Vechii protestanți din est
ÎNCERCARE DE A RESTAURA UNELE FOI DE ISTORIE PROTESTANTĂ PIERDUTĂ
de L. P. Brockett, M. D.
Autor al “The Cross And The Crescent,” ” History Of Religious Denominations,” etc.
PREFAȚĂ
Credința că au existat în toate vremurile de la era creștină, biserici care au aderat strict la scriptură, ca doctrină și practică – biserici care erau adevărații succesori de credință a celor fondate de apostoli, care nu s-au închinat niciodată patriarhilor greci sau papei romane – a existat ferm în mințile istoricilor baptiști din primii 50 de ani ai secolului actual. Ei credeau că aceste biserici erau baptiste în esență și caracter și unii au făcut cercetări în lucrarea seculară și ecleziastică a istoricilor secolelor trecute pentru a dovedi această convingere. Au avut un succes parțial, deoarece istoricii acelor vremuri aparțineau bisericilor greacă sau romană, care disprețuiau părăsirea decretelor papal sau patriarhal.
În ultimii 25-30 de ani, lucrarea baptistă a recrutat mult din biserica pedobaptistă – care avea originea la reformă sau ulterior – mulți din scriitorii noștri au atribuit susținerea lor unei origini mai vechi, dar nu au existat dovezi ale existenței bisericilor baptiste între sec. 4 și 11 sau 12.
Pentru scriitor a fost o chestiune importantă să poată demonstra că au fost biserici de martori credincioși ai lui Hristos care nu s-au închinat la Roma sau Constantinopol. Chiar în idolatrul Israel, sub domnia celui mai rău rege, Ahab, profetului i s-a spus de către Dumnezeu: am lăsat 7000 de oameni care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Era oare posibil ca între atâtea milioane de suflete înșelat care credeau iluzia greacă sau romană să fie o parte care nu s-a făcut părtașă păcatelor acestor biserici anti creștine, ci și-a spălat hainele în sângele Mielului?
Este adevărat că biserica greacă și cea romană au pus amprenta ereziei pe fiecare sectă care nega dogmele lor, dar sub acea amprentă se pot discerne liniile miresei lui Hristos?
Atenția mi-a fost atrasă mai întâi de posibilitatea descoperirii a ceva mai mult decât se cunoaște cu privire la acești protestanți vechi ai estului. În bisericile creștine din Armenia, Bulgaria, și Bosnia cred că se găseau biserici care din sec. 5 până în 15 au fost adevărații succesori ai bisericilor fondate de apostoli în credință și practică.
Revizuirea istorică a Bosniei conține în a doua ediție a lui Arthur J. Evans despre Bosnia din 1876, mi-a deschis ochii spre bogăția noilor descoperiri istorice aduse la lumină în Bosnia și Bulgaria. Evans este membru al bisericii Angliei, învățat eminent, devotat arheologiei, care a făcut cercetări pline de succes pe această temă. A explorat bibliotecile din Mostar și Serajevo, și mănăstirile grecești și romano catolice din Bosnia și Herțegovina, și am găsit că o mare parte a faptelor erau din 2 lucrări istorice – Herr Jirecek, Geschichte der Bulgaren (Berlin, 1876), și M. Hilferding, Serben used Bulgaren, original publicată în slavonă, dar tradusă în 1874. Jirecek este Bohemian, și cred că este romano catolic. Hilferding este rus și atașat de biserica greacă. Ambii tratează pe larg bogomilii, deoarece istoria acestora este istoria celor 2 națiuni timp de 5-6 secole. Ambii descriu în detaliu credința și viața bogomililor și faptele istorice ce urmează derivă de la ei. când Evans găsește ceva în scriitorii seculari din evul mediu, pe această temă o reproduce cu atenție. El iubește cercetarea arheologică, dar nu are simpatie pentru oamenii despre care scrie: dar merită lauda pentru corectitudinea manifestată cu privire la ei și la persecutorii lor.
Lucrarea mea despre acest subiect nu s-a limitat la verificarea citatelor lui Evans, ci a atins zone unde el nu a mers, acele secte afiliate a căror legătură cu bogomilii a demonstrat-o. acolo am găsit adesea dovezi concludente că aceste secte erau cu vederi baptiste cu privire la Cină, opoziție față de pedo baptism, ierarhie bisericească, închinarea la fecioara Maria sau la sfinți. ele aderau la libertatea de conștiință și la independență. concluzia este că acești creștini din Bosnia, Bulgaria, și Armenia sunt succesiunea apostolică a bisericilor NT și bisericile baptiste și încă din sec. 12, ele aveau convertiți, ca azi. Am ales să prezint doar faptele recunoscute, fără deducții. Oricine le poate înțelege semnificația pentru baptiști. Ofer întregul ca o contribuție umilă la istoria bisericii baptiste.
L. P. B.
Brooklyn N. Y.,1 feb.1879.
CUPRINS
1 Introducere – biserica armeană și alte biserici orientale
2 Dualismul și fantastica teorie a adventului Domnului în bisericile orientale – doctrinele respinse de ei – ei susțineau botezul
3 Declinul treptat al doctrinei dualieste – VIețile sfinte și exemplare ale paulicienilor
4 Cruzimea împărătesei Teodora – statul liber și orașul Teprice
5 Dezvoltarea slavonă a bisericilor cathare sau pauliciene -Bulgaria, Bosnia, și Servia – Principalele scaune – Euchiteii, Massalianii, și Bogomilii
6 Imperiul bulgar și țarii bogomili
7 Congregația bogomilă și închinarea ei – Mostar pe Narenta
8 Doctrinele bogomile și practicile – Credentes și Perfecti.—erau Credentes botezați?
9 Ortodoxia bisericilor greacă și romană, mai mult teologică decât practică.-căderea imperiului bulgar
10 Împăratul Alexius Comnenus și bogomilul Basil.—Alexiada prințesei Anna Comnena
11 Martiriul lui Basil.—bisericile bogomile readuse de paulicienii armeni sub împăratul John Zimisces
12 Puritatea vieții bogomililor – doctrinele lor și practicile – ascetismul lor
13 Spiritul misionar și lucrarea bătrânilor și Perfecti.—absența ierarhiei
14 Bisericile bogomile din Bosnia și Herzegovina.—doctrinele lor mai scripturale decât cele ale bisericii bulgare – Bosnia ca banat și regat
15 Istoria bosniacă continuată – bunul Ban Culin
16 Creșterea bisericilor bogomile sub Culin – zelul lor misionar și succesul
17 Autoritățile din a căror mărturie se extrage această narațiune – coroborarea sa cu martorii
18 Era persecuției – cruciadele împotriva bogomililor – arhiepiscopul de Colocz
19 Alte cruciade – ostilitatea papei Innocent IV.—măsuri mai blânde dar nu mai eficiente
20 Stabilirea inchiziției în Bosnia – scrisoarea papei Ioan XXII.—mărturii anterioare ale dușmanilor purității vieții bogomililor.
21 Alte persecuții – amânarea furiei în timpul domniei țarului sârb Stephen Dushan.—domnia dinastiei Tvart-ko
22 Reforma din Bohemia și Ungaria, mișcarea bogomilă – înnoirea persecuției sub regii Stephen Thomas și Stephen Tomasevic.—Pobratimtso
23 Uverturi pentru sultan – predarea Bosniei lui Mahomet II sub stipulații – baza sa și lipsa de credincioșie – cruda distrugere și robirea bogomililor din Bosnia și 20 de ani mai târziu a celor din Duchy din Herzegovina
24 Bogomilii nu sunt total distruși – influența lor asupra societății, literaturii și progresului în evul mediu – Dante, Milton, etc.—Puritanii.—Concluzie
ANEXA 1: O liturghie a publicanilor din Toulouse din sec. 16 (probabil)
ANEXA 2: Erau bisericile pauliciene și bogomile, baptiste?
NOTE
BISERICA ARMEANĂ ȘI ALTE BISERICI ORIENTALE
RĂZBOAIELE CARE DIN VREMURI IMEMORIALE AU DEVASTAT estul Europei și vestul Asiei au în majoritatea cazurilor, o bază religioasă. în vremuri păgâne, închinătorii la zeii dealurilor îi atacau pe aderenții la zeii văilor sau ai câmpiilor, ulterior cei devotați lui Baal sau Bel se luptau cu închinătorii Dumnezeului adevărat. Când creștinismul a devenit religie de stat, împărații și generalii și-au întors armele împotriva avarilor și bulgarilor, a sectelor creștine care au fost numite eretice de către ortodocși. starea aceasta de războia continuat de-a lungul secolelor erei creștine și chiar în vremurile noastre, uneori luând forma unei persecuții sângeroase împotriva bisericilor protestante care refuzau supunerea față de biserica romană sau greacă. Alteori, conflictul era împotriva turcilor. Chiar în războiul în progres, crucea bisericii grecești era împotriva semilunii mahomedane.
Dar este o unică diviziune a acestei serii de conflicte religioase care ne privește pe noi – cel legat de puterea grecilor ortodocși și a bisericilor romane, care distrugeau violent orice formă de credință pe care o numeau erezie.
Imediat ce biserica creștină a fost eliberată de convertirea lui Constantin de persecuție și presiune, episcopii ei au început să mărească ce era privit înainte ca eroare a dogmei eretice, care amenința nu doar pacea și existența creștinismului. Episcopul Romei, episcopul de Alexandria, episcopul de Catagina și cel de Nicomedia erau mânioși unul pe altul, făceau concilii după concilii, împăratul era când cu Arius, când cu Athanasius – mai întâi cu iconoclaștii, apoi cu făcătorii de idoli, în câțiva ani urmașii Prințului păcii se luptau. Aceste ostilități și conflicte au conținut în secolele următoare până ce au culminat cu separarea celor ouă corpuri în est și vest, cunoscute de atunci ca biserica greacă și cea romano-catolică.
Dar aceste două biserici au multe puncte în comun. Diferențele lor cele mai mari erau că biserica greacă adera mai strict la primele forme ale bisericii apostolice ca porunci și ritual și nu recunoștea episcopul Romei. Ambele se închinau la fecioară, se rugau la sfinți și îngeri, ambele foloseau imagini, statuete, crucifixe la închinare. Ambele considerau eretici pe cei diferiți de ele. Bisericile din est erau considerate de ambele ca eretice. Biserica romană le considera vinovate de cele 7 păcate mortale și cea greacă a proclamat că cei care continuă în aceste vederi eretice nu au iertarea în lumea aceasta sau cea viitoare.
Care erau aceste erezii de temut? Doctrinele credinței lor sunt greu de aflat, deoarece sunt menționate numai în acuzațiile dușmanilor lor. Probabil erau diferite în diferite perioade. Au ajuns la aceste biserici de la vechii locuitori ariani ai Persiei, deși înconjurați de idolatri, timp de 3000 de ani au fost teiști. Acești ariani, ca descendenții lor, parseii de azi, aveau 2 principii care guvernau lumea – principiul bun, numit Ormuzd, și cel rău, Ahriman. Ei credeau că ambele principii sunt supuse Marii cauze primordiale, care locuia în lumin de care nu te poți apropia și aveau puteri egal. Acești înțelepți, fără lumina revelației s-au apropiat de adevăr , dar marea problemă a intrării păcatului în lume, existența sa continuă și efectele teribile, în absența luminii pure, i-a dus la credința în dualitatea divinității.
Când religia lui Isus Hristos a fost revelată acestor orientali prin predicarea apostolilor și câteva copii ale evangheliei și ulterior câteva cărți ale NT au ajuns la ei, au văzut în Isus pe Ormuzd și în satan pe Ahriman, și le-au atribuit puterile și calitățile profeților lor, dar alte funcții ale vechii lor credințe, dragi minților orientale, au rămas cu doctrinele lor noi, în trecerea secolelor, până ce au fost înlocuite de lumina clară a revelației.
DUALISMUL ȘI FANTASTICA TEORIE A ADVENTULUI DOMNULUI ÎN BISERICILE ORIENTALE – DOCTRINELE RESPINSE DE EI – EI SUSȚINEAU BOTEZUL
Ca o chestiune de istorie, constatăm că majoritatea bisericilor orientale și, într-adevăr, unele dintre cele din Asia Mică care au fost întemeiate de apostoli, au fost pătrunse cu aceste doctrine dualiste, deși în diferite grade. Nu ar fi departe de adevăr dacă am spune că au existat urme ale acestuia printre cele mai evanghelice biserici din toate epocile, chiar și până în vremea noastră. În ceea ce privește doctrinele pe care nu le credeau, dovezile sunt mai satisfăcătoare. Ei au cinstit-o pe Fecioara Maria ca mama Domnului nostru după trup – deși au existat opinii diferite chiar și în acest sens, dar au refuzat orice închinare către ea ca ființă divină sau supraomenească. Fideli vechii lor antrenamente ariene, ei au respins deopotrivă imaginea și icoana, statuia și imaginea, crucifixul și crosierul. Ei nu au recunoscut nici un episcop sau mare preot; bătrânii lor i-au slujit în ritualul lor simplu și le-au expus cuvântul lui Dumnezeu. Ritul inițiatic al credinței lor a fost într-o oarecare măsură o chestiune de dispută; cu aproape toate există suficiente dovezi că a fost ca în Biserica greacă, o scufundare în apă, deși probabil nu este o scufundare triplă și fără ungere și alte ceremonii.
Dar mulți dintre dușmanii lor, trecând cu vederea faptul că toți membrii lor au primit botez la admiterea lor în biserică, pentru că nu au participat la ceremonialele și adjuvanții Bisericii Grecești, au vorbit despre ceremonia lor de hirotonire și separare a bătrânilor și „cei perfecți” drept botez spiritual, numit de aceștia consolamentum și administrat prin simpla impunere a mâinilor. [1] Negarea practicii lor de botez în apă se datorează exclusiv acestei neînțelegeri. Strictețea și caracterul ascetic al doctrinelor lor i-au determinat să interzică orice afișare arhitecturală. Bisericile lor erau clădiri simple, simple, asemănătoare unui hambar, fără turn, clopotniță sau clopot. Nu știau nimic despre naos, transept, cor sau altar. Pereții goi ai camerei nu aveau ornamente; scaune nepoliticoase adăposteau închinătorii; o masă acoperită cu o cârpă albă, pe care se afla o copie a Noului Testament sau, dacă nu au putut obține acest lucru, Evanghelia Sf. Ioan, a fost suficientă în locul amvonului pentru ajutoarele lor [2].
La început, cu o instrucțiune limitată și cu doar o mică porțiune a Noului Testament în mâinile lor, nu există nici un motiv să ne îndoim că punctele lor de vedere doctrinare, indiferent dacă sunt măsurate de standardul creștinismului din acele vremuri sau ale noastre, au fost sub unele aspecte eretice. Liderii paulicienilor din secolele al V-lea și al șaselea se presupune că au susținut aceste păreri: că Dumnezeu avea doi fii; că bătrânul, pe care l-au numit Satanael, fusese la început înzestrat cu toate atributele divinității și era șef printre oștirile cerului; că prin el, prin puterea dăruită de Tatăl, au fost create corpurile materiale ale universului – sori, luni și stele – dar, ca urmare a ambiției și răzvrătirii sale, a fost alungat din cer și luat cu el a treia parte a oștirii cerești. Apoi, au spus ei, Dumnezeu a acordat puterea fiului său mai mic, Isus, pe care l-a făcut moștenitor al tuturor lumilor și i-a dat puterea asupra tuturor inteligențelor spirituale. Satanael a creat pământul nostru, dar Isus a suflat în om suflarea vieții și a devenit un suflet viu. De atunci a existat un conflict constant între Satanael și Isus. Primul a înconjurat moartea celui de-al doilea după asumarea formei și naturii umane, însă prin acest fapt Satanael și-a asigurat propria înfrângere, pentru că Isus a înviat din morți, cuceritorul marelui său dușman și al tuturor dușmanilor săi și a fost primit în cer în triumf, după ce a răscumpărat prin moartea lui toți cei care ar trebui să aibă încredere în el. [3] Vedem în acest sistem de doctrină – despre care este corect să spunem că vine la noi prin dușmanii lor – multe urme ale vechii teorii dualiste a binelui și a spiritelor rele, dar întregul este luminat de o speranță mai strălucitoare și mai bună – al rapidului triumf al dreptății și al binelui – mai mult ca oricând a înveselit inima lui Zartusht sau a strălucit de pe paginile Zendavilor.
DECLINUL TREPTAT AL DOCTRINEI DUALISTE – VIEȚILE SFINTE ȘI EXEMPLARE ALE PAULICIENILOR
Anii s-au transformat în decade, apoi în secole și numărul copiilor scripturii s-a multiplicat și a fost studiat de cercetătorii adevărului, vederile lor despre revelația divină au devenit mai limpezi, doctrinele lor, mai scripturale, viețile lor mai pure. și-au luat numele de cathari – purii – de la binecuvântarea Domnului nostru care au transformat-o în moto și regulă de viață: binecuvântați sunt cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu. Chiar dușmanii lor și persecutorii nu neagă caracterul lor exemplar, oricât de puternic ar denunța dorința lor de reverență față de icoane și ne închinarea la Maria. Dușmanii lor persecutori s-au convertit de multe ori, ca Pavel și au devenit lideri și martiri. Viețile lor pure nu i-au protejat de persecuții. Au devenit numeroși între armeni și locuitorii caucazieni și la începutul sec. 6, liderii lor au ajuns victimele împăraților și ai episcopilor.
Ocazional, a fost câte un împărat iconoclast a distrus statuile, sculpturile, icoanele și basoreliefurile din bisericile estice sau grecești, atunci persecuția se oprea, cum a fost cazul lui
Constantin. (“Copronymos,” cum îl numeau călugării) s-a urcat pe tron în 741, și a distrus statuile și imaginile bisericilor greci și nu a simpatizat cu paulicienii – nume dat lor de dușmanii lor – încât a creat o colonie cu ei în Tracia, ca ei să influențeze păgânii bulgari, o rasă mixă de tartari și slavoni.
Mișcarea lui intenționată ca pedeapsă, nu a avut efect. Paulicienii armeni au câștigat inimile vecinilor păgâni și au converti mulți din ei la credința lor, și influența a fost așa de mare a vieții lor pure, asupra împăratului, încât ulterior și el a fost considerat paulician. 4 Dar fiul lui, Leo IV. (775-78O), și mulți de sub domnia crudului Irene, văduva lui, au restaurat icoanele i chipurile și au început persecuția paulicienilor. Irene a fost detronat și alungat în 802, dar persecuția a continuat în mijlocul frecventelor schimbări de domnitori, până în 815, Leo V. timp de 5 ani a înnoit regula fără icoane, și paulicienii au avut o pauză de odihnă. Următorii 22 de ani, războaiele străine au atras atenția împăraților -—Michael II și Theophilus—de la persecuția activă.
CRUZIMEA ȘI VĂRSAREA DE SÂNGE A ÎMPĂRĂTESEI TEODORA – STATUL LIBER ȘI ORAȘUL TEPRICE
LA MOARTEA LUI Theophilus, împărăteasa lui, Theodora, a devenit regent (fiul ei, Michael III., având doar 5 ani), și timp de 15 ani a domnit cu un toiag de fier. Este remarcabil că împărătesele și regenții lor din dinastiile bizantine au fost mai cruzi, distrugători și persecutori decât împărații. Theodora nu a fost o excepție la regulă. Ea nu a distrus imaginile și picturile, a creat un conciliu de episcopi la Nicaea, pe care l-a obligat să aprobe edictul ei de menținere a imaginilor idolatre în biserici, apoi și-a canalizat energiile spre distrugerea paulicienilor armeni. A dat un decret ca toți supușii ei să se conformeze bisericii grecești și când armeni au refuzat, și-a trimis armatele acolo, a ucis cu sabia și focul peste 100000 de paulicieni, unii spun 200000 șui a exilat restul 5
Înțelegând că această împărăteasă crudă a cărei viață privată era la fel de infamă ca domnia ei despotică, înseamnă exterminarea lor, armenii s-au răzvrătit, fiind conduși paulicianul brav, Carseas, și-au reluat independența și au alungat pe Michael III și uzurpatorul Bardas din Armenia ași au amenințat Constantinopolul, și au stabilit statul liber Tephrice, cu libertate absolută de opinie pentru toți locuitorii6. Din capitala acestui stat, numită tot Tephrice,[7] au plecat misionari să convertească triburile slavone din Bulgaria, Bosnia, și Serbia la credința pauliciană. Au avut un mare succes—o mare parte a locuitorilor statului liber au migrat spre statele independente atunci care nu erau în controlul împăratului. Statul liber Tephrice a intrat în declin câțiva ani, apoi a dispărut prin emigrarea majorității locuitorilor și predarea restului înaintea Saracenilor. Vremile nu erau propice permanenței – o inteligență mai mare a maselor era necesară permanenței unui stat liber – dar a durat suficient pentru a demonstra că baza religioasă este cea mai bună pentru fondarea unui stat și că e posibil ca o națiune să existe cu libertate religioasă. peste 700 de ani aceste măsuri s-au luat cu succes pe coasta unui pământ din vestul îndepărtat, de a cărei existență nu a visat nici un om, motivele care au promova stabilirea unui stat liber fiind aceleași ca la început și doctrinele exilaților pentru credință fiind asemănătoare.
DEZVOLTAREA SLAVONĂ A CATHARILOR SAU A BISERICILOR PAULICIENE – BULGARIA, BOSNIA, ȘI SERBIA – SCAUNELELOR PRINCIPALE – EUCHITII, MASSALIANII ȘI BOGOMILII
Am ajuns la o perioadă în istoria acestor cathari sau paulicieni, în care mișcarea lor ia o nouă întorsătură. Ea a avut origine armeană, apoi a devenit slavonă. Bulgaria a devenit stat independent – imperiu – luând Dunărea și extinzându-se la nord, unde este acum sudul Rusiei și la sud, până aproape de Constantinopolelui. Adesea țarii săi au bătut tare la acele porți, încât succesorii slabi ai lui Constantin s-au dat înapoi cu teamă și au fost gata să cumpere pacea cu bani. 2000 de pounzi de aur sau aproape 450000 dolari era tributul anual plătit de împărat țarului bulgar. La vest și nord vest se ridicau alte 3 state—Bosnia, Serbia, și Croația. Locuitorii lor erau slavoni și guvernul lor, la început patriarhal, a luat treptat forme monarhice, până ce fiecare stat a devenit practic independent; și toți au fost de partea imperiului Bulgar și au rezistat împăraților greci. Apoi s-au unit sub un sârb, apoi sub un bosniac, apoi sub un ungur, în lupta contra turcilor.
La începutul sec. 10, aceste state independente, mai ales Bosnia, aveau doctrina pauliciană la care dușmanii lor, deși nu i-au confundat niciodată cu manechenii, le-au aplicat un nume nou, cel de bogomili sau Bogomiles, iar scriitorii bulgari i-au numit Massalians alla Euchites. Sunt diferite explicații ale originii acestor nume, cele mai plauzibile fiind că sunt același nume tradus în siriacă, greacă sau slavonă. Termenul Massaliani se spune că derivă de la un termen siriac ce semnifică pe cei ce se roagă și grecescul Euchites sre sens similar; iar Bogomil derivă de la bulgarul Bog z’milui, semnificând Doamne ai milă. Rugăciunea fiind actul caracteristc al închinării bogomile și al sectelor cu care s-a aliat, derivarea are meritul probabilității și al tradiției8. O altă tradiție menționează un bătrân bulgar sau papă -termen slavon pentru preot – numit Bogomil. Este posibil un nume bulgar și răspunde la germanul Gottlieb ori grecescul Theophilus, fiecare semnificând iubit Dumnezeu.
Credincioșii aceștia nu s-au numit niciodată cu aceste nume și au renunțat și la cel de cathari, pe care l-au avut mai înainte. Se numeau creștini9 și onorau numele mai mult ca persecutorii lor.
IMPERIUL BULGAR ȘI ȚARII BOGOMILI
ÎN SEC. 10, DOCTRINA A PRINS RĂDĂCINI adânci în Bulgaria și Serbia. Țarul Samuel, domnitorul cel mai ilustru al imperiului bulgar, era convertiți la credință, iar unul din prinții sârbi, Sf. Vladimir era un dușman zelos al bogomililor, deși fiul lui Gabriel și soția sa erau membrii ai acelei secte. De la prima introducere în aceste țări, profesorii bogomili, sub orice nume cunoscuți, au fost propagandiști activi și misionari și succesul lor a fost remarcabil prin simplitatea extremă a ritualului lor și evitarea absolută a apelului la elemente senzuale din natura umană. Deși Bulgaria și Servia erau state independente atunci, cât privea imperiul bizantin, bisericile de stat erau în acord cu biserica de la Constantinopol și recunoșteau alianța cu patriarhul grec. Orice gândim acum de arhitectura bizantină, ornamentele minunate ale bisericilor, în interior și exterior, clopotele și turlele, stâlpii, porticurile, naosul, transeptul, altarul din marmura cea mai scumpă, bijuteriile de pe altare, picturile sacre și sculpturile strălucind de culoare de pe pereți, parfumul aerului cu tămâie scumpă, preoții bogat îmbrăcați și episcopii care cântă și intonează slujba – par atractive gustului oriental – cu dragostea sa pentru frumos și încântare senzuală.
CONGREGAȚIA BOGOMILĂ ȘI ÎNCHINAREA EI – MOSTAR, PE NARENTA.
DAR SĂ NE IMAGINM O ADUNARE BOGOMILĂ DE LA FINELE SEC. 10. Alegem ca locație vechiul oraș Mostar din Herțegovina, care era unul din scaunele principale ale noii doctrine. Pe străzile înguste, în ziua Domnului, un grup de bosniaci simplu îmbrăcați își fac drum. Se întâlnesc la fiecare cotitură cu oameni îmbrăcați frumos, care merg la biserica greacă sau la teatru, care râd, strigă și sunt veseli aparent, dar ei merg hotărâți spre podul lui Traian, care se întinde cu o arcadă de piatră peste canalul Narenta, spre o clădire simplă, gen hambar, cu pereți de piatră și acoperiș de stuf, ce nu indică templul de închinare înaintea lui Dumnezeu. Intră toți în camera spațioasă, cu pereți goi și bănci neșlefuite, care se umple repede. Nici un stâlp nu susține tavanul jos, nici o pictură sau basorelief sau sculptură nu se află pe pereți, nici nu atrage atenția închinătorilor. Nu este aur sau culoare, nici paravan pentru cor, amvon pentru predicator, ci în spatele încăperii este o masă simplă acoperită cu o față albă de bumbac, pe care stă o copie a NT și câteva imnuri ale bisericii apostolice, acestea sunt singurele indicații că locul este o congregație. Lângă masă stă un bătrân cu păr alb ce cade pe umeri. Haina lui simplă – a fermierului bosniac al vremii – nu e diferită de cele ale oamenilor din congregație. Fața sa intelectuală este ascunsă de mână și atitudinea sa și maniera indică faptul că este angajat n rugăciune tăcută. Se ridică de pe scaun și se roagă cu fervoare, ceea ce arată că e demn de numele bogomil – omul care se roagă.
La terminarea rugăciunii, congregația i se alătură în citirea rugăciunii domnești, încheind cu un audibil amin. Apoi începe să cânte cu o voce melodioasă unele imnuri ale bisericii cu care Bunsen, în Hippolytus, ne-a familiarizat – imnuri cântate de apostoli. Apoi citește NT. Pune manuscrisul pe masă și descrie ascultătorilor caracterul și viața lui Isus întrupat. Povestește de sărăcia, suferințele sale, respingerea sa de către oameni, răstignirea, învierea, puterea Sa. De cele 6 săptămâni în care a stat pe pământ în starea de semi glorificare, de întoarcerea la cer, de îngeri, de sfinți, îl descrie ca Răscumpărător, cel care a învins moartea, Cuceritorul răului…iar ochii bătrânului sunt tot mai strălucitori, privește în sus, ca Ștefan care a văzut cerul deschis și începe să cânte psalmul 24: deschideți porțile să intre împăratul slavei. Congregația mișcată cântă: cine este împăratul slavei? și bătrânul replică: Domnul atotputernic, etc. apoi se întoarce la discursul său în care descrie în termeni strălucitori binecuvântarea stării cerești, bucuria răscumpăraților, lipsa de valoare a lucrurilor pământești și a confortului, cât de mici sunt persecuția și suferința de acum față de slava viitoare , încât ascultătorii lui sunt înălțați deasupra vieții acesteia. Nu se face apel la elemente senzuale, nici la cetatea lui Dumnezeu pe care Hrisostomul a descris-o elocvent – ci la un cer spiritual, pur, sfânt, unde nimeni cu inima necurată nu îl obține. Apoi repetă rugăciunea domnească, unde i se alătură întreaga congregație, cu amin, după care oamenii se despart. În a doua parte a zilei, la apusul soarelui, ei se adună iar pentru închinare și rugăciune, mulți participând la rugăciune. Repetarea rugăciunii domnești – prezbiterul Cosmas spune că de 5 ori pe zi – constituie o trăsătură importantă a slujbei lor10
DOCTRINELE BOGOMILEȘI PRACTICILE – CREDENTES ȘI PERFECTI – ERAU CREDENTES BOTEZAȚI?
Care era viața zilnică a acestor oameni și care erau relațiile lor unul cu altul și cu comunitățile în care trăiau? Răspunsul este mărturia dușmanilor lor – care putem fi siguri nu le este prea favorabilă.
Aveau numele de creștini – urmași ai lui Hristos11. Onorau ei numele mai mult decât membrii ortodocși ai bisericilor greacă și latină? Să vedem dovezile.
Toți scriitorii sunt de acord că membrii erau împărțiți în 2 clase: Perfecti, ori purii și Credentes, ori credincioșii. Perfecti nu erau numeroși. în 1240, când doctrina bogomilă era în toată Europa, un număr de credincioși, Credentes, erau 2.5 milioane, poate 3 milioane, atunci Reinero Sacconi, ori cum Hallam și alți scriitori englezi îl numesc, Regnier, inchizitorul, cel mai informat dușman al lor, care fusese membru al sectei, estima numărul Perfecti la 4000.[12] Aceștia erau liderii lor, bătrânii și femeile devotate. Ei mergeau în doi să învețe, ca cei 70 trimiși de Hristos. Trebuiau să stea celibatari și nu aveau proprietăți, pentru a se asigura de dedicarea lor. Ideea că ei vedea mariajul și proprietatea ca păcate mortale este o ficțiune a dușmanilor lor. Predarea proprietății de către Perfecti era văzută ca împlinirea poruncii lui Hristos pentru tânărul bogat (Mat. xix. 21): „Dacă vrei să fii desăvârşit” i-a zis Isus „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă.”. ei erau asceți, vegetarieni, mâncau pește, posteau perioade din an. Se recunoșteau prin semne particulare și erau sprijiniți de credincioși, Credentes. Aveau titlul de bătrâni și pe lângă datoria de predicatori sau pastori ai congregației și misiune, aveau puterea de a administra consolamentum, ori ritualul de inițiere în rândul Perfecti. Aceasta se făcea prin punerea mâinilor peste bătrâni, prin care ei credeau că DS coboară peste aceștia și deveneau misionari. Ritualul prin care bătrânii erau primiți în rândul Credentes nu sunt specificate de adversarii lor, dar e sigur că botezul prin imersiune – bisericile orientale nu aveau alt concept decât imersiunea – era cel principal. Iată motivele acestei concluzii: era un legământ în care se intra de către credincioși prin primirea consolamentum la apropierea morții, și sunt dovezi multe de celebrarea Cinei – fără semnificație mistică – în fiecare Zi a Domnului. Femeile erau admise în rândul Perfecti, dar erau celibatare și vegetariene, nu predicau, dar luau parte la închinarea publică. Cu 600 de ani înainte, înainte de orice suroritate analogă cu Surorile carității din biserica romană, aceste femei, diaconițele bisericilor bogomile aveau grijă de bolnavi, ajutau săracii, învățau tinerii în credință – stabileau primele școli duminicale – administrau cazuri extreme de consolamentum muribunzilor, învățau ignoranții, fetele tinere, bazele salvării. Ca frații din Perfecti, mergeau în cupluri. Credentes, ori credincioșii au fost 4 secole comercianții, agricultorii, nobilii și oficialii Bulgariei și Bosniei.
Chestiunea botezului membrilor bisericii bogomile sau pauliciene Credentes a fost aprig discutată de scriitorii ecleziastici. Credem că se administra pentru că:
1.repudiau universal botezul copiilor. Declarațiile adesea citate că Credentes cuprind pe cei cu credință personală în Hristos ca Salvator, care mărturisesc public, nu prin punerea mâinilor, ca la Perfecti, ori discipoli celibatari, ci era o consacrare personală la o lucrarea specifică. Această mărturie de credință este condiția participării la Cină.
2.omiterea mențiunii despre aceasta de către prezbiterul Cosmas, Zygabenus, și alții nu este un argument împotrivă, deoarece ei, ca ecleziastici ai bisericii grecești, recunoșteau botezul doar ca triplă imersiune a copilului, cu ungere, numirea după un sfânt și invocarea sfinților și a fecioarei. Toate acestea erau repudiate de creștini, deci natural declarau că nu practică botezul. Dar, per contra, Harmenopoulos, preot grec al sec. 12, declară expres că practicau unica imersiune, dar fără ungere, etc. a adulților, pe baza mărturiei de credință. nu îi atribuiau virtuți mântuitoare.
3.Reinero, inchizitorul care fusese unul din ei, spune: ei spun că un om este mai întâi botezat când este primit în comunitate și spun că botezul nu folosește copiilor, deoarece ei nu cred.
4.istoriile lui Jirecek și Hilferding fac numeroase aluzii la botezul persoanelor de rang înalt, ca banul Culin Tvartko III, regele Stephen Thomas, ducele de St. Sava, etc., care nu au trecurt de gradul de Credentes, dar care au fost botezați în credința bogomilă. În perioada marilor persecuții, porunca se administra secret, noaptea, dar nu era omisă sau înlocuită. Acest lucru este imposibil într-o biserică orientală13.
ORTODOXIA BISERICILOR GREACĂ ȘI ROMANĂ ERA TEOLOGICĂ MAI MULT DECÂT PRACTICĂ – CĂDEREA IMPERIULUI BULGAR
Era o perioadă în care se accentua foarte mult doctrina pe care o credea un om decât viața pe care o avea. Întrebarea care se punea nu era: este omul cast? Este sincer? Este cinstit? Își iubește aproapele ca pe sine? Are motive pure pentru faptele sale bune? Crede că fecioara este divină și merită închinarea? Se roagă la sfinți? are icoane cu sfinți și fecioara în casă și în biserică? Crede că sus a avut o natură sau două? O voință sau două? Crede că natura divină a lui Isus era similară sau identică cu a Tatălui? Există purgatoriu? Poate preotul să scoată din purgatoriu, prin slujba sa?
Bogomilii nu puteau și nu răspundeau la aceste întrebări de dogmă și erau denunțați ca fiind demoni și cine îi ucidea făcea un favor lui Dumnezeu. Unul din persecutorii lor a recunoscut că aveau vieți pure și caste, că erau cinstiți, buni cu vecini, etici și morali.
Dacă ortodocșii noștri ar fi jumătate ca ei, spune unul din dușmanii lor. Dar acestea nu erau importante , deoarece erau considerați eretici. Brațul persecuției era împotriva lor când regi sau împărați o permiteau. Sub domnia prinților nativi, Bogomilii din Bulgaria au suferit puțin. Țarii Bulgariei erau umani și miloși și deși biserica bulgară fondată de Cyrillus și Methodius, era o copie a celei bizantine, totuși alți țari pe lângă Samuel au părăsit ritualurile grecești pentru închinarea simplă și ferventă a bisericilor creștine.
După o existență independentă de peste 150 de ani, în care a fost în război continuu cu imperiul bizantin, și a dus teroarea adesea la porțile Constantinopolului, regatul bulgar a căzut la începutul sec. 11, înainte de Basilius II, împărat al dinastiei macedonene și a fost anexat la imperiul bizantin, ca provincie. De la anexarea sa, edictele de persecuție s-au dat împotriva nevinovaților bogomili, dar revoluțiile și contra revoluțiile următorilor 7o de ani din imperiul estic, timp în care 15 împărați au urcat pe tron, au lăsat puțin timp eforturilor active de a-i dărâma.
ÎMPĂRATUL ALEXIUS COMNENUS ȘI BOGOMILUL BASIL. – “ALEXIADA” PRINȚESEI ANNA COMNENA.
În A.D. 1081, Alexius Comnenus I.—nu primul din dinastia Comnenus, dar primul care a luat acest nume – s-a urcat pe tron și timp de 37 de ani a persecutat pe toți pe care îi vedea eretici, fără scrupule sau decență. Alexius avea o fată, prințesa Anna Comnena, care cu vanitate era la fel de crudă și rea ca tatăl ei. după moartea lui și înfrângerea conspirației ei de a prelua tronul, ea s-a întors spre literatură și a scris Alexiada, o istorie a domniei tatălui ei, care a fost păstrată, ca musca în chihlimbar, și ne dă o idee despre evenimentele vremii. Ea povestește și persecuțiile bogomililor.
Liderul sectei în acea vreme era venerabilul doctor Basil, care avea o viață pură și era elocvent în expunerea doctrinei și influent Bulgaria. Era un ascet, celibatar, fără proprietăți, trăia din medicină. Prințesa Anna povestește fără jenă cum tatăl ei a întins o cursă să momească pe Basil, invitându-l la masa imperială, pentru a-și expune doctrinele, ca și când dorește să îmbrățișeze vederile lor. A avut o discuție lungă cu el – la care ea a fost martoră – în care a extras de la el idei despre vederile lor și secretele sectei, apoi a descoperit scribul care luase notițe și a chemat soldații să îl pună pe oaspete în lanțuri.
Delicata prințesă nu găsește nici o vină în caracterul, viața, purtarea apostolului bogomililor, care a fost demn și curajos. Dar îi ridiculizează apariția personală – deși bogomilii aveau familii de rang înalt – și își toarnă veninul peste doctrinele și declarațiile lui pe care nu le-a înțeles prea bine. Ea spune: Basil însușii era un om înalt, cu o barbă rară, slab. Urmașii lui erau un amestec de manecheni și massaliani. Puțini știau doctrina lui Manes. Ea spune de părul nepieptănat, de originea de jos, de fețele lungi, de hainele călugărești, de rugăciunile spuse sub nas. Le denunță doctrinele explicate de Basil, ca fiind eretice și blasfemiatoare, deși nu le-a înțeles, dar cel mai șocant, el a numit bisericile sacre, demoni. Când s-a văzut înșelat de împărat, a declarat: că va fi salvat de la moarte de îngeri și demoni. Aceasta este poate o pervertire a pasajului (Fapte xxvii. 23, 24) unde Pavel în pericol spune: noaptea aceasta a stat lângă mine îngerul Domnului, pe care îl slujesc și mi-a spus: nu te teme Pavel, trebuie să ajungi înaintea cezarului, sau pasajul din psalmi, citat de Domnul: el va da îngerilor porunca să te grijească, și te vor purta pe mâini, ca să nu îți lovești piciorul de vreo piatră, sau pilda bogatului și a lui Lazăr, în care Domnul ne spune că Lazăr a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.
MARTIRIUL LUI BASIL. – BISERICILE BOGOMILE ÎMPUTERNICITE DE PAULICIENII ARMENI, SUB ÎMPĂRATUL JOHN ZIMISCES.
Ni se aduce înainte una din marile scene din istoria martirilor credinței. acest om bătrân cu barba lungă și părul alb, trădat de un complot imperial ticălos, realizând că martirajul îi este soarta, nu reproșează nimic persecutorului său, ci privește cu credință spre cer și declară că va fi dus acasă de îngerii lui Dumnezeu.
Ne vedem obligați să privim cu silă la paginile prințesei care ne povestește: aș vrea să spun mai multe despre această erezie blestemată, dar modestia mă oprește, cum frumosul Sappho spune undeva, deși sunt istoric, sunt femeie și copilul lui Alexius. Satisfăcându-și vanitatea, descrie apoi detaliat arderea pe rug a gloriosului martir și a fraților capturați de Alexius, liderul ierarhic grec. Nu vom descrie cititorilor detaliat și cu așa bucurie ca ea pregătirile holocaustului din hipodrom—trosnetul focului, topirea corpurilor umane, slăbite de post, dar puternice în credința în Salvatorul15.
Poate o femeie de rang și cultă – care se numește creștină – să se bucure de tortura unui martir?
Bogomilii bulgari au fost mai dualiști în doctrine decât cei din Bosnia, Serbia și Herțegovina. Sunt motive să credem că ei aveau ceea ce vechii teologi numeau teoria fantasmagorică a întrupării lui Hristos – trupul Lui pe pământ a fost o fantasmă, nu o realitate. Aceasta se datora mai multor cauze. Bogomilii, paulicienii sau creștinii din Bulgaria au fost înmulțiți de migrația și transplantări din Armenia și Caucaz, unde doctrina celor 2 principii a avut o formă aproape aliată cu cea a lui Zendavesta. La finele sec. 10, împăratul John Zimisces a adus mulți armeni din țara nativă și i-a plantat în Roumelia și Tracia16. Disprețul lor față de slujitorii altarelor bisericii grecești i-a determinat să păstreze cu tenacitate doctrinele părinților lor în sec. 12 numai părți ale scripturii fuseseră traduse în armeană sau bulgară, iar persecuțiile din partea bisericii grecești i-a determinat să nu se încreadă în greci, chiar dacă vorbeau limba scripturii existente. Copiile manuscrisului Bibliei în armeană și bulgară erau puține și la închinare erau înlocuite adesea de evanghelia lui Ioan.
PURITATEA VIEȚII BOGOMILILOR – DOCTRINELE ȘI PRACTICA LOR – ASCETICISMUL LOR.
Este remarcabil, în ciuda erorilor de care au fost acuzați, că credința lor creștină și practica erau sănătoase. Numele de creștin nu era importat pentru ei: era o reverență față de Dumnezeu și o adorare pentru El ca Tatăl Sursei binelui, o încredere supusă în Isus Fiul lui Dumnezeu – ființă divină care a făcut ispășire pentru păcatele lor, unicul prin care salvarea este posibilă – și DS, Mângâietorul, care învață, conduce pe calea adevărului. Nu se rugau la îngeri sau sfinți, la fecioară, ci doar la Isus – pentru putere și călăuzire, veghere, putere în ispite, aveau vieți sfinte, se supuneau poruncilor lui Dumnezeu, păstrau ziua Domnului, cele 10 porunci, pe scurt: teologia lor poate nu era corectă în unele puncte, dar creștinismul lor era fără pată, erau epistole ale lui Hristos, citite de toți oamenii.
Am văzut dogmele bisericilor greacă și latină pe care ei le negau, prezbiterul Cosmas—preot grec de la finele sec. 10, dușman al lor – ne oferă alte informații despre ne-închinarea lor la fecioară, că nu se rugau la sfinți, la icoane. Că nu foloseau crucifixuri, cruci, clopote, tămâie, haine preoțești, nimic ceremonios și pompos. Nu credeau în transsubstanțiere și consubstanțiere, negau semnificația mistică a Cinei. Ei spuneau că Cina este o amintire a morții Salvatorului. Nu admiteau ideea de purgatoriu ci credeau că cei ce mor în Hristos intră în odihnă – o stare binecuvântată, nu fericirea pe care o vor obține numai după înviere. Denunțau preoții păcătoșiși demnitarii bisericii care aveau vieți impure și ne-sfinte în contrast cu bătrânii asceți lepădați de sine. Aveau o puternică tendință spre ascetism, așa cum sunt adesea cei persecutați, spre vegetarianism și pește, spre lipsa proprietăților. Bătrânii lor nu aveau case, soții, copii. În cazuri ca cel al lui Basil, se susțineau financiar prin muncă, alteori, misionarii erau susținuți de frați, credincioșii care nu intraseră în starea de Perfecti. Viața aceasta ascetică și de abstinență era diferită de postul, auto-flagelarea, expunerea la intemperii, izolarea sau viața în deșert a călugărilor ordinelor stricte din bisericile romană și greacă. Femeile devotate care intrau în această viață de lepădare de sine erau susținute de contribuțiile credincioșilor. Erau puține – una-două la 1000 de credincioși – și nu aveau nevoi multe. Nu era o sărăcire aici, nu era privită nici ca milostenie, nici de către cei care dădeau, nici de către cei care primeau.[17]
SPIRITUL MISIONAR ȘI LUCRAREA BĂTRÂNILOR ȘI A PERFECTI – ABSENȚA TOTALĂ A IERARHIEI.
Spiritul de propagandă – sau spiritul misionar – era activ la ei. Misionarilor bulgari li se datorează răspândirea bisericii Romei mai mult decât bosniacilor. Albigensii – numiți astfel de la provincia unde au apărut prima dată – și Patarenii – după numele unei suburbii a Milanului – erau descendenții spirituali ai bogomililor bulgari și primele roade ale zelului lor misionar. Alte lucrări misionare au avut loc în Croatia, Wallachia, Moldavia, și în provinciile cunoscute acum ca sudul Rusiei în Europa. În multe cazuri, congregația stabilită de ei s-a afiliat ulterior la cele stabilite de bogomilii bosniaci. Ei nu aveau ierarhii organizate. Când se înmulțeau, bătrânul cel mai respectat în provincie numea 12 apostoli sau mesageri, care plecau doi câte doi, egali ca drepturi și privilegii cu bătrânul, și dacă era necesar mai chema alți 70. Aceștia erau dintre Perfecti, dar între credincioși erau adesea cei care se devotau plini de zel religios muncii creștine. La final, majoritatea primeau punerea mâinilor, care îi introducea în corpul oficial.18
Această organizație simplă era luată de la cea civilă a triburilor slavone. Patriarhul, care era tatăl și domnitorul caselor, devenea – odată ce influența sa creștea, voluntar selectat de egalii săi – zupan, ori bătrân al unei comunități și un zupan, prin alegerea celorlalți zupani, devenea mare zupan al tribului sau al provinciei, cu șansa de a fi numit ban, prinț sau țar, ceea ce însemna rege. Dar la bogomili nu era nimic analog cu latinul arhiepiscop sau papă sau cu grecescul arhimandrit, patriarh sau metropolitan. În sec. 13, când în vestul Europei erau 13 provincii de credincioși, cu originea la bogomilii din Bosnia și Bulgaria, cu milioane de credincioși, toți afiliați cu frații din acele țări, deși bătrânul șef bosniac poate fi privit ca un înțelept între ei, el nu avea o autoritatea ecleziastică mai mare decât cel mai tânăr bătrân din provincia cea mai îndepărtată.19
BISERICILE BOGOMILE DIN BOSNIA ȘI HERȚEGOVINA. – DOCTRINELE LOR ERAU MAI SCRIPTURALE DECÂT CELE ALE BISERICILOR BULGARE – BOSNIA CA BANAT ȘI REGAT
Să privim acum spre Bosnia și Herțegovina, sau cum erau numite atunci: principatul Chelm. Introducerea doctrinelor bogomile nu a avut parte aici până la începutul sec. 10 și a prins rădăcini adânci până la finele sec. 11. Atunci toată țara o cunoștea, dar nu erau persecutați. biserica ortodoxă din Bosnia a fost mai mult slavonă decât greacă. A pornit de la lucrarea lui Cyrillus și Methodius, și deși accepta în general dogmele bisericii grecești și decorațiunile arhitecturale minunate, scriptura, psaltirea și ritualul erau în slavonă, nu în greacă20. Nu a manifestat până în sec. 12 spiritul de persecuție al bisericilor greacă și romană. Recunoștea papa ca și cap al bisericii preferând ca manifestare și dogme biserica estică, deși nu simpatiza domnitorii sau poporul bizantin.
Bosnianii sau bosniacii au ales în moda slavonă zupani dintre patriarhii comunităților sau al grupelor de sate și marele zupan, pe care din sec. 10 l-au numit ban – prinț sau mare duce – dintre zupanii sau șefii comunelor. Erau practic independenți, recunoșteau în cazuri grave de război pe banul Croației și pe marele zupan al Serviei și ulterior pe regele Ungariei, ca suverani și îi urmau în luptă. Dar pe timp de pace, această suveranitate nu conta. Din sec. 10 au fost recunoscuți ca supuși ai împăratului bizantin. Dacă generalii lui reușeau să supună domnitorul sub care au mers la luptă ultima dată, ei transferau supunerea altui domnitor, care nu era supus, inaccesibil trupelor bizantine
În 1138, Bela II, rege al Ungariei a încercat sub această suveranitate nominală să atace patarenii – un nume dat de papă bogomililor – în țara dintre Cetina și Narenta.[21] Aceste nume de locuri și districte indică că regiunea era în Herțegovina și Montenegro, nu în Bosnia. Expediția nu a realizat nimic. Papa era ocupat cu alte războaie și cruciade împotriva ereziilor și regele ungar – numele lui real Coloman, deși a domnit sub numele de Bela II ori Geiza II, Bela ori Geiza fiind nume regale în Ungaria din acea vreme – a fost curând angajat într-un război cu Manuel I, un puternic împărat bizantin și în acest război lung, regele ungar a fost ajutat de fiul lui natural, Boric, care fusese ales ban de Bosnia.
ISTORIA BOSNIACĂ CONTINUATĂ – BUNUL BAN CULIN.
La moartea lui Boric, în 1168, fiul lui, bunul ban Culin, cum a fost cunoscut în istorie, a devenit ban al Bosniei. Domnia lui a durat peste 36 de ani – ani de pace, liniște și prosperitate pentru țară. Recentul război cu împăratul bizantin și preferința pentru regii ungari decât ritualurile latine, au înclinat pe Bela III -care era pe tronul Ungariei – și vasalul lui, banul Culin, să recunoască papalitatea. Următorii 12 ani, de la urcarea pe tronul Bosniei a lui Culin, papa Alexander III a fost prea ocupat cu războaiele vremii împotriva ereziei, iar Culin – considerat la început credincios Romei – a căzut în erezia bogomililor, și cu soția și sora sa, care era văduva contelui de Chelm (Herțegovina), s-au botezat și au devenit Credentes, ori credincioși.[22] Papa Alexander III a creat presiune când a aflat de părăsirea credinței, asupra banului, prin suveranul lui, regele Ungariei, încât acesta s-a lepădat de doctrinele bogomile, venind personal la Roma, cu lepădarea, A.D. 1181.
*Culin se căsătorise cu o soră a lui Stephen Nimanja, Ban de Serbia, cu opinii bogomile notorii înainte de căsătorie23.
Fie ă corupția Romei l-a dezgustat, sau convingerile soției l-au influențat, dar în câțiva ani banul Culin a fost raportat papei Inocențiu III ca recăzând în erorile anterioare și a infectat 10000 de supuși cu erezia sa24, în 1199. Anul următor s-a raportat că Daniel, episcopul catolic de Bosnia, s-a alăturat bogomililor sau Patarenes, apoi că catedrala romano catolică și palatul episcopal de la Crescevo au fost distruse de eretici. Ani de zile după aceea nu a mai fost nici un episcop romano catolic în Bosnia.[25]
Papa era furios. A apelat la regele Ungariei ca să pedepsească vasalul eretic. Dar Culin era prea puternic ca să se teamă de armatele ungare. Regele ungar era conștient de puterea acestuia ca să se aventureze să-l oblige la ceva. Astfel, Europa de vest a ajuns să fie devastată de De Montfort în cruciada sa împotriva ereticilor, banatul Bosniei și-a permis să ofere un azil sigur aderenților la bogomilism care erau persecutați în Europa.
CREȘTEREA BISERICILOR BOGOMILE SUB CULIN – ZELUL LOR MISONAR ȘI SUCCESUL
Ultima 100 de ani de la finele lui A. D. 1220 bogomilii din Bosnia au fost activi în lucrarea misionară. Erau afiliați într-un anumit grad fraților lor din Bulgaria, deși și-au modificat vederile cu privire la principiile despre bine și rău și nu susțineau teoria fantasmagorică a întrupării, ci s-au conformat vederilor ortodoxe prezente despre natura umană a lui Hristos și acceptau VT în întregime. Deși teologia lor era elastică și cu vederi oarecum diferite, creștinismul lor era pur, simplu, stern. Albigensii și unii cathari fuseseră convertiții misionarilor bulgari, dar congregațiile waldensiene, credincioșii din câmpiile Lombardiei și sudul Franței, catharii din Spania, primii reformatori Bohemia, “Ketzers” din Rinul de jos, Publicani (o corupție a paulicienilor) din Flandra și Anglia, erau toți discipoli ai bătrânilor bogomili sau djedi din Bosnia. Reinero Sacconi—ori Regnier, cum e numit de istoricii englezi – un apostat italian din sec. 13 la început care a fost credentes bogomil s-a lepădat și s-a unit cu biserica romano-catolică, a devenit inchizitor, spune că biserica catharilor, cum îi numea el, aveau 13 episcopate – dar ei nu recunoșteau numele de episcop – cel din Bosnia sau slavonia fiind cel mai important. Acestea erau răspândite în toate țările Europei și se întindeau de la Marea Neagră la Atlantic și de la Mediterana la Baltica neîntrerupt.[26][27] Au intrat în Anglia și au apărut la Oxford în 1160. Henry II., pe tronul englez atunci, a chemat un conciliu și a dat un decret ca Publicani să fie însemnați cu fierul roșu pe frunte , biciuiți public, alungați din oraș, nimeni să nu îi ajute cu hrană sau adăpost. Istoricul spune că săracii de ei au fost omorâți.
AUTORITĂȚILE DE LA CARE AM LUAT ACEASTĂ POVESTIRE – COROBORAREA CU MARTORII
Acestea nu sunt generalizări, confuzii de secte distincte, sau conferirea unei origini comune pe care ei nu o cunosc, cum au pretins unii istorici ecleziastici, ci fapte autentice, dovezile fiind confirmate de martori.
Scriitorii ecleziastici Gieseler, Neander, Mosheim, și Schmidt au adunat fapte ca Gibbon în Declinul și căderea Romei și Hallam în Starea Europei în evulmediu, dar A. J. Evans, în monografia recentă despre istoria Bosniei a studiat exhaustiv subiectul, șui a adus dovezi concluzive despre derivarea acestor primi protestanți de la o sursă comună, care este bogomilii din Bosnia și Bulgaria. Jirecek, un scriitor recent Bohemian despre Bosnia și Bulgaria și Hilferding, un istoric rus despre Serbia și Bulgaria, unde include și Bosnia, ambii aduc dovezi ale afilierii bogomililor cu waldensii, Bohemianii și Moravianii și cu oamenii săraci din Lyons,” Vaudois, Henricianii și așa numiții eretici din Toulouse, Patarenii din Dalmatia și Italia, Petrobrussianii, Bulgares ori Bougres, și catharii din Spania. Matthew Paris, Roger de Hoveden, și Ralph de Coggeshale, cronicari renumiți britanici,[28] mărturisesc despre prezența lor în număr mare în Toulouse, Provence, Filander, și în Anglia și că în ultimele două țări erau numiți Publicani ori Poplicani,, o corupere a paulicienilor. Toți acești scriitori au văzut originea lor direct la Bosnia; și Matthew Paris și Ralph de Coggeshale, crezând interpretarea greșită a unor inchizitori romani, spun că Albigensii, Waldensii și alți eretici din Franța, Spania, Italia aveau un papă al lor care locuia în Bosnia, au creat un vicar (apostolic?) în Toulouse numit Bartholomew, și acești eretici consultau anual pe papa bosniac cu privire la chestiuni dificile de credință și doctrină. Djedul bosniac sau bătrânul șef avea prioritate din cauza vârstei, experienței și cunoașterii profunde a doctrinei și a trimis probabil unii misionari bătrâni bosniaci la Toulouse; dar nu avea autoritate ecleziastică sau ierarhie și disprețuia spiritul bogomililor și al sectelor afiliate din vest. O examinare critică și atentă a istoriei ecleziaste și civile a perioadei din Anglia, Franța și Germania oferă dovezi coroborative cu privire la originea sectelor bosniace și identitatea doctrinelor lor. Persecuțiile din partea papilor ale Waldensilor, Catharilorsts, etc., din vestul Europei în sec. 12 și 13 sunt mărturisite de papi, anume că mulți Waldenses, Patarenes, Publicans, etc., s-au refugiat în Bosnia, la frați, care atunci era protejată de bunul ban Culin.[29]*
*Ralph de Coggeshale detaliază doctrinele Publicani din Flanders și Anglia și le stabilește complet identitatea cu bogomilii. Ei aveau 2 principii – binele și răul – respingeau purgatoriul, rugăciunile pentru morți, invocarea sfinților, botezul copiilor, icoanele, crucifixele, acceptau NT, evanghelile și epistolele canonice – aici nu era informat – foloseau limba comună la închinare și rugăciune, bătrânii și perfecții erau vegetarieni și condamnau mariajul. El relatează fără jenă o istorie spusă de Gervase de Tilbury, funcționar al arhiepiscopului de Rheims, subsecvent scriitor istoric. El relatează cum a eșuat în a seduce o fată de la țară frumoasă, dar i-a perceput erezia, a acuzat-o la inchiziție că Publicani, și s-a bucurat s-o vadă murind în agonie pe rug. Chiar călugărul Ralph nu se poate abține de la a adăuga că fata a murit fără să țipe, ca un martir ilustru al lui Hristos. A fost un curaj eroic și o credință care au adus așa un encomium de la un ălugăr narator.
ERA PERSECUȚIEI – CRUCIADELE ÎMPOTRIVA BOGOMILLOR – ARHIEPISCOPUL DE COLOCZ
Ne întoarcem la bogomilii din Bosnia după moartea bunului ban Culin, în 1205, când regele Ungariei, dorind să pacifice pe papa Innocent III a ales pe Zibisclav, un slavon, dar romano catolic strict, ca ban de Bosnia. Dar viețile pure, onestitatea, integritatea bogomililor a fost prea mult pentru acest ban romano catolic, care s-a convertit. A fost pace în Bosnia până în 1216, când blândul papă Honorius III s-a urcat pe tronul papal cu convingerea că bogomilii eretici pot fi convinși de erezia lor cu argumente și a trimis pe subdiaconul Aconcius în Bosnia să-i convertească. Dar argumentele subdiaconului s-au dovedit a fi ne-eficace: erezia a crescut, ca potopul lui Noe. La nord, nord vest, în Croatia, Dalmatia, Istria, Carniola, și Sclavonia, care fuseseră Romano Catolice, convertiții se multiplicau zilnic, devenind acasă putere dominantă.
Arhiepiscopul de Colocz, din Ungaria a fost apărătorul credinței romane. Înarmat cu autoritate de la papă și de la regele ungar, a intrat în Bosnia în 1222 cu catolicii ungari și a folosit sabia eficient și a preluat Bosnia, Ussora, și Soy. Banul Zibisclav a fost obligat să renunțe la erori, și a căzut umil la picioarele papei Gregory IX, a primit o îmbrățișare, pentru care a devenit dedicat cu bunuri, pământuri, tot ce avea. Era 1233.
În această supunere nu se includeau subiecții banului. Persecuția de 11 ani nu i-a speriat. Aceasta l-a subjugat pe ban dar ei au ales alte locuri de închinare și au numit mai mulți djeds, ori bătrâni, pentru misiune și local. Provence a fost curățită de erezii, waldensii au fost alungați la Piedmont. S-a proclamat o nouă cruciadă și Coloman, Ban de Sclavonia și frate al regelui Ungariei a condus-o. În 1238 a intrat în Bosnia cu o armată mare să extermine ereticii. Trădătorul Zibisclav nu a protestat. Coloman a curățit regatul până la Chelm, în sud vest de Herțegovina de azi. Nici un trubadur nu a cântat, nici u istoric nu a redat atrocitățile exterminării: mii au fost martirizați, sufletele lor sub altar așteaptă răzbunarea lui Dumnezeu. Papa Gregory IX., în 1240, a felicitat pe Coloman pentru ștergerea ereziei și restaurarea purității catolice. Dar la moartea sa în 1241, a descoperit că felicitările sunt premature.
Invazia tartară din 1241, a slăbit puterea Ungariei și a distrus pe Coloman și baza lui Zibisclav, ambii căzând înaintea lui Khan Ugadai, care a eliberat bogomilii de persecuție pentru o vreme.[30]
MAI MULTE CRUCIADE – OSTLITATEA PAPEI INNOCENT IV. – MĂSURI MAI BLÂNDE DAR NU EFICIENTE
În 1246, papa Innocent IV a văzut necesitatea unei a treia cruciade în Bosnia, și a încredințat-o arhiepiscopului de Colocz. Om învățat în arta războiului, regele Bela IV l-a ajutat. A măcelărit mulți eretici, a aruncat mii în închisoare, a convins papa că scaunul romano catolic din Bosnia a fost transferat de la dioceza arhiepiscopală Spalato la cea din Colocz. Dar victoria a fost scurtă. Un episcop a fost pus în Bosnia după prima cruciadă în 1240, și și-a păstrat autoritatea episcopală, nu fără dificultate până în 1256. Bogomilii creșteau și suveranitatea ungară nu mai avea putere în Bosnia.
Papii Alexander IV., Urban IV., și Clement IV., mai luminați și mai politici ca predecesorii lor, au abandonat metoda convertirii bogomililor prin foc și sabie și au recurs la convingere. Călugări Dominicani și Franciscani au fost stabiliți Bosnia între 1257 – 1260, și argumentele au luat locul violenței. Nu era un episcop Romano Catolic în Bosnia încă, și nici convingerea nu a fost mai eficientă ca sabia.
Nu s-a înregistrat nicăieri că bogomilii s-au ridicat împotriva persecutorilor lor sau că au obținut puterea, că au vrut să persecute și ei sau să se răzbune. Au urmat exemplul lui Hristos, care când era blestemat, nu blestema, ci suferea cu răbdare.
STABILIREA INCHIZIȚIEI ÎN BOSNIA – SCRISOAREA PAPEI IOAN XXII – MĂRTURII ANTERIOARE DESPRE PURITATEA BOGOMILILOR
În 1275, Bosnia a trecut sub conducerea regelui Serbiei, Stephen Dragutin, și a succesorului lui, Milutin Urosh II. Ultimul favoriza biserica romană și în și în 1291 a permis la 2 frați Franciscani să stabilească inchiziția în Bosnia. Dar la început dinții acestei tociți. 60 de ani, bisericile bogomile au avut liniște și umblau în teamă de Domnul și se înmulțeau.
Apoi, mâna persecutorului s-a ridicat împotriva lor cu violență. ungarii au recâștigat în Bosnia, și autoritatea romană a fost restabilită. În iunie 1325, papa Ioan XXII a scris 2 scrisori către Charles, regele Ungariei și către Stephen Kotromanovic, Ban de Bosnia. Scrisoarea există încă și este datată din Avignon. Traducerea literală este:
Iubitului nostru fiu și nobil Stephen, prinț de Bosnia: știind că ești un fiu credincios al bisericii, te însărcinăm să extermini ereticii de pe domeniile tale și să ajuți pe Fabian, inchizitorul nostru, deoarece mulți eretici din toate părțile au venit în Bosnia, ca să aducă erorile lor obscene și să locuiască în siguranță. Acești oameni veninoși, cu minți corupte, arată o simplitate exterioară și folosesc numele de creștini, dar au vorbirea alunecoasă, umilă, dar în secret ucid și sunt lupi în haine de oi, ca să înșele oile lui Hristos31.
Sunt periculoși, distrug lupii blânzi și timizi ai inchiziției.
Nu era prima dată când bogomilii erau acuzați de ipocrizie. Cu 3 secole înainte, prezbiterul Cosmas a spus: când oamenii le văd comportamentul, îi cred sinceri și îi consultă în legătură cu sufletele lor. Dar ei, ca niște lupi, înghit mielul și plini de umilință se portă ca și când ei știu ce este în cer. Euthymius, scribul lui Alexius Comnenus, care a furnizat dovezile pentru arderea pe rug a bătrânului bulgar, spune despre ei: ei spun celor care le ascultă doctrinele, să respecte poruncile evangheliei, să iubească. Dar ei otrăvesc și duc la pierzare.
Acești preoți confirmă puritatea bogomililor
MAI MULTE PERSECUȚII – O AMÂNARE A FURIEI EI SUB ȚARUL SÂRB STEPHEN DUSHAN. – DOMNIA DINASTIEI TVART-KO
Apelul la regele Ungariei și la banul din Bosnia au avut efect. Edictele de persecuție au pornit în 1330; inchizitorul și-a aplicat artele satanice și din nou crinii de pe câmp, bătrânii au fost călcați în picioare. Lideri, bătrâni, credincioși au fost arși sau alungați și ororile vechilor cruciade s-au repetat. Dar zelul inchizitorului Fabian cu ajutor regal nu a diminuat numărul lor.
În 1337, papa Benedict XII care a urmat lui Ioan Persecutorul a descoperit că Bosnia era mai eretică decât oricând și a pornit a patra cruciadă împotriva bogomililor din Bosnia, chemând în ajutor banii statelor adiacente și pe regele Ungariei, dar puterea ungară slăbea și puternicul țar sârb Stephen Dushan, reducea banatele adiacente prin supunere. Banul Stephen Kotromanovic le-a schimbat cu viclenie scopurile.
În 1340 țarul Dushan conducea Bosnia, ce este acum Herzegovina, Croatia, Rascia, Sclavonia, Ruthenia, Dalmatia, și o parte din Ungaria. Dushan nu simpatiza biserica romană, dar lăsa lucrurile cum erau. Călugării făceau eforturi să convertească bogomilii, pretinzând miracole, iar inchizitorul ardea și judeca pe toți.
Domnia sârbă a luat sfârșit în 1355, la moartea lui Dushan, și banul Stephen Kotromanovic, în următorii 3 ani a depus eforturi să câștige ca vasali unele state care după moartea lui Dushan s-au rupt de suveranitatea Serbiei. A condus Chelm și banatele Rascia și Zeuta (Montenegro de azi).
În 1358, Stephen Tvart-ko, nepot al lui Luis cel mare de Ungaria a ajuns pe tronul banatului și cu tact a adăugat ca vasali pe prinții de Chelm și Zeuta, Banul de Dalmatia, Zupanii de Canal și Tribunja. În 1376 a obținut de la unchiul său Luis permisiunea de a asuma titlul de rege de Bosnia. Aspira la onoruri mai mari. Spera să unească sub domnia lui statele slavone din Balcani și să fie țar peste un imperiu puternic. Linia reginei sale și a lui era legată de familii domnitoare din statele vecine și era moștenitorul legitim al multor familii. A domnit 33 de ani, și a inclus sub sceptrul lui un mare teritoriu. Administrația lui s-a distins prin înțelepciune și toleranță. nu era teolog și alterna personal între greci și romano catolici, dar toleranța sa cu privire la bogomili a fost constantă, persistentă, și generoasă. Ei au fost liberi de persecuții în timpul domniei lui, deși călugării franciscani se plângeau la papa Urban V. în 1369 că el proteja patarenes, și papa a încercat în van să ridice dușmanii lui împotriva lui, scriind regelui Ungariei, unchiul lui, că Tvart-ko, urmează pașii părinților lui și apără ereticii32. Speranțele unui imperiu extins au fost zdrobite de lupta fatală de la Kossovo, din 1389, și a murit în 1391.
Toleranța bogomililor a continuat în timpul scurtei domnii a lui Tvart-ko II. (1391-1396), și a crescut în timpul lungii domnii (1396-1443) a succesorului lui, Tvart-ko III, supranumit Dreptul, care adera la credința bogomilă. 85 de ani papii nu avut putere acolo. Deși domnia lui Tvart-ko III a fost tulburată o vreme de tulburări civile și au fost 1-2-3 prinți care au mărturisit că sunt regi de Bosnia, nu a fost slab ca să se teamă de aliații Romei.[33]
REFORMA DIN BOHEMIA ȘI UNGARIA, O MIȘCARE BOGOMILĂ – ÎNNOIREA PERSECUȚIEI SUB REGII STEPHEN THOMAS ȘI STEPHEN TOMASEVIC. – POBRATIMTSVO.
În această perioadă, bogomilii trimiteau ajutor și încurajare prin misionari fraților din Bohemia și Ungaria și reforma lui John Huss și Jerome de Praga a fost o mișcare bogomilă. Liderii lor erau oameni culți și Pius II în 1462 a trimis oameni învățați în Bosnia să le distrugă ereziile.[34]
Dar moartea lui Tvart-ko III a dus schimbare. Succesorul lui, Stephen Thomas, era fiul nelegitim al unui rival al lui Tvart-ko și a fost dus pe tron de bogomili, de care aparținea. Dar avea un temperament slab și când legatul papal Thomasini a amenințat cu respingerea tronului, s-a lepădat de credință și a romano catolic, a promis împăcarea rivalilor. S-a botezat la romano catolici în 1444. Un vasal al său, Stephen Cosaccia, Duce de St. Sava, era strict Romano Catolic, și a refuzat alianța cu el dacă nu se leapădă de credință. imediat ce Stephen Thomas, regele bosnian a permis persecuția bogomililor, ducele de St. Sava (Herzegovina de azi) s-a alăturat bogomililor.
În 1446, Stephen Thomas a văzut că poporul lui este împotriva lui, ca regele englez John, a adunat magnații și liderii bogomili la Coinica, și le-a dat privilegii mari, inclusiv tolerarea bogomililor, dar natura lui slabă l-a făcut să falsifice jurământul și să-i predea inchiziției. În 1450 Bogomilii, obosiți și dezgustați de trădarea lui și de cruzimea inchiziției au cerut protecția turcilor și au forțat regele să cumpere pacea prin plata unui tribut mare. În 1457 el a apelat la lumea creștină să-l ajute împotriva infidelilor, dar făcuse deja alianța cu sultanul turc de frățietate, cunoscută slavonilor ca Pobratimtsvo.* aceste schimbări constante și tergiversări au alienat pe prietenii săi și asasinarea lui pe câmpia Bielaj în 1459 de către fratele vitreg și fiul ilegitim, Stephen Tomasevic, a cauzat puțină durere
*Probratimtsvo era un rit secret, performat cu ceremonie și amestecul sângelui a două părți, după care deveneau frați de jurământ și de încredere deplină. Încălcarea era considerată o crimă oribilă.
Patricidul a uzurpat tronul și a fost un om mai de bază decât tatăl său. Susținea că e romano catolic și cerea ajutorul papei Pius II (AEneas Sylvius), pe baza dorinței sale de a începe imediat extirparea ereziei bogomile. În primul an al domniei a întors armele trupelor împotriva bogomililor și în câteva luni a ucis sau alungat 40000. În 1463 a apelat la papă din cauza apropierii turcilor, pe baza continuării persecuțiile bogomililor, iar poporul era aprins împotriva lui.
Prospectul unui aflux de vânători romano catolici nu era plăcut, și văzând că regele lor nu îi ajută, oamenii s-au întors spre sultanul turc și au negociat cu el. S-a făcut un acord care în schimbul alianței lor, le garanta libertatea personală, toleranța religioasă, libertatea de taxe, protecția proprietății și alte privilegii.
UVERTURI PENTRU SULTAN. – PREDAREA BOSNIEI LUI MOHAMMED II. CU STIPULAȚII – TRĂDAREA LUI – DISTRUGEREA ȘI ROBIREA BOGOMILILOR DIN BOSNIA, DUCATUL DE HERȚEGOVINA.
Sultanul a trecut Dwina în iunie 1463, și pe data de 15 fortăreața Bobovac, cea mai puternică din Bosnia, cel mai vechi scaun al banilor bosniaci i s-a predat, guvernatorul ei fiind bogomil. Regele trădător a fugit la Jaycze, altă fortăreață puternică, dar la apropierea turcilor a scăpat la Clissa, unde după 40 de zile de asediu, s-a predat cu condiția să-i fie cruțată viața, dând comorile de un milion de ducați. În 8 zile, 70 de orașe puternice comandate de bogomili și-au deschis porțile pentru ofițerii sultanului.
Dar Mohammed II era un prinț trădător. L-a folosit Stephen Tomasevic, luând în posesie orașele care nu se predaseră, apoi l-a ucis prin torturi barbare pe Bielaj, unde își omorâse tatăl. Nu avem lacrimi pentru aceasta dar soarta bosniacilor și a bogomililor a făcut ca secole de-a rândul numele acestui sultan să fie asociat cu infam și perfid. Cei mai eminenți nobili bosniaci care nu au scăpat în Dalmatia, au fost duși în Asia; 30000 de tineri bosniaci, fii de familii bune au fost făcuți cadeți în armatele musulmane, între Janissaries, ca să fie convertiți, 200000 de locuitori, inclusiv cei frumoși și tineri au fost vânduți ca sclavi cetățile au fost jefuite, pământul a intrat în dezolare.
Lovitura nu a căzut peste Herțegovina, deoarece locuitorii ei au stat lângă ducele Stephen Cosaccia, care a protejat bogomilii, cea mai mare parte a poporului. Au luptat brav și au alungat turcii, dar au plătit tribut. După 20 de ani, sub domnia fiilor lui Cosaccia, armatele turce au invadat ducatul și au repetat scenele din Bosnia, din 1463.
Rezultatele cuceririi au fost dezastruoase pentru Bosnia și aproape au anihilat bogomilii. Tinerii nobili au ajuns pe mâna Janissarilor, au ajuns mahomedani, au moștenit vechile domenii, și azi în Bosnia este o mare populație, peste 400000 de slavoni prin naștere, dar mahomedani ca religie. Acest fapt a complicat mult chestiunea religioasă.
BOGOMILII NU AU FOST TOTAL DISTRUȘI – INFLUENȚA LOR ASUPRA SOCIETĂȚII, LITERATURII ȘI PROGRESULUI ÎN EVUL MEDIU – CONCLUZIE
Cât despre bogomili, puțini din adulți au trecut la mahomedanism. Din 200000 de sclavi, o mare parte au trecut, dar cei rămași fără soțiiși copii puteau face prea puțin ca să-și păstreze credința. romano catolicii sunt și azi slabi acolo și sunt majoritatea italieni și austrieci imigranți, din statele adiacente.
Bogomilismul nu a murit. În sec. 16, 17, 18 găsim urme de bogomili, uneori persecutați. Gardiner și Blunt, enciclopediști ecleziaști spun că ani de zile au avut biserici lângă Philippopolis. În insurecția din 1875 între refugiații care au fugit de cruzimea turcă în provinciile adiacente erau mulți. W. J. Stillman, consul la Ragusa, a spus că erau 2000 dintre ei acolo, majoritatea din Popovo și vecinătate și a aflat că mai sunt mulți în valea Narenta și lângă Crescevo.
Mackenzie Wallace, în lucrarea despre Rusia (Am. ed., New York, 1877, pp. 293-305), vorbește despre Molokani și Stundisti, două secte protestante cu aceleași vederi, găsite de el în Rusia de sud și centrală, pe care i-a studiat cu grijă și imparțialitate.
Povestirea lui Wallace arată că sectele sud ruse sunt descendenții spirituali legitimi ai bogomililor. Wallace, care simpatizează cu prezbiterienii lui Kirk de Scoția, spune că a fost atras de Molokani (Hepworth Dixon spune că numele înseamnă cei ce beau lapte) deoarece a descoperit că doctrinele lor seamănă cu prezbiterianismul scoțian. După interviuri cu liderii lor a confirmat acest lucru (erau calviniști deși nu auziseră de calvin), dar erau și diferențe: prezbiterienii au un crez și o organizație ecleziastică și doctrinele lor sunt definite prin polemici și discuții publice. Molokani, susțin că scrierile sfinte luate spiritual, nu literal sunt unica regulă de credință și comportament. Ca organizație ecleziastă, ei au de model biserica apostolică din NT și resping alte autorități. nu au ierarhii sau clerici plătiți, au frați cu vieți exemplare, aleg un bătrân dintre ei și 2 asistenți – oameni cunoscuți pentru viața lor exemplară – pentru a veghea viața morală a turmei. Duminicile au adunări în case private – nu au voie să zidească biserici – și stau 2-3 ore cântând psalmi, rugându-se, citind scripturile, conversând prietenește pe teme religioase.
Wallace declară că ei cunosc scripturile bine. Unii știu întreg NT pe de rost și cunosc VT. Ei sunt slavi și bibliile lor, ca cele bogomile, sunt în slavonă. El spune: nu am întâlnit niciodată oameni mai dornici de adevăr decât acești țărani simpli și needucați.
Există la Molokani un sistem de supraveghere morală. Dacă un membru este vinovat de beție sau nu este un creștin bun, este mustrat de bătrân în privat sau înaintea congregației. Dacă nu are efect, este exclus pentru o perioadă. În cazuri extreme este expulzat dacă un membru nu are bani, ceilalți îl ajută. Sistemul de control mutual și asistență îi distinge de populația din jur prin sobrietate și prosperitate. Ei sunt oameni tăcuți, decenți, sobri. Doctrinele lor sunt cele ale bisericilor evanghelice protestante, dar nu au crez, doar Biblia, de aceea Wallace crede că este loc pentru diversitate teologică, deși nu a văzut-o. Un om blând m-a asigurat că doctrina lor este o formă modificată de manechism, dar nu cred în opinia lui, că am văzut că nu știe nimic de manechism, numai numele. Opinia prevalentă necontroversată este că sunt rămășița bisericii primare creștine. Sunt persecutați de biserica greacă și de guvern. Sunt loiali împăratului dar eforturile patriarhului și ale guvernului să-i convertească la vederile ortodoxe au eșuat. Wallace estimează că sunt sute de mii.
Stundiștii, pe care îi știm baptiști, sunt o sectă mai recentă, dar au practici și doctrine ca Molokani.
De la finele războiului între Rusia și Turcia avem dovezi că 400 de ani de musulmani nu au alungat din inimile urmașilor bogomililor credința părinților lor. Unii scriitori au spus că mahomedanii slavoni nu se opuneau creștinismului și A. J. Evans, care a mers în Bosnia în 1877 și 1878, scrie în scrisorile ilirice: un lider activ între beg, nobilii mahomedani slavoni, a răspuns la întrebarea dacă va imita pe unii asociați care se botezau prin episcopul Strossmeyer (Austriac Romano Catolic) și preoții lui: nu încă, dar la vremea potrivită, o voi face dar în alt stil. Voi chema tovarășii și ne vom întoarce la credința strămoșilor noștri, ca unul. Vom alege să fim protestanți cum sunteți voi englezi, dar ne vom alătura bisericii sârbe. Nu vom fi latini niciodată. Dacă intrăm într-o biserică romană, ce vom înțelege? Familia mea nu a uitat că ei aveau credința voastră odată și au ajuns musulmani forțat. În castelul meu este un seif secret unde țin cărțile creștine vechi și vasele pe care ei le aveau înainte de turci. Tata s-a uitat la ele o dată, apoi le-a închis și a spus: lasă-i, nu e rândul lor încă. Câte seifuri secrete sunt în Bosnia:
Deși formată sub cizma turcă, doctrina martirilor credinței a supraviețuit și a pătruns în vest și a influențat viața religioasă, cea socială și literatura secolelor următoare.
Poetul italian Dante Alighieri, era parte a sectei Patarenes, unul din numele date bogomililor din Italia, și poate ulterior a aderat la credința romană, dar primele credințe doctrinare sunt manifestate în Cerul și Iadul din Divina Commedia. Aceleași vederi au posedat mintea lui John Milton după 200 de ani, care cu Paradisul pierdut care în ce privește teologia și demonologia este scris de un bogomil djed, ori bătrân. Milton a stat câțiva ani în Italia, în legătură cu waldensii, reprezentanții bogomililor în Italia și Piedmont, și ca secretar de stat al lui Cromwell, a intervenit pentru ei. scriitorii puritani de mai târziu, Baxter, Howe, Alleine, și alții dau dovezi de sursele de unde vin doctrinele lor și învățătura. Chiar dacă nu existau dovezi ale afilierii cu puritanii vechi și noi, ale bogomililor, doctrina unui diavol personal, susținută azi de bisericile puritane este suficientă pentru a o demonstra.
Reforma Luther, Melancthon, Calvin, și Zwinglius, deși a absorbit numere considerabile de bogomili sau catharisti în sudul și centrul Europei, a fost o retrogradare pentru ei. Protestantismul lor era mai pur decât al reformatorilor, nu se plecaseră înaintea lui Baal, nu se aliaseră cu papa roman sau cu patriarhul grec, nu acceptaseră doctrine eronate ale bisericilor acestora corupte, nici pe pedobaptiști sau transsubstanțierea bisericii Romei, sau consubstanțierea bisericii grecești și luterane. Erau creștini puri și simpli.
Nu este minunat că Waldensii din Italia și Piedmont au păstrat poziția independentă, sau că în Anglia – unde reforma originală era deficientă ca detaliu și unde erau mulți descendenți Publicani din sec. 12 și 13 – ar fi trebuit să fie o revoltă față de reforma parțială, în forma acelui puritanism care stabilea un protestantism mai pur acolo, și care a fost baza instituțiilor libere în țara noastră.35
Linia spiritual pe care o avem, scurtă și imperfectă, de-a lungul remilor, din sec. 10 până azi, este una de care orice Protestant adevărat poate fi mândru. Nu au temple minunate, catedrale sau slujbe atractive, nici un istoric nu a descris cu patos martirajele miilor care nu s-au lepădat de credință, nimeni nu a cântat victoria în timp ce flăcările îl înconjura – totuși au aprobarea Celui care are valoare mai mult decât aplauzele oamenilor. El îi protejează pe cei care au suferit de dragul Lui: binecuvântați sunt cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.
În sec. 15 și 16 mărturia adevărului avea un nume: evangheliștii.
O LITURGHIE A PAULICIENILOR DIN TOULOUSE DIN SECOLUL 16 (PROBABIL)
A fost o surpriză pentru toți care studiază istoria 4362 Bosniei și Bulgariei, că bogomilii, care timp de secole au fost puternici și numeroși acolo și în vestul Europei, au lăsat urme așa de slabe în literatură. Nu din lipsă de cultură sau învățătură, este sigur, deoarece cel puțin în două ocazii, papii au dat bule care cereau ca oamenii cei mai învățați ai universităților din Italia și Franța să fie trimiși în Bulgaria și Bosnia pentru a vorbi cu bătrânii bogomililor despre ereziile lor. Acești învățați romano catolici nu au reușit să convingă pe nimeni. Un pasaj de la Evans, Illyrian Letters, explică lipsa literaturii bogomile – a fost ascunsă la invazia turcă și va fi găsită curând.
Între timp, s-a descoperit un singur document, pe lângă evangheliile bogomile, un Codex din 14O4, care a păstrat formele primitive de limbaj, care le ilustrează doctrinele și practicile. Manuscrisul nu are o dată certă, este o parte în limba romană și o parte în provensală, a fost descoperit în Franța în 1851, și acum este în Palaisdes Arts la Lyons. A fost publicat de Cunitz în Jena în 1852.* este mai degrabă o carte de liturghie și de forme, decât o mărturie de credință șio dacă este originală, este din ultima perioadă a istoriei lor, și aparține ramurii franceze și italiene, nu bosniace a bogomililor. Lucrarea nu este completă. Începe cu o scurtă liturghie, în care rugăciunea domnească și doxologia sunt în romană și primele 17 versete din ev. Ioan în latină. Restul lucrării este în provensală și conține un act de mărturie, apoi un act de primire în rândul credentes sau al credincioșilor, apoi un act de primire în rândul perfecti, apoi direcțiuni speciale pentru credincioși și în al cincilea rând conține un act de consolare în caz de boală. Mărturia este făcută numai lui Dumnezeu și se încheie cu rugăciunea: o Doamne sfânt și bun, toate lucrurile care ni se întâmplă în gândire și simțuri, ți le dăm Ție, Doamne sfânt, și toate păcatele multe le punem la mila lui Dumnezeu, în rugăciune și evanghelie, căci multe sunt păcatele noastre. O Doamne, judecă și condamnă viciile cărnii. Nu avea milă cu carnea născută în corupție, dar ai milă cu spiritul prizonier și dă-ne zile, ore, posturi, predici cum este obiceiul bun la creștini, ca să nu fim judecați sau condamnați în ziua judecății.
Actul de primire în rândul credentes era analog cu mâna părtășiei din bisericile moderne și contrar criticilor germani, presupunea botezul. Se dădea o copie a rugăciunii domnești. Iată o formă așa cum este ea în manuscris:
Dacă un credincios este în abstinență și creștinii sunt de acord să-l primească, să se spele toți pe mâni. Apoi unul din oamenii buni, care vine după bătrân, să se plece de 3 ori înaintea bătrânului, să pregătească o masă, apoi să se plece iar de 3 ori, să pună un ștergar pe masă, apoi iar 3 plecăciuni, apoi să pună o carte pe ștergar, apoi să rostească binecuvântarea Benedicite, parcite nobis. Apoi credinciosul să salute și să ia cartea din mâna bătrânului. Bătrânul să-i predice din mărturii (texte). Dacă numele credinciosului este Petru, trebuie să spună: domnule Petru, trebuie să înțelegi că atunci când ești înaintea bisericii lui Dumnezeu, ești înaintea Tatălui, a Fiului și a DS. Biserica se numește adunare și acolo unde sunt creștinii adevărați, acolo este Tatăl, Fiul și DS.
Formula Consolamentum—numită de ei și de alți cathariști, botezul spiritului: Isus Hristos spune în Faptele apostolilor 1:5 că Ioan boteza cu apă, dar noi vom fi botezați cu DS. Acest botez sfânt, cu punerea mâinilor a fost porunca lui Isus, spun Luca și Marcu: vor pune mâinile pe bolnavi și se vor vindeca. Anania a botezat pe Pavel, când s-a convertit, apoi, Pavel și Barnaba au folosit-o în multe locuri. Petru și Ioan au făcut la fel. Botezul sfânt prin care este dat DS, a venit în biserică de la apostoli, până acum, de la bons hommes la bons hommes, și va fi așa până la sfârșitul veacului.
Nu dăm multă importanță manuscrisului. Este probabil un manual cu forme scrise de unii bătrâni sau bons hommes dintre albigensii din Toulouse sau catharii de acolo sau poate Vaudois, în sec. 15 sau 16, dar dovezile sunt concludente că aceste forme porneau de la bogomili. Ei și vechii cathari repudiau practica de a vorbi a apostolilor și acest lucru li s-a reproșat de către dușmanii lor. Ei spuneau că rugăciunile, imnurile, totul trebuie să fie în limbajul comun. Evanghelia este în latină, psalmul la care se face referire are titlu latin, rugăciunea Domnului și doxologia sunt în romană. Ideea de succesiune apostolică și de reverență față de bătrâni este străină practicilor bogomililor bulgari sau bosniaci. Aceste îndepărtări de la credința veche face probabilă ideea că congregația pentru care acest manuscris a fost scris era compusă din convertiți de la romanism, care păstraseră unele forme vechi și doctrine.
Extrasele din document date mai jos sunt din articolul despre cathari din McClintock și Strong, Cyclopaedia of Biblical, Theological, and Ecclesiastical Literature, vol. ii. pp. 155-157.
ERAU BISERICILE PAULICIENE ȘI BOGOMILE, BAPTISTE?
În ultimii 2 ani, un ziar baptist de mare tiraj a afirmat că nu sunt dovezi care să justifice existența bisericilor baptiste între sec. 4 și 11-12. Autorul nu neagă, deși nu afirmă că în acea perioadă au fost oameni cu vederi baptiste.
Oamenii mari nu sunt mereu înțelepți sau infailibili. Când această afirmație a fost făcută, erau dovezi în acea perioadă că s-au menținut biserici baptiste pure, cu mulți membrii, poate mai mari ca azi.
Iată caracteristicile bisericilor baptiste:
Poate unii vor spune, toți știu cum sunt baptiștii, cred în imersiune. Este adevărat, dar la fel cred și biserica greacă, mormonii, campbelitii, discipolii, creștinii, baptiștii cu voința liberă, etc
O examinare critică a istoriei și doctrinelor bisericilor baptiste din Europa și America arată particularități pozitive și negative:
1.ei iau Cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Biblie, ca unică regulă de credință și practică.
2.ei văd credința în Isus ca Dumnezeu întrupat, care a suferit și a murit pe cruce, a înviat pentru justificarea lor, s-a înălțat la cer ca Mijlocitor, ca unică salvare, legată de pocăință și regenerare.
3.refuză să se lege de un crez sau mărturie de credință sau doctrină care nu are cuvintele scripturii.
4.ritualul de inițiere a membrilor este imersiunea credinciosului în apă pe baza credinței lui. Aceasta nu salvează, ci este un act de supunere față de Hristos.
5.repudiază botezul copiilor, ca nebiblic, unicul botez recunoscut este cel al adulților, pe baza credinței lor. Ei văd botezul copiilor ca o ipocrizie și introducerea neconvertiților în biserică.
6.ei văd cina ca un memorial, nu mistic, numai al credincioșilor. Repudiază ideile mistice ale bisericilor reformate, consubstanțialitatea și trans-substanțialitatea
7.nu se închină la fecioară, sfinți, îngeri, icoane, nu practică izolarea, călugărirea, meritele prin fapte bune.
8.ei cred în necesitatea unei vieți pure și sfinte, nu pentru a obține cerul sau altceva, ci ca recunoștință pentru Salvator.
9.cred în libertatea de conștiință și închinare. Nu au persecutat pe nimeni niciodată.
10.au fost oameni simpli – la îmbrăcăminte, case de închinare sau limbaj. Bisericile lor nu au turnuri, cruci, altare, lumânări sau statuete. Nici murale cu Salvatorul, apostolii sau sfinții. Nici clopote sau arhitectură uimitoare
11.nu au ierarhii, episcopi, arhi episcopi, diaconi, arhidiaconi, preoți, ordine monacale. Pastorii lor, învățătorii sau bătrânii sunt egali și sunt aleși și ordinați de biserică.
Nimeni care cunoaște vederile noastre nu pune la îndoială dreptul unei astfel de bserici la părtășie.
Poate cineva arăta un punct în care paulicienii sau bogomilii nu au ajuns ca bisericile de azi?
s-au spus multe despre erorile doctrinare ale paulicienilor, au fost confundați cu manechenii, novatienii și alte secte cu doctrine repudiate de ei. istoricii vechi bisericești care ne-au descris exagerat ereziile lor, erau preoți sau călugări ai bisericii grecești. Numai de la ei avem informații cu privire la doctrinele acestor protestanți. Ei aveau motive să interpreteze greșit timp de 10 secole au numit paulicienii și bogomilii manecheni și le-au atribuit doctrina dualistă pe care poate primii paulicieni o aveau, dar modificată. Le-au atribuit teoria misiunii fantasmagorice a lui Hristos pe pământ, care nu există dincolo de sec. 6-7. Poate sunt probabile acuzațiile în absența dovezilor contrare, dar certitudinea a dispărut înaintea luminii Cuvântului lui Dumnezeu. Aceste vederi susținute o vreme, nu au fost o piedică pentru credința salvatoare în Hristos și trăirea unei vieți pure și sfinte, recunoscută și de adversarii lor nu i-a împiedicat nici să lucreze la convertirea lumii.
Într-o vreme când sabia era arma convertirii și doctrinele bisericii intrau forțat pe gâtul oamenilor, paulicienii din Armenia trimiteau misionari, doi câte doi, neînarmați, doar cu Cuvântul lui Dumnezeu la sălbaticii bulgari, să-i ducă la Hristos. Secole înainte ca bisericile greacă și romană să se gândească la devotamentul femeilor sfinte pentru îngrijirea bolnavilor, grija săracilor, instruirea copiilor, femeile pauliciene și bogomile le făceau.
Cu lumină puțină la începutul istoriei lor, cu părți mici ale scripturii, au căzut în erori teoretice cu privire la principiile binelui și răului, cu imaginația orientală vie au speculat posibilitatea misiunii Domnului pe pământ, dar nu sunt mai grave decât beneficiile convertirii păgânilor. Dacă punem în balanță credința lor simplă în Hristos, repudierea Mariolatriei, invocării sfinților, icoanelor, și viețile lor sfinte, propagarea adevărului, de ce să ne întoarcem de la ei ca de la eretici care nu merită numele de creștin?
Bisericile greacă și romană, cu persecuțiile lor violente care se lăudau cu ortodoxia, erau mai eretice ca doctrină și practică decât paulicienii. Aveau bisericile pline de idoli, chipuri sculpturi, picturi cu fecioara, sfinți, împărați care ar face să roșească pe oricine, crucifixe, moaște, purtarea împăraților și a împărăteselor, liderii bisericii infami și cruzi, criminalitatea mai mare ca la păgânii din Roma. Corupția, simonia, hoția. Aceste lucruri erau aprobate fără musrare de istoricii vremii, în timp ce denunțau pe sfinții și purii paulicieni. Ulterior, biserica romană a depășit-o pe cea greacă la infamie, cruzimea persecuțiilor bogomililor, coruperea papilor, preoților, călugărilor, episcopilor, călugărițelor.
Când cărțile sacre ascunse, manuscrisele, vasele păstrate în camere secrete în Bosnia și Herțegovina timp de 400 de ani, mai mult de către descendenții nobililor bogomili, vor fi aduse la lumină, vom afla detalii despre vederile doctrinare ale bisericilor bogomile, dar nimic care săi discrediteze, viața sfântă, Cuvântul le-a asigurat doctrina.
Cine face așa, cunoaște doctrina.
Curajul și fermitatea în apărarea credinței, îndurarea persecuțiilor erau caracteristici ale paulicienilor, apoi ale bogomililor. Evans, cel mai imparțial scriitor, estimează că între sec. 8 și 15, aproape un milion de protestanți au pierit prin martirizare Bulgaria, Bosnia, și Herțegovina. Dar în sec. 9, când împărăteasa greacă Theodora a încercat exterminarea lor, ei nu au fost lași și și-au apărat casele, familiile, credința și au alungat persecutorii cu vigoare înapoi în palatele lor din Constantinopol.
Apoi a urmat actul stabilirii statului liber Teprice – act ce demonstrează dezvoltarea unui principiu mintal fundamental – unde fiecare cetățean avea libertatea de închinare. În jurul lor era persecuție, ei văzuseră sute de mii de frați uciși prin Theodora, dar au făcut o pauză pentru a fonda un stat unde persecuția nu este cunoscută.
Acest stat a durat 150 de ani, și deși era prea devreme pentru ideea de permanență, a făcut oamenii să simtăc pe cine eliberează Hristos, este liber.
Libertatea de opinie de acolo nu era apatie sau indiferență. statul Teprice a fost centrul misiunii, de unde doi câte doi, susținuți de frații de acasă, plecau misionari în Bulgaria, Bosnia, Serbia, predicând cuvântul, iar păgânii se converteau în număr mare, încât dușmanii lor, le-au dat și numele de bulgari pe lângă paulicieni, apoi numele de bougres, prin care au fost cunoscuți timp de secole.
Mulți misionari au migrat în Bulgaria și Teprice s-a depopulat și a căzut în mâinile Saracenilor. Ulterior, când bogomilii conduceau Bosnia, timp de 40, 60, 100 de ani nu se răzbunau pe persecutori, ci apărau libertatea de opinie.
Bogomilii din Bosnia, Herțegovina și Serbia, în sec. 11 și următoarele au scăpat de doctrinele eronate ale vechilor paulicieni și erau mai limpezi ca baptiștii de azi, după mărturiile adversarilor lornu au pierdut porecla de manecheni, dar au fost numiți și Patarenes, Bougres, Ketzers, Publicani, uneori Ariani, marcă generală a celor ce cred în crezul athanasian, că Hristos este egal cu Tatăl.
Dacă afilierea lor cu reformatorii cei mai puri înainte de reformă nu era demonstrată, am fi anticipat-o din misiunea lor, dar bisericile bogomile din Bosnia sunt originea, prin lucrări misionare, a Waldenslor, Vaudois, oamenii sărac din Lyons, Catharists, Ketzers, Publicani, Bohemians, și Hussites; și în sec. 13-14 aveau legături anuale aceste biserici cu bisericile mamă din Bosnia. Eventual erau diferențe de doctrină, care au ajuns în bisericile vestice, manuscrisul găsit la Lyons în 1851, care conține o formă de închinare nu mai veche de sec. 15, care indică plecarea de la credința veche. Nu botezau copiii. Poate foloseau stropirea în locul imersiunii, dar este improbabil.
Bisericile creștine de pe Continent care nu au avut părtășie cu Roma poate au admis stropirea în locul imersiunii, dar este improbabil.
Bogomilii și paulicienii și bisericile afiliate lor din vestul Europei, refuzau să fie numiți reformatori sau Protestanți, dacă se implică că au fost inițial secederi din biserica greacă sau romană. Ei spuneau că nu au avut legătură cu acele biserici corupte, care nu pot fi reformate în biserici ale lui Hristos. Această opoziție curajoasă a trezit mânia acelor biserici și persecutarea bogomililor. De aceea în istorie, nici o biserica afiliată cu bogomilii din Bosnia au avut o existență searată după reformă.
Aceasta este poziția bisericilor baptiste. Nu au ieșit de la Roma, nu au aparținut ei. simpatizează cu ce este bun în reformă și cu bisericile care nu s-au depărtat de Luther ori Calvin ori Zwinglius ca origine, dar acele biserici au membrii copii și ierarhie și urme ale aderării la Roma. Roba albă a mărturiei lor are pete. Bisericile baptiste au liia spirituală de la miriade de martiri cu robe albe care nu au s-au pătat prin contactul cu Roma, până în zilele apostolilor și recunosc ca bătrâni pe Pvel și Petru, Ioan, Ștefan, Filip, Barnaba, Sila, Timotei, Tit și unicul preot este Marele Preot din cer, Păstorul și episcopul sufletelor.
Anglia putea împărtăși cu noi aceasta dacă nu își vindea dreptul de naștere prin adoptarea erorilor botezului copiilor.
1(C. II.). The denial of their practice of water-baptism, etc.—Harmenopoulos, un călugăr bizantin din sec. 10 spune: (citat de Evans) bogomilii practicau ritul (pe care trebuie să-l fi primit de la paulicieni) dar nu îl atribuiau vreunei virtuți de perfectare (teleioun). Expresia arată că ritul se administra tuturor credincioșilor (Credentes), distinct de botezul spiritual sau consolamentum (descris deja) care era administrat doar celor admiși în rândurile Perfecti ori perfecților, peste care acest botez spiritual se presupunea că extinde o virtute perfectă. Este general admis că vechea biserică armeană, din care au ieșit paulicienii, nu practica tripla imersiune, ca grecii, ci unica imersiune și ungerea de trei ori. Ulterior, până azi, ei scufundă copilul în fontă o dată, apoi toarnă apă pe capul lui cu mâna de 3 ori, apoi adaugă ungerea și alte ceremonii. Nu am găsit o copie a istoriei Harmenopoulos în biblioteci.
Iată mărturia lui Alanus de Insulis, despre A. D. 1200, citat în Note 3, C. viii.
2(C. II.). Jirecek, Geschichte der Bulgaren, pp. 180, 181 Prezbiterul Cosmas (preot grec din sec. 10), în Slovo na Eretiki, citat de Hilferding; Serben und Bulgaren (German translation, vol. i. p. 120).
3(C. II.). Hilferding, în lucrarea de mai sus, citează pe Cosmas cu o descriere a două secte pauliciene, în care reiese că prima păstra doctrinele dualiste mai puțin decât a doua. Ultima, despre ale cărei doctrine am vorbit, este mai numeroasă. Hilferding identifică prima cu o sectă bulgară “Biserica din Dregovisce,” care a dispărut și a doua cu “Biserica din Bulgaria,” care sunt strămoșii spirituali ai albigensilor. Inchizitorul italian Reinero Sacconi, din sec. 13 le menționează pe pe lista sa de 13 biserici sau națiuni cathare. Hilferding, Serben und Bulgaren (German translation, vol. i. pp. 122-128 and ff.).
4(C. III.). pentru actul lui Constantine V. vezi Gibbon, Rome (Bohn’s ed., Vol. vi. p. 245).
5(C. IV.). Gibbon, Rome (Bohn’s ed., vol. vi. p. 242). Gibbon citează din Petrus Siculus (pp. 579-764) și Cedrenus (pp. 541-545).
6(C. IV.). Gibbon, Rome (Bohn’s ed., vol. vi. p. 243); Arthur J. Evans, Historical View of Bosnia (p. 30); Petrus Siculus, Historia Manichaeorum. Petrus Siculus a fost timp de 9 luni în A. D. 870 legatal împăratului bizantin la Tephrice, negociind schimbul de prizonieri și a scris Istoria acolo, care a fost adresată noului arhiepiscop al bulgarilor. Vezi Petrus Siculus în Maxima Bibliotheca Patrum (vol. xvi.). Petrus Siculus, Historia Manichaeorum (pp. 754-764, ediția despre Jesuitul Raderus, Ingoldstadt, 1604, in 4to).
7(C. IV.). Tephrice (Gr. Tefrich), acum Divrigni, este în Asia Minor, la 140 de mile sud est de Trebizond și 170de mile de Erzeroum. Este situat pe o câmpie la 3116 de picioare deasupra mării. Locuitorii săi de azi sunt feroce și sălbaticii Koords.
8(C. V.). derivarea termenului Bogomil sau Bogomile dată de Epiphanius, scriitor bizantin, citat Sam. Andreae, Disquisitio de Bogomilis.
9(C. V.). scriitori slavoni recenți, citați de A. J. Evans în Historical Review of Bosnia (p. 31, note).
10VII.). imaginea cu închinarea bogomilă este din traducerea germană a lui Hilferding, Serben und Bulgaren (vol. i. pp. 118 and ff.). el citează The Sunodic of the Czar Boris, scrisă în 1210; the Armenian Chronicle of Acogh’ig; Slovo na Eretiki a lui Cosmas, despre 990; Panoplia lui Euthymius Zygabenus scribul sau secretarul împăratului Alexius Comnenus, 1097 (Gieseler’s edition, Gottingen, 1852), și Harmenopoulos, călugărul grec din sec. 10
11Racki, citat de Jirecek, Geschichte der Bulgaren (pp. , 177 and ff.); alți scriitori sud slavoni sau bizantini, citați de Jirecek; Panoplia of Euthymius Zyaabenus, tradusă de Gieseler (Gottingen, 1852), Neander, Church History (Marsh’s ed. vol. iv. pp 552 and ff.); Gieseler, De Bogomilis Commentatio, etc., etc, Sir Henry Spelman (Conciliae vol. ii. p. 59) și Nubrigiensis (book ii. c. 13), citate de Jeremy Collier în Ecclesiastical History of Great Britain (Lathbury’s ed., London, 1852, vol. ii. pp. 247, 248), ambii spun că publiacnii cu originea la waldensi și albigensii din Croatia și Dalmatia, că refuzau orice nume decât cel de creștin, și aveau aceleași vederi ca bogomilii.
12(C. VIII.). Perfecti și Credentes, sunt menționați de toți scriitorii despre bogomili și sectele cu care erau afiliați și era una din multele dovezi ale identificării lor cu albigensii, Patarenes, Vaudois, Catharists, Ketzers, Publicans, Waldenses etc., etc., care existau în aceste secte. Jirecek și Hilferding vorbesc despre bogomili și riaturile de inițiere la perfecti, citând scriitori bizantini și slavoni, coroborat cu Regnier ori Reinero, Petrus Monachus, călugăr Cistercian, care a scris istoria cruciadei împotriva albigensilor, de Alanus de Insulis, al cărui tratat împotriva ereticilor scris în A. D. 1200, a fost publicat de Masson la Lyons, în 1612, și de Beausobre, Histore du Manichaeisme (vol. ii. pp. 762-877). În Provence Perfecti se numeau Bons Hommes, în Bosnia și Bulgaria, în slavonă Krstjani dobri Bosniani, ori Sursiteli, aleșii.
Regnier, ori Reinero, în A. D. 1250, este autoritatea cea mai bună cu privire la numărul de Perfecti, fcăci a fost Credentes, la Patarenes, bogomilii din Italia și se spune că era Dalmatian prin naștere
13(C.viii.,) Credentes, se botezau, de Alanus de Insulis, scriitor francez A. D. 1200, tratatul lui împotriva ereticilor a fost publicat de Masson de Lyons în 1612 Ile citat de Hallam, evul mediu (vol. iii. pp. 359, 360, note. Am. edition, 1864). Alanus, vorbește de albigenși, identificați cu bogomilii, unii spuneau că copiii nu păcătuiesc și nu au nevoie de botez, alții că nu pot fi salvați fără credință. nu respingeau sacramentele. Accentuau punerea mâinilor. Jeremy Collier, în Ecclesiastical History of Great Britain (vol. ii. pp. 338, 339, ed. of 1852), vorbește de albigensii din Toulouse, A. D. 1178, de doctrinele lor găsite într-o scrisoare a lui Earl de Toulouse către Cistercian, înregistrată de Gervase de Canterbury. Este o scrisoare plină de pasiune și violență. el declară că sacramentul botezului și sf. euharistie sunt detestate de ei… Roger de Hoveden, spune Collier că are o poveste diferită. Spune că ei refuzau botezul copiilor, nu jurau, nu acceptau și ironizau ierarhia și aveau ca unică autoritate NT.
Hoveden nu spune nimic despre respingerea lor a sacramentelor botezului și euharisitei. Obiecția lui este că nu jurau.
Ideea este că copiii nu trebuie botezați deoarece nu au credință, mărturia personală de credință era necesară pentru botez, botezul spiritual, consolamentum era botezul cu DS, dar celor credincioși, care vroiau să devină perfecți.
Bisericile orientale practicau doar imersiunea, fapt confirmat de scriitori: Neander, Apostelgeschichte (History of Apostolic Church), (i. p. 276); Knapp, Vorlesungen uber die Christliche Glaubenslehre (ii. p. 453); Hofling, I.c. (i. pp. 46 and ff.); Schaff, History of Apostolic Church (pp. 568-570); Conybeare and Howson, Life of St. Paul (i. p. 471); G. A. Jacob, D. D., Ecclesiastical Polity of New Testament (Am. ed. pp. 258-279); F. A. Farrar, Life of Christ (vol. i. pp. 114 and ff.); A. Geikie, Life and Words of Christ (vol. i. p. 577, note); Dean Stanley, Eastern, Church (Eng. ed., p. 34); Philip Smith, Student’s Ecclesiastical History (p. 172).
14(C. IX.). din sec. 6 până în 15 mărturia aceasta există și se aplică la Patarenes, Catharists, Paulicians, Bogomils, Albigenses, and Waldenses. Chiar Petrus Siculus ale recunoaște puritatea vieților și în 660 admite că Simeon, un preot grec trimis să ucidă un lider, s-a convertit și ca Pavel a devenit misionar și martir al doctrinei lor. Ei nu credeau în doctrinele lui Manes, deci au fost eronat numiți Manichaeans: și după recapitularea a 6 erezii din care un dualism modificat – și credința că trupul lui Hristos a fost ceresc – a recunoscut că erau zeloși și studiau scripturile. Gibbon (martor imparțial) spune despre paulicieni că dușmanii lor au mărturisit despre închinarea simplă și standardul înalt, despre cele 2 clase – cea de aspiranți și cea de practicanți. (Gibbon, Rome, Bohn’s ed., vol. vi. p. 249.) Cosmas secretarul împăratului Alexius Comnenus, mărturisește cu dezgust despre puritatea vieților lor.
La Nobla Leyczon, peom Provencal cu origine Waldensian, până în A. D. 1200, conțime următoarea strofă:
”Que sel Re troba alcun bon que vollia amar Dio e temer Jeshu Xrist,
Que non vollia mandire, ni jura, ni mentir,
Ni avoutrar, ni aucire, ni penre de l’autruy,
Ni venjar se de li sio ennemie
Illi dison quel es Vaudes e degne do murir.”
Cine găsește un om bun, care nu e adulter, nu fură, este martor al lui Isus Hristos, nu înjură, nu face rău, nu se răzbună, oamenii vor spune că este Vaudois, și trebuie ucis – Hallam, Middle Ages (vol. iii. p. 363, note); Am. ed, do.; Literature of Europe (vol. i. p. 50, note, Am. ed.).
15(C. XI.). Alexiadus al prințesei Anna Comnena este o bârfă difuză, în moda scriitorilor vremii. Laudă pe tatăl ei, detaliază martiriul lui Basil. Alexiada a fost tradusă în franceză și a fost adnotată de Ducange, . despre Basil scrie la liber xv. 486-494 ediția lui Ducange despre Alexiad. Gibbon, Decline and Fall (vol. vi. p. 247, and note, Bohn’s ed.), afirmă că Basil a fost singura victimă arsă atunci, dar Alexius la scurt timp a persecutat bogomilii și prințesa se laudă cu aceasta.
16 (C. XI.). colonia de paulicieni armeni, spune Zonaras, (vol. ii. liber 17, p. 209), citat de Gibbon, că are mulți membrii, mai mulți decât oricine a ieșit din dealurile Chalybian ( Mount Haemus. Data migrației lor este A. D. 970. Anna Commena spune despre ei în Alexiad (liber xiv. p. 450 et ff.).
Paulicienii armeni erau probabil dualiști, poate susțineau teoria trupului ceresc al lui Isus. Poate erau secte conectate cu Gnosticii și Manichaeans din Armenia și Asia Minor cu aceste vederi, dar dovada că paulicienii susțineau aceste vederi este dată numai de dușmanii lor, care 5-6 secole au scris numai rușine.
Afirmația că erau manecheni a fost propagată 6 secole. În sec. 15, regeleg Stephen Thomas din Bosnia, a folosit ideea la maxim, spune Hallam, care a studiat secta exhaustiv, cu excepția lui Evans, care admite probabilitatea cu excepția waldensilor și o parte din cathari. Identitatea waldensilor și a catharilor cu a bogomililor face afirmația despre manecheni să fie fatală. Paulicienii armeni formau biserica din Dregovisce, menționată de Hilferding în cap. i. part i. despre Serben und Bulgaren, că erau mai dualiști și aveau erori pe care creștinii din Bulgaria nu le au. Albigensii anterior acestei date erau copii spirituali ai bisericii din Dregovisce.
Jirecek și Evans notează o sursă a credinței dualiste acestor credincioși bulgari. Paulicienii armeni au fost plantați în Epirus și Thrace, iar bulgarii—Bulgares—o rasă mixtă, jumătate Tartar și jumătate Aryan, erau păgâni, plini de idei dualiste când i-au găsit paulicienii. Se rugau la dumnezeul negru și la cel alb. Jirecek spune: “Es war fur Bogomil keine schwere aufgabe, das unlangst erst dem Heidenthume entruckte volk fur eine Glaubenslehre zu gewinnen, welche, gleich dem alten slawischen Mythus von den Bosi und Besi, lehrtdass es zweierlei hohere Wesen gebe, namlich einen guten und einen losen Gott.” (Geschichte der Bulgaren, p.175. vezi Evans’ Historical Review of Bosnia, pp. 41, 42.) cine cunoaște misiunea la păgâni, știe cum noii convertiți aplică tot ce este nou la credințele lor vechi. În țările budiste, misionarii romano catolici au întâlnit preoți, ordine monastice și instrucțiuni budiste.
Studiul scripturii tradusă în slavonă, italiană, germană, engleză i-a făcut să abandoneze doctrinele dualiste.
Petrus (or Robertus) Monachus, un călugăr Cistercian a scris despre cruciadele împotriva albigensilor în sec. 13, despre care spune că aveau (Citat ill Hallam, Middle Ages, Am. ed., vol. iii. pp. 359, 360), mulți dar nu toți, 2 principii sau ființe – una bună și una rea pentru lucrurile vizibile. Repudiau pasajele din VT citate în NT. Afirmația că respingeau VT deoarece credeau în lucrarea spiritelor rele este reiterată de scriitorii greci și romano catolici de la Petrus Siculus în sec. 9, Monachus și Alanus în sec. 13, până la Matthew Paris, Roger do Hoveden, Ralph de Coggeshale, și Gervase de Canterbury; dar avem dovezi conclusive că nu este adevărat. Euthymius Zygabenus, secretarul lui Alexius Comnenus dușman al bogomililor apune în Panoplia (citat de Evans, Historical Review, ete., 1). 36) că bogomilii acceptau 7 cărți sfinte: 1. Psalmii; 2. Cei 16 profeți, 3, 4, 5, și 6; Evangheliile ; 7. Faptele apostolilor, epistolele și apocalipsa. Unii scriitori ui-au acuzat de respingerea epistolelor lui Petruși apocalipsa, dar nu sunt dovezi. NT bogomil era ad literam identic cu slavonul NT al lui Methodius. Jirecek spune 1). 177 dovezi conclusive.
17(C. XII.). sumarul vieții și închinării bogomililor este confirmat de Cosmas în Slovo na Eretiki, Euthymius Zygabenus în Panoplia, Anna Comnena în lib xv. Alexiad, și de autoritățile slavone adunate de Jirecek și Hilferding.
18 (C. XIII.). Jirecek, Geschichte der Bulgaren, p. 180.
19(C. XIII.). djedul bosnuiac, era liderul denominațiilor (în A. D. 1220) ca un președinte al convențiilor trienale. Era primus inter pares, dar fără autoritate bisericească sau juridică. (vezi Jirecek, Gesehichte der Bulgaren, p. 180).
20(C. XIV.). Hilferding.
21(C. XIV.). Schimek, Politike Geschichte Konigreiche Bosnian und Roma p. 36), citat de Evans, Hist. Rev. of Bosnia p. 43).
22(C. XV.). Schimek, Pol. Gesefichte des Konigreiche Bosnien, etc. p. 46).
23(C. XV., foot-note)/ Schimek, as above; Mackenzie and Irwin’s Serbia.
24(C. XV.). Farlati, “Episcopi Bosnenses” (in his Illyricum Sacrum, vol. iv. p. 45), cited by Evans, Hist. Rev. of Bosnia p. 44).
25(C. XV.). Evans, Hist. Rev. of Bosnia (1). 44).
26(C. XV1.). Regnier or Reinero, A. D. 1250. Maitland, Facts and Documents on the History of the Albiqenses and Waldenses (London, 1832) critică afirmațiile lui. Este citat de Mosheim, Beausobre, Gibbon, și Jirecek.
27(C. XVI.). identitatea sectelor cu nume diferite a pătruns în vestul Europei, și originea lor de la Protestanții din Bulgaria și Bosnia, a fost suspectată de alții în afara lui Regnier, chiar în sec. 12-13. Cel mai vechi William Little de Newbury (A. D. 1136-1220), Neubrigiensis ori Nubrigiensis. El a fost autorul istoriei Angliei, de la Norman până în A. D. 1197, în 5 cărți și a fost martor ocular a ceea ce descrie. Istoria sa este găsită deplin în Hearne, colecția de istorii engleze.
Cartea 2 cap. 13 vorbește despre ereticii străini numiți Publicans în Anglia în 1160. El spune erezia a apărut la Gascoigne, nu se știe de la cine. De acolo s-a răspândit în provincii din Franța, Spania, Italia, Germania. Erau țărani rustici, cu înțelegere greoaie. Liderul lor era Gerhard, care era puțin învățat. Vorbeau olandeza. Doctrinele lor erau identice cu Waldenses și Ketzers. Erau destul de ortodocși, spune Neubrigiensis, cu privire la Trinitate și întrupare, fără dualism, respingeau botezul copiilor și euharistia – doctrina prezenței reale – erau împotriva mariajului și cina catolică. Erau mai familiari cu scripturile decât episcopii din conciliu care îi cercetau și îi persecutau, episcopul s-a mâniat, i-a mustrat și le-a cerut să se pocăiască și să se întoarcă în biserică, la refuzul lor de a face aceasta i-a predat armatei seculare. Istoricul Sir Henry Spelman (1561-1641), relatează incidentul și declară credința lui că ei erau waldensi, deși era chiar anul în care Peter Waldo și-a format congregația la Lyons. Sir Henry Hallam—care a cercetat atent chestiunea, care a admis originea bulgară sau bosniacă a celorlalte secte, albigensii, catharii, Ketzers, Publicans, etc., pledează pentru o paternitate diferită a waldensilor, pe baza faptului că nu crede că manechenii sunt credincioși – a adus dovezi că ei au existat ca sectă mult înainte de Waldo și unii lideri ai lor au venit din Ungaria sau vecinii Ungariei.
Poemul waldensian La Nobla Leyczon, menționate deja în nota 1(Cap. IX.), este original. Autoritățile sunt de acord că nu este mai târziu de sec. 12, la 30-35 de ani după ce Peter Waldo a început lucrul la Lyons. Timpul este prea scurt pentru persecuți existentă dacă waldensienii porneau de la lucrarea lui waldo. Un alt argument pentru existența lor înainte de Waldo, și originea estică este furnizat de Sir Henry Hallam (evul mediu, vol. iii. p. 361, note; American edition). Am găsit un pasaj care ilustrează antichitatea protestantismului alpin, dacă ne putem baza pe data din citat. Mr. Planta, Istoria Elveției (p. 93, 4to ed.) conține nota: un pasaj ce descrie caracterul elvețian a fost descoperit într-un manuscris la mănăstirea din Corvey, care pare a fi fost scris la începutul sec. 12. ‘Religionem nostram et omnium Latinae ecclesiae Christianorum fidem, fidem, laici ex Suavia, Sucia. et Bavaria humiliare voluerunt: homines seducti ab antiqua progenie simplicium hominum, qui Alpes et viciniam habitant, et semper amant antiqua. In Suaviam, Bavariam, et Italiam borealem saepe intrant illorum (ex Sucia) mercatores, qui biblia edisunt memoriter, et ritus ecclesiae aversantur, quos credunt esse novos. Nolunt imagines venerari, reliquias sanctorum aversantur, olera comedunt, raro masticantes carnem, alii nunquam. Appelamus eos idcirco Manichaeos. Horum quidam ab Hungaria ad eos convenerunt,’ etc.”
Păcat că Planta a întrerupt citatul, deoarece continuarea ne-ar fi oferit informații despre perfecti bosniaci, deoarece este evident că nu se închinau la icoane, moaște, sfinți, erau familiari cu scripturile, erau vegetarieni, erau misionari, predicatori ai cuvântului. Erau numiți și ei manecheni, vechiul termen de reproș care le-a fost aplicat secole de dușmanii lor. Hallam admite că ucenicii lor erau waldensii din văile Alpine. Dacă învățători erau priviți ca manecheni, discipolii lor erau la fel și deși Robert Monachus, Alanus de Insulis și William du Puy, istorici călugări din sec. 13 vorbesc de – Sir Henry Hallam – waldensi ca fiind eretici, mărturia lor despre doctrine nu are valoare.
Peter Waldo,perfecti bosniac și “mercatores” era convertit bogomil și perfecti – magister or senior (strojnik, apostol, ori djed) la biserica din Lyons, și prin zelul lui misionar a ajutat la propagarea doctrinelor protestante în Franța și Germania. Hallam spune că o traducere a Biliei a fost făcută la instruirea lui Waldo, prima probabil în provensală, cele anterioare fiind în Vulgate și Latina lui Jerome ori slavona lui Methodius.
Hallam spune că lucrarea misionară a waldensilor era spre Bohemia. Este adevărat dacă era o comunicare liberă între ramurile protestante, prin mercatores. Regnier menționează biserica din Bobemia ca una din cele 13 provincii ale catharilor afiliați la biserică.
Jirecek (Geschichte der Bulgaren, p. 214) se referă la o diplomă a lui Innocent IV. în A. D. 1244 care demonstrează că era o legătură între Waldenses și colegii lor din Bosnia. El citează pe Palacky și Brandl ca să arate intimitatea bisericilor bosniace și moraviene.
Jirecek vorbește despre tendința bogomililor spre o ortodoxie mai pură și spune că un bătrn italian bogomil -Giovanni di Lugio—învăța despre adevărata umanitate a lui Hristos și accepta tot VT
28(Ch. XVII.). Matthew Paris, Historia Majora ad Annum 1223 (Rolls Series, vol. iii. p. 78 et ff.); Radulph de Coggeshale (Chronicon Anglicanum, Rolls Series, p. 121 et ff.; p. 195 et ff.); Roger of Hoveden’s Chronicle, Prof. Stubbs’ ed. (Rolls series, vol. ii., p. 153 et ff.). William Little of Newbury (Neubrigiensis), History of England from the Norman Conquest to the Year 1197 (liber ii. chaps. 13, 15), Gervase of Canterbury, Chronicon (about 1210), Sir Henry Spelman, născut în 1561. Toți istoricii erau călugări și acestea erau prejudecăți împotriva ereticilor, unii totuși verificau afirmațiile. William Little de Newbury (Neubrigiensis) a fost cel mai atent, ca și Sir Henry Spelman și Matthew Paris.
29(Cap. XVII).nu citez textele acestor scriitori cu privire la afilierea altor secte, cu excepția Waldensilor cu bogomilii din Bosnia; Collier (Ecclesiastical History of Great Britain, vol. ii. Lathbury’s ed., 1852, pp. 250, 338, 339) vorbește de albigensii din Toulouse în 1161 și 1178, despre doctrina lor care îi arată a fi fost Publicani (11 pag. 341 și 414 răspândirea doctrinelor lor în Flanders și Anglia, persecuția lor, la pag. 431 descrie răspândirea în vestul (de la Matthew Paris) Europei și papa lor bulgar.
Prima mare cruciadă împotriva albigensilor, catharilor și a altor biserici afiliate din vestul Europei a fost pornită de papa Innocent III împotriva ereticilor din Toulouse, domeniul contelui Raymond VI. de Toulouse, condusă de legații romano catolici și Arnold,abate de Citeaux, Milo, infamul conte Simon de Montfort comandând trupele papale. A durat din A. D. 1209 – 1229, și sute de mii de oameni nevinovați au fost uciși. De Montfort a fost ucis în 1218. Acești creștini persecutați au fugit în Bosnia unde bunul ban Culin i-a protejat de furia papei.
30(Ch. XVIII.). autoritățile în aceste cruciade împotriva bogomililor din Bosnia sunt Rainaldi, cardinal italian din sec. 16, ale cărui anale ecleziastice în 10 volume sunt o continuare a celor ale cardinalului Baronius, și acoperă 1197 – 1566, și Farlati, scriitor din sec. 18, autor al Episcopi Bosnenses în Illyricum Sacrum. Ambii erau romano catolici și ura lor pentru eretici este manifestă.
Hilferding contribuie la istorie, mai corect și mai generos.
31(Cap. xx.). scrisoarea papei Ioan XXII se găsește în Waddingus, Annales Minorum (Vol. vii. ed. seeae), 1325. Waddingus—nativ din Irlanda, dar a trăit la Roma, unde a fost învățat și autor. A fost procurator și vice-comisar al ordinului St. Francis, numit frații minoriți și a scris istoria lor în 8 volume, Annales Minorum (Lyons și Roma, 1647-1654), și alte lucrări. Franciscanii aveau o biserică în Bosnia din 1260, și au fost cercetați de Wadding.
32(Cap XXI.). scrisoarea lui Urban V. se găsește în Rainaldi, Ecclesiastical Annals, în 1369, corespondența franciscanilor cu Urban V. și Gregory XI., și scrisorile ambilor pontifi în Wadding, Annales Minorum, 1369-1372.
33(Cap. XXI.). faptele istorie legate de domnia lui Stephen Kotromanovic, cei 3 Tvart-kos, Stephen Thomas, și patricidul Stephen Thomasevic, scrie Jirecek, Schimek (Politike Geschichte des Konigriechs Bonien und Roma), Spicilegium (De Bosnice Regno), The Book of Arms of the Bosnian Nobility (1340), copiat de Evans, și alte lucrări citate de Jirecek și Evans.
34(Cap. XXII). Wadding, în Annales Minorum, 1462, spune: anul acesta papa Pius II, alarmat de progresul ereziei în Bosnia, auzind că acolo este nevoie de filozofi învățați, a 4 trimis oameni și pe and Peter de Milo, nativ din Bosnia. Cei 5 au studiat la universitățile Cismontane și Transmontane. Papa a poruncit ca mănăstirile mari să fie transformate în școli.
Nu este nici prima și nici ultima istorie ce confirmă faptul că bogomilii erau oameni mari și intelectuali, nu protestanți rustici și ignoranți. ei înțelegeau scripturile și argumentele episcopilor și călugărilor.
Papa Honorius III, cu 200 de ani înainte trimisese pe elocventul subdiacon Aconcius ca să convingă bogomilii și el a eșuat.
Hallam Middle Ages, vol. iii. p. 364) citează altă sursă. Papa Innocent III. (1198-1216) a fost tulburat că scripturile au fost traduse în franceza provensală și erau în mâna oamenilor comuni din dioceza Metz. A scris o scrisoare către clericii din acea dioceză – găsită în Lucrările pontifului (p. 468) – le spune că mulți oameni laici se întâlnesc pentru a asculta citirea evangheliilor, a epistolelor lui Pavel, psalmii, Iov și alte cărți ale scripturii în franceza provensală. Papa îndeamnă episcopii din Metz să descopere autorul traducerii și să-i afle intențiile, gradul de ortodoxie, respectul față de Scaun. Scrisorile nu au avut efect, deoarece în altă scrisoare (p. 537 în Lucrări) se plânge de continuarea fenomenului și de refuzul supunerii fță de papă sau episcop. Metz era plin atunci de Vaudois, ori Waldenses, iar traducerea era condusă de Peter Waldo.
35(Cap. XXIV.). Evans spune (pp. 56-58 Historical Review of Bosnia): s-a arătat importanța Bosniei în istoria europeană. A ajutat la interpretarea puritanismului în vest, pe care slavii bulgari îl primiseră de la armeni; am văzut revolta religioasă împotriva Romei, am văzut învățătorul religios bosniac conducând mișcarea în Provence; am văzut Protestanții din Bosnia rezistând cu succes eforturilor Romei, ajutată de Ungaria, i-am văzut oferind azil fraților persecutai din vest – albigensii, Patarenes și Waldenses; i-am văzut conectați cu reforma din Bohemia ajutând pe urmașii lui Huss. Din sec. 12 până la cucerirea turcă în sec. 16, Bosnia este stat protestant în imperiul roman.
Bosnia era Elveția religioasă a Europei medievale, care oferea libertatea de intelect stând împotriva autorității. Rezistența a fost învinsă în grădinile din Provence, îngropată sub orașele romane din Langue d’Oe, arsă în închisorile inchiziției, prelungită din generație în generație în pădurile din Bosnia.
Cei care doreau exterminarea bogomililor nu așteptau, oameni fără pietate ca abatele de Citeaux, De Montfort; dar geniul încăpățânat al sârbilor a luptat cu persistență până la capăt. Istoria acestor campioni a fost scrisă de dușmanii lor. Nu a primit nici o martirologie a bogomililor din Bosnia. Nu avem Huss sau Tyndale. Tăcerea le-a acoperit faima.
‘llachrymabilis
Urgentur, ignotique longa
Nocte, carent quia vate sacro.’
Istoricii protestanți, temători de relațiile cu ereticii ale căror vederi erau mai logice decât ale lor, au ignorat existența puritanilor slavoni.
Mustrare este pentru Dean Milman în Latin Christianity, și arhiepiscopul Trench în Lectures on Ecclesiastical History. Sunt și alți vinovați. ignorarea tranzițiilor, arătarea extremelor cauzei și efectului, accentuarea diferențelor ca dovadă a deconectării. De-a lungul veacurilor, dezvoltarea crezurilor și a bisericilor nu este mai mare ca cea a instituțiilor secular. Bogomilismul s-a supus legii universale, a plătit tributul universal al propagandismului de succes, se compromitea sau era călcat în picioare. Elementele manechene disprețuite de Protestanții de azi au dispărut primele. (AUTORUL The Bogomils of Bulgaria and Bosnia.) în contactul său cu creștinismul semi păgân din vest, puritanismul estului gnostic a devenit materializat, cum făcuse creștinismul înainte, un val asemănător de puritanism avusese contact cu păgânismul din imperiul de vest. Bogomilismul a câștigat până la un punct. A pierdut vigoarea antiumană s-a conformat la exigențele societății vestice, a devenit mai practic. În sec. 16, calea pentru compromis cu ortodoxia era liberă. Reforma marchează confluența celor două curente de gândire religioasă ce traversează evul mediu, roman și armean. Din partea ortodoxă – care refuza să respingă tot ce e frumos în lumea veche, care consacra civilizația greco-romană și lega arta de religie – vestul a câștigat mult. În zilele de materialism și sacerdotalism degradant, a câștigat mai mult din elevarea influenței și exterminarea puritanilor. Protestantul cel mai devotat nu trebuie să se teamă să recunoască obligațiile religioase datorate părinților săi spirituali, chiar dacă e vorba de manecheni, iar cei ce percep Protestantismul doar ca un pas spre libertatea gândirii umane și care recunosc universalitatea doctrinei evoluției, nu vor nega așa ușor că Anglia și alte țări luminate ale lumii moderne sunt datoare bogomililor din Bulgaria și Bosnia.
Acestea sunt cuvintele unui călător și învățat fără afiliere la puritani sau baptiști, membru al bisericii anglicane, cu tendință spre evoluție, dar care din dragoste pentru corectitudine și convingerea derivată din cercetare și viețile pure ale protestanților din est, a ridicat armele în apărarea lor.
Am arătat că mișcarea bogomilă și a colegilor lor din vestul Europei era independentă și nu avea legătură cu reforma. Nu a aparțnut Romei, nu au avut ocazia să reformeze doctrinele lor sau bisericile și au puțin a face cu reforma față de bisericile protestante de azi cu mișcarea catolică veche, dar nu neputem afilia cu ea deoarece are multe erori romane și din același motiv și ei s-au ferit de afilieri cu bisericile reformate.
