Această scrisoare trebuie să fi fost scrisă în intervalul dintre întoarcerea lui Atanasie în 346 și fuga sa în 356. Acacius era deja ( 3) episcop de Cezareea (339); Eusebiu de Nicomedia nu este menționat ca și cum ar fi încă în viață (a murit în 342). În plus, limbajul din 2 (“căci nu peste multă vreme se vor întoarce la răzvrătire” etc.) implică o perioadă de pace reală, dar cu perspectiva repetării scenelor din anul 339. Acest lucru s-a întâmplat de fapt în anul 356. În consecință, trebuie să plasăm probabil tratatul sub singura domnie a lui Constantius, între 351 și sfârșitul anului 355.
Este scris ca răspuns la un prieten care, în disputa cu arienii, fusese pozat de obiecția acestora la folosirea termenilor non-scripturali în Definiția Niceană. În consecință, el cere o relatare a ceea ce a făcut conciliul.
Atanasie își începe răspunsul prin a stigmatiza evaziunile și inconsecvența arianilor, și descrie comportamentul lor la conciliu, și cum au subscris în cele din urmă la termenii de care se plânge acum (1–5). El investighează apoi semnificația filiației divine (6–14) și cum adevăratul său sens este scos în evidență de celelalte titluri ale Fiului 15–17). Ajungând la expresiile nescripturale, el arată cum au fost forțate în consiliu de evaziunile arienilor (18–20) și că ele nu exprimă niciun sens care să nu se găsească în Scriptură (21–24). Mai mult, ele fuseseră deja folosite în Biserică, după cum arată extrase din Theognostus, cei doi Dionysii și Origen (25–27). În cele din urmă (28–32), el discută termenul agenhtos, aplicat de arieni (în special de Asterius) Tatălui, în contrast, nu cu creația, ci cu Fiul, care este astfel implicat a fi genhtos El insistă asupra termenului “Tată” și nu “agenhtos” ca titlu divin autorizat de Scriptură. În cele din urmă, el anexează, ca dovadă a ceea ce afirmă în 3, scrisoarea lui Eusebiu către poporul din C’sarea, care conține crezul conciliului, pe care, din motivele expuse acolo, am inserat-o mai sus, pp. 73–76.
Interesul scrisorii este în principal de trei feluri; în primul rând din cauza notificării sale despre dezbaterile de la Nica’a (cf. ad Afr. 5), una dintre puținele surse primare ale cunoștințelor noastre despre ceea ce a avut loc acolo: în al doilea rând, din cauza fragmentelor sale de scriitori timpurii, în special Dionysii, despre care se va spune mai multe în introducerea la următorul tratat. În ceea ce privește Theognostus, citatele din acest tratat și din Serap. iv. 9 sunt importante având în vedere relatările oarecum dăunătoare ale învățăturii sale în ceilalți câțiva scriitori (Grigore de Nyssa, Fotie) care îl menționează.
În al treilea rând, termenul agenhtos cere atenție. Este imposibil să îi dăm forța exactă în engleza idiomatică: redarea “Ingenerate” adoptată de Newman este poate cea mai nefericită imaginabilă. ‘Necreat’, un posibil substitut, este de asemenea susceptibil de obiecții, în primul rând, ca nefăcând distincția între acest cuvânt și derivatele ktizein, poiein, dhmiourgein, în al doilea rând, ca dându-i un sens pasiv, care nu-i este inerent atașat. În lipsa unui cuvânt mai bun, poate că se poate adopta “neoriginat”. “Ceea ce nu a apărut (sau nu poate apărea)”, “ceea ce nu este rezultatul unui proces”, este ceea ce înseamnă strict cuvântul “das Ungewordene”. Prin urmare, era strict aplicabil atât Fiului, cât și Tatălui. Dar în toate etapele anterioare ale controversei ariene, chestiunea a fost stânjenită de omofonele gennhtos și agennhtos, generat sau născut și nenăscut. Confuzia de gândire datorată asemănării de sunet se reflectă. în confuzia de lecturi din MSS. Athanasius însuși (Oral. i. 56) percepe sensul distinctiv al lui agennhtos. În tratatul de față și în Orat. i. 30, el are în vedere doar agenhtos, ideea de a naște fiind absentă. Aici (și cf. de Syn. 46, nota 5) el neagă faptul că Tatăl este doar agenhtos, necreat sau fără o “devenire”. În consecință, deși cuvântul gennhqenta a fost consacrat și salvgardat în Crezul de la Niceea (Begotten not made), și deși distincția dintre derivatele celor două verbe a fost simțită de Atanasie și subliniată de alții (Epiph. H’r. 64, 8), folosirea oricăruia dintre cele două grupuri de cuvinte a fost evitată de catolici ca fiind periculoasă. O distincție clară a cuvintelor și a aplicabilității lor respective este făcută de Ioan Damascene Fid. Orth. I. viii. (vezi Lightfoot, Ignat. vol. excursus on Eph. 7, Thilo, ubi supra, Introd. p. 14, și Harnack, Dg. 2, p. 193 notă).
DE DECRETIS SAU APĂRAREA DEFINIȚIEI NICENE
CAPITOLUL I.
INTRODUCERE.
Plângerea arienilor împotriva Conciliului de la Niceea; nestatornicia lor; ei, sunt ca evreii; folosirea forței în loc de rațiune.
1. Ai făcut bine, în a-mi semnala discuția pe care ai avut-o cu susținătorii arianismului, printre care se aflau unii dintre prietenii lui Eusebiu, precum și foarte mulți dintre frații care susțin doctrina Bisericii. Am salutat vigilența ta pentru dragostea lui Hristos, care a expus în mod excelent ireligiozitatea(1) ereziei lor; în timp ce m-am mirat de nerușinarea care i-a determinat pe arieni, după toate descoperirile din trecut ale nefirescului și zădărniciei argumentelor lor, ba chiar, după convingerea generală a perversității lor extreme, să se plângă încă, ca evreii: “De ce au folosit Părinții de la Niceea termeni care nu se găsesc în Scriptură(2), “De esență” și “Unul în esență”?”. Tu, deci, ca un om de învățătură, în ciuda subterfugiilor lor, i-ai convins că vorbesc fără rost, iar ei, în conceperea lor, nu făceau decât să acționeze potrivit cu propria lor dispoziție rea. Căci ei sunt la fel de variabili și nestatornici în sentimentele lor, ca și cameleonii în culorile lor(3); și când sunt expuși, par confuzi, iar când sunt întrebați ezită, și atunci își pierd rușinea și se îndreaptă spre evaziuni. Și apoi, când sunt descoperiți în acestea, nu se odihnesc până nu inventează chestiuni noi care nu sunt, și, conform Scripturii, “își închipuie un lucru deșert(4)”; și toate acestea pentru a fi constanți în ireligiozitatea lor.
Or, astfel de eforturi(5) nu sunt altceva decât un semn evident al defectului lor de rațiune(6) și o copiere, așa cum am spus, a răutății iudaice. Căci și evreii, atunci când erau condamnați de Adevăr și nu puteau să-l înfrunte, foloseau evaziuni, cum ar fi: “Ce semn faci Tu, ca să Te vedem și să Te credem? Ce lucrezi Tu(7)?” Deși s-au dat atâtea semne, încât ei înșiși își spuneau: “Ce facem noi, căci omul acesta face multe minuni(8)”. Într-adevăr, morții au înviat, șchiopii au umblat, orbii au văzut din nou, leproșii au fost curățați, apa s-a transformat în vin, iar cinci pâini au săturat cinci mii, și toți se mirau și se închinau Domnului, mărturisind că în El se împlineau profețiile și că El era Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu; toți, mai puțin fariseii, care, deși semnele străluceau mai tare decât soarele, se plângeau totuși, ca niște ignoranți: “De ce Te faci Tu, fiind om, Dumnezeu(9)?”. Nesimțiți și cu adevărat orbi în înțelegere!” Ei ar fi trebuit, dimpotrivă, să spună: “De ce Tu, fiind Dumnezeu, Te-ai făcut om?” Căci faptele Lui L-au dovedit Dumnezeu, pentru ca ei să se închine deopotrivă bunătății Tatălui și să admire Economia Fiului de dragul nostru. Totuși, ei nu au spus acest lucru; nu, nici nu le-a plăcut să fie martori la ceea ce făcea El; sau au fost martori într-adevăr, pentru că nu aveau ce face, dar și-au schimbat din nou motivul plângerii: “De ce vindeci pe paralitic, de ce faci să vadă pe cel orb din naștere, în ziua Sabatului?”. Dar și aceasta a fost o scuză și o simplă murmurare, căci și în alte zile Domnul a vindecat “tot felul de boli și tot felul de patimi(1)”, dar ei s-au plâns în continuare conform obiceiului lor și, numindu-L Beelzebub, au preferat suspiciunea de ateism(2), în locul unei retractări a propriei lor răutăți. Și, deși în astfel de momente și în moduri diferite Mântuitorul și-a arătat Dumnezeirea Sa și a propovăduit pe Tatăl tuturor oamenilor, totuși, ca și cum ar fi lovit cu piciorul în țepușe, ei au contrazis în limbajul nebuniei, și au făcut acest lucru, conform proverbului divin, ca, găsind ocazii, să se despartă de adevăr(3).
2. Așa cum atunci iudeii din acea argilă, pentru că au acționat astfel cu răutate și L-au negat pe Domnul, au fost lipsiți cu dreptate de legile lor și de promisiunea făcută părinților lor, tot așa și arienii, iudaizând acum, se află, după părerea mea, în circumstanțe asemănătoare cu cele ale lui Caiafa și ale fariseilor contemporani. Căci, percepând că erezia lor este cu totul nerezonabilă, ei inventează scuze: “De ce a fost definită aceasta și nu aceea?”. Totuși, nu vă mirați dacă acum practică astfel; căci în scurt timp vor trece la ultraj, iar în continuare vor amenința ‘ trupa și căpitanul(4)’. De fapt, în acestea heterodoxia lor își are sprijinul, după cum vedem; căci negând Cuvântul lui Dumnezeu, rațiunea nu au deloc, așa cum este echitabil. Conștient atunci de aceasta, nu aș fi răspuns la interogatoriile lor; dar, din moment ce prietenia ta(5) a cerut să cunoască tranzacțiile din Consiliu, am relatat imediat, fără nici o întârziere, ceea ce a avut loc atunci, arătând în puține cuvinte, cât de lipsit este arianismul de un spirit religios, și cum singura lor ocupație este de a pune la cale evaziuni.
CAPITOLUL II.
COMPORTAMENTUL ARIENILOR FAȚĂ DE CONCILIUL DE LA NICEEA
Ignorant, precum și ireligios să încerci să inversezi procedurile unui Conciliu Ecumenic de la Niceea: Eusebienii au semnat atunci ceea ce se plâng acum: despre unanimitatea adevăraților învățători și procesul tradiției: schimbările arienilor.
Și tu, iubitule, gândește-te dacă nu cumva este așa. Dacă, după ce diavolul le-a semănat inimile cu această perversitate(6), ei simt încredere în invențiile lor rele, să se apere împotriva dovezilor de erezie care au fost avansate, și atunci va fi momentul să găsească vina, dacă pot, pe definiția formulată împotriva lor(7). Căci nimeni, fiind condamnat pentru crimă sau adulter, nu are libertatea, după proces, să reproșeze sentinței judecătorului, de ce a vorbit în acest fel și nu în acela(8). Căci acest lucru nu îl disculpă pe condamnat, ci îi sporește crima pe seama petulanței și îndrăznelii. În mod similar, aceștia fie să dovedească faptul că sentimentele lor sunt religioase (pentru că atunci au fost acuzați și condamnați, iar plângerile lor sunt ulterioare, și este drept ca cei care sunt sub acuzație să se limiteze la propria apărare), fie dacă au o conștiință necurată și sunt conștienți de propria ireligiozitate, să nu se plângă de ceea ce nu înțeleg, sau vor atrage asupra lor o dublă imputare, de ireligiozitate și de ignoranță. Mai degrabă să cerceteze problema cu un spirit docil și, învățând ceea ce până acum nu au știut, să-și curețe urechile ireligioase cu izvorul adevărului și cu doctrinele religiei(9).
3. Or, lui Eusebiu și tovarășilor săi de la Conciliul de la Niceea li s-a întâmplat în felul următor: – în timp ce se remarcau în ireligiozitatea lor și încercau lupta lor împotriva lui Dumnezeu(1), termenii pe care îi foloseau erau plini de ireligiozitate; dar episcopii adunați, care erau trei sute mai mult sau mai puțin, le-au cerut cu blândețe și caritate să se explice și să se apere pe baze religioase. Cu toate acestea, abia au început să vorbească, când au fost condamnați(2), și unul se deosebea de altul; atunci, înțelegând strâmtorarea în care se afla erezia lor, au rămas muți și, prin tăcerea lor, au mărturisit rușinea care a venit asupra eterodoxiei lor. Pe aceasta, episcopii, după ce au negat termenii pe care îi inventaseră, au publicat împotriva lor credința sănătoasă și ecleziastică; și, așa cum toți au subscris-o, Eusebiu și tovarășii săi au subscris-o și ei în acele cuvinte, de care se plâng acum, adică “din esență” și “unul în esență”, și că “Fiul lui Dumnezeu nu este nici creatură, nici lucrare, nici în numărul lucrurilor originare(3), ci că Cuvântul este un urmaș din substanța Tatălui”. Și ceea ce este într-adevăr ciudat, Eusebiu din C’sarea în Palestina, care negase cu o zi înainte, dar care ulterior a subscris, a trimis Bisericii sale o scrisoare, spunând că aceasta era credința Bisericii și tradiția Părinților; și a făcut o mărturisire publică că ei erau mai înainte în eroare și că se luptau în mod nechibzuit împotriva adevărului. Căci, deși i-a fost rușine în acel moment să adopte aceste fraze, și s-a scuzat în fața Bisericii în felul său, totuși, el cu siguranță vrea să implice toate acestea în Epistola sa, prin faptul că nu a negat “unul în esență” și “din esență”. Și în acest fel a intrat într-o dificultate; pentru că în timp ce se scuza pe sine, el a continuat să îi atace pe arieni, ca afirmând că “Fiul nu era înainte de nașterea Sa”, și ca respingând astfel existența Sa înainte de nașterea Sa în trup. Și acest lucru îl știe și Acacius, deși și el, din teamă, poate pretinde contrariul din cauza vremurilor și neagă faptul. În consecință, am atașat la sfârșit scrisoarea lui Eusebiu, pentru ca tu să poți cunoaște din ea lipsa de respect față de propriii lor doctori arătată de dușmanii lui Hristos și, în mod deosebit, de Acacius însuși(4).
4. Nu comit ei atunci o crimă, prin însuși gândul lor de a contrazice un conciliu atât de mare și ecumenic? Nu sunt ei în fărădelege, când îndrăznesc să înfrunte acea bună definiție împotriva arianismului, recunoscută, așa cum este, de cei care i-au învățat în primul rând ireligiozitatea? Și presupunând că, chiar și după subscriere, Eusebiu și tovarășii săi s-au schimbat din nou și s-au întors ca niște câini la propria lor vomă de ireligie, nu merită oare actualii adepți ai câștigului o detestare și mai mare, pentru că astfel sacrifică libertatea sufletelor lor pentru alții; și sunt dispuși să ia aceste persoane drept stăpâni ai ereziei lor, care sunt, așa cum a spus Iacov(6), oameni cu două minți și instabili în toate căile lor, neavând o singură opinie, ci schimbându-se încoace și încolo, și acum recomandând anumite afirmații, dar în curând dezonorându-le, și la rândul lor recomandând ceea ce tocmai acum blamau? Dar aceasta, după cum a spus Păstorul, este “copilul diavolului [7]” și nota mai degrabă a colportorilor decât a doctorilor. Căci, ceea ce au predat Părinții noștri, aceasta este cu adevărat doctrină; și acesta este cu adevărat semnul doctorilor, să mărturisească același lucru unul cu altul și să nu se deosebească nici de ei înșiși, nici de părinții lor; pe când cei care nu au acest caracter trebuie numiți nu doctori adevărați, ci răi. Astfel, grecii, ca și cum nu mărturisesc aceleași doctrine, ci se ceartă între ei, nu au adevărul învățăturii; dar sfinții și adevărații vestitori ai adevărului se înțeleg între ei și nu se deosebesc. Căci, deși au trăit în timpuri diferite, totuși ei unul și unul tind pe aceeași cale, fiind profeți ai unui singur Dumnezeu și propovăduind armonios același Cuvânt [8].
5. Și astfel, ceea ce Moise a învățat, Avraam a observat; și ceea ce Avraam a observat, Noe și Enoh au recunoscut, deosebind purul de impur și devenind acceptabil pentru Dumnezeu. Căci și Abel în acest fel a mărturisit, știind ceea ce învățase de la Adam, care la rândul lui învățase de la acel Domn, care a spus, când a venit la sfârșitul veacurilor pentru desființarea păcatului: “Nu vă dau o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care ați auzit-o de la început [9]. ” De aceea și binecuvântatul Apostol Pavel, care o învățase de la El, atunci când descria funcțiile ecleziastice, a interzis ca diaconii, ca să nu mai spunem episcopii, să aibă o dublă limbă [10]; iar în mustrarea sa împotriva galatenilor, a făcut o declarație amplă: “Dacă cineva vă propovăduiește o altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatema, așa cum am spus, așa spun și eu din nou. Dacă noi înșine sau un Înger din cer v-ar propovădui o altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatema [1]”. De vreme ce deci Apostolul vorbește astfel, fie ca acești oameni să-l anatemizeze pe Eusebiu și pe tovarășii săi, cel puțin ca schimbând de jur împrejur și mărturisind ceea ce este contrar subscrierilor lor; sau, dacă recunosc că subscrierile lor au fost bune, să nu mai rostească plângeri împotriva unui Consiliu atât de mare. Dar dacă ei nu fac nici una, nici alta, ei înșiși sunt prea clar pradă oricărui vânt și val, și sunt influențați de opinii, nu ale lor, ci ale altora, și fiind astfel, sunt la fel de puțin demni de respect acum ca și înainte, în ceea ce susțin. Mai degrabă să înceteze să se mai ciondănească de ceea ce nu înțeleg, ca nu cumva, neștiind să facă distincție, să numească pur și simplu răul bun și binele rău, și să creadă că amarul este dulce și dulcele este amar. Fără îndoială, ei doresc ca doctrinele care au fost judecate greșit și care au fost reprobate să câștige întâietatea, și fac eforturi violente pentru a prejudicia ceea ce a fost definit corect. Nici nu ar trebui să existe vreun motiv din partea noastră pentru vreo explicație suplimentară, sau răspuns la scuzele lor, nici din partea lor pentru o rezistență suplimentară, ci pentru o consimțire la ceea ce au subscris conducătorii ereziei lor; căci, deși schimbarea ulterioară a lui Eusebiu și a tovarășilor săi a fost suspectă și imorală, subscrierea lor, când au avut ocazia de a se apăra măcar puțin, este o dovadă certă a ireligiozității doctrinei lor. Căci ei nu ar fi subscris anterior dacă nu ar fi condamnat erezia, și nici nu ar fi condamnat-o, dacă nu ar fi fost cuprinși de dificultate și rușine; astfel că a se schimba din nou înapoi este o dovadă a zelului lor contestatar pentru ireligie. Acești oameni ar trebui, de asemenea, după cum am spus, să tacă; dar din moment ce, dintr-o lipsă extraordinară de modestie, ei speră poate că vor fi capabili să susțină această diabolică [2] ireligie mai bine decât ceilalți, de aceea, deși în prima mea scrisoare scrisă ție, am argumentat deja pe larg împotriva lor, totuși, haideți să îi examinăm acum, de asemenea, în fiecare dintre declarațiile lor separate, ca și pe predecesorii lor; pentru că acum, nu mai puțin decât atunci, erezia lor se va arăta că nu are nici o soliditate în ea, ci că este de la spiritele rele.
CAPITOLUL III
Două sensuri ale cuvântului Fiu, 1. adaptiv,. 2. esențial; încercările arienilor de a găsi un al treilea sens între acestea; de exemplu, că Domnul nostru doar a fost creat imediat de Dumnezeu (părerea lui Asterius), sau că Domnul nostru doar participă la Tatăl. Al doilea și adevăratul sens; Dumnezeu naște așa cum face, într-adevăr; deși creația și generarea Sa nu sunt ca ale omului; generarea Sa este independentă de timp; generarea implică un act intern și, prin urmare, un act etern în Dumnezeu; explicația lui Pray. viii. 22.
6. EI spun atunci ceea ce ceilalți au susținut și au îndrăznit să susțină înaintea lor: “Nu întotdeauna Tată, nu întotdeauna Fiu; pentru că Fiul nu a fost înainte de generația Sa, ci, ca și ceilalți, a venit să fie din nimic; și, în consecință, Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tatăl Fiului; ci, când Fiul a venit să fie și a fost creat, atunci Dumnezeu a fost numit Tatăl Său. Căci Cuvântul este o creatură și o lucrare, și străin și diferit de Tatăl în esență; iar Fiul nu este prin natură nici adevăratul Cuvânt al Tatălui, nici singura și adevărata Sa Înțelepciune; ci, fiind o creatură și una dintre lucrări, El este impropriu [3] numit Cuvânt și Înțelepciune; căci prin Cuvântul care este în Dumnezeu a fost făcut, ca și toate lucrurile. De aceea, Fiul nu este adevăratul Dumnezeu [4]”.
Acum, poate că ar putea servi pentru a-i face să înțeleagă ceea ce spun, să îi întrebăm mai întâi acest lucru, ce este de fapt un fiu și de ce este semnificativ acest nume (5). În adevăr, Scriptura divină ne cunoaște un dublu sens al acestui cuvânt :- unul pe care ni-l prezintă Moise în Lege: “Când veți asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, ca să păziți toate poruncile Lui pe care ți le dau ție astăzi, ca să faceți ceea ce este drept în ochii Domnului Dumnezeului tău, sunteți copii ai Domnului Dumnezeului vostru” (6); ca și în Evanghelie, spune Ioan: “Dar tuturor celor ce L-au primit pe El, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (7): ‘ – și în celălalt sens, cel în care Isaac este fiul lui Avraam, iar Iacov al lui Isaac și Patriarhii lui Iacov. Acum, în care dintre aceste două sensuri îl înțeleg pe Fiul lui Dumnezeu cei care relatează asemenea fabulații ca cele de mai sus? pentru că sunt sigur că vor ajunge la aceeași ireligiozitate cu Eusebiu și tovarășii săi.
Dacă în cel dintâi, care aparține celor care dobândesc acest nume prin har, din îmbunătățirea morală, și primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (căci așa au spus predecesorii lor), atunci s-ar părea că El nu diferă de noi în nimic; nu, și nici nu ar fi Unicul născut, ca și cum ar fi obținut titlul de Fiu ca și ceilalți din virtutea Sa. Căci, admițând ceea ce spun ei, că, în timp ce calificările Sale erau cunoscute dinainte [8], El a primit, prin urmare, harul de la început, numele și slava numelui, chiar de la începutul Său, totuși nu va exista nici o diferență între El și cei care primesc numele după acțiunile lor, atâta timp cât acesta este motivul pentru care El ca și ceilalți are caracterul de fiu. Căci și Adam, deși a primit harul de la început și, la crearea sa, a fost imediat plasat în paradis, nu se deosebește în nici o privință nici de Enoh, care a fost transportat acolo după un timp de la naștere, pentru că a plăcut lui Dumnezeu, nici de Apostol, care, de asemenea, a fost răpit în paradis după acțiunile sale; ba mai mult, nici de cel care a fost odată hoț, care, pe baza mărturisirii sale, a primit o promisiune că va fi imediat în paradis.
7. Când vor fi astfel presați, ei vor da poate un răspuns care le-a adus deja de multe ori necazuri: “Noi considerăm că Fiul are această prerogativă față de ceilalți și de aceea este numit Unicul născut, pentru că doar El singur a fost adus la existență doar de Dumnezeu, iar toate celelalte lucruri au fost create de Dumnezeu prin Fiul [1]”. Acum mă întreb cine a fost[2] cel care v-a sugerat o idee atât de zadarnică și de nouă, cum că numai Tatăl a creat cu mâna Sa numai pe Fiul și că toate celelalte lucruri au fost aduse la existență de Fiul ca de un subofițer. Dacă, de dragul aripilor, Dumnezeu s-a mulțumit să-L facă doar pe Fiul, în loc să facă toate lucrurile deodată, acesta este un gând ireligios, mai ales la cei care cunosc cuvintele lui Isaia: “Dumnezeul cel veșnic, Domnul, Creatorul marginilor pământului, nu hăituiește și nu obosește; nu se cercetează înțelesurile Lui [3]”. Dimpotrivă, El este Cel care dă putere celor flămânzi și, prin Cuvântul Său, îi împrospătează pe cei care muncesc [4]. Din nou, este ireligios să presupunem că El a disprețuit, ca pe o sarcină umilă, să formeze El însuși creaturile care au venit după Fiul; căci nu există mândrie [în acel Dumnezeu, care coboară cu Iacov în [Egipt și, de dragul lui Avraam, îl corectează pe Abimelec din cauza Sarei, vorbește față în față cu Moise, el însuși om, coboară pe muntele Sinai și, prin harul Său secret, luptă pentru popor împotriva lui Amalec. Cu toate acestea, ești fals chiar și în această afirmație, căci “El ne-a făcut pe noi, și nu noi înșine [5]”. El este Cel care prin Cuvântul Său a făcut toate lucrurile mici și mari, și nu putem împărți creația și spune că aceasta este a Tatălui, iar aceasta a Fiului, ci ele sunt de la un singur Dumnezeu, care folosește Cuvântul Său propriu-zis ca o Mână [6] și în El face toate lucrurile. Acest Dumnezeu Însuși ne arată acest lucru, când spune: “Toate aceste lucruri le-a făcut Mâna Mea [7]; în timp ce Pavel ne-a învățat așa cum învățase el [8], că “Există un singur Dumnezeu, de la care toate lucrurile; și un singur Domn Isus Hristos, prin care toate lucrurile [9]”. Astfel, El, întotdeauna ca și acum, vorbește cu soarele și acesta răsare, și poruncește norilor și plouă într-un loc; iar acolo unde nu plouă, se usucă. Și El poruncește pământului să dea roadele sale și îl modelează pe Ieremia [10] în pântece. Dar dacă acum El face toate acestea, cu siguranță că nici la început nu a disprețuit să facă El însuși toate lucrurile prin Cuvânt; căci acestea nu sunt decât părți ale întregului.
8. Dar să presupunem că celelalte făpturi nu au putut suporta să fie făurite de mâna absolută a Celui neoriginat [1] și de aceea numai Fiul a fost adus la existență numai de Tatăl, iar celelalte lucruri de Fiul ca subofițer și asistent, căci aceasta este ceea ce a scris Asterius jertfitorul [2], iar Arius a transcris [3] și a lăsat moștenire propriilor săi prieteni, și de atunci ei folosesc această formă de cuvinte, trestie frântă cum este, neștiind, oamenii dezorientați, cât de fragilă este. Căci, dacă era imposibil ca lucrurile originare să poarte mâna lui Dumnezeu, și voi considerați că Fiul este unul dintre ele, cum de a fost și El egal cu această formare numai de către Dumnezeu? și dacă a devenit necesar un mijlocitor pentru ca lucrurile originare să se poată constitui, și voi considerați că Fiul este originar, atunci trebuie să fi existat un mijloc înaintea Lui, pentru crearea Lui; și acel mijlocitor însuși fiind din nou o creatură, rezultă că și el a avut nevoie de un alt mijlocitor pentru constituirea lui. Și chiar dacă ar trebui să concepem un altul, trebuie să concepem mai întâi Mediatorul său, astfel încât să nu ajungem niciodată la un sfârșit. Și astfel, un Mediator fiind mereu solicitat, niciodată nu se va constitui creația, pentru că nimic originar, așa cum spui, nu poate suporta mâna absolută a Celui neoriginat [4]. Și dacă, percepând extravaganța acestei afirmații, începi să spui că Fiul, deși creatură, a fost făcut capabil să fie creat de către Cel Neoriginat, atunci rezultă că și alte lucruri, deși originare, sunt capabile să fie lucrate imediat de către Cel Neoriginat; căci și Fiul nu este decât o creatură în judecata ta, ca și toate acestea. Și, în consecință, originarea Cuvântului este superfluă, conform imaginației voastre ireligioase și zadarnice, Dumnezeu fiind suficient pentru formarea imediată a tuturor lucrurilor, și toate lucrurile originare fiind capabile să susțină mâna Sa absolută.
Acești oameni ireligioși având atunci atât de puțină minte în mijlocul nebuniei lor, să vedem dacă acest sofism particular nu este chiar mai irațional decât celelalte. Adam a fost creat singur de Dumnezeu singur prin Cuvântul; totuși nimeni nu ar spune că Adam a avut vreo prerogativă față de ceilalți oameni, sau că a fost diferit de cei care au venit după el, acordând că el singur a fost făcut și modelat de Dumnezeu singur, iar noi toți ne tragem din Adam, și constatăm conform succesiunii rasei, atâta timp cât el a fost modelat din pământ ca și ceilalți, și la început nefiind, mai târziu a ajuns să fie.
9. Dar, chiar dacă ar trebui să acordăm o anumită prerogativă Protoplastului ca fiind considerat demn de mâna lui Dumnezeu, totuși trebuie să fie una de onoare, nu de natură. Căci el a venit de pe pământ, ca și ceilalți oameni; și mâna care l-a modelat atunci pe Adam, îi modelează și acum și întotdeauna modelează și dă consistență deplină celor care vin după el. Și Dumnezeu Însuși declară acest lucru lui Ieremia, așa cum am spus mai înainte: ‘ Înainte de a te forma în pântece, te-am cunoscut [5];, și așa spune El despre toți,
Toate aceste lucruri le-a făcut mâna Mea [6];’; și iarăși prin Isaia: ‘ Așa zice Domnul, Răscumpărătorul tău și Cel care te-a format din pântece: Eu sunt Domnul care fac toate lucrurile, care întind singur cerurile, care întind singur pământul [7]. Și David, cunoscând aceasta, spune în Psalm: ‘Mâinile Tale m-au făcut și m-au modelat [8]; și cel care spune în Isaia: ‘Așa zice Domnul care m-a format din pântece ca să fiu robul Său [9]’, înseamnă același lucru. Prin urmare, în ceea ce privește natura, el nu diferă cu nimic de noi, chiar dacă ne precede în timp, atâta timp cât noi toți suntem constituiți și creați de aceeași mână. Dacă deci acestea sunt gândurile voastre, o arieni, și cu privire la Fiul lui Dumnezeu, că astfel El subzistă și a venit să fie, atunci, în judecata voastră, El nu va diferi cu nimic în privința naturii de ceilalți, atâta timp cât nici El nu a fost și a venit să fie, iar numele a fost prin har unit cu El în creația Sa, de dragul virtuții Sale. Căci El Însuși este unul dintre aceia, din ceea ce spui, despre care Duhul spune în Psalmi: “A spus cuvântul și s-au făcut; a poruncit și s-au creat [1]”. Dacă este așa, cine a fost cel prin care Dumnezeu a dat porunca [2] pentru crearea Fiului? pentru că trebuie să existe un Cuvânt prin care Dumnezeu a dat porunca și în care lucrările sunt create; dar nu aveți nimic altceva de arătat decât Cuvântul pe care îl negați, dacă nu cumva ar trebui să concepeți din nou o noțiune nouă.
“Da”, vor spune ei, “noi avem alta;” (pe care, într-adevăr, am auzit-o cândva pe Eusebiu și pe tovarășii săi folosind-o), “în acest sens considerăm că Fiul lui Dumnezeu are o prerogativă asupra celorlalți și este numit Unicul născut, pentru că doar El este părtaș la Tatăl, iar toate celelalte lucruri sunt părtașe la Fiul.” Astfel, ei se obosesc să schimbe și să varieze frazele lor ca niște culori [3]; totuși, acest lucru nu-i va salva de la o expunere, ca oameni care sunt de pe pământ, vorbind în zadar, și bălăcindu-se în propriile lor concepții ca în noroi.
10. Căci dacă El ar fi fost numit Fiul lui Dumnezeu, iar noi fiii Fiului, ficțiunea lor era plauzibilă; dar dacă și noi suntem numiți fii ai acelui Dumnezeu, i din care El este Fiul, atunci și noi suntem părtași Tatălui [4], care spune: “Am născut și am înălțat copii [5]”. Căci dacă nu ne-am fi împărtășit de El, El nu ar fi spus: “Eu am născut”; dar dacă El însuși ne-a născut, nimeni altul decât El t este Tatăl nostru [6]. Și, ca și mai înainte, nu contează dacă Fiul are ceva mai mult și a fost făcut mai întâi, iar noi ceva mai puțin, și am fost făcuți după aceea, atâta timp cât toți ne împărtășim și suntem numiți fii, de aceiași Părinți [7]. Căci mai mult sau mai puțin nu indică o natură diferită, ci se atașează fiecăruia în funcție de practica virtuții; și unul este pus peste zece cetăți, altul peste cinci; și unii stau pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminții ale lui lsrael; iar alții aud cuvintele: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu” și “Bine ai făcut, rob bun și credincios [8]”. Cu astfel de idei, însă, nu e de mirare că ei își închipuie că de un astfel de Fiu Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată și că un astfel de Fiu nu a fost întotdeauna în ființă, ci a fost generat din nimic ca o creatură și nu a fost înainte de generația Sa; căci unul ca acesta este altceva decât adevăratul Fiu al lui Dumnezeu.
Dar a persista într-o astfel de învățătură nu constă în evlavie [9], căci este mai degrabă tonul de gândire al saducheilor și al samosatenilor [10]; rămâne atunci să spunem că Fiul lui Dumnezeu este numit astfel conform celuilalt sens, în care Isaac a fost fiul lui Avraam; căci ceea ce este născut în mod natural din cineva și nu îi revine din afară, acela în natura lucrurilor este un fiu, și asta este ceea ce implică numele [1]. Este atunci generația Fiului una de afecțiune umană? (pentru aceasta poate că, la fel ca și predecesorii lor [2], și ei vor fi gata să obiecteze în ignoranța lor;) – în nici un caz; pentru că Dumnezeu nu este ca omul, nici oamenii ca Dumnezeu. Oamenii au fost creați din materie, și aceasta pasibilă; dar Dumnezeu este imaterial și incorporal. Și dacă așa este, în Scriptura divină sunt folosiți aceiași termeni pentru Dumnezeu și pentru om, totuși, cei cu mintea limpede, așa cum le recomandă Pavel, o vor studia și astfel vor face discriminare și vor dispune de ceea ce este scris în funcție de natura fiecărui subiect și vor evita orice confuzie de sens, astfel încât să nu conceapă lucrurile lui Dumnezeu în mod uman, nici să atribuie lucrurile oamenilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta au fost să amesteci vinul cu apa [4] și să pui pe altar foc străin cu ceea ce este divin.
11. Căci Dumnezeu creează, iar a crea este atribuit și oamenilor; și Dumnezeu are ființă, iar oamenii se spune că sunt, primind de la Dumnezeu și acest dar. Totuși, Dumnezeu creează ca și oamenii, sau ființa Lui este ca ființa omului? Pierdeți gândul; noi înțelegem termenii într-un sens pentru Dumnezeu, iar în altul pentru oameni. Căci Dumnezeu creează, în sensul că El cheamă la ființă ceea ce nu este, neavând nevoie de nimic pentru aceasta; dar oamenii lucrează o materie existentă, rugându-se mai întâi și dobândind astfel inteligența de a face, de la acel Dumnezeu care a încropit toate lucrurile prin Cuvântul Său propriu. Și din nou, oamenii, fiind incapabili de autoexistență, sunt închiși în loc și constau în Cuvântul lui Dumnezeu; dar Dumnezeu este autoexistent, închizând toate lucrurile și nefiind închis de niciuna; înăuntrul tuturor conform propriei Sale bunătăți și puteri, dar în afara tuturor în naturile Sale proprii. Așa cum deci oamenii nu creează așa cum creează Dumnezeu, așa cum ființa lor nu este asemenea ființei lui Dumnezeu, așa și generarea oamenilor este într-un fel, iar Fiul este de la Tatăl în alt fel [6]. Căci urmașii oamenilor sunt părți ale părinților lor, deoarece însăși natura trupurilor nu este necomponibilă, ci în stare de flux [7] și compusă din părți; iar oamenii își pierd substanța în generare și, din nou, dobândesc substanță prin aderarea la hrană. Și din acest motiv, oamenii devin, la vremea lor, părinți a mulți copii; dar Dumnezeu, fiind fără părți, este Tatăl Fiului, fără împărțire sau patimă; căci nu există nici efluviu [8] al Imaterialului, nici aflux din afară, ca la oameni; și fiind necompus în natură, El este Tatăl unui singur Fiu. De aceea El este Unicul născut și singur în sânul Tatălui, și singur este recunoscut de Tatăl ca fiind de la El, spunând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care Îmi găsesc plăcerea [9]”. Și tot El este Cuvântul Tatălui, de unde se poate înțelege natura impasibilă și imparțială a Tatălui, în sensul că nici măcar un cuvânt omenesc nu este născut cu patimă sau părtășie, cu atât mai puțin Cuvântul lui Dumnezeu [1]. De aceea și El șade, ca Cuvânt, la mâna de luptă a Tatălui; căci acolo unde este Tatăl, acolo este și Cuvântul Său; dar noi, ca lucrări ale Lui, stăm la judecată înaintea Lui; și, în timp ce El este adorat, pentru că este Fiul Tatălui adorabil, noi ne închinăm, mărturisindu-L Domn și Dumnezeu, pentru că suntem creaturi și alții decât El.
12. Așa stând lucrurile, să se gândească cine vrea dintre ei la această chestiune, astfel încât să se poată abera la următoarea întrebare: Este corect să spui că ceea ce este urmașul lui Dumnezeu și care Îi este propriu este din nimic? sau este rezonabil în însăși ideea că ceea ce este de la Dumnezeu I-a revenit Lui, ca un om să îndrăznească să spună că Fiul nu este întotdeauna? Pentru că și în aceasta nașterea Fiului depășește și transcende gândurile omului, că noi devenim părinți ai propriilor noștri copii în timp, de vreme ce noi înșine mai întâi nu am fost și apoi am luat ființă; dar Dumnezeu, în ceea ce este mereu, este mereu Tatăl Fiului [2]. Iar originea omenirii ne este adusă la cunoștință din lucrurile paralele; dar, întrucât “nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât Tatăl, și nimeni nu cunoaște pe Tatăl, decât Fiul, și pe cel căruia Fiul vrea să-L descopere [3]”, de aceea scriitorii sacri, cărora Fiul li S-a descoperit, ne-au dat o anumită imagine din lucrurile vizibile, spunând: “Care este strălucirea slavei Sale și Expresia Persoanei Sale [4]”; ‘ și iarăși: ‘Căci la Tine este fântâna vieții și în lumina Ta vom vedea luminile [5];’ și când Cuvântul îl mustră pe Israel, El spune: ‘Ai părăsit Izvorul înțelepciunii [6]; ‘ și acest Fântânar este cel care spune: ‘M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii [7]’ Și într-adevăr meschine și foarte slabe sunt ilustrațiile în comparație cu ceea ce dorim noi; dar totuși este posibil ca din ele să înțelegem ceva mai presus de natura omului, în loc să credem că generația Fiului este la același nivel cu a noastră. Căci cine poate chiar să-și închipuie că strălucirea luminii nu a fost vreodată, astfel încât să îndrăznească să spună că Fiul nu a fost întotdeauna, sau că Fiul nu a fost înainte de nașterea Sa? sau cine este capabil să despartă strălucirea de soare, sau să conceapă izvorul ca fiind întotdeauna lipsit de viață, încât să spună nebunește: “Fiul este din nimic”, care spune: “Eu sunt viața [9]”, sau “străin de esența Tatălui”, care, spune: “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Cel: Tatăl [10]?” Căci scriitorii sacri, dorind să înțelegem astfel, au dat aceste ilustrații; și este nepotrivit și foarte ireligios, atunci când Scriptura conține astfel de imagini, să ne formăm idei despre Domnul nostru pornind de la altele care nu sunt nici în Scriptură, nici nu au vreo legătură religioasă.
13. Prin urmare, să ne spună de la ce învățător sau prin ce tradiție au derivat aceste noțiuni despre Mântuitorul? “Am citit”, vor spune ei, “în Proverbe: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale i la lucrările Sale [1]”;” acest lucru Eusebiu și tovarășii săi obișnuiau să insiste asupra lui [2], iar tu îmi scrii cuvânt, că și oamenii de acum, deși răsturnați și contrazis de o abundență de argumente, încă mai puneau în toate părțile acest pasaj și spuneau că Fiul era una dintre făpturi, și Îl socoteau cu lucrurile originare. Dar ei mi se pare că au o înțelegere greșită și a acestui pasaj, căci el are un sens religios și foarte ortodox, pe care, dacă l-ar fi înțeles, nu L-ar fi hulit pe Domnul slavei. Căci, comparând ceea ce s-a spus mai sus cu acest pasaj, vor găsi o mare diferență între ele [3]. Căci ce om cu o înțelegere corectă nu percepe că ceea ce este creat și făcut este exterior celui care l-a făcut; dar Fiul, după cum a arătat argumentul de mai sus, nu există în exterior, ci din Tatăl care l-a născut? Căci și omul de asemenea construiește o casă și naște un fiu, și nimeni nu ar inversa lucrurile și nu ar spune că casa sau corabia au fost născute de constructor [4], dar fiul a fost creat și făcut de el; nici iarăși că casa a fost un chip al făuritorului, dar fiul diferit de cel care l-a născut; ci mai degrabă va mărturisi că fiul este un chip al tatălui, dar casa o operă de artă, dacă nu cumva mintea lui nu este dezordonată și nu este în afara de sine. În mod evident, dumnezeiasca Scriptură, care cunoaște mai bine decât oricine natura tuturor lucrurilor, spune prin Moise, despre făpturi: “La început Dumnezeu a creat cerurile și pământurile [5]”; dar despre Fiul nu prezintă pe altul, ci pe Tatăl Însuși spunând: “Te-am născut din pântece, înaintea stelei dimineții [6]”; și iarăși: “Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut [7]”. Și Domnul spune despre Sine Însuși în Proverbe: “Mai înainte de toate dealurile Mă naște pe Mine [8]”; iar despre lucrurile născute și create Ioan vorbește: “Toate s-au făcut prin El [9]”; dar propovăduind despre Domnul, spune: “Pe Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, L-a vestit [10]”. Dacă deci fiu, deci nu creatură; dacă creatură, nu fiu; pentru că mare este diferența dintre ele, iar fiul și creatura nu pot fi același lucru, decât dacă esența Sa este considerată a fi în același timp de la Dumnezeu și exterioară lui Dumnezeu.
14. “Atunci pasajul nu are nici un sens?” Pentru aceasta, ca un roi de țânțari, ei bâzâie în jurul nostru [1]. Nu, cu siguranță, nu este lipsit de sens, ci are unul foarte potrivit; căci este adevărat că și Fiul a fost creat, dar acest lucru a avut loc atunci când a devenit om; căci creația aparține omului. Și oricine poate găsi acest sens dat în mod corespunzător în oracolele divine, care, în loc să socotească studiul lor o chestiune secundară, cercetează timpul și caracterele [2], precum și obiectul, și astfel studiază și meditează asupra a ceea ce citește. Acum, în ceea ce privește anotimpul despre care se vorbește, va afla cu certitudine că, întrucât Domnul este întotdeauna, în cele din urmă, la împlinirea veacurilor, S-a făcut om; și întrucât este Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut și Fiul omului. Iar în ceea ce privește obiectul, el va înțelege că, dorind să anuleze moartea noastră, El a luat asupra Sa un trup din Fecioara Maria; pentru ca, oferindu-l Tatălui ca jertfă pentru toți, să ne elibereze pe toți, care, de frica morții, am fost toată viața noastră supuși robiei [3]. Iar în ceea ce privește caracterul, acesta este într-adevăr al Mântuitorului, dar se spune despre El când a luat un trup și a zis: “Domnul m-a creat începător al căilor Sale spre lucrările Sale [4]”. Căci așa cum aparține în mod propriu Fiului lui Dumnezeu să fie veșnic. și în sânul Tatălui, tot așa, la devenirea Sa ca om, i se potrivesc cuvintele: ‘Domnul m-a creat’. Căci atunci se spune despre El, ca și despre faptul că a flămânzit și a însetat și a întrebat unde zace Lazăr, a suferit și a înviat [5]. Și așa cum, atunci când auzim despre El ca Domn și Dumnezeu și Lumină adevărată, Îl înțelegem ca fiind de la Tatăl, tot așa, auzind: “Domnul a creat”, “Slujitor” și “a suferit”, vom atribui pe bună dreptate acest lucru nu Dumnezeirii, căci nu are nici o relevanță, ci trebuie să-l interpretăm prin acel trup pe care l-a purtat pentru noi, căci Lui îi sunt proprii aceste lucruri, iar acest trup nu era al nimănui altcuiva decât al’ Cuvântului. Și dacă dorim să cunoaștem scopul: atins prin aceasta, vom descoperi că este următorul: că Cuvântul a fost făcut trup pentru a oferi acest trup pentru toți și pentru ca noi, împărtășindu-ne de Duhul Său, să putem fi divinizați [6], un dar pe care nu l-am fi putut obține altfel decât îmbrăcându-Se pe Sine Însuși în trupul nostru creat [7], căci de aici derivă numele nostru de “oameni ai lui Dumnezeu” și “oameni în Hristos”. Dar așa cum noi, primind Duhul, nu ne pierdem substanța noastră proprie, tot așa Domnul, când s-a făcut om pentru noi și a purtat un trup, nu a fost mai puțin Dumnezeu; căci El nu a fost diminuat prin învelirea trupului, ci mai degrabă l-a divinizat și l-a făcut nemuritor [8].
CAPITOLUL IV.
DOVADA SENSULUI CATOLIC AL CUVÂNTULUI FIU.
Puterea, Cuvântul sau Rațiunea, și Înțelepciunea, numele Fiului, implică eternitatea; la fel ca și titlul de Fântână al Tatălui. Arienii răspund că acestea nu aparțin în mod formal esenței Fiului, ci sunt nume date Lui; că Dumnezeu are multe cuvinte, puteri, etc. De ce nu există decât un singur Fiu și un singur Cuvânt, &c. Toate titlurile Fiului coincid în El.
15. Aceasta este deci destul de suficient pentru a expune infamia ereziei ariene; căci, așa cum a acordat Domnul, din propriile lor cuvinte le este adusă la cunoștință ireligiozitatea [1]. Dar haideți acum și noi, din partea noastră, să acționăm în ofensivă și să le cerem un răspuns; căci acum este momentul potrivit, când propriul lor temei a cedat, să îi întrebăm pe al nostru; poate că aceasta îi va face să se rușineze pe cei perverși și le va dezvălui de unde au căzut. Am învățat din Scriptura divină că Fiul lui Dumnezeu, așa cum s-a spus mai sus, este chiar Cuvântul și Înțelepciunea Tatălui. Căci Apostolul spune: “Hristos, puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu [2]”; iar Ioan, după ce a spus: “Și Cuvântul s-a făcut trup”, adaugă imediat: “Și am văzut slava Lui, slava ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr [3]”, astfel că, fiind Cuvântul Fiul Unuia-Născut, în acest Cuvânt și în Înțelepciune s-au făcut cerul și pământul și tot ce este în ele. Iar despre această Înțelepciune care este Izvorul lui Dumnezeu am aflat de la [4] Baruc, prin faptul că Israel este acuzat că a părăsit Izvorul Înțelepciunii. Dacă deci ei neagă Scriptura, ei sunt îndată străini de numele lor și pot fi numiți pe bună dreptate de toți oamenii atei [5] și dușmani ai lui Hristos, căci ei și-au atras asupra lor aceste nume. Dar dacă sunt de acord cu noi că spusele Scripturii sunt inspirate de Dumnezeu, să îndrăznească să spună deschis ceea ce gândesc în secret, că Dumnezeu a fost odată fără cuvânt și fără înțelepciune [6]; și să spună în nebunia lor [7]: “A fost odată când El nu era” și “înainte de generația Lui, Hristos nu era [8]”; ‘ și iarăși să declare că Fântâna nu a născut înțelepciunea din ea însăși, ci a dobândit-o din afară, până când vor avea îndrăzneala să spună: ‘Fiul a venit din nimic’; de unde va rezulta că nu mai există o Fântână, ci un fel de bazin, ca și cum ar primi apă din afară și ar uzurpa numele de Fântână [9].
16. Cât de plină de ireligiozitate este această afirmație, consider că nimeni nu se poate îndoi de cine are atât de puțină înțelegere. Dar, de vreme ce mormăie ceva despre Cuvântul și Înțelepciunea care sunt doar nume ale Fiului [10], trebuie să întrebăm atunci: Dacă acestea sunt doar: nume ale Fiului, El trebuie să fie altceva: pe lângă ele. Și dacă El este mai presus de aceste nume, nu este licit din partea celui mai mic să denumească pe cel mai mare; dar dacă El este mai mic decât numele, cu siguranță că trebuie să aibă în El principiul acestei denumiri mai onorabile; și aceasta implică înaintarea lui, care este o ireligiozitate egală cu tot ce a fost înainte. Căci Cel care este în Tatăl și în care este și Tatăl, care spune: “Eu și Tatăl suntem una [1]”, pe care cel care l-a văzut, L-a văzut pe Tatăl, a spune că El a fost înălțat [2] prin ceva exterior, este extrema nebuniei. Cu toate acestea, când sunt bătuți de aici și, ca Eusebiu și tovarășii săi, se află în aceste mari strâmtorări, atunci le rămâne această pledoarie, pe care și Arius în balade și în propria sa Thalia [3] a fabulat-o, ca pe o nouă dificultate: “Multe cuvinte vorbește Dumnezeu; care dintre acestea, deci, trebuie să le numim Fiul și Cuvântul, Unicul născut al Tatălui [4]?”. Nesimțit și orice altceva decât creștinii [5]! pentru că, în primul rând, folosind un astfel de limbaj despre Dumnezeu, ei îl concep aproape ca pe un om, vorbind și inversând primele cuvinte ale Sale prin cele de al doilea, ca și cum un singur Cuvânt de la Dumnezeu nu ar fi fost suficient pentru încadrarea tuturor lucrurilor după voia Tatălui și pentru grija Sa providențială față de toate. Căci faptul că El ar fi rostit mai multe cuvinte ar fi argumentat o slăbiciune în toate, fiecare având nevoie de slujba celuilalt. Dar faptul că Dumnezeu are un singur Cuvânt, care este adevărata doctrină, arată atât puterea lui Dumnezeu, cât și perfecțiunea Cuvântului care vine de la El și înțelegerea religioasă a celor care cred astfel.
17. O, dacă ar consimți să mărturisească adevărul din această declarație a lor! căci dacă ei recunosc odată că Dumnezeu produce cuvinte, ei știu în mod clar că El este un Tată; și recunoscând acest lucru, să se gândească la faptul că, în timp ce ei sunt reticenți în a atribui un singur Cuvânt lui Dumnezeu, ei își închipuie că El este Tatăl a mai multor; și în timp ce sunt reticenți în a spune că nu există deloc un Cuvânt al lui Dumnezeu, totuși ei nu mărturisesc că El este Fiul lui Dumnezeu, – ceea ce este ignoranță a adevărului și lipsa de experiență în Scriptura divină. Căci dacă Dumnezeu este Tatăl unui cuvânt, de ce nu este Fiul Celui născut? Și iarăși, cine ar trebui să fie Fiul lui Dumnezeu, dacă nu Cuvântul Său? Căci nu există multe cuvinte, altfel fiecare ar fi imperfect, ci unul singur este Cuvântul, pentru ca numai El să fie perfect și pentru că, Dumnezeu fiind unul, și Chipul Său trebuie să fie unul, care este Fiul. Căci Fiul lui Dumnezeu, după cum se poate afla din înseși oracolele divine, este El însuși Cuvântul lui Dumnezeu, și Înțelepciunea, și Chipul, și Mâna, și Puterea; pentru că urmașul lui Dumnezeu este unul singur, iar despre generația de la Tatăl aceste titluri sunt semne [6]. Căci dacă spui Fiul, ai declarat ceea ce este din Tatăl prin natură; iar dacă te gândești la Cuvântul, te gândești iarăși la ceea ce este de la El și la ceea ce este inseparabil; și, vorbind de Înțelepciune, iarăși vrei să spui la fel de mult, ceea ce nu este din afară, ci de la El și în El; iar dacă numești pe. Putere și Mână, iarăși vorbești despre ceea ce este propriu esenței; și, vorbind despre Imagine, însemnezi Fiul; căci ce altceva este asemănător lui Dumnezeu decât urmașii din El? Fără îndoială că lucrurile, care au ajuns să fie prin Cuvânt, acestea sunt “întemeiate în Înțelepciune” și ceea ce sunt “întemeiate în Înțelepciune”, toate acestea sunt făcute de Mână și au ajuns să fie prin Fiul. Și avem dovada acestui lucru, nu din surse externe, ci din Scripturi; căci Dumnezeu Însuși spune prin profetul Isaia: ‘Și mâna Mea a pus temelia pământului și dreapta Mea a întins cerurile [7]’. Și iarăși: ‘Și te voi acoperi cu umbra Mâinii Mele, cu care am sădit cerurile și am pus temeliile pământului’. Iar David, fiind învățat acest lucru și știind că Mâna Domnului nu era altceva decât Înțelepciunea, spune în Psalm: ‘ În înțelepciune le-ai făcut pe toate; pământul este plin de creația Ta [9]’. Și Solomon a primit același lucru de la Dumnezeu și a zis: ‘Domnul prin înțelepciune a întemeiat pământul [10]’, iar Ioan, știind că Cuvântul este Mâna și Înțelepciunea, a propovăduit astfel: ‘La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu; acesta era la început cu Dumnezeu; toate s-au făcut prin El și fără El nu s-a făcut nimic [1]’. Iar Apostolul, văzând că Mâna și Înțelepciunea și Cuvântul nu era altceva decât Fiul, spune: ‘Dumnezeu, care în diferite timpuri și în diferite moduri a vorbit în trecut Părinților prin Profeți, în aceste zile din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul Său, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, prin care a făcut și veacurile [2]’. Și iarăși: ‘Există un singur Domn Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și noi prin El [3]’. Și știind, de asemenea, că Însuși Cuvântul, Înțelepciunea, Fiul era Chipul Tatălui, spune în Epistola către Coloseni: ‘Mulțumind lui Dumnezeu și Tatălui, care ne-a făcut pe noi vrednici de a fi părtași moștenirii Sfinților în lumină, care ne-a izbăvit pe noi de sub puterea întunericului și ne-a transferat în împărăția scumpului Său Fiu’; în care avem răscumpărarea, adică iertarea păcatelor; care este Chipul lui Dumnezeu cel invizibil, Întâiul născut al oricărei creaturi; căci prin El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, vizibile și invizibile, fie că sunt tronuri, fie că sunt stăpâniri, fie că sunt principate sau puteri, toate lucrurile au fost create prin El și pentru El; și El este mai înainte de toate și în El constau toate lucrurile [4]. ‘ Căci, după cum toate lucrurile au fost create prin Cuvânt, tot așa, pentru că El este Chipul, sunt și ele create în El [5]. Și astfel, oricine își îndreaptă gândurile spre Domnul, va evita să se împiedice de piatra de jignire, ci mai degrabă va înainta spre strălucire în lumina adevărului; căci aceasta este cu adevărat doctrina adevărului, deși acești oameni contencioși izbucnesc cu dușmănie [6], nici religioși față de Dumnezeu, nici rușinați de confuzia lor.
CAPITOLUL V.
APĂRAREA FRAZELOR CONCILIULUI, “DIN ESENȚĂ” ȘI “UNUL ÎN ESENȚĂ”.
Obiecția că frazele nu sunt scripturale,’ ar trebui să ne uităm la sens mai mult decât la formulare; eschivarea arienilor în ceea ce privește fraza “din Dumnezeu” care este în Scriptură,’ eschivarea lor de la toate explicațiile în afară de cele pe care Conciliul le-a selectat, care au avut ca scop de a nega formula ariană; protestul împotriva faptului că ele transmit orice sens material.
18. Acum, Eusebiu și tovarășii săi au fost în perioada anterioară examinați îndelung, și s-au condamnat, așa cum am spus mai înainte; asupra acestui lucru ei au subscris; și după această schimbare de opinie ei au păstrat liniștea și retragerea [1]; dar din moment ce partidul actual, în aroganța proaspătă a ireligiei și în amețeală față de adevăr, sunt pe deplin hotărâți să acuze Conciliul, să ne spună ce fel de Scripturi sunt cele din care au învățat, sau cine este Sfântul [2] de la care au fost învățați, încât au îngrămădit frazele: “din nimic [3]”, și “El nu a fost înainte de generația Sa” și “o dată”. El nu a fost”, și “alterabil”, și “preexistență”, și “la voia”; care sunt fabulațiile lor în batjocură față de Domnul. Căci binecuvântatul Pavel, în Epistola către Evrei, spune: ‘Prin credință înțelegem că veacurile au fost alcătuite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât ceea ce se vede nu a fost făcut din lucruri care se văd [4]’. Dar nimic nu este comun Cuvântului cu veacurile [5]; căci El este Cel care există mai înainte de veacuri, prin care și veacurile s-au făcut. Iar în Păstorul [6] este scris (căci ei pretind și această carte, deși nu este din Canon [7]): “Mai întâi de toate credeți că Dumnezeu este unul, care a creat toate lucrurile și le-a rânduit și a adus toate lucrurile din nimic la existență”; ‘, dar nici aceasta nu se referă la Fiul, căci vorbește despre toate lucrurile care s-au făcut prin El, de care El este distinct; căci nu este posibil să se socotească pe Încadrătorul tuturor cu lucrurile făcute de El, decât dacă omul este atât de pe lângă sine încât să spună că și arhitectul este același cu clădirile pe care le ridică.
De ce atunci, când au inventat din partea lor expresii nescripturale, în scopul ireligiosității, îi acuză pe cei care sunt religioși în folosirea lor [8]? Pentru că ireligiozitatea este cu totul interzisă, chiar dacă se încearcă să o deghizeze cu expresii ingenioase și sofisme plauzibile; dar religiozitatea este mărturisită de toți ca fiind legală, chiar dacă este prezentată în fraze ciudate [9]. cu condiția doar ca ele să fie folosite cu o perspectivă religioasă și cu dorința de a le face expresia unor gânduri religioase. Acum, frazele de mai sus ale dușmanilor lui Hristos au fost arătate în aceste remarci ca fiind atât în trecut cât și acum pline de ireligiozitate; în timp ce definiția Consiliului împotriva lor, dacă este examinată cu acuratețe, se va găsi că’ este în întregime o reprezentare a adevărului, și mai ales dacă se acordă o atenție diligentă la ocazia care a dat naștere acestor expresii, care a fost rezonabilă, și a fost după cum urmează:-
19. Conciliul [10] dorind să elimine frazele ireligioase ale arienilor și să folosească în schimb cuvintele recunoscute ale Scripturilor, că Fiul nu este din nimic, ci ‘de la Dumnezeu’, și este ‘Cuvântul’ și ‘Înțelepciunea’, și nu creatură sau lucrare, ci un urmaș propriu din Tatăl, Eusebiu și tovarășii săi, conduși de eterodoxia lor inveterată, au înțeles expresia “din Dumnezeu” ca aparținându-ne, ca și cum în privința ei Cuvântul lui Dumnezeu nu s-ar deosebi cu nimic de noi, și asta pentru că este scris: “Tu ești un singur Dumnezeu, din care, toate lucrurile [1]; ‘ și din nou,
‘Cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi și toate sunt de la Dumnezeu [2],’ Dar Părinții, sesizând meșteșugul lor și viclenia ireligiozității lor, au fost nevoiți să exprime mai clar sensul cuvintelor ‘de la Dumnezeu’. În consecință, ei au scris ‘din esența lui Dumnezeu [3],’ pentru ca ‘de la Dumnezeu’ să nu fie considerat comun și egal în Fiul și în lucrurile originare, ci ca toate celelalte să fie recunoscute ca fiind creaturi, iar Cuvântul singur ca fiind de la Tatăl. Căci, deși se spune că toate lucrurile sunt de la Dumnezeu, totuși acest lucru nu este în sensul în care Fiul este de la El; pentru că, în ceea ce privește creaturile, “de la Dumnezeu” se spune despre ele din acest motiv, în sensul că ele nu există la întâmplare sau în mod spontan, și nici nu se nasc din întâmplare [4], după cum spun filosofii care le referă la combinarea atomilor și la elemente de structură similară, – nici așa cum vorbesc unii eretici despre un Făcător distinct, – nici așa cum spun din nou alții că constituția tuturor lucrurilor provine de la anumiți Îngeri ;- ci în sensul că (întrucât Dumnezeu este), a fost. prin El că toate lucrurile au fost aduse la existență, nefiind mai înainte, prin Cuvântul Său; dar în ceea ce privește Cuvântul, întrucât nu este o creatură, numai El singur este numit și este “de la Tatăl”; și este semnificativ pentru acest sens să spunem că Fiul este “din esența Tatălui”, căci de nimic originar nu se leagă acest lucru. În adevăr, când Pavel spune că ‘toate lucrurile sunt de la Dumnezeu’, el adaugă imediat: ‘și un singur Domn Isus Hristos, prin care toate lucrurile s’, pentru a arăta tuturor oamenilor că Fiul este altceva decât toate aceste lucruri care au venit de la Dumnezeu (căci lucrurile care au venit de la Dumnezeu, au venit prin Fiul Său); și că el a folosit cuvintele de mai sus cu referire la lume așa cum a fost ea încadrată de Dumnezeu [6], și nu ca și cum toate lucrurile ar fi de la Tatăl, așa cum este Fiul. Căci nici celelalte lucruri nu sunt ca și Fiul, nici Cuvântul nu este unul printre altele, căci El este Domnul și Încadrătorul tuturor; și din acest motiv Sfântul Conciliu a declarat în mod expres că El era din esența [7] Tatălui, pentru ca noi să credem că Cuvântul este altceva decât natura lucrurilor originare, fiind singurul care provine cu adevărat de la Dumnezeu; și pentru ca niciun subterfugiu să nu fie lăsat deschis celor ireligioși. Acesta a fost deci motivul pentru care Conciliul a scris ‘din esență’.
20. Din nou, când episcopii au spus că Cuvântul trebuie descris ca fiind Adevărata Putere t și Chip al Tatălui, în toate lucrurile exact [8] și ca Tatăl, și ca fiind imuabil, e și ca întotdeauna, și ca în El fără diviziune (căci niciodată Cuvântul nu a fost, ci El a fost întotdeauna, existând veșnic cu Tatăl, ca strălucirea luminii), Eusebiu și tovarășii săi au îndurat într-adevăr, ca și cum nu îndrăzneau să contrazică, fiind făcuți de rușine de argumentele care au fost îndemnate împotriva lor; dar în același timp au fost surprinși șoptindu-și unul altuia și clipind din ochi, că “asemenea”, “întotdeauna”, “putere” și “în El” erau, ca și mai înainte, comune pentru noi și pentru Fiul și că nu era nicio dificultate să fie de acord cu acestea. În ceea ce privește “asemenea”, ei au spus că despre noi este scris: “Omul este chipul și slava lui Dumnezeu [9]”: “întotdeauna”, că era scris: “Căci noi, cei vii, suntem întotdeauna [10]”: “în El”, “În El trăim și ne mișcăm și avem ființa noastră [1]”: “de nealterat”, că este scris: “Nimic nu ne va despărți de dragostea lui Hristos [2]”: ‘ în ceea ce privește “puterea”, că omida și lăcusta sunt numite “putere” și “mare putere [3]”, și că se spune adesea despre popor, de pildă: “Toată puterea Domnului a ieșit din țara Egiptului [4]”: și mai sunt și altele, cele cerești, căci Scriptura spune: “Domnul puterilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este refugiul nostru [5]”. ‘ Într-adevăr, Asterius, cu titlul de sofist, a spus așa ceva în scris, învățând-o de la ei, iar înaintea lui Arius [6] a învățat-o și el, după cum s-a spus. Dar episcopii, discernând și în aceasta disimularea lor și întrucât este scris: ‘Înșelăciunea este în inima celor ireligioși care își închipuie răul [7]’, au fost din nou obligați din partea lor să adune sensul Scripturilor și să spună și să rescrie ceea ce au spus mai înainte, mai clar încă, și anume că Fiul este ‘una în esență [8]’ cu Tatăl: pentru a însemna că Fiul era de la Tatăl, și nu doar asemănător, ci același în asemănare [9], și pentru a arăta că asemănarea și inalterabilitatea Fiului era diferită de acea copie a aceluiași lucru care ne este atribuită nouă, pe care o dobândim din virtute pe baza respectării poruncilor. Căci trupurile care se aseamănă între ele pot fi despărțite și pot deveni la distanțe unele de altele, așa cum sunt fiii oamenilor în raport cu părinții lor (după cum este scris despre Adam și Set, care a fost născut din el ca să fie asemenea lui după modelul său [10]), dar de vreme ce generarea Fiului din Tatăl nu este conform naturii oamenilor, și nu numai asemănătoare, ci și inseparabilă de esența Tatălui, și El și Tatăl sunt una, așa cum a spus El însuși, și Cuvântul este întotdeauna în Tatăl și Tatăl în Cuvânt, așa cum strălucirea stă spre lumină (căci acest lucru este indicat de fraza însăși), de aceea Consiliul, înțelegând acest lucru, a scris în mod corespunzător “unul în esență”, pentru a înfrânge perversitatea ereticilor și pentru a arăta că Cuvântul era altceva decât lucrurile originare. Căci, după ce au scris astfel, au adăugat imediat: “Dar cei care spun că Fiul lui Dumnezeu este din nimic, sau creat, sau alterabil, sau o lucrare, sau din altă esență, pe aceștia Sfânta Biserică Catolică îi anatemizează [1]”. Și spunând aceasta, ei au arătat clar că ‘din esență’ și ‘unul în esență’ sunt distructive pentru acele cuvinte cheie ale ireligiei, cum ar fi ‘creat’, și ‘lucrare’, și ‘provenit’, și ‘alterabil’, și ‘El nu a fost înainte de generația Sa’. Și cel care le susține pe acestea, contrazice Conciliul; dar cel care nu susține cu Arius, trebuie să susțină și să înțeleagă hotărârile Conciliului, considerându-le în mod corespunzător pentru a semnifica relația dintre strălucire și lumină, și de acolo obținând ilustrarea adevărului.
21. Prin urmare, dacă ei, ca și ceilalți, invocă scuza că termenii sunt ciudați, să ia în considerare sensul în care a scris astfel Conciliul și să anatemizeze ceea ce a anatemizat Conciliul; și apoi, dacă pot, să găsească greșeli în privința expresiilor. Dar eu știu bine că, dacă ei susțin sensul Conciliului, vor accepta pe deplin termenii în care este transmis; în timp ce dacă este sensul de care vor să se plângă, toți trebuie să vadă că este o zădărnicie din partea lor să discute formularea, când ei nu fac decât să caute mânere pentru ireligie. Acesta a fost, așadar, motivul acestor expresii; dar dacă ei încă se plâng că acestea nu sunt scripturale, tocmai această plângere este un motiv pentru care ar trebui să fie alungați, ca și cum ar vorbi degeaba și ar avea o minte dezordonată. Și să se învinovățească pe ei înșiși în această chestiune, pentru că ei dau exemplul, începându-și războiul împotriva lui Dumnezeu cu cuvinte care nu sunt în Scriptură Totuși, dacă o persoană este interesată de această chestiune, să știe că, chiar dacă expresiile nu sunt în atâtea cuvinte în Scripturi, totuși, așa cum s-a spus mai înainte, ele conțin sensul Scripturilor și, exprimându-l, îl transmit celor care au auzul neafectat pentru doctrina religioasă. Or, această împrejurare este pentru tine să o iei în considerare și pentru acei oameni prost instruiți să acorde urechea. S-a arătat mai sus, și trebuie să fie crezut ca fiind adevărat, că Cuvântul este de la Tatăl și singurul Descendent [2] propriu și natural al Lui. Căci de unde poate cineva să conceapă că este Fiul, care este Înțelepciunea și Cuvântul, în care toate lucrurile s-au născut, dacă nu din Dumnezeu Însuși? Oricum, Scriptura ne învață și ea acest lucru, căci Tatăl spune prin David: “Inima Mea a rostit Cuvinte bune” și: “Din pântece, înaintea stelei dimineții, Te-am născut pe Tine [4]”; iar Fiul însemnează evreilor despre Sine: “Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați colinda pe Mine, căci Eu am ieșit din Tatăl [5]”. Și iarăși; ‘Nu că cineva a văzut pe Tatăl, decât Cel ce este de la Dumnezeu, Acesta a văzut pe Părinți’. Și, mai mult, ‘Eu și Tatăl Meu suntem una’ și: ‘Eu în Tatăl și Tatăl în Mine [7]’, este echivalent cu a spune: ‘Eu sunt din Tatăl și nedespărțit de El’. Iar Ioan, spunând: ‘Fiul Unuia-Născut, care este în sânul Tatălui, El a vestit pe Sine [8]’, a vorbit despre ceea ce a învățat de la Mântuitorul. Fiți: părți, ce altceva mai indică ‘în sânul’, decât generarea autentică a Fiului de la Tatăl?
22. Dacă, deci, cineva îl concepe pe Dumnezeu ca fiind compus, așa cum este accidentul [9] în esență, sau ca având vreun înveliș exterior [1] și fiind cuprins, sau ca și cum ar exista ceva despre El care să completeze esența, astfel încât atunci când spunem ‘Dumnezeu’ sau numim ‘Tatăl’, nu semnifică esența invizibilă și de neînțeles, ci ceva despre ea, atunci să se plângă de faptul că Sfântul Sinod a afirmat că Fiul a fost din esența lui Dumnezeu; dar să se gândească la faptul că, considerând astfel, ei profera două blasfemii; pentru că ei îl fac pe Dumnezeu corporal și spun în mod fals că Domnul nu este Fiul din însuși Tatăl, ci din ceea ce este despre El. Dar dacă Dumnezeu este simplu, așa cum este El, rezultă că, spunând “Dumnezeu” și numind “Tatăl”, nu numim nimic ca și cum ar fi despre El, ci semnifică însăși esența Lui. Căci, chiar dacă este imposibil să înțelegem care este esența lui Dumnezeu, totuși, dacă înțelegem doar că Dumnezeu este și dacă Scriptura Îl indică prin aceste titluri, noi, cu intenția de a-L indica pe El și nimic altceva, Îl numim Dumnezeu și Tată și Domn. Atunci când’ spune: “Eu sunt cel ce sunt” și “Eu sunt Domnul Dumnezeu [2]” sau când Scriptura spune “Dumnezeu”, nu înțelegem prin aceasta nimic altceva decât indicarea esenței Sale de neînțeles Însuși și a faptului că El este, despre care se vorbește [3]. Prin urmare, nimeni să nu se sperie auzind că Fiul lui Dumnezeu este din Esența Tatălui, ci mai degrabă să accepte explicația Părinților, care într-un limbaj mai explicit, dar echivalent, au scris în loc de “din Dumnezeu” “din esență” Căci ei au considerat că este același lucru să spună că Cuvântul era “din Dumnezeu” și “din esența lui Dumnezeu”, întrucât cuvântul “Dumnezeu”, așa cum am spus deja, nu înseamnă nimic altceva decât esența Celui Care Este. Dacă deci Cuvântul nu este în acest sens de la Dumnezeu, ca un fiu, autentic și natural, de la un tată, ci doar ca făpturi pentru că sunt încropite, și cum “toate lucrurile sunt de la Dumnezeu”, atunci nici El nu este din esența Tatălui și nici Fiul nu este din nou Fiu după esență, ci ca urmare a virtuții, ca noi, care suntem numiți fii prin har. Dar dacă El este numai de la Dumnezeu, ca Fiu autentic, așa cum este, atunci Fiul poate fi numit în mod rezonabil din esența lui Dumnezeu.
23. Din nou, ilustrația Luminii și a Strălucirii are acest sens. Căci Sfinții nu au spus că Cuvântul a fost înrudit cu Dumnezeu ca focul aprins de căldura soarelui, care de obicei se stinge din nou, pentru că aceasta este o lucrare exterioară și o creatură a autorului său, ci toți Îl predică pe El ca Radiație [4], pentru a semnifica astfel faptul că El este din esență, propriu și indivizibil, și unitatea Sa cu Tatăl. Acest lucru va asigura, de asemenea, adevărata Sa neclintire și imuabilitate; căci cum pot fi acestea ale Sale, dacă nu este El însuși urmașul propriu-zis al esenței Tatălui? căci și acest lucru trebuie luat ca o confirmare a identității Sale cu propriul Său Tată. Explicația noastră având deci un aspect atât de religios, nici dușmanii lui Hristos nu ar trebui să fie speriați de “Unul în esență”, deoarece și acest termen are un sens sănătos și motive întemeiate. Într-adevăr, dacă spunem că Cuvântul este din esența lui Dumnezeu (căci, după cele spuse, aceasta trebuie să fie o expresie admisă de ei), ce înseamnă aceasta decât adevărul și eternitatea esenței din care El este născut, căci nu este diferit în natură, ca nu cumva să fie combinat cu esența lui Dumnezeu ca ceva străin și diferit de ea. Nici nu este asemănător doar în exterior, ca nu cumva să nu pară că în unele privințe sau în întregime este altul în esență, așa cum arama strălucește ca aurul și argintul ca staniolul. Căci acestea sunt străine și de altă natură, sunt despărțite unele de altele în natură și virtuți, nici arama nu este proprie aurului, nici porumbelul nu se naște din porumbei, ci, deși sunt considerate asemănătoare, totuși ele diferă în esență. Dacă deci așa este cu Fiul, să fie o creatură ca și noi, și nu Unul în esență; dar dacă Fiul este Cuvântul, Înțelepciunea, Chipul Tatălui, Strălucirea, El trebuie să fie, din orice motiv, Unul în esență. Căci dacă nu se dovedește că El nu este de la Dumnezeu, ci un instrument diferit în natură și diferit în esență, cu siguranță Conciliul a fost sănătos în doctrina sa și corect în hotărârea sa [6].
24. Mai mult, să fie alungată orice referință trupească pe acest subiect; și transcendând orice imaginație a simțului, să înțelegem, cu o înțelegere pură și numai cu mintea, relația autentică a fiului cu tatăl, și relația proprie a Cuvântului față de Dumnezeu, și asemănarea invariabilă a strălucirii cu lumina: pentru că, așa cum cuvintele “urmaș” și “fiu” nu poartă și nu sunt menite să poarte un sens omenesc, ci unul potrivit lui Dumnezeu, la fel, când auzim expresia “unul în esență”, să nu ne lăsăm pradă simțurilor omenești și să ne imaginăm partiții și diviziuni ale Dumnezeirii, ci, având gândurile îndreptate spre lucrurile imateriale, să păstrăm nedespărțite unitatea naturii și identitatea luminii; pentru că acest lucru este propriu fiului ca și tatălui, și în aceasta se arată că Dumnezeu este cu adevărat Tatăl Cuvântului. Și aici, ilustrația luminii și a strălucirii sale este în discuție [7]. Cine va îndrăzni să spună că strălucirea este diferită și străină de soare? mai degrabă cine, considerând astfel strălucirea în raport cu soarele și identitatea luminii, nu va spune cu încredere: “Cu adevărat, lumina și strălucirea sunt una și una se manifestă în cealaltă, iar strălucirea este în soare, astfel încât cine vede aceasta, vede și aceea?”. ‘, dar o asemenea unitate și proprietate naturală, cum ar trebui să fie numită de cei care cred și văd corect, decât Odraslă una în esență? și Odrasla lui Dumnezeu, ce ar trebui să considerăm în mod potrivit și adecvat, decât Cuvântul, Înțelepciunea și Puterea? despre care ar fi un păcat să spunem că este străină de Tatăl, sau o crimă chiar să ne imaginăm că este altfel decât cu El în veșnicie. Căci prin această Odraslă Tatăl a făcut toate lucrurile și și-a extins Providența Sa asupra tuturor lucrurilor; prin El își exercită dragostea Sa față de om și astfel El și Tatăl sunt una, așa cum s-a spus; dacă nu cumva acești oameni perverși fac o nouă încercare și spun că esența Cuvântului nu este aceeași cu Lumina care este în El de la Tatăl, ca și cum Lumina din Fiul ar fi una cu Tatăl, dar El însuși este străin în esență ca fiind o creatură. Totuși, aceasta este pur și simplu credința lui Caiafa și a Samosatenei, pe care Biserica a alungat-o, dar pe care aceștia acum o deghizează; și prin aceasta au căzut de la adevăr și au fost declarați eretici. Căci dacă El se împărtășește în plinătate de lumina de la Tatăl, de ce nu este El mai degrabă ceea ce se împărtășesc și ceilalți [8], ca să nu fie introdus nici un mijloc între El și Tatăl? Altfel, nu mai este clar că toate lucrurile au fost generate de Fiul, ci de El, de care și El se împărtășește [9]. Și dacă acesta este Cuvântul, Înțelepciunea Tatălui, în care Tatăl se arată și se cunoaște, care încadrează lumea și fără de care Tatăl nu face nimic, evident că El este Cel care este de la Tatăl, căci toate lucrurile generate se împărtășesc din El, ca și cele care se împărtășesc din Duhul Sfânt. Și fiind astfel, El nu poate fi din nimic, nici o creatură, ci mai degrabă un Descendent propriu-zis din Tatăl, ca strălucirea din lumină.
CAPITOLUL VI.
AUTORITĂȚI ÎN SPRIJINUL CONCILIULUI.
Theognostus ; Dionisie din Alexandria; Dionisie din Roma; Origen.
25. Acesta este deci sensul în care cei care s-au întâlnit la Niceea au folosit aceste expresii. Dar apoi că nu le-au inventat ei înșiși (de vreme ce aceasta este una dintre scuzele lor), ci au vorbit ceea ce au primit de la predecesorii lor, procedăm să dovedim și acest lucru, pentru a le tăia chiar și această scuză. Să știți deci, arieni, vrăjmași ai lui Hristos, că Teognostus, un om învățat, nu a refuzat expresia “de esență”, căci în cartea a doua a Ipotezei sale, el scrie astfel despre Fiul: — “Esența Fiului nu este una procurată din afară, nici nu provine din nimic’, ci ea a izvorât din esența Tatălui, precum strălucirea luminii, precum vaporii [3] apei; căci nici strălucirea, nici vaporii nu sunt apa însăși, nici soarele însuși, nici nu sunt străini, ci sunt un efluviu al esenței Tatălui, care, totuși, nu suferă nici o împărțire. Căci, așa cum soarele rămâne același și nu este afectat de razele revărsate de el, tot așa nici esența Tatălui nu suferă schimbări, deși îl are pe Fiul ca Imagine a Sa [4]”.
Apoi, Theognostus, după ce a investigat în prealabil pe calea unui exercițiu [5], procedează la expunerea sentimentelor sale în cuvintele de mai sus. În continuare, Dionisie, care era episcop de Alexandria, după ce a scris împotriva lui Sabellius și a expus pe larg Economia Mântuitorului după trup, și de acolo a dovedit. împotriva sabelienilor că nu Tatăl, ci Cuvântul Său s-a făcut trup, așa cum a spus Ioan, a fost suspectat că a spus că Fiul ca un lucru făcut și originar, și nu unul în esență cu Tatăl; despre aceasta el îi scrie omonimului său Dionisie, episcop de Roma, pentru a susține în apărarea sa că aceasta a fost o calomnie la adresa lui. Iar el l-a asigurat că el nu l-a numit pe Fiul făcut, ba mai mult, l-a mărturisit ca fiind chiar unul în esență. Și cuvintele sale au fost următoarele: –
“Și am scris într-o altă scrisoare o respingere a acuzației false pe care mi-o aduc, că neg că Hristos a fost unul în esență cu Dumnezeu. Căci, deși spun că nu am găsit acest termen nicăieri în Sfânta Scriptură, totuși observațiile mele care urmează, și pe care ei nu le-au observat, nu sunt în contradicție cu această credință. Căci am exemplificat nașterea umană ca fiind evident omogenă și am observat că, în mod incontestabil, părinții se deosebesc de copiii lor doar prin faptul că nu sunt aceiași indivizi, altfel nu ar putea exista nici părinți, nici copii. Iar scrisoarea mea, așa cum am spus mai înainte, din cauza circumstanțelor actuale, nu o pot prezenta; altfel v-aș fi trimis chiar cuvintele pe care le-am folosit, sau mai degrabă o copie a ei, ceea ce, dacă voi avea ocazia, voi face în continuare. Dar sunt sigur, din amintiri, că am prezentat paralele de lucruri asemănătoare între ele; de exemplu, că o plantă crescută din sămânță sau din rădăcină, era diferită de cea din care provenea, dar era cu totul una cu ea în natură [6]; și că un râu care curgea dintr-o fântână, a căpătat un nume nou, pentru că nici fântâna nu se numea râu, nici râul fântână, ci ambele existau, iar râul era apa din fântână”.
26. Iar că Cuvântul lui Dumnezeu nu este o lucrare sau o creatură, ci un urmaș propriu esenței Tatălui și indivizibil, așa cum a scris marele Sinod, aici puteți vedea în cuvintele lui Dionisie, episcopul Romei, care, scriind împotriva sabelienilor, inovează astfel împotriva celor care au îndrăznit să spună așa ceva: – “Nu este o lucrare, ci un urmaș propriu esenței Tatălui și indivizibil.
“În continuare, pot să mă întorc în mod rezonabil la cei care împart și taie în bucăți și distrug cea mai sacră doctrină a Bisericii lui Dumnezeu, Monarhia divină [7], făcând-o ca și cum ar fi trei puteri și subsistențe partitive [7a] și dumnezeiești trei capete. Mi s-a spus că unii dintre voi, care sunt cateheți și învățători ai Cuvântului Divin, iau conducerea în acest principiu, care sunt diametral opuși, ca să spunem așa, opiniilor lui Sabellius; pentru că el spune în mod blasfemic că Fiul este Tatăl, iar Tatăl este Fiul, dar ei într-un fel predică trei Dumnezei, ca și cum ar împărți Monada sacră în trei subsistențe străine una de cealaltă și complet separate. Căci trebuie neapărat ca împreună cu Dumnezeul Universului să se unească Cuvântul Divin, iar Duhul Sfânt să se odihnească [8] și să locuiască în Dumnezeu; astfel, într-unul ca într-un vârf, adică Dumnezeul Universului, trebuie adunată și reunită Triada Divină [9]. Căci este doctrina prezumtivului Marcion, de a tăia și împărți Monarhia Divină în trei origini, – o învățătură a diavolului, nu a adevăraților ucenici ai lui Hristos și iubitori ai lecțiilor Mântuitorului, Căci ei știu bine că o Triadă este propovăduită de Scriptura divină, dar că nici Vechiul Testament, nici Noul nu propovăduiesc trei Dumnezei. La fel trebuie să-i cenzurăm și pe cei care susțin: Fiu ca fiind o lucrare, și consideră că Domnul a venit la ființă, ca unul dintre lucrurile care au apărut cu adevărat; în timp ce oracolele divine mărturisesc despre o generație potrivită cu El și devenire, dar nu despre vreo modelare sau făptuire. O blasfemie este atunci, nu obișnuită, ci chiar cea mai înaltă, să spui că Domnul este în vreun fel o lucrare. Căci, dacă a venit să fie Fiu, nu a fost o dată, ci a fost întotdeauna, dacă (adică) este în Tatăl, așa cum spune El însuși, și dacă Hristos este Cuvânt și Înțelepciune și Putere (ceea ce, după cum știți, spune Scriptura divină), iar aceste însușiri sunt puteri ale lui Dumnezeu. Dacă atunci Fiul a venit la existență, odată ce aceste atribute nu erau; în consecință, a existat un timp, când Dumnezeu era fără ele; ceea ce este foarte absurd. Și de ce să vă mai spun mai multe despre aceste puncte vouă, oameni plini de Duhul și bine conștienți de absurditățile care ies în evidență din a spune că Fiul este o lucrare? Neatenți, după cum consider eu, la această circumstanță, autorii acestei opinii au ratat cu totul adevărul, explicând, contrar sensului Scripturii divine și profetice din pasaj, cuvintele: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale [1]”. Pentru că sensul lui El a creat, după cum știți, nu este unul, căci trebuie să înțelegem ‘El a creat’ în acest loc, ca ‘El a pus peste lucrările făcute de El’, adică mod de către Fiul Însuși’. Iar ‘El a creat’ aici nu trebuie luat pentru ‘a făcut’, căci a crea diferă de a face. ‘Oare nu El este Tatăl tău care te-a cumpărat, nu El te-a făcut și nu El te-a creat [2]?’, spune Moise în marea sa cântare din Deuteronom. Și cineva poate să le spună: O, oameni nesocotiți, este El o lucrare, Cel care este ‘Întâiul născut al oricărei făpturi, Cel care se naște din pântece înaintea stelei dimineții [3]’, care a spus, ca Înțelepciunea, ‘Înaintea tuturor dealurilor mă naște pe mine [4]’? Și în multe pasaje din oracolele divine se spune că Fiul a fost s generat, dar nicăieri că a ajuns [6] la ființă; ceea ce îi convinge în mod evident pe cei care au o concepție greșită despre generarea Domnului, care îndrăznesc să numească generarea Sa divină și inefabilă o făptuire [6]. Nici atunci nu putem împărți în trei Dumnezei în minunata și divina Monadă; nici nu putem denigra cu numele de “lucrare” demnitatea și măreția extraordinară a Domnului; ci trebuie să credem în Dumnezeu Tatăl Atotputernic și în Hristos Isus, Fiul Său, și în Duhul Sfânt, și să susținem că la Dumnezeul universului este unit Cuvântul [7]. Căci ‘Eu’, spune El, ‘Eu și Tatăl suntem una’; și ‘Eu în Tatăl și Tatăl în Mine’. Căci astfel atât Triada divină, cât și predica sfântă a Monarhiei, vor fi păstrate”.
27. Iar despre coexistența veșnică a Cuvântului cu Tatăl și despre faptul că El nu este de altă esență sau subzistență, ci propriu Tatălui, așa cum au spus Episcopii în Conciliu, puteți auzi din nou și de la iubitorul de muncă [8] 0rigen. Căci ceea ce a scris ca și cum ar fi întrebat și ca exercițiu, pe care să nu-l ia nimeni ca expresie a propriilor sale sentimente, ci a părților care se ceartă în investigație, ci ceea ce el [9] declară cu siguranță, acesta este sentimentul omului iubitor de muncă. După ce a prolixat apoi (ca să zic așa) împotriva ereticilor, imediat introduce convingerea sa personală, astfel :-).
“Dacă există un Chip al Dumnezeului invizibil, este un Chip invizibil; ba chiar, voi îndrăzni să adaug că, fiind asemănarea Tatălui, niciodată nu a fost așa. Căci când a fost acel Dumnezeu, care, conform lui Ioan, este numit Lumină (căci ‘Dumnezeu este Lumină’), fără o strălucire a slavei Sale proprii, încât un om să îndrăznească să afirme originea existenței Fiului, ca și cum înainte de a nu fi fost? Dar când nu a fost acel Chip al subzistenței inefabile și fără nume și nepomenite a Tatălui, acea Expresie și Cuvânt, și Cel care Îl cunoaște pe Tatăl? Căci să înțeleagă bine cel care îndrăznește să spună: “Odinioară Fiul nu era”, că spune: “Odinioară nu era Înțelepciunea”, și “Cuvântul nu era”, și “Viața nu era”.”
“Dar nu este nevinovat și nici lipsit de primejdii, dacă din cauza slăbiciunii noastre de înțelegere Îl lipsim pe Dumnezeu, în măsura în care în noi se află, de Cuvântul Unicul născut care a coexistat întotdeauna cu El; și de Înțelepciunea în care El s-a bucurat; altfel, El poate fi conceput ca nefiind întotdeauna posedat de bucurie”.
Vedeți, noi dovedim că acest punct de vedere a fost transmis din tată în tată; dar voi, o, evrei moderni și discipoli ai lui Caiafa, câți părinți puteți atribui frazelor voastre? Nici unul dintre cei înțelepți și înțelepți, căci toți vă detestă, ci numai diavolul [9a]; nimeni altul decât el nu este tatăl vostru în această apostazie, care atât la început v-a semănat cu sămânța acestei ireligii, cât și acum vă convinge să defăimați Conciliul Ecumenic [1], pentru că a încredințat în scris nu doctrinele voastre, ci ceea ce de la început ne-au transmis cei care au fost martori oculari și slujitori ai Cuvântului [2]. Căci credința pe care Conciliul a mărturisit-o în scris, aceasta este credința Bisericii Catolice; pentru a afirma acest lucru, binecuvântații Părinți s-au exprimat astfel în timp ce condamnau erezia ariană; și acesta este un motiv principal pentru care aceștia se aplică să calomnieze Conciliul. Pentru că nu termenii îi deranjează [2a], ci faptul că acești termeni îi dovedesc a fi eretici, și prezumțios dincolo de alte erezii.
CAPITOLUL VII.
DESPRE SIMBOLUL ARIAN “NEORIGINAT”.
Acest termen adoptat ulterior de ei; și de ce; trei sensuri ale acestuia. Un al patrulea sens. Neoriginat îl denumește pe Dumnezeu în contrast cu creaturile Sale, nu cu Fiul Iris; Tatăl titlul scripturaI în schimb; Concluzie.
28. Acesta a fost de fapt motivul pentru care, atunci când natura nesănătoasă a frazelor lor a fost expusă în acel moment, iar ei erau de acum încolo expuși acuzației de ireligie, au procedat la împrumutarea de la greci a termenului Neoriginat [1], pentru ca, la adăpostul acestuia, să poată socoti printre lucrurile originare și creaturi, acel Cuvânt al lui Dumnezeu, prin care aceste lucruri au ajuns să fie; atât de nerușinați sunt ei în ireligia lor, atât de încăpățânați în blasfemiile lor împotriva Domnului. Dacă deci această lipsă de rușine provine din necunoașterea termenului, ei ar fi trebuit să învețe de la cei care le-au dat acest termen și care nu au avut scrupule să spună că până și intelectul, pe care ei îl derivă din Bine, și sufletul care provine din intelect, deși originile lor respective sunt cunoscute, sunt totuși neoriginate, pentru că ei înțeleg că spunând astfel nu denigrează acea primă Origine din care provin celelalte. Așa stând lucrurile, să spună ei înșiși la fel, sau să nu vorbească deloc despre ceea ce nu cunosc. Dar dacă ei consideră că sunt familiarizați cu subiectul, atunci trebuie interogați, căci [3] expresia nu este din dumnezeiasca Scriptură [4], dar ei sunt contencioși, ca și în alte părți, pentru poziții nescripturale. Așa cum am relatat rațiunea și sensul, cu care Conciliul și Părinții dinaintea lui au definit și publicat “de esență” și “unul în esență”, în acord cu ceea ce spune Scriptura despre Mântuitorul; așa că acum, dacă pot, să răspundă din partea lor ce i-a condus la această expresie nescripturală, și în ce sens îl numesc pe Dumnezeu neoriginar? În adevăr, mi s-a spus [4a], că acest nume are sensuri diferite; filozofii spun că el înseamnă, mai întâi ‘ceea ce nu a ajuns încă, dar poate ajunge să fie’; apoi, ‘ceea ce nu există și nici nu poate ajunge să fie’; și în al treilea rând, ‘ceea ce există într-adevăr, dar nu a fost originar și nici nu a avut originea ființei, ci este veșnic și indestructibil [5]’. Acum, poate că ei vor dori să treacă peste primele două sensuri, din cauza absurdității care urmează; pentru că, potrivit primului, lucrurile care au ajuns deja să fie și lucrurile care sunt așteptate să ajungă să fie, sunt ne-originare; iar al doilea este și mai absurd; în consecință, ei vor trece la al treilea sens și vor folosi cuvântul în el; deși și aici, în acest sens, ireligiozitatea lor va fi la fel de mare. Căci dacă prin neoriginat ei înțeleg ceea ce nu are originea ființei, nici nu este originar sau creat, ci veșnic, și spun că Cuvântul lui Dumnezeu este contrar acestui lucru, cine nu înțelege meșteșugul acestor dușmani ai lui Dumnezeu? Cine nu ar ucide cu pietre [6] astfel de nebuni? căci, atunci când le este rușine să aducă din nou în față acele prime fraze pe care le-au fabulat și care au fost condamnate, nenorociții au luat un alt mod de a le semnifica, prin ceea ce ei numesc neoriginat. Căci dacă Fiul este din lucruri originare, rezultă că și El a venit să fie din nimic; și dacă are o origine a ființei, atunci El nu a fost înainte de nașterea Sa; și dacă nu este veșnic, a fost odată când nu era [7].
29. Dacă acestea sunt sentimentele lor, ei ar trebui să-și semnifice eterodoxia în propriile lor fraze și să nu-și ascundă perversitatea sub mantia neoriginalului. Dar, în loc de aceasta, oamenii rău intenționați fac totul cu viclenie, ca tatăl lor, diavolul; căci așa cum el încearcă să înșele sub înfățișarea altora, tot așa aceștia au brodit termenul de Ne-originat, pentru a se preface că vorbesc cu evlavie despre Dumnezeu, dar să nutrească o blasfemie ascunsă împotriva Domnului și, sub un văl, să o învețe pe alții. Cu toate acestea, la depistarea acestui sofism, ce le rămâne? ‘Am găsit altul’, spun răufăcătorii; și apoi continuă să adauge la ceea ce au spus deja, că Neoriginat înseamnă ceea ce nu are un autor al ființei, dar se află în această relație cu lucrurile originare. Nerecunoscători, și cu adevărat surzi față de Scripturi! care fac totul și spun totul, nu pentru a-L onora pe Dumnezeu, ci pentru a-L dezonora pe Fiul, ignorând că cel care Îl dezonorează pe Fiul, Îl dezonorează și pe Tatăl. Căci, în primul rând, chiar dacă ei îl denumește pe Dumnezeu în acest fel, totuși nu se dovedește că Cuvântul este din lucruri originare. Pentru că, din nou, ca fiind un urmaș al esenței Tatălui, El este de consecință cu El în mod etern. Căci acest nume de urmaș nu scade din natura Cuvântului și nici neoriginat nu-și ia sensul din contrastul cu Fiul, ci cu lucrurile care se nasc prin Fiul; și așa cum spune cel care se adresează. un arhitect și îl numește constructor de casă sau de cetate, nu face aluzie sub această denumire la fiul care este născut din el, ci, din cauza artei și științei pe care o arată în lucrarea sa, îl numește artizan, însemnând prin aceasta că nu este asemenea lucrurilor făcute de el și, deși cunoaște natura constructorului, știe și că cel pe care îl naște este altul decât lucrările sale; și în ceea ce privește pe fiul său îl numește tată, dar în ceea ce privește operele sale, creator și făuritor; tot astfel, cel care spune în acest sens că Dumnezeu este neoriginat, îl numește pe El din operele sale, însemnând nu numai că El nu este originar, ci și că este făuritor al lucrurilor care sunt astfel; totuși, este conștient în același timp că Cuvântul este altul decât lucrurile originare, și numai el este un urmaș propriu al Tatălui, prin care toate lucrurile au venit să fie și să constea [8].
30. În mod similar, atunci când Profeții au vorbit despre Dumnezeu ca fiind Atotțiitorul, ei nu L-au numit astfel, ca și cum Cuvântul ar fi fost inclus în acel Totul; (căci ei știau că Fiul este altul decât lucrurile originare și Suveran peste ele El însuși, conform asemănării Sale cu Tatăl); ci pentru că El este Conducătorul tuturor lucrurilor pe care prin Fiul le-a făcut, și a dat autoritatea tuturor lucrurilor Fiului, și după ce a dat-o, este El însuși încă o dată Domn al tuturor lucrurilor prin Cuvânt. Din nou, când L-au numit pe Dumnezeu, Domn al puterilor[9], nu au spus aceasta ca și cum Cuvântul ar fi una dintre aceste puteri, ci pentru că, în timp ce este Tatăl Fiului, El este Domn al puterilor care prin Fiul au ajuns să fie. Căci, iarăși, și Cuvântul, ca fiind în Tatăl, este Domn al tuturor și Suveran peste toate; căci toate lucrurile, tot ceea ce are Tatăl, sunt ale Fiului. Aceasta fiind deci forța unor astfel de titluri, în mod similar, să-L numească cineva pe Dumnezeu neoriginat, dacă îi place; nu însă ca și cum Cuvântul ar fi al lucrurilor originare, ci pentru că, așa cum am spus mai înainte, Dumnezeu nu numai că nu este originar, dar prin Cuvântul Său propriu-zis este El creatorul lucrurilor care sunt astfel. Căci, chiar dacă Tatăl este numit astfel, totuși Cuvântul este Chipul Tatălui și una în esență cu El; și fiind Chipul Său, El trebuie să fie distinct de lucrurile originare și de toate lucrurile; căci al cărui Chip este, proprietatea și asemănarea Lui o are: astfel încât cel care îl numește pe Tatăl neoriginat și atotputernic, percepe în Cel neoriginat și atotputernic, Cuvântul și Înțelepciunea Lui, care este Fiul. Dar acești oameni minunați și prompți la ireligiozitate, s-au lovit de termenul de Neînsuflețit, nu ca și cum s-ar îngriji de onoarea lui Dumnezeu, ci din răutate față de Mântuitorul; căci dacă ar fi ținut seama de onoare și de un limbaj respectuos, mai degrabă ar fi fost corect și bun să-L recunoască și să-L numească pe Dumnezeu Tată, decât să Îi dea acest nume: pentru că, numindu-L pe Dumnezeu nefiresc, ei Îl numesc, așa cum am spus mai înainte, din lucrurile care au venit să fie și numai ca Făcător, ca să poată astfel să dea de înțeles că Cuvântul este o lucrare i d după propria lor plăcere; dar cel care Îl numește pe Dumnezeu Tată, în El cu totul semnifică și pe Fiul Său și nu poate să nu știe că, întrucât există un Fiu, prin acest Fiu au fost create toate lucrurile care au venit să fie.
31. Prin urmare, va fi mult mai corect să-L desemnăm pe Dumnezeu din Fiul și să-L numim Tată, decât să-L numim și să-L numim ne-originat doar din lucrările Sale; căci acest din urmă termen se referă la lucrările care au venit să fie la voia lui Dumnezeu prin Cuvânt, dar numele de Tată indică urmașii proprii din esența Sa. Și în timp ce i Cuvântul întrece lucrurile originare, cu atât și mai mult și numirea lui Dumnezeu Tată întrece numirea Lui neoriginat; pentru că cea din urmă este nescripturală și suspectă, deoarece are diverse sensuri; dar prima este simplă și scripturală, și mai precisă, și doar ea implică pe Fiul. Iar “Neînsuflețit” este un cuvânt al grecilor care nu-L cunosc pe Fiul; dar “Tată” a fost recunoscut și garantat de Domnul nostru; căci El însuși știind al cui Fiu era, a spus: “Eu în Tatăl și Tatăl în Mine[1]”; și “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”; și “Eu și Tatăl suntem una[2]”; dar nu se găsește nicăieri că El L-a numit pe Tatăl Neînsuflețit. Mai mult, atunci când ne învață să ne rugăm, El nu spune: “Când vă rugați, spuneți: O, Dumnezeule Neînsuflețit”, ci mai degrabă: “Când vă rugați, spuneți: Tatăl nostru, care ești în ceruri[3]”. Și a fost voia Lui ca și Rezumatul credinței noastre să aibă aceeași însemnătate. Căci El ne-a poruncit să ne botezăm, nu în numele de Neființă și Originar, nu în numele de Necreat și Creatură, ci în numele de Tată, Fiu și Duh Sfânt[4], căci cu o astfel de inițiere și noi suntem făcuți fii cu adevărat[5], și folosind numele Tatălui, recunoaștem din acest nume pe Cuvântul în Tatăl. Dar dacă El vrea ca noi să-l numim pe propriul Său Tată, Tatăl nostru, nu trebuie din acest motiv să ne măsurăm cu Fiul după natură, căci din cauza Fiului Tatăl este numit astfel de noi; căci, de vreme ce Cuvântul a purtat trupul nostru și a venit să fie în noi, de aceea, din cauza Cuvântului în noi, Dumnezeu este numit Tatăl nostru. Căci Duhul Cuvântului în noi îl numește prin noi pe Tatăl Său ca fiind al nostru, ceea ce vrea să spună Apostolul când zice: “Dumnezeu a trimis în inimile voastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: Abba, Tată[6]”.
32. Dar poate că, fiind refuzați și în ceea ce privește termenul de neființă, ei vor spune, conform naturii lor rele: ‘Se cuvenea, și în ceea ce privește pe Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos, să precizeze din Scripturi ceea ce este scris acolo despre El, și nu să introducă expresii nescripturale’. Da, trebuia, spun și eu; pentru că semnele adevărului sunt mai exacte ca fiind extrase din Scriptură, decât din alte surse[7]; dar dispoziția rea și ireligiozitatea versatilă și vicleană a lui Eusebiu și a tovarășilor săi, i-a obligat pe episcopi, așa cum am spus mai înainte, să publice mai clar termenii care au răsturnat ireligia lor; și ceea ce a scris Consiliul a fost deja arătat ca având un sens ortodox, în timp ce arienii au fost arătați ca fiind corupți în frazele lor și răi în dispozițiile lor. Termenul Ne-originat, având propriul său sens, și admițând o utilizare religioasă, ei totuși, conform propriei lor idei, și după cum vor, îl folosesc pentru dezonorarea Mântuitorului, totul de dragul de a susține în mod contencios, ca niște uriași[3], lupta lor cu Dumnezeu. Dar așa cum ei nu au scăpat de condamnare atunci când, au invocat aceste fraze anterioare, așa și atunci când ei concep greșit despre Neorânduială, care în sine admite a fi folosită bine și religios, au fost descoperiți, fiind dezonorați în fața tuturor, iar erezia lor pretutindeni proscrisă Acest lucru atunci, așa cum am putut, am relatat, cu scopul de a explica ceea ce s-a făcut anterior în Consiliu; dar știu că cei certați dintre dușmanii lui Hristos nu vor fi dispuși să se schimbe nici măcar după ce vor auzi asta, ci vor căuta mereu alte pretexte, și altele după acestea. Căci, după cum vorbește Profetul: “Dacă etiopianul își schimbă pielea sau leopardul petele[9], atunci vor fi dispuși să gândească religios cei care au fost instruiți în ireligie”. Tu însă, iubitule, primind aceasta, citește-o de unul singur; și dacă o aprobi, citește-o și fraților care se întâmplă să fie de față, pentru ca și ei, auzind-o, să întâmpine zelul Consiliului pentru adevăr și exactitatea sensului său; și să îl condamne pe cel al dușmanilor lui Hristos, arienii, și pretențiile zadarnice, pe care, de dragul ereziei lor ireligioase, s-au chinuit să și le însceneze între ei; pentru că lui Dumnezeu și Tatălui i se cuvine gloria, onoarea și închinarea cu Fiul și Cuvântul Său coexistent, împreună cu Spiritul Atotputernic și dătător de viață, acum și în veacurile nesfârșite ale veacurilor. Amin.
