Catar

preluare din Wikipedia, Enciclopedia gratuită

Catarii au fost expulzaţi din Carcassone în 1209. Catarismul a fost o mişcare Gnostică care a avut originea la mijlocul secolului al zecelea, stigmatizată ca eretică de Biserica Romano Catolică. Ea a existat în mare parte din Europa vestică, dar căminul ei a fost în Languedoc, în sudul Franţei. Numele Catar cel mai probabil a avut originea din grecescul catharos, „cei puri”. O altă origine sugerată a fost din latinul cattus, pentru „pisică”, care erau de obicei asociaţi cu vrăjitoarele şi ereticii. Cel mai probabil acesta este doar un mit iniţiat de Romano Catolici. Una din primele înregistrări folosite este Eckbert von Schönau care a scris despre ereticii din Cologne în 1181: „Hos nostra germania catharos appellat.”

Catarii sunt de asemenea numiţi Albigensiani. Acest nume provine de la sfârşitul secolului al doisprezecelea şi era folosit de cronicarul Geoffroy du Breuil din Vigeois în 1181. Numele se referă la oraşul aflat la sud de Albi (anticul Albiga.) Termenul este puţin exact, pentru că centrul a fost la Toulouse şi în districtele din vecinătate.

Origini

Credinţele au venit la început din Europa estică prin intermediul căilor comerciale. Numele Bulgarilor (Bougres) era de asemenea aplicat şi Albigensilor, şi aceştia au menţinut o asociere cu Bogumilii din Thrace. Doctrinele lor au numeroase asemănări cu cele ale Bogumililor, şi încă mai multe cu cele ale Paulinilor, cu care ei sunt uneori asociaţi. Este dificil să îţi formezi vre-o idee precisă despre doctrinele Catare, deoarece toată cunoştinţa lor existentă este derivată din oponenţii lor, şi puţinele texte de la Catari (the Rituel cathare de Lyon şi the Nouveau Testament en provencal) conţin foarte puţine informaţii referitoare la credinţele lor şi practicile lor morale. Ceea ce este sigur este că ei au format un partid anti-sacerdotal în opoziţie faţă de Biserica Romană, şi au ridicat un protest continuu împotriva corupţiei clerului. Teologii Catari, numiţi Catari sau perfecti (în Franţa bons hommes sau bons chretiens) erau puţini la număr; masa de credincioşi (credentes) nu erau deloc iniţiaţi în doctrină – ei erau eliberaţi de orice prohibiţie morală şi obligaţie religioasă, cu condiţia că promit printr-un act numit convenenza că devin „eretizaţi” primind consolamentum, botezul Duhului, înaintea morţii lor.

Primii Catari au apărut în Limousin între anii 1012 şi 1020. Mai mulţi au fost descoperiţi şi omorâţi în Toulouse în 1022. Sinoadele de la Charroux (Viena) (1028) şi Toulouse (1056) au condamnat secta crescândă. Predicatorii au fost chemaţi în districtele din Agenais Isus Toulousain pentru a combate propaganda eretică din anii 1100. Totuşi, Catarii au câştigat teren în sud datorită protecţiei date de William, Duce de Aquitaine, si aceasta a fost dată de o proporţie semnificativă a nobilimii sudice. Oamenii au fost impresionaţi de bons hommes, şi predicarea anti-sacerdotată a lui Peter din Bruys şi Henry din Lausanne în Perigord.

Credinţe

Catarismul era bazat pe ideea că lumea este rea. Aceasta a fost o trăsătură distinctă a Gnosticismului, Neoplatonismului, Manicheanismului şi a teologiei Bogumililor. Este posibil ca această idee să fi fost influenţată de linii de gândire Gnostice mai vechi. Potrivit catarilor, lumea a fost creată de o divinitate rea cunoscută de Gnostici ca Demiurgul. Catarii l-au identificat pe Demiurg cu fiinţa pe care creştinii o numesc Satan. Totuşi, Gnosticii dinaintea lor nu l-au identificat pe Demiurg cu Satan. Acest lucru este posibil să se datoreze faptului că acest concept de Satan nu era „la modă” în primul secol, în timp ce conceptul a devenit tot mai popular în vremurile medievale.

De asemenea Catarii credeau că sufletele se vor naşte din nou până când vor scăpa de lumea materială şi vor izbuti să ajungă în cerul imaterial. Calea de scăpare era să trăiască o viaţă ascetică şi să nu fie corupţi de lume. Aceia care trăiau această viaţă erau numiţi Perfecţi. Ei aveau puterea de a şterge păcatele oamenilor şi legăturile cu lumea materială, pentru ca ei să meargă în cer când mor. Perfecţii trăiau vieţi cumpătate mai presus de orice bănuială, în contrast curat cu cei care trăiau în biserica coruptă şi bogată a vremii. În mod obişnuit, ştergerea păcatului, numită consulamentum, era realizată pentru cineva care era pe moarte. După ce primea aceasta, credinciosul uneori nu mai mânca, pentru ca să moară mai repede, şi cu mai puţină pată din partea lumii. Consulamentum era singurul sacrament al credinţei Catare. Ei nu înfăptuiau nici un rit al căsătoriei, deoarece procrearea (aducerea de mai multe suflete în lume) era privită cu încruntare.

Catarii ţineau de asemenea multe credinţe care erau respingătoare pentru restul societăţii medievale. Ei credeau că Isus Hristos a fost o apariţie, o fantomă, care a arătat calea spre Dumnezeu. Ei refuzau să creadă că Dumnezeul bun ar putea sau ar veni în formă materială, de vreme ce toate obiectele fizice erau pătate de păcat. Această credinţă specifică este numită docetism. Mai mult, ei credeau că Dumnezeul Vechiului Testament era Diavolul, de vreme ce el a creat lumea. De asemenea ei nu credeau în nici un alt sacrament decât în consulamentum, aceasta era o altă erezie majoră.

Femeile erau tratate ca egale, deoarece forma lor fizică era irelevantă; sufletul lor putea să fi fost sufletul unui bărbat mai înainte, şi ar putea încă o dată să devină sufletul unui bărbat.

Una dintre ideile lor cele mai eretice pentru Europa feudală era credinţa că jurămintele erau un păcat, deoarece ele te ataşau de lume. A le numi un păcat în această manieră era foarte periculos într-o societate unde analfabetismul era răspândit şi aproape toate tranzacţiile de afaceri şi angajamentele de loialitate erau bazate pe jurăminte.

Reprimarea

În 1147, Papa Eugene III a trimis un nunţiu papal spre districtul afectat pentru a aresta progresul Catarilor. Puţinele succese izolate ale lui Bernard din Clairvaux nu au putut ascunde rezultatele slabe ale acestei misiuni, şi arată bine puterea sectei în sudul Franţei în acea perioadă. Misiunea Cardinalului Peter (din Sf. Chrysogonus) în Toulouse şi Toulousain în 1178, şi a lui Henry, cardinal-episcop din Albano, în 1180-1181, au obţinut doar succese de moment. Expediţia armată a lui Henry din Albano în care el a luat fortăreaţa din Lavaur, nu a stins mişcarea.

Deciziile persistente ale consiliilor împotriva Catarilor din această perioadă – în particular, cele ale Consiliului din Tours (1163) şi al Treilea Consiliu Lateran (1179) – de-abia au avut mai mult efect. Totuşi, când Papa Innocent III a venit la putere în 1198 a rezolvat suprimarea Albigensilor.

La început el a încercat convertirea paşnică, şi a trimis un număr de nunţii papali spre regiunile afectate. Ei au trebuit să se lupte nu doar cu Catarii, nobilii care i-au protejat, şi oamenii care i-au venerat, dar şi cu episcopii districtului care au respins autoritatea extraordinară pe care Papa a conferit-o nunţiilor săi papali. În 1204 Innocent III a suspendat autoritatea episcopilor din sudul Franţei. Nunţiu papal Peter din Castelnau, cunoscut pentru excomunicarea nepăsătoare a nobililor care i-au protejat pe Carari, s-a răzbunat în 1207 prin excomunicarea Contelui de Toulouse, ca un complice al ereziei. El a fost omorât aproape de Mănăstirea Sfântul Gilles în 1208 în drumul său de întoarcere spre Roma, potrivit Enciclopediei Catolice, „probabil prin complicitatea lui Raymond VI, conte de Toulouse”. De îndată ce el a aflat de omorârea lui Peter din Castelnau, Papa a poruncit nunţiilor săi papali să predice Cruciada Albigensiană împotriva Catarilor.

Acest război inevitabil a întors toată nobilimea din nordul Franţei împotriva celei din sud, instigată probabil de un decret papal care afirma că tot pământul deţinut de Catari va fi confiscat imediat. Aceasta era practic o invitaţie deschisă furtul general cu binecuvântările Bisericii în vreme ce zona era plină de simpatizanţi Catari. Astfel este cu greu surprinzător faptul că baronii din nord au mers ca o turmă să se bată în sud pentru Biserică.

Într-un incident faimos din 1209, majoritatea Bézierilor au fost măcelăriţi de forţele Catolice conduse de nunţii papali. Abatele din Citeaux a fost întrebat cum să distingă între Catolici şi Catari, şi el a răspuns „omorâţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va cunoaşte pe ai săi.” Enciclopedia Catolică neagă faptul că aceste cuvinte au fost rostite vre-odată.

Războiul l-a implicat şi pe Petru II, împăratul Aragoniei, care avea fiefuri şi vasali în acea zonă. Peter a murit luptând împotriva cruciadei în 12 septembrie 1213 în Bătălia din Muret.

Războiul s-a terminat prin tratatul de la Paris (1229), prin care împăratul Franţei a deposedat casa din Toulouse de cea mai mare parte din fiefurile sale, şi pe cea din Beziers de toate fiefurile sale. Independenţa prinţilor din sud se sfârşise. Dar în ciuda întregului masacru al Catarilor în timpul războiului, Catarismul nu a fost exterminat.

Inchiziţia a fost întemeiată în 1229 pentru a-i dezrădăcina pe Catari. Operând cu perseverenţă la sud de Toulouse, Albi, Carcassonne şi alte oraşe din timpul întregului secol 13 şi o mare parte din al 14-lea, aceasta a reuşit să zdrobească mişcarea. Măsurile represive au fost teribile. În 1245 ofiţerii regali care ajutau Inchiziţia au pus mâna pe citadela Catarilor din Montségur, şi 200 de Catari au fost arşi într-o zi. Mai mult, biserica a decretat pedepse severe împotriva tuturor laicilor care erau suspecţi de simpatizarea Catarilor (Consiliul din Narbonne, 1235; Bula Ad extirpanda, 1252).

Vânaţi de Inchiziţie şi abandonaţi de nobilii din district, Albigensii au devenit tot mai răspândiţi, ascunzându-se în păduri şi în munţi, şi întâlnindu-se doar pe ascuns. Oamenii au făcut câteva încercări să dea jos jugul Inchiziţiei şi al Franţei, şi au izbucnit răscoale sub conducerea lui Bernard din Foix, Aimerv din Narbonne, şi Bernard Délicieux la începutul secolului 14. Dar în acest punct au început anchete vaste de către Inchiziţie, care au terorizat districtul. Indicaţii precise despre acestea se găsesc în registrele Inchizitorilor Bernard din Caux, Jean de St Pierre, Geoffroy d’Ablis şi alţii. Secta a fost extenuată şi nu a mai putut găsi adepţi şi după 1330 înregistrările Inchiziţiei conţin puţine dezbateri împotriva Catarilor. Ultimul Catar Perfect a murit la începutul secolului 14. Simpatizanţii Catarilor au mers în subterană şi şi-au ascuns credinţa lor pentru motive evidente.

(courtesy of http://en.wikipedia.org)