, în măsura în care conştiinţa continuă mişcarea sa ascendentă în fiinţele umane. Sufletul uman, asociat cu principiul evolutiv al vieţii în univers, nu rămâne fixat într-un nivel tranzitoriu: de la nivelul preistoric la primitiv, de la primitiv la diferitele nivele de civilizaţie, umanitatea continuă să adauge la nivelele dezvoltării sale, şi ceea ce noi observăm este o progresie înceată spre conştiinţă.

Religiile sunt construite în jurul unui simbol general inconştient care reprezintă un centru al activităţii spirituale şi psihice în sufletul colectiv al unui popor sau al umanităţii la un moment dat din istoria lumii. Acest simbol exercită o fascinaţie transcedentală şi acţionează în adâncurile fiecărui individ al grupului în acord cu nivelul maturităţii umane. Noţiunea de „simbol” este folosită aici pentru a exprima o reprezentare mitică sau vie a unui fenomen al unei naturi transcedentale, necunoscută în esenţa sa dar acţionând asupra straturilor profunde ale sufletului. Aceasta nu înseamnă o reprezentare care însumează un fenomen cunoscut sau o alegorie, înţelesul aceste este în general atribuit acestui termen.

Sufletul uman formulează acest simbol, care izvorăşte spre conştiinţă în forma mitică, şi dă expresie acesteia în timp ce începe să acţioneze în suflet şi, prin suflet, în lume. Acest simbol, purtătorul unui nou nivel de conştiinţă, ţese în sufletul colectiv, mulţumită câtorva indivizi „prinşi” de el, la un timp când umanitatea este gata să înceapă un nou nivel corespunzător dezvoltării sale.

Esenţa simbolului rămâne mereu necunoscută şi inconştientă („Nimeni nu a văzut vre-odată pe Dumnezeu …” Ioan 1:18). De aceea noţiunea de Dumnezeu diferă mereu imaginea lui Dumnezeu. Dar omul îl exprimă pe Dumnezeu doar prin imagini care sunt temporare şi evoluează constant.

Dacă realitatea divinului, ca şi principiu al întregii vieţi, este găsită mereu în progresia umanităţii, imaginea lui Dumnezeu se schimbă şi este definită în felurite simboluri. În timp ce umanitatea se maturizează, aceste simboluri îmbătrânesc şi tot aşa şi religiile care le folosesc.

În timp, un Mesager vine să umilească vechii idoli şi să aducă un ferment de regenerare rasei umane. În puncte cruciale profeţii sau uneori artiştii reuşesc să activeze în inconştientul colectiv un nou simbol potrivit unei aşteptări care încă nu este exprimată. Apoi religiile sau ideologiile elaborează acesta pentru a-l face un nou conţinut al conştiinţei colective.

Orice religie rămâne vie atât timp cât aceasta face posibilă o experienţă intimă cu simbolul. Dar, în cursul timpului, acesta este lovit de un formalism mereu crescând şi este întrerupt din impulsul iniţial, pentru că simbolurile îmbătrânesc şi îşi pierd vitalitatea lor iniţială. Este avertizarea „slova care omoară Duhul.”

Religia îşi pierde sensul său constructiv dacă ea nu se înnoieşte în revelaţia iniţială care conţine noul simbol ca o sămânţă.

În tradiţia creştină, botezul în apă vine înaintea botezului Duhului. Simbolul comuniunii (Eucaristul), care pecetluieşte comunitatea credinciosului, este succedat de simbolul unirii individualizate, sau Paracletul, căci conştiinţa se ridică din colectivul nediferenţiat către individualizarea progresivă a fiinţei. Cu alte cuvinte, instinctul colectiv creează comunităţi de interes comun care evoluează spre conştiinţa individuală care creează comunităţi de dragoste împărtăşită potrivit principiului Dragostei, inima mesajului creştin.

După ce se oferă pe sine ca o jertfă pentru mântuirea colectivă a oamenilor, Isus a anunţat viitoarea venire a Mângâietorului care le va descoperi lucruri în mod individual, pentru împlinirea lor.

Ca un înainte mergător, Catarismul a transmis noul simbol al creştinismului în timp ce Biserica Romană încă boteza cu apă şi sărbătorea comuniunea răscumpărării în timp ce îşi eroda virtuţile sale prin cruzimea barbariei sale.

În antichitate, divinul era concretizat în elementele naturale. Omul obişnuia să proiecteze evenimentele care erau fireşti pentru sufletul său şi purtătoare de înţeles pentru fenomenele lumii.

Apoi Dumnezeu s-a încarnat într-un om, Isus Hristos. El s-a retras dintre elementele naturale şi în acel timp s-a aşezat în cerurile invizibile. Doar misterul Întrupării într-un om-Dumnezeu putea sigila legătura dintre Dumnezeu şi creaţie.

În viitor şi potrivit cuvintelor lui Hristos, Dumnezeu se va revela pe sine în fiecare om, printr-o revelaţie interioară. Divinitatea nu va locui în afara noastră ci în fiecare dintre noi, potrivit venirii Paracletului.

Apoi cuvintele lui Hristos vor purta deplinul lor sens: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr;” Ioan 4:23.

După ce a fost revelat în formă umană, Dumnezeu trimite Duhul Sfânt în toţi oamenii care ajung la renaştere în Hristos, astfel urmărind procesul întrupării sale. Realitatea finală a venirii Duhului este că omul nou devine asemenea lui Hristos: „Eu am zis: sunteţi dumnezei” Ioan 10:34; „Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea …” Ioan 14:12.

Reuniunea lui Dumnezeu cu viaţa care evoluează va fi realizată pe deplin când El este total întrupat în umanitate: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…” Ioan 16:13.

Era adevărată a creştinismului încă nu a venit. Între timpul când Hristos s-a revelat, prin întruparea sa, calea spre mântuire, plantând sămânţa Duhului în lume, şi timpul când această sămânţă va aduce roadă în fiecare om, o perioadă de tranziţie şi chiar de întuneric va trece: „…Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul… Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta… Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi. Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui… Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Ioan 12:35; 13:33; 14:18-21; 16:7-8.

Mângâietorul trimis de Hristos va revitaliza seminţele Duhului în om şi astfel se va naşte adevărata religie, în sensul etimologic al termenului. Un creştinism fără nevoia de definiţii sau forme va fi trăit în conştiinţă.

În timp ce Waldenşii şi Catarii erau uniţi în aceeaşi persecuţie, primii au supravieţuit pentru a fi parţial integraţi în cadrul Reformei. Catarismul a dispărut din scena istorică în secolul 14.

Dar contrar Waldenşilor, care au fost un produs al secolului, având originea în inspiraţia unui om cunoscut ca „Pierre Waldo”, Catarismul şi-a declarat deopotrivă o linie apostolică născută din sursă şi de asemenea nemurirea sa. Catarismul a fost o religie a Mângâietorului, într-un sens gnostic o prefigurare a formei spirituale care va veni, subordonat trezirii conştiinţei individuale, o trezire aproape înainte de vremea sa.

Foarte puţini indivizi din secolele 12 şi 13 erau gata să exploreze această cale. În timpul întregii durate a mişcării, numărul celor mângâiaţi a rămas minim şi, din punct de vedere demografic, Catarismul nu a ameninţat niciodată predominanţa Catolică.

Oamenii postavului erau extrem de iertători pentru credincioşi. În timp ce erau foarte stricţi cu ei înşişi, ei erau mult mai puţin aşa pentru că ei erau mai credincioşi decât era Biserica Romană pentru ai săi.

Ştergerea Catarismului din Evul Mediu a fost determinată logic şi natura chiar de esenţa sa şi a avut de a face cu realizarea cuvintelor lui Hristos: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” Ioan 12:24.

Spiritualitatea Catară reprezintă un fel de impregnare a conştiinţei vestice pentru un timp diferit: succesul său prezent, de o bogăţie remarcabilă la nivelul creator, este o măsură a relevanţei sale acum.

După episodul spiritualist anunţat de Joachim din Flores, un episod care a durat două secole în înflorirea sa deplină, Biserica Romană, zguduită din temeliile sale, a redirecţionat destinele naţiunilor creştine vestice fie cu o reacţie foarte violentă fie cu incorporarea curentelor care la început au fost dizidente. După aceasta, ea a controlat cu mână de fier mişcările religioase născute din tumultul interior al minţilor.

Renaşterea se apropia şi seminţele unui timp de reînnoire au fost sădite. De la civilizaţia glorioasă din Occitania şi influenţele crescânde ale republicilor Italiene, moştenirea Catară, şi trubadurii, un anumit duh de libertate şi aventură au supravieţuit şi s-au ridicat bine ca o conştiinţă fundamentală pentru un creştinism spiritual.

Mai mult, şocul psihologic al cruciadei a înrădăcinat de asemenea un anticlericalism visceral care a devenit chiar mai semnificativ în cercurile cultivate. Reforma va atrage curând aderenţa masivă în sudul Franţei.

Devreme în secolul 14 viitoarele tendinţe ale gândirii libere au fost prefigurate şi un spirit democratic deja se opunea autoritarismului sectar al Bisericii. Pentru a se opune fanatismului religios, bazat pe o reprezentare îngustă şi totalitară a lui Dumnezeu, s-a dezvoltat premiza umanismului ateist. Aceasta va formula o reprezentare negativă a lui Dumnezeu dar va deschide noi orizonturi cercetării şi dezvoltării pe care instituţia clericală o închidea.

Această mişcare era deja conţinută în tradiţia trubadurului şi în influenţa Catară, amândouă favorizând o emancipare spirituală şi o contestare a autorităţii bisericii.

Renaşterea va face ca toate barierele intelectuale şi spirituale ridicate de protecţionismul Roman să cadă. Ştiinţa empirică şi o nouă formă de spiritualitate se va naşte din aceasta, o formă mai apropiată de noul simbol deoarece aceasta favoriza o cercetare personală.

După două mii de ani de creştinism, nimeni nu poate nega faptul că Biserica Catolică, după cum se întâmplă cu toate religiile, îşi termină răsuflarea şi îşi pierde vitalitatea, în ciuda a ceea ce spun unii dintre membrii săi în timp ce ei simulează un optimism apus sau îşi închid ochii faţă de realitate. Anticlericii aplaudă aceasta şi moderniştii văd doar o logică inevitabilă în acest fapt. Şi într-adevăr, toate acestea ar merge lin potrivit unei logici senine dacă nu ar fi însoţite de o confuzie profundă la nivelul sufletului, confuzie observabilă în special în regiunile industrializate ale lumii.

Cultele sunt epuizate, doctrinele sunt demodate şi simbolurile nu mai acţionează în sufletul uman care le respinge pentru a se uita după noi lumini sau pentru a înălţa un materialism care nu oferă satisfacţie.

Mulţi s-au pornit să redescopere natura, pe care civilizaţia tehnologică o exploatează şi o distruge pentru molozul iluziilor umaniste. Acest neo-păgânism reformulat eşuează să remedieze nemulţumirea prezentă. Înclinaţia excesivă spre bunurile materiale şi întoarcerea spre natura maternală, apelul instinctual al copiilor pierduţi pe cărări aride, manifestă o renaştere a celuilalt pol universal, după dominaţia unilaterală a principiului spiritual masculin.

Dar regele bătrân şi mama originală nu mai au puterea de a purta rasa umană care aşteaptă naşterea unui nou „copil divin,” un nou simbol, purtătorul vieţii şi echilibrului. Pentru a doua oară, împăratul bătrân zace rănit în patul său şi aşteaptă victoria aventurierului.

În observaţia sa profundă a omului modern, C. G. Jung a ajuns la concluzia că „imaginea lui Dumnezeu” care a ghidat lumea timp de secole era acum moartă în sufletul colectiv.

Şi când Nietzsche a proclamat „moartea lui Dumnezeu” el vestea o transformare profundă a umanităţii. L. Von Franz, un student al lui Jung, scrie că fraza „Dumnezeu este mort” înseamnă că imaginea noastră despre Dumnezeu, sau definiţia sa, este moartă pentru noi întrucât numele său a însemnat o realitate cu adevărat vie pentru generaţiile trecute şi a reprezentat valoarea supremă pentru ei. Dar realitatea că, pentru sufletele strămoşilor noştri, au trăit în a lor „imagine a lui Dumnezeu,” dinamismul lor psihic care le-a adus, într-o grabă emoţională, să în venereze pe „Dumnezeul” lor, aceasta nu este moartă. Dumnezeu nu a fost ţinut prizonier niciodată de o astfel de imagine sau definiţie. Astfel el se poate elibera de aceasta şi să fie revelat din nou. Mai degrabă decât să pretindem cu Nietzsche că „Dumnezeu este mort,” ar fi fost mult mai clar să afirmăm că „valoarea supremă care dă viaţă şi oferă sens s-a pierdut. Dumnezeu a lăsat imaginea pe care noi am avut-o despre el şi noi nu ştim unde să îl găsim din nou.”

În credinţa moştenită din Evul Mediu expresia vie a imaginii divine revelată iniţial de Hristos a cedat progresiv unui Dumnezeu abstract şi metafizic, un concept care nu are nici o relaţie directă cu realitatea sufletului. Acest Dumnezeu, îngheţat în dogmă, sfârşeşte prin a închide accesul spre divinitatea interioară ascunsă în adâncimea fiinţei noastre, o divinitate pe care au căutat-o Gnosticii din toate vremurile.

Acest Dumnezeu este descoperit prin experienţa intimă într-o formă care i se potriveşte, fără nici un respect pentru dogmele stabilite, un Dumnezeu individualizat pentru fie adept.

Noi auzim despre Catari cum ei au învăţat venirea Mângâietorului în inima fiecărei persoane botezate, un Duh purtător al adevărului. El nu mai era un Dumnezeu distant izolat într-un cer impenetrabil pe care doar mijlocirea unui preot o putea atinge.

În Evul Mediu o modificare a concepţiei despre lume, despre om şi despre Dumnezeu a ajuns să fie descoperită ca fiind precedentă transformării mentalităţilor. Mişcările Gnostice, tradiţia alchimistă, Kabala evreiască, cel mai adesea împotriva puterilor stabilite, au prefigurat ridicarea unui nou simbol.

Alături de un Dumnezeu ceresc, stăpân absolut al universului, s-a ridicat imaginea unei divinităţi obscure, o divinitate găsită în adâncimile naturii şi materiei. O astfel de divinitate simbolizează o puternică energie creatoare şi distrugătoare în acelaşi timp, trimisă spre inconştientul nostru după ce un Dumnezeu unic şi tutelar a fost consacrat, dar ridicându-se în sufletul uman din nou, bântuind întrebările gânditorilor. Prezenţa unui Dumnezeu ceresc se găseşte în adâncimile sufletului necunoscut la fel cum acţiunea incomensurabilă a energiei lumilor şi stelelor se găseşte în adâncimile cosmosului.

Se pare că în evoluţia sa viaţa universală merge de la simplu la complex. Lumea merge de la haos la ordine, de la nefiinţă la fiinţă. Viaţa se ridică spre conştiinţă, şi conştiinţa este născută de la non-diferenţierea opacă mişcându-se spre diferenţiere: de la inconştientul colectiv spre unitatea conştientă. Inconştientul colectiv are sens în împărăţia animală, care trăieşte instinctiv printr-un impuls infailibil pentru continuarea speciilor dar fără efect pentru adaptarea individuală. Animalele acţionează şi reacţionează în situaţii colective fără a-şi face timp să reflecteze ascultare situaţiei individului.

Omul a găsit acces la conştiinţă în sine. Spunând „eu” el a ajuns să denumească o entitate diferită de restul lumii, o entitate pe care el o simte este el însuşi. El gândeşte potrivit percepţiei şi situaţiei acestei entităţi.

Prin om, viaţa conştientă a făcut un pas spre individualizare. Dar aceasta nu a fost pentru a crea celule distinctive şi izolate unul faţă de altul ci pentru a face posibilă o conştiinţă a lumii şi a legilor sale pentru a dezvolta o unitate de fiinţe libere şi autonome.

Scopul acestei călătorii este apariţia unei umanităţi realizate individual şi unite în tăria Dragostei, până în punctul în care ea poate exista fără legi, instituţii penale şi ierarhii, ilustrând în sine o armonie totală şi creativă.

Astfel este visul tuturor vremurilor formulat de la începutul lumii. Proudhon, (un teoretician al anarhiei utopice din secolul anterior), a scris: „Un sistem, eu nu am nici unul şi formal neg faptul că există unul. Sistem umanităţii va fi cunoscut doar la sfârşitul umanităţii… Ce mă interesează, este să cunosc ruta lui şi, dacă pot, să pavez calea pentru el.”

Original Zeii şi-au stabilit locuinţele lor în nori sau în adâncimile pământului, şi ei au guvernat peste elementele incoerente potrivit capriciilor pasiunilor lor amorale. Împărăţii erau semi-zei şi reprezentau întregul popor, un suflet colectiv. În şi de la el, individul nu există.

Zeii au devenit un Dumnezeu monoteist şi principiile au devenit diferenţiate. Şi Dumnezeu, Unul, întrupat într-un om care i-a învăţat pe alţi oameni calea spre libertatea lor. El a învăţat că divinul era făcut viu în fiecare dintre noi, aşteptând doar să fie individualizat în fiecare pentru a realiza destinul uman.

În „Vindecare psihologică” (Ed. Buchet-Chatel, Paris, 1953) Jung a scris: „Acţiunea fără precedent a creştinismului a fost să confere peste fiecare dintre noi demnitatea unui suflet nemuritor pe când mai înainte doar persoana regelui era îndreptăţită la această prerogativă… Prin inovaţia creştină, chemarea naturii umane, profund ancorată în esenţa sa, şi care a intenţionat conştiinţa, libertatea morală şi cultura pentru oameni, s-a dovedit a fi mai puternică decât constrângerile neatente ale proiecţiei deoarece ele ţineau individul prizonier veşnic al obscurantismului şi al inconştienţei.

Religiile născute dintr-o revelaţie asemănătoare cu a lui Hristos încearcă să adune oamenii în jurul unui simbolism colectiv şi călăuzesc accesul lor la acesta. Dar religiile dogmatice au cedat întotdeauna unei tendinţe de a fi opise experienţei individuale, cercetarea Gnostică şi individualizarea fiinţei interioare. Pentru că sarcina sa stabileşte rigid dogme care sunt teme simbolice ale acţiunii colective şi care devin valori civilizatoare ale coeziunii.

Şi totuşi fiinţa noastră adâncă tânjeşte după o autonomie individuală care doar va realiza rolul nostru universal în dezvoltarea deplină a conştiinţei. De la început toate gnozele au încercat să dobândească înnoirea spirituală încurajată de Noul Testament: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Romani 12:2.

Mai întâi ei au adus roadă în mijlocul unui număr mic de indivizi, cei care erau suficient de liberi de influenţa instinctelor de grup. Ei erau interesaţi de explorarea straturilor profunde ale sufletului, şi ei le-au reprezentat prin mituri, urmând chemarea stăpânului interior, pentru a integra conţinutul în conştiinţă.

În toate vremurile, gnoza aventuroasă este opusă instituţiei religioase conservatoare. Spiritul religios şi cel gnostic sunt distinse clar: primul implică o cale a ascultării. Avantajul său este siguranţa colectivă şi dezavantajul său este imobilizarea individului. Al doilea este calea cunoaşterii. Avantajul său este o trezire personală şi dezavantajul său riscul de a fi greşit.

Cu statutul spiritului religios stăpânind fără opoziţie pentru mai mult de un mileniu, un spirit bazat pe imaginea lui Dumnezeu părintească şi care se supără repede deopotrivă, influenţa spiritului gnostic a crescut mai puternic şi, în unele cercuri, au fost investigate noi căi de a privi lucrurile. Filozofia şi spiritualitatea au fost implicate în acele noi moduri ale explorării umane şi naturale sub impulsul oferit de gnoza creştină, alchimie şi oamenii de ştiinţă arabi. Ştiinţa noastră modernă este un fruct evolutiv al spiritului gnostic anterior.

Biserica a luptat împotriva acestor primi paşi ai acestei ştiinţe aşa cum a luptat mai înainte împotriva gnozei. Deoarece aceasta a fost prea mult apărată într-un fel sectant şi deoarece divinitatea era înlocuită în adâncimile fiinţelor şi ideilor, simbolul colectiv religios şi-a pierdut chemarea sa şi a determinat o „pierdere a lui Dumnezeu,” sau uneori o negare a lui Dumnezeu şi a valorilor pe care El le-a însemnat printre mulţi cercetători noi.

Şi deoarece creştinismul oficial a omis sau a refuzat să îşi dezvolte simbolul său potrivit evoluţiei sufletului, unul a fost martorul unui colaps progresiv al „imaginii lui Dumnezeu.” Procesul de individualizare cultivat de spiritul gnostic, care la început avea menirea să se afirme împotriva rezistenţei unui curent colectiv religios, a reacţionat cu o ridicare a individualismului şi a egoismului când acesta a devenit generalizat.

Acest fenomen a devenit mai proeminent în secolul 19 şi a atins punctul său critic în secolul nostru. Reacţia faţă de jugul religios, rupt după un lung efort, a sfârşit într-un raţionalism sectant în ultimul secol şi a aranjat scena pentru lumea materială din secolul 20.

Dincolo de degradările unei ere care moare şi osificate, există unele dovezi care arată că un anumit fel de cercetare este puţin câte puţin reconectarea cu o spiritualitate fundamentală, eliberată de mituri vechi şi purificată de căi răsucite şi uneori înspăimântătoare în care tehnologia arogantă se afundă.

Pentru astfel de cercetători acesta nu este un caz de pierdere a raţiunii sau un plonjon în iraţional, ci poziţionarea a tot ceea ce cineva îşi doreşte foarte mult pentru a înţelege relativ la realitatea din zilele noastre. Azi noi asistăm la un număr crescând de oameni din care chiar oamenii noştri renumiţi de ştiinţă derâmă construcţii raţionale cu o râvnă avidă, construcţii pe care stăpânii lor le-au pecetluit cu câteva decade mai înainte cu toate certitudinile lor.

Azi, nici doctrinele religioase nici cele ştiinţifice nu ne oferă explicaţii absolute pentru ceea ce noi nu înţelegem despre om şi lume. Din nou noi înfruntăm necunoscutul, probabil cu speranţa de a mărturisi din adâncul nostru apariţia unei imagini iluminate, energia constructivă a viitorului nostru. Dar dacă ascultăm de Catari, un astfel de eveniment, individual în realizarea sa şi universal în esenţa sa, nu poate avea loc dacă noi rămânem supuşi pasiunilor carnale, mirajelor lumii şi dorinţei pentru o putere necesar scurt trăită.

Catarismul a ţintit spre eliberarea în om a unei forţe pozitive, o energie a naturii spirituale, care este singura ce poate să îl transforme în imaginea sa finală, imaginea „creaţiei divine,” şi ar putea ţine la strâmtoare puterile răului, în special cele care acţionează în sine.

Scopul ascetismului era să cultive o fiinţă liberă care să slujească viaţa în mod voluntar. Nu se poate cere de la un om să devină bun şi autonom fără să îi dai acces la dimensiunea sa interioară. Individualizarea este opusă unei dogme pentru mase, fie ea religioasă sau socială.

Când religia devine o instituţie, sau când comunitatea umană devine o societate şi individul este redus la simplul statut social, ele iau forma unui fel de suflet colectiv care eliberează individul de angajamentul său personal sau de responsabilitatea sa. Acestui individ nu i se cere mai apoi să creadă şi să construiască prin sine relaţia sa interioară cu divinitatea şi relaţia sa exterioară cu comunitatea. Structura face aceasta pentru el, chiar dacă aceste relaţii sunt singurele sale mijloace de dezvoltare etică, mintală şi spirituală.

Etica fără angajament personal este o moralitate convenţională, un strat exterior; şi viaţa socială fără conştiinţă faţă de alţii este doar o comunitate de interese apărată de legi necesare.

În cartea sa, „Aspecte ale dramei contemporane,” Jung scrie: „Cu cât mai mulţi indivizi alcătuiesc o congregaţie, cu atât mai mult factorii individuali se anulează unul pe altul sau sunt neinteresanţi, inclusiv moralitatea, care stă în întregime pe sentimentele morale ale persoanei şi astfel pe libertatea esenţială pentru individ pentru a o exterioriza. Aceasta implică faptul că o fiinţă umană într-un cadru social este, într-o anumită măsură, inconştient, un om mai rău decât atunci când el acţionează singur. Pentru că el se simte purtat de societate şi, în această măsură, despovărat de responsabilităţile sale personale. O societate largă compusă din fiinţe de valoare excepţională se aseamănă în moralitatea şi inteligenţa sa cu un animal mare, stupid şi brutal. Cu cât sunt mai cuprinzătoare aceste organizaţii, cu atât mai inevitabile sunt moralitatea şi prostia lor oarbă. Deoarece societatea accentuează în mod automat în fiecare dintre calităţile cetăţenilor săi colectivi, ea garantează de asemenea, chiar prin acest fapt, o primă pentru ceea ce este mediu şi mediocru, pentru tot ceea ce prosperă în nepăsare şi iresponsabilitate. Este inevitabil faptul că individul este asuprit şi pus la zid. Nu există moralitate fără libertate,” (Ed. Buchet-Chatel, Paris: 1970).

Dezvoltarea spirituală a omului este supusă întregii lui voinţe, capacităţii sale şi abilităţii sale de a sprijini căutarea sa în cadrul responsabilităţii vieţii sale interioare.

Omul care este individualizat sau diferenţiat şi trezit mintal este mai conştient şi de aceea mai bine, mai eficace, şi mai activ pentru echilibru şi evoluţia mediului său.

Din acest motiv Catarismul a putut doar să favorizeze libertatea spirituală pentru a ajuta procesul de individualizare în sensul trezirii interioare şi a creşterii „omului interior.”

Acesta s-a luptat de asemenea să cultive populaţia acelora care nu erau bărbaţi şi femei ale postavului pentru a pregăti capacitatea lor de reflecţie personală, de judecată şi de alegere.

Dogma, spiritul religios, sau un duh somatic în general, datorită funcţiilor sale dintr-o presupunere diferită, tratează prima atitudine ca o permisivitate scandaloasă, chiar anarhică.

Oricum, libertatea de conştiinţă este cea care creează responsabilitatea autentică şi autonomia fiinţei este cea care înscăunează demnitatea sa.

La o vreme când servilismul era o practică obişnuită, când oamenii erau asupriţi nu datorită modestiei lor ci pentru profitul unei caste privilegiate, oferind fiecărei fiinţe umane ocazia de a deveni conştient de caracterul folositor al lui sau a ei prin rolul social al lui sau al ei şi apoi acces la libertatea interioară a unei individualităţi conştiente, aceasta nu pare a fi o năzuinţă anti-socială sau una periculoasă pentru umanitate.

Unii au decis să vadă un ferment revoluţionar în această expresie credincioasă şi legitimă a creştinismului.

Şi totuşi aceasta nu era o chestiune de înlocuirea unui sistem cu altul: aceasta avea menirea să îl facă în stare pe om să îşi asume puterea pentru sine.

Dacă faptul deschiderii uşii pentru stăpânul interior era anarhie, atunci, fără o urmă de îndoială, această anarhie era benefică pentru omenire.

O ordine inerentă există dacă cineva vrea să o caute. Ea este născută în om şi este exprimată printr-o etică naturală. Acesta este de asemenea înţelesul imediat al învăţăturii creştinismului.

Simbolul creştinismului oficial deja murea în Evul Mediu, prin lipsa libertăţii interioare şi a culturii individuale care i-ar fi făcut pe cei credincioşi în stare să o elaboreze în ei înşişi.

Spiritualitatea Catară a pledat pentru restabilirea curentului dinamic al creştinismului cu speranţa realizării ei viitoare.

Pentru motive evidente, spiritul creştinismului adevărat va fi în stare doar să radieze în sufletul indivizilor autonomi şi diferenţiaţi. „Trupul lui Hristos” nu poate şi nu va fi niciodată o masă nedesluşită educată pentru a asculta şi a fi de acord orbeşte.

Umanitatea nu va cunoaşte niciodată un astfel de popor sălbatic, cu o astfel de persistenţă în cruzime, aşa ca oamenii numiţi creştini care, oricum, exportă o religie fără egal la nivelul discursului său în evocarea dragostei şi a fraternităţii universale.

Această comedie, fie sinistră fie ridicolă potrivit cadrului, a fost folositoare doar în aducerea lumii pe marginea unei Apocalipse prevăzute de Fondatori chiar înainte ca primele avânturi să moară.

Probabil, din acest motiv, unii creştini ai conştiinţei au anunţat similar întoarcerea lui Hristos pentru ca, dacă creştinismul va mai exista într-o zi, acesta va fi trezit de un nou impuls al Duhului.

Spiritul Catarismului este pe deplin conţinut în dorinţa de a-l „adora pe Tatăl în Duh şi în adevăr,” un detaliu al învăţăturilor lui Hristos care cumva este neglijat, dar care pare, totuşi, să se afirme în sine ca singura expresie posibilă pentru o spiritualitate a oamenilor liberi.

Imagini ale Catarismului în secolul nostru:

Azi, această biserică a Catarilor despre care se vorbeşte în cărţi este o doamnă în vârstă: ea este evocată, linguşită, venerată, sau adânc îngropată. Omul Bun care mereu o acompaniază în poveşti este un domn foarte bătrân.

Amândoi prezintă feţe diferite, puternice şi bine descrise, potrivit poeţilor lor, urmaşilor lor discreţi, istoricilor lor, sau detractorilor lor.

Fie aceasta cum o fi, în aceste imagini cineva simte puterea pulsândă a unui arhetip înzestrat cu o prezenţă tinerească.

Cuvântul „Catar” nu este nici gol nici lipsit de sens. Acesta se ciocneşte cu gândurile, pasiunile, visele sau ura oamenilor francezi în acord cu ceea ce suntem noi în lumea noastră prezentă.

Pronunţat, cuvântul ne face să prindem pe deplin sau delicat un simbol rezonând puternic în memoria colectivă franceză. În Montsegur, acest cuvânt este sinonim cu istoria. Este ca şi când toate evenimentele trecute de secole ar converge doar în acest eveniment, deja antic, totuşi nu prea vechi pentru a fi uitat.

Acest lucru a fost mereu astfel. O perioadă extinsă de tăcere separă aventura medievală tragică de roiul intelectual sau pasional de azi. Intre timp, oamenii din Europa s-au confruntat cu grijile, războaiele şi speranţele lor. Şi secole au trecut din această căutare inutilă de pace, fericire şi libertate.

În zilele noastre o lume vestică obosită se întreabă de viitorul ei şi încearcă să recupereze lumini folositoare în cioburile sparte ale trecutului ei, lumini care poate au fost înăbuşite poate prea în grabă.

Catarismul este una dintre ele. Urmele sale sunt vestite ca relicvele unei comori întunecate. Spre adâncul sufletului nostru, el vorbeşte despre lucrurile pe care secolul nostru le-a neglijat sau le-a respins în certitudinile sale temporare: lucrurile pe care fiinţa umană le-a realizat şi de aceea ele aparţin pe deplin rasei umane.

La fel cum s-a ridicat întrebarea despre originile Catarismului, s-a ridicat şi cea referitoare la posibilii săi succesori.

Feluriţi autori interesaţi de această întrebare exprimă multe ipoteze sau afirmaţii: unii vor să găsească Catarismul în unele mişcări ezoterice, validând astfel descendenţii lor moderni; alţii vor să îl vadă renăscut în curente religioase secundare, alţii încă în forme artistice.

Certitudinea despre aceasta este că, Catarismul aşa cum îl cunoaştem noi nu a luat niciodată alte forme în alte locuri. Catarismul este el însuşi sau nu este deloc.

După Diasporă poate că au mai fost, aici sau acolo ceva influenţă Catară. Dar realitatea Catarismului este ascetismul şi botezul spiritual, un botez validat de un lanţ apostolic.

Poate că moştenitorii Catarismului s-au alăturat ordinelor Catolice monastice, dar în acest caz ei au fost „absorbiţi” de ele în timp ce reversul nu este adevărat, chiar pentru Franciscanii „spirituali.”

Unii pretind că ei şi-au găsit refugiu printre Templieri. Dar pe de o parte cele două curente diferă foarte mult unul de celălalt – Catarii nu au fost niciodată călugări-soldaţi – şi pe de altă parte ordinul Templului a trecut prin aceeaşi soartă câţiva ani după Catari. Aceleaşi întrebări pot fi puse astfel despre Templieri.

De asemenea se spune că Reforma i-a recuperat pe ultimii Catari, dar nu se găseşte nici o biserică Catară în vre-o biserică protestantă. Doctrina reformată este clădită pe doctrina Catolică şi botezul său este la fel.

În privinţa artei Renaşterii, este uşor să găsim în ea toate influenţele Catare pe care cineva vrea să le vadă. Artiştii sunt indivizi sensibili care exprimă un ordin al realităţii care, cel mai adesea, merge dincolo de eul individual sau conştiinţa lor.

Oamenii Renaşterii au moştenit o moştenire culturală şi spirituală de o complexitate excelentă, una care a mers mult dincolo de simpla moştenire sau afiliere. Multe grupuri iniţiate şi societăţi secrete post-medievale încă sunt creditate cu moştenirea Catarilor.

Francmasonii sunt prima categorie de beneficiari, dar în adevăr, ritualurile lor sunt construite în jurul simbolismului alchimiei care în sine se trage din breslele medievale. Ezoterismul ascuns al Francmasonilor nu are mult de a face cu creştinismul pur Ioanin. Rosicrucianii sunt alţi candidaţi la moştenire… Rămâne de văzut care Rosicruciani. O mulţime de societăţi Rosicruciane s-au dezvoltat din secolul 16-lea, şi primele care au luat acest titlu erau deja separate de Catarism deopotrivă în timp şi în înţeles.

Figurile principale ale acestor mişcări nu au pretins nici o succesiune Catată apostolică şi chiar se pare că au ignorat-o. De obicei ele au pretins o moştenire mult mai veche, una înainte de creştinism. Dar urmaşii lor moderni au o nevoie presantă de a reuni tot ceea ce pare valid în viziunea lor sub autoritate unei singure „Măreţe Tradiţii.”

Într-adevăr, este uşor să mărturiseşti continuitatea spiritului uman în eforturile sale de a înţelege şi a fi realizat, dar legăturile oculte, acelea care sugerează un concept al unei mari şi unice familii de curente spirituale, nu sunt necesare.

Azi, aparent moştenitorii Catari sunt mulţi. Ei chiar se adună la porţile templului Istoriei, dezaprobându-se unii pe alţii şi supralicitând unul altuia pentru legitimitatea candidaturii lor. Ei merg mai departe, indivizi solitari, grupuri schimbătoare, sau organizaţii structurate şi formate într-o ierarhie, urmărind căile aceluiaşi otrăvitor „neo-Catarism” sau desfăşurând o doctrină mai sistematică, unii chiar ne cer să vedem în ei descendenţii evidenţi ai strămoşilor lor medievali.

Pentru o perioadă lungă de timp Catarismul a rămas străin publicului pe larg. Programa analitică Academică a fost mereu discretă în privinţa acestui episod din istoria Franţei.

Şi pentru o perioadă foarte lungă de timp istoricii şi specialiştii religioşi au ignorat de asemenea acesta. Pana în ultimul secol se pare că aceştia au fost veşnic alungaţi spre aventuri uitate şi legende foarte îndepărtate.

Înainte ca oamenii să înceapă să vorbească despre Catarism într-o manieră neglijentă, înainte ca turismul şi comerţul să îl obţină, el a fost redescoperit şi studiat de puţini cercetători, istorici şi teologi.

În a doua parte a secolului 19 Catarismul a lăsat în urmă cumva ruşinoasa umbră unde Inchiziţia l-a aruncat. Apoi oamenii au avut o imagine puternic negativă despre erezie, o imagine pe care Biserica a săvârşit-o astfel că atunci când ea a reapărut, ea s-a întâlnit cu mai mulţi oponenţi decât apărători.

În 1849, C. Schmidt, un slujitor Protestant şi profesor de teologie la Seminarul de la Strasburg şi-a publicat cartea sa Istoria şi doctrina sectei Catare sau Albigiensienilor. Aceasta a fost, la vremea aceea, primul document şi o lucrare completă despre acest subiect. Aceasta a rămas textul autoritar pentru o timp îndelungat, până când a fost întrecută de lucrări mai recente.

Pentru că aceasta a fost o strădanie de pionier din partea autorului, acesta nu ar trebui să fie prea mult blamat pentru unele greşeli de interpretare – el a prezentat Catarismul ca fiind diteistic – sau pentru influenţele sale nefavorabile. Înaintea cărţii lui Schmidt doar vechiul gust de anatemă şi mirosul rugurilor aprinse, alături de bârfitorii tradiţionali, erau de găsit.

Curând după aceasta, un alt slujitor reformat, Napoleon Peyrat, a adus o contribuţie durabilă pentru renaşterea Catarismului, chiar dacă într-un stil total diferit. Fiind din Ariege el a fost în contact direct cu urmele istorice ale vechii erezii. El a fost primul autor care a încercat să reabiliteze şi să apere acesta cu o pasiune foarte romantică. În 1870 şi 1880 el a publicat, în cinci volume, a lui Istoria Albigiensilor.

Ceva timp mai târziu el devenit cunoscut ca „Michelet Occitanianul” printre noii Occitanişti.

Peyrat nu a întemeiat, sau nu a încercat să întemeieze, diferenţa dintre legendă şi realitatea istorică. Unele legende foarte frumoase care încă împodobesc Catarismul s-au născut din imaginaţia sa sau au fost împodobite de spiritul său ca poet epic. Citirea cărţilor sale trebuie să fie experimentată ca un poem epic, o călătorie a inimii în istoria Catarismului. Peyrat va inspira mereu simpatiile pentru individul modern pro-Catar.

Cu aceşti doi autori notabili, alături de o bibliografie mult mai extinsă care a venit în existenţă în a doua jumătate a secolului 19, a început un proces de studiere şi de cercetare care se poate dezvolta doar cu timpul.

Un fapt interesant este că fiecare dintre ei reprezintă o linie de autori caracterizaţi printr-o abordare particulară faţă de Catarism.

Schmidt este primul dintre autorii ştiinţifici, istorici şi exegeţi care au studiat amănunţit subiectul ca un element al patrimoniului istoric pentru a fi pentru a fi clarificat şi descris. Această linie genealogică se sfârşeşte azi cu autori precum Borst, Manselli, Roquebert, Duvernoy şi alţii.

Peyrat este premergătorul unei linii de spiritualişti care au tratat Catarismul prin suflet şi inimă la fel de mult ca şi prin intelect, ca purtătorul unui înţeles constructiv pentru spiritul uman. În această genealogie se găsesc lucrări de o valoare inegală, depinzând de seriozitatea fiecărui autor. Chiar discutabilul Otto Rahn este o parte din grup dar cercetători ca Roché sau Nelli, a căror lucrări sunt fără îndoială meritorii, sunt incluşi de asemenea.

În secolul 20 bibliografia Catară a devenit impunătoare. Mulţi istorici, credincioşi Catolici, şi cărturari au contribuit la dezvoltarea în acest domeniu. Printre cei vrednici de menţionat este Părintele Dondaine, un descoperitor neobosit al documentelor originale, notabile fiind Ritualul Catar din Florenţa şi Cartea celor două principii…

Cei mai bine cunoscuţi autori sunt aceia a căror cărţi se ating de fantastic sau tratează misterul, probabil deoarece ei sunt mai aproape de sufletul sensibil sau aşteptările cititorilor atraşi de lucrările lor. Astfel, „Graalul” lui Otto Rahn este mai bine cunoscut decât Filozofia despre Catarism a lui Nelli, şi teoriile lui Niel despre aliniere sunt mai preţuite decât traducerea lui Durnoy, Registrul lui Jacques Fournier.

Unii autori sunt importanţi pentru calitatea cercetării lor sau adâncimea reflecţiei lor, şi alţii sunt notorii pentru mişcarea creată în trezirea scrierilor lor, chiar dacă ipotezele pe care ei le dezvoltă nu sunt foarte credibile: Peyrat sau Rahn aparţin acestei categorii. Ei au fost în miezul ideilor, legendelor şi curentelor care au influenţat sau au dat naştere unui interes reînnoit în Catarism şi în locul ei înalt: Montsegur.

În 1965 televiziune Franceză l’O.R.T.F, transmite o serie de S. Lorenzi despre cruciadă Albigensiană. În acest eveniment Catarismul a fost făcut de cunoscut publicului pe larg.

Locurile Catare s-au transformat imediat în locuri turistice şi literatura de specialitate s-a lărgit repede în toate direcţiile pentru a da naştere la a treia categorie de autori: cei comerciali. Catarismul a fost făcut la modă. Aproape peste tot acesta a făcut o renaştere puternică asupra împachetării unor anumite produse.

Montsegur a căpătat o notorietate eterogenă, aducând pe pârtiile sale tot felul de pelerini.

Totuşi, în timpul acestei perioade au fost publicate cele mai bune lucrări despre acest subiect.

În timp ce Catarismul reapărea în literatură, acesta a apărut de asemenea şi printre ezoterici. De exemplu, la sfârşitul ultimului secol, a fost o „biserică gnostică” condusă de Leon Denis, o biserică cu un Episcop în Montsegur. Încă mai aproape de noi, o societate olandeză Rosicruciană (Rose-Croix d’Or) a pretins dintr-odată întreaga moştenire Catară. Lojele spiritualiste Masonice au arătat de asemenea un puternic interes în tradiţia medievală.

Ca un rezultat al varietăţii de interese ale cercetării, împrăştierea geografică a cercetătorilor săi, şi cerinţa crescândă a unui public deja conştient cât şi atracţia Catarismului faţă de publicul larg, s-au format cercuri de studiu cu tendinţe specific filozofice sau culturale.

După o viaţă de cercetare personală şi felurite activităţi în domeniu, Déodat Roché a întreprins acţiunea de adunare a tuturor studiilor realizate care aveau de a face cu Catarismul într-o singură asociaţie. În 1950 el a creat cu René Nelli şi Fanita de Pierrefeu the Société du Souvenir et des Etudes Cathares. Această asociaţie a fost creată pentru a realiza studii filozofice şi istorice, şi în timp ce scopurile spirituale nu au fost excluse, aceasta, totuşi nu a pretins că „reîncarnează” Catarismul medieval.

Roché a obţinut colaborarea celor mai multor autori şi cercetători ale celor două tendinţe active în acel timp. Societatea a publicat în mod trimestrial Les Cahiers d’Etudes Cathares şi a distribuit-o peste tot în lume.

În 1962 Société d’Etudes Cathares a ridicat stela care se poate vedea la piciorul dealului Montsegur. Activităţile asociaţiei au progresat regulat dar ele au început să stagneze după moartea fondatorului ei în 1978.

În 1956 Charles Delpoux a creat Institut d’Etudes Cathares în Toulouse ca un complement local al primei asociaţii. Aceasta a rămas activă pentru o vreme şi apoi a trebuit să îşi înceteze activităţile din motive personale ale fondatorului. Activităţile au fost înviate în 1981 înainte de a se întrerupe din nou câţiva ani mai târziu.

În timp ce Roché îşi urmărea activităţile sale în Arques, aproape de Carcassonne un alt individ, Antonin Gadal câştiga ceva notorietate în regiunea „Sabarthès” a lui Ariège. Urmând urmele lui Garrigou, un arheolog amator, el a explorat Peşterile din Ussat în valea din Ariège şi în zona înconjurătoare. El l-a călăuzit pe Otto Rahn în investigaţiile sale înainte de al Doilea Război Mondial.

Gadal a dezvoltat teorii personale de o anumită adâncime mistică, care nu au fost acceptate de cercetători şi istoricii „ştiinţifici”. El a murit în 1962 lăsând câţiva emulatori care azi încă continuă studiul, plin de descoperiri al teritoriului Sabarthean.

În 1981, prin decizia Consiliului General Aude, a fost creat Centre National d’Etudes Cathares (sau “René Nelli’s Center”) din iniţiativa profesorului din Carcasonne. Scopurile sale sunt exclusiv documentare şi istorice. Intenţionat pentru a facilita munca cercetătorilor şi a schimburilor de informaţii dintre ei, el a publicat o revistă numită Hérésis.

În mod curent aceasta este cel mai activ şi mai mare loc de muncă pentru cercetători.

În plus faţă de aceste felurite asociaţii şi grupuri au existat mereu un număr de cercetători, observatori sau independenţi pro-Catari. Mulţi locuitori din regiunile puternic influenţate de Catarism cultivă o lunie, unii memoria, sau o legătură mai adâncă cu tradiţia lor ancestrală.

Din aceste felurite mişcări, prea scurt descrise, termenul „renaşterea Catară” folosit de obicei pentru a defini dezvoltarea sa pentru mai mult de un secol nu este exactă prin faptul că ea nu este o întoarcere la Catarism în realitatea sa proprie.

Puternica întoarcere a acestui episod al istoriei europene cu preocupări intelectuale şi spirituale ale oamenilor de azi nu este accidentală, aşa cum am sugerat în capitolul anterior.

Pro-Catarii adesea citează această profeţie spusă de un trubadur: „Als cap de sept cen ans verdejo lo laural,” sau „în şapte sute de ani laurul va fi din nou verde.” În toate cazurile, este o renaştere a promisiunii Catarismului, asociat o mişcare adâncă în sufletul vestic.

Trei aspecte foarte distincte sunt prezente în fenomenul reapariţiei curente a Catarismului.

Cel mai important este un interes reînnoit în cauza Catară, rezultatul descoperirii unei spiritualităţi persecutate născute dintr-o lipsă a sufletului condiţionat de purtarea şi sfâşierea religiilor oficiale şi materialismul sec al vieţii moderne. Ea este relevantă nu doar pentru oamenii din regiunile Catare ci de asemenea pentru o mare parte a populaţiei europene şi în final pentru publicul larg.

În ultimele două decade acest curent a fost însoţit de un interes reînnoit în regionalism, în acest caz Occitania. O parte din populaţia din Languedoc redescoperea cu râvnă patrimoniul său istoric, cultural şi spiritual. Este o redescoperire care ia o formă dublă: este o căutare motivată de rădăcini spirituale constructive în compensaţie pentru o viaţă lipsită de semnificaţie. Catarismul este astfel perceput ca o tradiţie pozitivă care realizează bărbaţi şi femei şi poartă un mesaj de o urgenţă arzătoare. Dar sub suprafaţă se poate găsi de asemenea un gust pentru un mister iluzoriu, ocultism şi un fel de mistificare, toate în pace cu demenţa erei moderne.

Al doilea aspect intelectual născut din primul, a implicat specialişti, medievalişti şi profesori universitari care de asemenea au dezvoltat un interes în chestiune şi a întreprins studii tot mai profunde cu scopul de a pune Catarismul în contextul său istoric adevărat. Aceasta este ţinta pentru Centre National d’Etudes Cathares. Fără a fi sociologi sau psihologi, mulţi cercetători nu au nici un interes în fenomenul „pro-Catar” sau în căutarea spirituală care dă naştere unei atemporalităţi inerente într-un curent cum este Catarismul.

Al treilea aspect care decurge din primele două: exploatarea comercială a Catarismului. Pentru ultimii douăzeci de ani au fost proliferate un anume tip de literatură cu imagini ciudate în Montsegur şi a altor locuri, şi comercializări fără gust.

La aceasta se poate adăuga o exploatare turistică de când sudul a supravieţuit de asemenea. Un departament precum Ariège este îndreptat treptat spre starea unei rezervaţii turistice şi aceasta vine în mod natural spre folosul patrimoniului său cultural şi istoric.

Potrivit acestor observaţii, se pot identifica în final trei Catarisme:

– Catarismul istoric pe care istoricii încearcă cu răbdare să ni-l restaureze;

– Catarismul multifaţet născut din versiunea noastră modernă a reactualizării sale şi

– spiritualitatea Catarismului, inima acestuia, acoperind două mii de ani de istorie a creştinismului, care ne informează de viitorul nostru spiritual. Aceasta este creştinătatea Catară, o învăţătură fără specificitate temporală a revelaţiei lui Hristos.

Atitudinea majorităţii publicului, cu excepţia turistului accidental, rămâne mereu cea a unei pasiuni cu rădăcini subtile.

Pentru unii Catarismul este un summum bonum al spiritualităţii, inima care bate a întregului adevăr, în timp ce pentru alţii el încă este un subiect de dezgust.

Credincioşii nostalgici şi cei care angajează o antipatie aspră pentru aceasta sunt extremele între toate nuanţele întâlnite. Catarismul, la fel ca şi Montsegur şi ancora sa în lume, sunt înclinate să declanşeze o serie vastă de concepţii, ipoteze şi chemări, şi ele evocă o lume bogată în sensibilitate şi creativitate vrednică de mituri clasice vechi. Se referă el la lumea modernă sau la lumea medievală?

Conceptul, locurile nu lasă pe nici unul indiferent.

Literatura reproduce curios feluritele tendinţe ale publicului, pelerini, trecători şi oponenţi.

De la vociferările lirice ale lui Napoleon Peyrat până la indignările anticlericale ale lui Rahn, de la eforturile lui Nelli de a restabili adâncimea filozofiei dualiste până la eforturile lui Roché de a restabili virtutea Catară, de la afirmaţiile ezoterice ale lui Gadal până la marea frescă istorică a lui Roquebert, fiecare dintre noi găseşte într-o carte sau în alta un ecou al intereselor lui sau ale ei şi întrebări personale.

În cartea sa Cruciadă împotriva Albigensilor, o antiteză a Cruciadei lui Rahn împotriva Graalului, Belperron apără Biserica Catolică şi justifică cruciada.

În cartea Biserica Catedralei şi Cruciada Daniel-Rops declară Catarismul a fi anticreştin, antisocial şi antiuman.

Decedatul Duce de Levis-Mirepoix nu a arătat prea multă ostilitate împotriva Catarismului ci a fost foarte mândru că strămoşii săi au luptat pentru unificarea Franţei.

Caracterul Gnostic al spiritualităţii Catare împrumută în sine uşor construcţiilor personale. De asemenea, deoarece conţinutul său rămâne parţial necunoscut, este posibil să îl aprovizionăm cu teme mitice, universale sau simple teme personale.

În revizuita Arheologia canonul, Delaruelle a scris că, Catarismul nu a fost studiat sistematic pentru sine ci în contextul preocupărilor comentatorilor. Acest lucru este cu siguranţă adevărat, şi acesta se aplică bine comentatorilor Catolici. A pretinde obiectivitate perfectă când cineva lasă evenimentul istoric să intre în terenul spiritual este mai degrabă un lucru îndrăzneţ. Evenimentul istoric în sine este supus neîncetat interpretării observatorului, fie doar în determinarea motivaţiei posibile a unei persoane istorice.

Şi totuşi, orice investigaţie spirituală întâlneşte de asemenea criterii subiective şi un tip specific de experimentare. Catarismul este larg descoperit în datele simple şi explicite ale ascetismului său fără nevoia de a recurge la imaginaţie. Spiritualitatea îşi transmite adevărul ei, cunoştinţa şi spiritul sufletului uman. Căile realizării creştine sunt primele şi în principal empirice.

Catarii au dovedit un exemplu perfect de generozitate a inimii şi a sufletului. Dacă ei nu erau toţi înţelepţi, aceasta strecoară uşor o înţelepciune autentică ce a fost exprimată în tradiţia lor. Această înţelepciune nu este atât de misterioasă sau străină de noi încât cineva să se îndoiască de ea.

Pentru cei care cunosc cum să exploreze miezul Catarismului, această înţelepciune este vie chiar azi. Aceasta fiind spusă, cercetătorul va avea o tendinţă naturală să aducă în faţă şi să studieze aspectele celei mai mari preocupări pentru el, una pe care el a experimentat-o, sau simplu una pe care el o cunoaşte.

Din păcate lumea noastră devine intoxicată de rasa tehnologică pentru bunăstarea materială şi de plăcerile trecătoare ale unei puteri artificiale. Mulţi bărbaţi şi femei se îngrijorează şi se întreabă dacă lumea îşi cheltuieşte suflarea sa pe calea cea dreaptă. Pe cer, într-o natură cumva abuzată, în fiinţa lor, ei caută un semn al unui timp viitor mai echilibrat şi mai liniştit.

Azi, în ciuda multor simboluri demodate, Montsegur încă îşi dezvoltă mitologia sa. Noi tocmai am fost martorii uneia dintre realităţile sale. Uneori realitatea sa iniţială este mai îndepărtată. Dar noi trebuie să înţelegem că Montsegur este o obiect de transmitere afectivă, intelectuală şi spirituală. Departe de urmele bătute de vară sau împreună cu tururile aglomerate de pelerini care urcă pentru a descoperi acolo ceea ce ei au deja în ei înşişi. Şi ei vin din toată lumea.

Alţii inserează Catarismul în confuzia spirituală a legendelor prezente construite, îmbrăcând Catarismul, şi în special Montsegur, cu o haină de fum. Dar aceasta nu are nici o relevanţă pusă în faţa realităţii simple a creştinismului Catar.

Ei doar au propus purificarea individului care caută adevăr, o păşune săracă într-adevăr pentru vânătorii de comori şi amatorii cu cărţile lor de vrăji.

Totuşi, acesta este sfârşitul căii pe care simbolul intim ar fi putut să o facă să răsară, înrădăcinată în inima interioară a oamenilor, un simbol care poartă natura adevărată a păcii.

Confruntaţi cu atracţia populară a acestei spiritualităţi nou descoperite, mulţi istorici se întreabă, de ce Catarismul şi nu altceva? Sunt multe alte mişcări spirituale vrednice de interes, unele eretice şi altele nu, mişcări care sprijină pasiuni umaniste sau mitice…

Dar nici una nu a fost întrupată sau manifestată ca şi Catarismul şi acesta încă face aceasta, apariţia unui simbol al conştiinţei libere şi deschise, una care poartă un mesaj al virtuţii, cunoaşterii şi mai presus de toate, al păcii.

Pentru fiinţa umană a cărei interese îl fac să se întrebe şi să caute în trecutul istoric al lumii sale sau al alteia, şi îl fac să redeştepte locuri străvechi pentru o inspiraţie mângâietoare, oare nu punctul important într-adevăr este că el este în căutarea Înţelegerii?