PATRU DISCURSURI ALE SF. ATHANASIUS IMPOTRIVA ARIENILOR – Discursul II

DISCURSUL II

CAPITOLUL XIV. TEXTELE EXPLICATE; ÎN AL PATRUlea rând, Evrei iii. 2.

Introducere; Regula Fidei contrazice un sens arian al textului; care nu este susținut nici de cuvântul “slujitor”, nici de “făcut” care apare în el; (cum poate fi Judecătorul printre “lucrările” pe care “Dumnezeu le va aduce la judecată?”), nici de “credincios”; și este contrazis de contextul imediat, care este despre Preoție; și de pasajul anterior, care explică cuvântul “credincios” ca însemnând demn de încredere, așa cum fac 1 Pet. iv. fin. și alte texte. În ansamblu, făcutul poate fi înțeles cu siguranță fie despre generația divină, fie despre creația umană.

1. Eu CREDEAM, într-adevăr, că s-a spus deja suficient de mult împotriva profesorilor găunoși ai nebuniei lui Arius, fie pentru respingerea lor, fie în numele adevărului, pentru a asigura o încetare și o pocăință a gândurilor și cuvintelor lor rele despre Mântuitorul. Totuși, ei, indiferent de motiv, tot nu cedează; ci, precum porcii și câinii se tăvălesc(1) în propria lor vomă și în propria lor mocirlă, mai degrabă inventează noi expediente pentru ireligiozitatea lor. Astfel, ei înțeleg greșit pasajul din Proverbe: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale(2)” și cuvintele Apostolului: “Care a fost credincios Celui care L-a făcut(3)” și susțin imediat că Fiul lui Dumnezeu este o lucrare și o creatură. Dar, deși ar fi putut să învețe din cele spuse mai sus, dacă nu și-ar fi pierdut cu totul puterea de înțelegere, că Fiul nu este față de nimic și nici în numărul lucrurilor nu își are originea deloc, Adevărul mărturisind(4) acest lucru (căci, fiind Dumnezeu, El nu poate fi o lucrare și este o impietate să-L numim creatură, iar despre creaturi și lucrări spunem: “din nimic” și “nu a fost înainte de nașterea sa”), totuși, deoarece, de parcă s-ar teme să părăsească propria lor ficțiune, ei obișnuiesc să invoce pasajele sus-menționate din Scriptura divină, care au un sens bun, dar care sunt practicate de ei, să procedăm din nou la reluarea chestiunii sensului acestora, pentru a le reaminti credincioșilor și pentru a arăta, din fiecare dintre aceste pasaje, că ei nu au nici un fel de cunoștințe despre creștinism. Dacă ar fi fost altfel, ei nu s-ar fi închis în necredința(5) evreilor de astăzi(6), ci s-ar fi interesat și ar fi aflat(6) că, întrucât “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”, în consecință, atunci când, la bunul plac al Tatălui, Cuvântul a devenit om, s-a spus despre El, ca de către Ioan: “Cuvântul s-a făcut trup(7)”; la fel și de către Petru: “L-a făcut Domn și Hristos(8)”; –ca și prin Solomon, în Persoana Domnului Însuși: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale(9)”; la fel și prin Pavel: “Devenit cu mult mai bun decât îngerii(10)”; și iarăși: “S-a deșertat pe Sine și a luat asupra Sa chip de rob(11)”; și iarăși: “De aceea, frați sfinți, părtași ai chemării cerești, luați aminte la Apostolul și Marele Preot al profesiei noastre, Isus, care a fost credincios Celui care L-a făcut(12)”. ‘ Căci toate aceste texte au aceeași forță și același sens, unul religios, declarativ al divinității Cuvântului, chiar și cele care vorbesc în mod uman despre El, ca fiind devenit Fiul omului. Dar, deși această distincție este suficientă pentru respingerea lor, totuși, întrucât, dintr-o greșită interpretare a cuvintelor Apostolului (ca să le menționez mai întâi), ei consideră că Cuvântul lui Dumnezeu este una dintre lucrări, din cauza faptului că este scris: ‘Care a fost credincios Celui care L-a făcut’, am considerat necesar să, reduc la tăcere acest argument suplimentar al lor, luând în mână(13), ca și mai înainte, afirmația lor.

2. Dacă atunci El nu este un Fiu, să fie numit o lucrare, și tot ceea ce se spune despre lucrări să fie spus despre El, nici El și numai El să fie numit Fiu, nici Cuvânt, nici Înțelepciune și nici Dumnezeu să nu fie numit Tată, ci doar Încadrant și Creator al lucrurilor care prin El vin să fie; și creatura să fie Imagine și Expresie a voinței Sale de încadrare, și să fie, așa cum ar vrea ei, fără natură gene-rativă, astfel încât să nu existe nici Cuvânt, nici Înțelepciune, nici, nici, nici Imagine, din substanța Sa proprie. Căci dacă nu este Fiu(1), nu este nici Imagine(2). Dar dacă nu este Fiu, cum spuneți că Dumnezeu este Creator, de vreme ce toate lucrurile care se nasc sunt prin Cuvânt și în Înțelepciune, iar fără aceasta nimic nu poate fi, în timp ce voi spuneți că El nu are Acela în și prin care face toate lucrurile. Căci dacă Esența divină nu este ea însăși roditoare(3), ci stearpă, așa cum susțin ei, ca o lumină care nu luminează și ca o fântână uscată, nu le este rușine să vorbească despre faptul că El posedă energie de încadrare? și întrucât ei neagă ceea ce este prin natură, nu se rușinează ei să pună înaintea ei ceea ce este prin voință(4)? Dar dacă El încadrează lucruri care sunt exterioare Lui și care înainte nu erau, prin voința Lui, și devine Creatorul lor, cu atât mai mult va fi mai întâi Tatăl unui urmaș din Esența Sa proprie. Căci dacă ei atribuie lui Dumnezeu voința despre lucruri care nu sunt, de ce nu recunosc în Dumnezeu ceea ce se leagă mai presus de voință? acum este un ceva care depășește voința, ca El să fie prin natură și să fie Tatăl Cuvântului Său propriu. Dacă deci ceea ce vine mai întâi, ceea ce este după natură, nu ar exista, așa cum ar vrea ei în nebunia lor, cum ar putea să apară ceea ce este al doilea, ceea ce este după voință? căci Cuvântul este primul, iar apoi creația. Dimpotrivă, Cuvântul există, orice ar afirma ei, acei ireligioși, căci prin El a luat naștere creația, iar Dumnezeu, ca fiind Creatorul, are în mod evident și Cuvântul Său de încadrare, nu exterior, ci propriu Lui; – căci trebuie repetat acest lucru. Dacă El are puterea voinței, iar voința Sa este eficientă și este suficientă pentru consistența lucrurilor care se nasc, iar Cuvântul Său este eficient și un Încadrant, acest Cuvânt trebuie să fie cu siguranță voința vie(5) a Tatălui, și o energie esențială(6) și un Cuvânt real, în care toate lucrurile constau și sunt guvernate în mod excelent. Nimeni nu se poate nici măcar îndoi, că Cel care dispune este anterior dispoziției și lucrurilor dispuse. Și astfel, după cum am spus, crearea lui Dumnezeu este a doua după nașterea Sa; pentru că Fiul implică ceva propriu Lui și cu adevărat din acea Esență binecuvântată și veșnică; dar ceea ce este din voința Sa, intră în consistență din afară și este încadrat prin intermediul propriului Său urmaș care este din Ea.

3. După cum am arătat, atunci sunt vinovați de o mare extravaganță cei care spun că Domnul nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o lucrare, și rezultă că noi toți, în mod necesar, mărturisim că El este Fiul. Și dacă El este Fiul, așa cum într-adevăr este, și se mărturisește că un fiu nu este exterior tatălui său, ci de la el, să nu pună întrebări cu privire la termenii, așa cum am spus mai înainte, pe care scriitorii sacri îi folosesc despre Cuvântul Însuși, și anume nu “către Cel care L-a născut”, ci “către Cel care L-a făcut”; căci, în timp ce se mărturisește care este natura Sa, ce cuvânt este folosit în astfel de cazuri nu trebuie să ridice nicio întrebare(7). Căci termenii nu denigrează natura Sa; mai degrabă acea natură atrage la Sine acei termeni și îi schimbă. Căci termenii nu sunt anteriori esențelor, ci esențele sunt primele, iar termenii sunt secunde. De aceea, de asemenea, când esența este o lucrare sau o creatură, atunci cuvintele “El a făcut”, “El a devenit” și “El a creat” sunt folosite în mod corespunzător și desemnează lucrarea. Dar atunci când esența este o Odraslă și un Fiu, atunci “El a făcut”, și “El a devenit” și “El a creat” nu-i mai aparțin în mod corespunzător, și nici nu mai desemnează o lucrare; dar “El a făcut” îl folosim fără îndoială pentru “El a născut”. Astfel, tații îi numesc adesea pe fiii născuți din ei servitori ai lor, fără a nega însă autenticitatea naturii lor; și adesea își numesc cu afecțiune proprii servitori copii, fără a scoate din vedere însă cumpărarea lor inițială; căci ei folosesc unul dintre apelative din autoritatea lor de părinți, dar în celălalt vorbesc din afecțiune. Astfel, Sara îl numea pe Avraam stăpân, deși nu era o slujitoare, ci o soție; și în timp ce lui Filemon, stăpânul, Apostolul l-a alăturat pe Onesimus, slujitorul, ca pe un frate, Batșeba, deși mamă, își numea fiul slujitor, spunând tatălui său: “Robul tău Solomon(8)”; – după aceea a venit și profetul Natan și a repetat cuvintele ei către David: “Solomon, robul tău(9)”. Nici nu i-a deranjat să îl numească pe fiu rob, căci, în timp ce David auzea, recunoștea “natura”, iar în timp ce ei o rosteau, nu uitau “autenticitatea”, rugându-se ca el să fie făcut moștenitorul tatălui său, căruia îi dădeau numele de rob, căci pentru David era fiu prin natura sa.

4. Așa cum deci, când citim acest lucru, îl interpretăm corect, fără a-l socoti pe Solomon slugă pentru că îl auzim numit astfel, ci fiu natural și autentic, tot așa, dacă, în ceea ce privește pe Mântuitorul, care este mărturisit a fi în adevăr Fiul și a fi Cuvântul prin natură, sfinții spun: “Care a fost credincios Celui care L-a făcut”, sau dacă El spune despre Sine: “Domnul m-a creat”, și “Eu sunt robul Tău și Fiul roabei Tale(1)” și altele asemenea, să nu nege nimeni din acest motiv că El este propriu Tatălui și din Hint; ci, ca și în cazul lui Solomon și David, să aibă o idee corectă despre Tatăl și Fiul. Căci dacă, deși îl aud pe Solomon numit rob, ei îl recunosc ca fiind fiu, nu sunt ei descrescători ai multor morți(2), care, în loc să păstreze aceeași explicație în cazul Domnului, ori de câte ori aud ‘Descendență’, ‘Cuvânt’ și ‘Înțelepciune’, interpretează cu forța greșit și neagă generația, naturală și autentică, a Fiului din Tatăl; dar, când aud cuvinte și termeni proprii unei lucrări, cad imediat la ideea că El este prin natură o lucrare și neagă Cuvântul; și aceasta, deși este posibil, din moment ce a fost făcut om, să se refere toți acești termeni la umanitatea Sa? Și nu se dovedește că sunt o “urâciune” și “pentru Domnul”, ca având “greutăți diverse(3)” cu ele, și cu aceasta estimând acele alte instanțe, și cu aceasta blasfemiându-L pe Domnul? Dar poate că ei recunosc că cuvântul ‘rob’ este folosit sub o anumită înțelegere, dar pun accentul pe ‘Care a făcut’ ca pe un mare sprijin al ereziei lor. Dar și această stăruință a lor nu este decât o trestie frântă; căci dacă ei sunt conștienți de stilul Scripturii, trebuie să dea imediat sentința împotriva(4) lor înșiși. Căci așa cum Solomon, deși este fiu, este numit rob, tot așa, ca să repetăm ceea ce s-a spus mai sus, deși părinții numesc fiii care izvorăsc din ei înșiși “făcuți” și “creați” și “deveniți”, pentru toate acestea ei nu neagă natura lor. Astfel, Ezechia, după cum este scris în Isaia, a spus în rugăciunea sa: “De astăzi voi face copii, care vor vesti dreptatea Ta, Dumnezeul mântuirii mele(5)”. El a spus apoi: ‘Voi face’; dar Profetul, chiar în acea carte și în a patra a Regilor, vorbește astfel: ‘Și fiii care vor ieși din tine(6)’. El folosește atunci ‘face’ pentru ‘naște’ și îi numește pe cei care urmau să izvorască din el, ‘făcuți’, și nimeni nu se întreabă dacă acest termen face referire la o descendență naturală. Din nou, Eva, când l-a născut pe Cain, a spus: “Am luat un bărbat de la Domnul(7)”; astfel, și ea a folosit “luat” pentru “a născut”. Pentru că, mai întâi a văzut copilul, dar apoi a spus: “Am primit”. Nici nu ar considera cineva că, din cauza lui “am primit”, Cain a fost cumpărat din afară, în loc să fie născut din ea. Din nou, patriarhul Iacov i-a spus lui Iosif: “Și acum, cei doi fii ai tăi, Efraim și Manase, care au devenit ai tăi în Egipt, înainte de a veni la tine în Egipt, sunt ai mei(8)”. Iar Scriptura spune despre Iov: ‘Și i-au venit șapte fii și trei fiice(9)’. Așa cum și Moise a spus în Lege: ‘Dacă se fac fii la cineva’ și ‘Dacă face un fiu(10)’. Aici iarăși se vorbește despre cei care sunt generați, ca fiind ‘deveniți’ și ‘făcuți’, știind că, deși sunt recunoscuți ca fii, nu trebuie să ne punem problema ‘au devenit’, sau ‘am dobândit’, sau ‘am făcut(11)’. Căci natura și adevărul atrag sensul spre ele însele.

5. Așa stând lucrurile(1), atunci când persoanele întreabă dacă Domnul este o creatură sau o lucrare, se cuvine să le întrebăm mai întâi acest lucru, dacă El este Fiul și Cuvântul și Înțelepciunea. Căci dacă se arată aceasta, presupunerea despre lucrare și creație cade la pământ imediat și se încheie. Căci o lucrare nu ar putea fi niciodată Fiul și Cuvântul; nici Fiul nu ar putea fi o lucrare. Și din nou, aceasta fiind starea de fapt, dovada este clară pentru toți, că fraza: “Pentru Cel care L-a făcut” nu servește ereziei lor, ci mai degrabă o condamnă. Pentru că s-a arătat că expresia ‘El a făcut’ este aplicată în Scriptura divină chiar și copiilor autentici și naturali; de unde, Domnul fiind dovedit a fi Fiul Tatălui în mod natural și autentic, și Cuvântul și Înțelepciunea, deși ‘El a făcut’ este folosit cu privire la El, sau ‘El a devenit’, acest lucru nu este spus despre El ca și cum ar fi o lucrare, ci sfinții nu pun nici o problemă în a folosi expresia, – de exemplu în cazul lui Solomon și al copiilor lui Ezechia. Căci, deși părinții îi născuseră din ei înșiși, totuși este scris: ‘Eu am făcut’, ‘Eu am dobândit’ și ‘El a devenit’. De aceea, dușmanii lui Dumnezeu, în ciuda acuzațiilor lor repetate cu privire la astfel de fraze(2), ar trebui acum, deși târziu, după cele spuse, să își renege gândurile lor ireligioase și să se gândească la Domnul ca la un adevărat Fiu, Cuvânt și Înțelepciune a Tatălui, nu o lucrare, nu o creatură. Căci dacă Fiul este o făptură, atunci prin ce cuvânt și prin ce înțelepciune S-a făcut El însuși(3)? Căci toate lucrările au fost făcute prin Cuvântul și Înțelepciunea, după cum este scris: “Cu înțelepciune le-ai făcut pe toate” și: “Toate s-au făcut prin El și fără El nu s-a făcut nimic(4)”. Dar dacă El este Cel care este Cuvântul și Înțelepciunea, prin care se fac toate lucrurile, rezultă că El nu este nici în numărul lucrărilor, nici în scurt al lucrurilor originare, ci urmașul Tatălui.

6. Căci gândiți-vă cât de gravă este eroarea de a numi Cuvântul lui Dumnezeu o lucrare. Solomon spune într-un loc din Eclesiastul că “Dumnezeu va aduce la judecată orice lucrare, împreună cu orice lucru ascuns, fie că este bun, fie că este rău(1)”. Dacă atunci Cuvântul este o lucrare, vreți să spuneți că și El, ca și ceilalți, va fi adus la judecată? și ce loc este pentru judecată, când Judecătorul este judecat? cine va da celor drepți binecuvântarea lor, cine va da celor nedemni pedeapsa lor, Domnul, după cum trebuie să presupuneți, fiind judecat împreună cu ceilalți? după ce lege va fi judecat El însuși, Legiuitorul? Aceste lucruri sunt proprii faptelor, de a fi judecate, de a fi binecuvântate și de a fi pedepsite de Fiul. Acum, deci, temeți-vă de Judecător și lăsați cuvintele lui Solomon să vă convingă. Căci dacă Dumnezeu va aduce faptele una și toate la judecată, dar Fiul nu se află în numărul lucrurilor judecate, ci mai degrabă este El Însuși Judecătorul faptelor una și toate, nu este oare dovada mai clară decât soarele, că Fiul nu este o faptă, ci Cuvântul Tatălui, în care toate faptele se nasc și se judecă? Mai mult, dacă expresia “Care a fost credincios” reprezintă o dificultate pentru ei, din gândul că “credincios” este folosit despre El ca și despre alții, ca și cum El exercită credința și primește astfel răsplata credinței, ei trebuie să procedeze în acest ritm pentru a găsi o greșeală lui Moise pentru că a spus: “Dumnezeu credincios și adevărat(2)” și Sfântului Pavel pentru că a scris: “Dumnezeu este credincios, care nu va lăsa să fiți ispitiți mai mult decât puteți(3)”. Dar atunci când sfinții; vorbeau astfel, ei nu se gândeau la Dumnezeu într-un mod uman, ci recunoșteau două sensuri ale cuvântului “credincios” din Scriptură, mai întâi “credincios”, apoi “demn de încredere”, dintre care primul aparține omului, iar cel de-al doilea lui Dumnezeu. Astfel, Avraam a fost credincios, pentru că a crezut în cuvântul lui Dumnezeu; și Dumnezeu credincios, pentru că, așa cum spune David în Psalm: “Domnul este credincios în toate cuvintele Sale(4)”, sau este demn de încredere și nu poate minți. Iarăși: “Dacă vreo femeie credincioasă are văduve(5)”, ea este numită astfel pentru dreapta ei credință; dar: “Este un cuvânt credincios(6)”, pentru că ceea ce a spus El are pretenții asupra credinței noastre, pentru că este adevărat și nu este altfel. În consecință, cuvintele: “Care este credincios Celui care L-a făcut” nu implică nicio paralelă cu altele și nici nu înseamnă că, având credință, El a devenit bineplăcut, ci că, fiind Fiul Dumnezeului adevărat, și El este credincios și trebuie crezut în tot ceea ce spune și face, El însuși rămânând imuabil și nefiind schimbat(7) în Economia Sa umană și în prezența Sa trupească.

7. Astfel, deci, putem să-i întâlnim pe acești oameni care sunt nerușinați și, din singura expresie “El a făcut”, putem arăta că ei greșesc crezând că Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare. Dar mai departe, deoarece și deriva contextului este ortodoxă, arătând timpul și relația la care indică această expresie, ar trebui să arăt și din ea cum ereticilor le lipsește rațiunea; și anume, luând în considerare, așa cum am făcut mai sus, ocazia când a fost folosită și în ce scop. Or, când vorbește astfel, apostolul nu vorbește despre lucruri dinainte de creație, ci despre momentul în care “Cuvântul s-a făcut trup”; căci așa este scris: “De aceea, frați sfinți, părtași ai chemării cerești, luați aminte la apostolul și Marele Preot al profesiei noastre, Isus, care a fost credincios Celui care L-a făcut”. Or, când a devenit El ‘Apostol’, dacă nu atunci când S-a îmbrăcat în trupul nostru? și când a devenit El ‘Mare Preot al profesiei noastre’, dacă nu atunci când, după ce S-a jertfit pe Sine însuși pentru noi, a înviat Trupul Său din morți și, ca și acum, El însuși se apropie și îi oferă Tatălui pe cei care cu credință se apropie de El, răscumpărând totul și, pentru toți, proptiind pe Dumnezeu? Atunci, nu ca dorind să semnifice esența Cuvântului și nici generarea Sa naturală din Tatăl, Apostolul a spus: “Care a fost credincios Celui care L-a făcut” (pieri gândul! căci Cuvântul nu este făcut, ci face), ci ca semnificând coborârea Sa în omenire și în Înalta Preoție care a “devenit”, așa cum se poate vedea cu ușurință din relatarea Legii și a lui Aaron. Adică, Aaron nu s-a născut mare preot, ci om; și în decursul timpului, când Dumnezeu a vrut, el a devenit mare preot; dar a devenit așa, nu pur și simplu, nici așa cum arată hainele sale obișnuite, ci punând peste ele efodul, platoșa (1), mantia, pe care femeile le confecționau la porunca lui Dumnezeu, și mergând în ele în locul sfânt, el oferea jertfa pentru popor; și în ele, ca să zicem așa, mijlocea între viziunea lui Dumnezeu și jertfele oamenilor. Așa și Domnul: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”; ‘, dar când Tatăl a vrut ca răscumpărările să fie plătite pentru toți și tuturor să li se dea har, atunci cu adevărat Cuvântul, precum Aaron haina Sa, așa a luat trup pământesc, având-o pe Maria ca Maică a Trupului Său ca pe un pământ fecioresc(2), pentru ca, ca Mare Preot, având El ca alții o jertfă, să Se ofere pe Sine însuși Tatălui și să ne curățească pe toți de păcate cu propriul Său sânge și să învie din morți.

8. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în vechime a fost o umbră a acestui lucru; și ceea ce a făcut Mântuitorul la venirea Sa, acest Aaron a fost umbrit conform Legii. Cum atunci Aaron era același și nu se schimba prin îmbrăcarea hainei de mare preot(3), ci rămânând același era doar îmbrăcat, astfel încât, dacă cineva l-ar fi văzut jertfind și ar fi spus: “Iată, Aaron s-a făcut astăzi mare preot”, nu ar fi dat de înțeles că atunci se născuse om, căci om era și înainte de a se face mare preot, ci că se făcuse mare preot în slujba sa, la îmbrăcarea veșmintelor marie și pregătite pentru marea preoție; în același fel este posibil ca și în cazul Domnului să se înțeleagă corect că El nu a devenit altul decât El însuși când a luat trup, ci, fiind același ca și înainte, a fost îmbrăcat în el; iar expresiile “a devenit” și “a fost făcut” nu trebuie înțelese ca și cum Cuvântul, considerat ca fiind Cuvântul(3a), ar fi fost făcut, ci ca și cum Cuvântul, fiind Întemeietorul tuturor, după aceea(4) a fost făcut Mare Preot, îmbrăcând un trup care a fost născut și făcut, și așa cum poate fi oferit pentru noi; de aceea se spune că a fost făcut. Dacă atunci, într-adevăr, Domnul nu a devenit om(5), acesta este un punct de luptă pentru arieni; dar dacă “Cuvântul a devenit trup”, ce ar fi trebuit să se spună despre El când a devenit om, decât “Cine a fost credincios Celui care a făcut aluzie?”, căci așa cum este propriu Cuvântului să se spună despre El: “La început era Cuvântul”, tot așa este propriu omului să “devină” și să fie “făcut”. Cine, deci, văzându-L pe Domnul ca om umblând și totuși părând a fi Dumnezeu din faptele Sale, nu ar fi întrebat: Cine L-a făcut om? și cine, iarăși, la o astfel de întrebare, nu ar fi răspuns: că Tatăl L-a făcut om și ni L-a trimis ca Mare Preot? Iar acest sens, acest timp și acest caracter, Apostolul însuși, autorul cuvintelor: “Care este credincios Celui care L-a făcut”, ne va lămuri cel mai bine, dacă vom fi atenți la ceea ce le precede. Căci există o singură linie de gândire, iar lecția se referă la Unul și Același. El scrie atunci în Epistola către Evrei astfel: “Deci, întrucât copiii sunt părtași cărnii și sângelui, și El însuși a luat parte la fel, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce avea puterea morții, adică pe diavolul, și să elibereze pe cei care, de frica morții, au fost toată viața lor supuși robiei”. Căci, în adevăr, El nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci a luat asupra Sa sămânța lui Avraam. De aceea se cuvenea ca în toate lucrurile să Se facă asemenea fraților Săi, ca să fie un Mare Preot milostiv și credincios în ceea ce ține de Dumnezeu, ca să facă împăcare pentru păcatele poporului. Căci, întrucât El Însuși a suferit fiind ispitit, El poate să ajute pe cei ispitiți. De aceea, frați sfinți, părtași ai unei chemări cerești, luați aminte la Apostolul și Marele Preot al profesiei noastre, Isus; care a fost credincios Celui care L-a făcut[6].

9. Cine poate citi tot acest pasaj fără să-i condamne pe arieni și să-l admire pe binecuvântatul Apostol, care a vorbit bine? Căci când a fost Hristos ‘făcut’, când a devenit El ‘Apostol’, decât atunci când, ca și noi, ‘a luat parte la trup și sânge’? Și când a devenit El “Mare Preot milostiv și credincios”, decât atunci când “în toate S-a făcut asemenea fraților Săi”? Și atunci a fost “făcut asemenea”, când S-a făcut om, îmbrăcându-Se în carnea noastră. De aceea, Pavel scria cu privire la Economia umană a Cuvântului, când a spus: ‘Care a fost credincios Celui care L-a făcut’, și nu cu privire la Esența Sa. Să nu mai aveți, așadar, nebunia de a spune că Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare, în timp ce El este Fiu prin natură Unicul născut, iar apoi a avut ‘frați’, când a luat asupra Sa trup asemănător cu al nostru; care, mai mult, prin faptul că S-a jertfit pe Sine Însuși, a fost numit și a devenit “milostiv și credincios”, – milostiv, pentru că în milă față de noi S-a oferit pe Sine Însuși pentru noi, și credincios, nu ca împărtășind credința cu noi, nici ca având, credință în cineva așa cum avem noi, ci ca meritând să primească credință în tot ceea ce spune și face, și ca oferind o jertfă credincioasă, una care rămâne și nu se nimicește. Căci cele care erau jertfite potrivit Legii nu aveau această credincioșie, trecând odată cu ziua și având nevoie de o nouă curățire; dar jertfa Mântuitorului, având loc o singură dată, a desăvârșit totul și a devenit credincioasă ca rămânând pentru totdeauna. Aaron a avut succesori și, într-un cuvânt, preoția sub Lege și-a schimbat primii slujitori pe măsură ce timpul și moartea treceau; dar Domnul, având o înaltă preoție fără tranziție și fără succesiune, a devenit “credincios”. Mare Preot’, ca continuând pentru totdeauna; și credincios și prin promisiune, ca să asculte[7] și să nu-i inducă în eroare pe cei care vin la El. Acest lucru poate fi învățat și din Epistola marelui Petru, care spune: ‘Cei care suferă după voia lui Dumnezeu, să încredințeze sufletele lor unui Creator credincios[8]’. Căci El este credincios ca nefiind schimbător, ci rămânând mereu și îndeplinind ceea ce a promis.

10. Or, așa-numiții zei ai grecilor, nedemni de acest nume, nu sunt credincioși nici în esența lor, nici în promisiunile lor; căci aceștia nu sunt pretutindeni, ba mai mult, zeitățile locale se nimicesc în decursul timpului și suferă o disoluție naturală; de aceea, Cuvântul strigă împotriva lor că ‘credința nu este puternică în ei’, ci sunt ‘ape care cad’ și ‘nu există credință în ele’. Dar Dumnezeul tuturor, fiind unul singur cu adevărat și adevărat și adevărat, este credincios, care este mereu același, și spune: ‘Vedeți acum că Eu, Eu sunt Acela’, și Eu ‘nu mă schimb[1]’; și de aceea Fiul Său este ‘credincios’, fiind mereu același și neschimbător, nu înșală nici în esența Sa, nici în promisiunea Sa; –cum spune din nou Apostolul scriindu-le tesalonicenilor: ‘Credincios este Cel care vă cheamă, care și va face[2];’, pentru că, făcând ceea ce promite, El este credincios cuvintelor Sale. Și așa scrie el către Evrei cu privire la sensul cuvântului ‘ neschimbător’; ‘Dacă noi nu credem, El rămâne credincios; El nu se poate nega pe Sine[3]’. De aceea, în mod rezonabil, Apostolul, vorbind despre prezența trupească a Cuvântului, spune: ‘Apostol și credincios Celui ce L-a făcut’, arătându-ne că, chiar și atunci când a fost făcut om, ‘Iisus Hristos’ este ‘același ieri și azi și în veci[4]’ este neschimbător. Și așa cum Apostolul face mențiune în Epistola sa despre faptul că a fost făcut om atunci când pomenește despre Înalta Sa Preoție, tot așa nu a tăcut mult timp despre Dumnezeirea Sa, ci o menționează imediat, oferindu-ne o garanție din toate părțile, și mai ales atunci când vorbește despre smerenia Sa, pentru ca noi să cunoaștem imediat înălțimea și măreția Sa, care este a Tatălui. De exemplu, el spune: “Moise ca un rob, dar Hristos ca un Fiu”; iar primul “credincios în casa sa”, iar al doilea “deasupra casei”, ca și cum El însuși ar fi zidit-o, ca și cum ar fi fost Domnul și Întemeietorul ei, și ca Dumnezeu care o sfințește. Căci Moise, om prin natura sa, a devenit credincios, crezând în Dumnezeu care îi vorbea prin Cuvântul Său; dar[6] Cuvântul nu era ca unul dintre lucrurile originare într-un trup, nici ca o creatură în creatură, ci ca Dumnezeu în trup[7], și ca Încadrant al tuturor și Ziditor în ceea ce a fost zidit de El. Și oamenii sunt îmbrăcați în trup pentru a fi și a subzista; dar Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a sfinți trupul și, deși era Domn, a fost în chip de rob; căci toată făptura este robul Cuvântului, care prin El s-a născut și s-a făcut.

11. De aici se susține că expresia Apostolului: “El a făcut” nu dovedește că Cuvântul este făcut, ci acel trup, pe care l-a luat ca al nostru; și, în consecință, El este numit fratele nostru, ca și cum ar fi devenit om. Dar dacă s-a arătat că, deși cuvântul ‘făcut’ se referă la Cuvântul Însuși, el este folosit pentru ‘născut’, la ce alt expedient pervers vor mai putea ei să recurgă, acum că discuția de față a clarificat cuvântul din toate punctele de vedere și a arătat că Fiul nu este o lucrare, ci în Esență, într-adevăr, urmașul Tatălui, în timp ce în Economie, conform bunelor plăceri ale Tatălui, El a fost făcut în numele nostru și constă ca om? De aceea, de aceea se spune de către Apostol: “Care a fost credincios Celui ce L-a făcut”; iar în Proverbe se vorbește chiar de creație. Căci atâta timp cât mărturisim că El S-a făcut om, nu se pune problema să spunem, așa cum s-a observat mai înainte, dacă “S-a făcut”, sau “S-a făcut”, sau “a fost creat”, sau “format”, sau “rob”, sau “fiu de roabă”, sau “fiu al omului”, sau “s-a constituit”, sau “a luat călătoria Sa”, sau “mirean”, sau “fiu de frate”, sau “frate”. Se întâmplă ca toți acești termeni să fie proprii constituției omului; și termeni ca aceștia nu desemnează Esența Cuvântului, ci faptul că El a devenit om.

CAPITOLUL XV. TEXTELE EXPLICATE; ÎN AL cincilea rând, ACTE ii. 36.

Regula Fidei trebuie să fie respectată; făcută se aplică la calitatea de om a Domnului nostru; și la manifestarea Sa; și la funcția Sa în raport cu noi; și este în raport cu evreii. Exemplu paralel în Gen. xxvii. 29, 37. Contextul contrazice interpretarea ariană.

11 (continuare). Același este înțelesul pasajului din Faptele Apostolilor pe care ei îl susțin de asemenea, cel în care Petru spune că ‘El a făcut Domn și Hristos pe același Isus pe care voi l-ați răstignit’. Căci nici aici nu este scris: ‘Și-a făcut un Fiu’ sau ‘Și-a făcut un Cuvânt’, ca ei să aibă astfel de noțiuni. Dacă deci nu le-a scăpat din vedere că vorbesc despre Fiul lui Dumnezeu, să cerceteze dacă nu cumva este scris undeva. ‘Dumnezeu S-a făcut pe Sine însuși un Fiu’ sau ‘Și-a creat un Cuvânt’; sau, din nou, dacă este scris undeva în termeni clari: ‘Cuvântul este o lucrare sau o creație’; și apoi să se apuce de argumentat, oamenii nesimțiți, pentru ca și aici să primească răspunsul lor. Dar dacă nu pot produce nimic de acest fel și se prind doar de expresii rătăcite precum “El a făcut” și “El a fost făcut”, mă tem că testează, de la auzul: “La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, “El a făcut soarele și luna” și “El a făcut marea”, ar trebui să ajungă în timp să numească Cuvântul cerul, și Lumina care a avut loc în prima zi, și pământul, și fiecare lucru particular care a fost făcut, pentru a sfârși prin a se asemăna cu stoicii, așa cum sunt numiți, unul scoțând pe Dumnezeul lor în toate lucrurile[1], iar celălalt clasificând Cuvântul lui Dumnezeu cu fiecare lucrare în parte; lucru pe care ei aproape că l-au făcut deja, spunând că El este una dintre lucrările Sale.

12. Dar aici ei trebuie să aibă același răspuns ca și mai înainte, și să li se spună mai întâi că Cuvântul este un Fiu, așa cum s-a spus mai sus[2], și nu o lucrare, și că astfel de termeni nu trebuie înțeleși în ceea ce privește Dumnezeirea Sa, ci motivul și modul în care sunt cercetate. Persoanelor care se interesează astfel, li se va prezenta în mod clar Economia umană, pe care El a întreprins-o de dragul nostru. Căci Petru, după ce a spus: “El a făcut Domn și Hristos”, a adăugat imediat: “acest Isus pe care voi l-ați răstignit”, ceea ce face clar pentru oricine, chiar și pentru ei, dacă este cazul, cu condiția să fie atenți la context, că se spune că nu Esența Cuvântului, ci El, conform umanității Sale, a fost făcut. Căci ce a fost răstignit, dacă nu trupul? și cum ar putea fi însemnat ceea ce era trupesc în Cuvânt, dacă nu spunând ‘El a făcut’? Mai ales că această frază, ‘El a făcut’, are un sens în concordanță cu ortodoxia; în sensul că el nu a spus, așa cum am observat mai înainte, ‘L-a făcut Cuvântul’, ci ‘L-a făcut Domn’, și nici asta în termeni generali[3], ci ‘spre’ noi și ‘în mijlocul’ nostru, ca și cum ar spune ‘L-a manifestat’. Și acest lucru l-a exprimat cu grijă[4] însuși Petru, când a început această învățătură primară, când le-a spus: ‘Bărbați din Israel, ascultați aceste cuvinte: Isus din Nazaret, un om manifestat de Dumnezeu față de voi prin minuni, prin miracole, prin minuni și prin semne, pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru, după cum știți voi înșivă[5]’. În consecință, termenul pe care îl folosește la sfârșit, “făcut”, pe care l-a explicat la început prin “manifestat”, deoarece prin semnele și minunile pe care le-a făcut Domnul, El a fost manifestat ca fiind nu doar om, ci și Dumnezeu într-un trup și Domn, Hristosul. Așa este și pasajul din Evanghelia după Ioan: “De aceea, iudeii Îl prigoneau cu atât mai mult cu cât nu numai că a călcat Sabatul, dar a și spus că Dumnezeu era Tatăl Său, făcându-Se egal cu Dumnezeu[6].” Căci Domnul nu S-a modelat atunci ca fiind Dumnezeu, nici nu se poate concepe, de fapt, un Dumnezeu făcut, ci a manifestat-o prin fapte, zicând: “Chiar dacă nu Mă credeți pe Mine, credeți faptele Mele, ca să știți că Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine 7.”. Așadar, Tatăl L-a ‘făcut’ Domn și Împărat în mijlocul nostru și față de noi, cei care am fost odinioară neascultători; și este clar că Cel care este acum arătat ca Domn și Împărat, nu începe atunci să fie Rege și Domn, ci începe să-și arate Domnia Sa și să o extindă chiar și asupra celor neascultători.

13. Dacă atunci ei presupun că Mântuitorul nu a fost Domn și Rege, chiar înainte de a deveni om și de a îndura crucea, dar apoi a început să fie Domn, să știe că ei reiau în mod deschis afirmațiile samosatenilor. Dar dacă, așa cum am citat și declarat mai sus, El este Domn și Împărat veșnic, având în vedere că Avraam I se închină ca Domn, iar Moise spune: “Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodore și peste Gomora pucioasă și foc din cer de la Domnul[8]; iar David în Psalmi: “Domnul a zis Domnului meu: Șezi la dreapta Mea[9]; ‘ și, ‘Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; un sceptru de dreptate este sceptrul Împărăției Tale[10];’ și, ‘Împărăția Ta este o Împărăție veșnică[11];’ este clar că, chiar înainte de a deveni om, El a fost Rege și Domn veșnic, fiind Chipul și Cuvântul Tatălui. Iar Cuvântul fiind Domn și Rege veșnic, este foarte clar din nou că Petru nu a spus că Esența Fiului a fost făcută, ci a vorbit despre Domnia Sa asupra noastră, care “a devenit” atunci când a devenit om și, răscumpărând totul prin Cruce, a devenit Domn al tuturor și Rege. Dar dacă ei continuă argumentul pe baza faptului că este scris: “El a făcut”, nefiind dispuși ca “El a făcut” să fie luat în sensul de “El a manifestat”, fie din lipsă de înțelegere, fie din cauza scopului lor de a se opune lui Hristos, să fie atenți la o altă expunere sănătoasă a cuvintelor lui Petru. Pentru că cel care devine Domn al altora, intră în posesia unor ființe deja existente; dar dacă Domnul este Întemeietorul tuturor și Împăratul veșnic, iar când a devenit om, atunci a intrat în posesia noastră, iată și aici este un mod în care limbajul lui Petru nu înseamnă în mod evident că Esența Cuvântului este o lucrare, ci supunerea ulterioară a tuturor lucrurilor și Domnia Mântuitorului care a ajuns să fie peste toate. Iar acest lucru coincide cu ceea ce am spus mai înainte[11a]; căci așa cum atunci am introdus cuvintele: “Devenit Dumnezeul și apărarea mea” și “Domnul a devenit un refugiu pentru cei asupriți[12]”, și era de la sine înțeles că aceste expresii nu arată că Dumnezeu este originar, ci că binefacerea Sa “devine” față de fiecare individ, același sens are și expresia lui Petru.

14. Căci Fiul lui Dumnezeu, într-adevăr, fiind el însuși Cuvântul, este Domn al tuturor; dar noi, odinioară, am fost supuși de la început sclaviei corupției și blestemului Legii, apoi, treptat, modelându-ne lucruri care nu erau, am slujit, după cum spune fericitul Apostol, ‘celor care prin natură nu sunt dumnezei[1]’ și, necunoscând pe adevăratul Dumnezeu, am preferat lucrurile care nu erau adevărului; dar apoi, așa cum a gemut poporul antic când era asuprit în Egipt, tot așa, când și noi am avut Legea ‘ înrădăcinată[2]’ în noi și, potrivit suspinetelor nepieritoare[3] ale Duhului, am făcut mijlocirea noastră: ‘Doamne Dumnezeul nostru, ia-ne în stăpânire 4’, atunci, așa cum ‘El a devenit pentru noi o casă de adăpost’ și un ‘Dumnezeu și apărare’, tot așa a devenit și Domnul nostru. Nici atunci nu a început El să fie, ci noi am început să-L avem ca Domn al nostru. Pentru că, pe baza acestui fapt, Dumnezeu, fiind bun și Tatăl Domnului, din milă și dorind să fie cunoscut de toți, face ca propriul Său Fiu să se îmbrace în trup omenesc și să se facă om și să se numească Iisus, pentru ca, în acest trup, oferindu-Se pe Sine însuși pentru toți, să izbăvească pe toți de închinarea falsă și de corupție și să devină El însuși al tuturor Domn și Împărat. Devenind astfel Domn și Împărat, la aceasta se referă Petru prin “L-a făcut Domn” și “L-a trimis pe Hristos”, ca și cum ar spune că Tatăl, făcându-L om (căci a fi făcut aparține omului), nu L-a făcut pur și simplu om, ci L-a făcut pentru ca El să fie Domn al tuturor oamenilor și să sfințească totul prin Ungere. Căci, deși Cuvântul existent în forma lui Dumnezeu a luat o formă de rob, totuși asumarea cărnii nu a făcut un rob[5] al Cuvântului, care era prin natură Domn; ci, mai degrabă, nu numai că a fost acea emancipare a întregii umanități care are loc prin Cuvânt, ci chiar acel Cuvânt care era prin natură Domn și care a fost apoi făcut om, prin intermediul unei forme de rob a fost făcut Domn al tuturor și al lui Hristos, adică pentru a sfinți toate prin Duhul. Și după cum Dumnezeu, atunci când “devenind Dumnezeu și apărare” și zicând: “Voi fi un Dumnezeu pentru ei”, nu devine apoi Dumnezeu mai mult decât înainte, nici nu începe apoi să devină Dumnezeu, ci, ceea ce este întotdeauna, că devine apoi pentru cei care au nevoie de El, atunci când Îi place, tot așa și Hristos, fiind prin natură Domn și Împărat veșnic, nu devine Domn mai mult decât era în momentul în care este trimis, nici nu începe apoi să fie Domn și Împărat, ci ceea ce este întotdeauna, că se face apoi după trup; și, după ce a răscumpărat totul, devine astfel din nou Domn al celor vii și al celor morți. Lui Îi slujesc de acum înainte toate lucrurile, și acesta este sensul lui David în Psalmul: “Domnul a zis Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi drept așternut al picioarelor Tale[6].” Căci se cuvenea ca răscumpărarea să aibă loc prin nimeni altul decât prin Cel care este Domn prin natură, pentru ca nu cumva, deși creați de Fiul, să numim un alt Domn și să cădem în nebunia ariană și greacă, slujind creaturii dincolo de Dumnezeul atot-creator[7].

15. Acesta este, cel puțin după neantul meu, sensul acestui pasaj; de altfel, un sens adevărat și bun au aceste cuvinte ale lui Petru în ceea ce-i privește pe iudei. Căci iudeii, rătăciți de la adevăr, așteaptă într-adevăr pe Hristos ca venind, dar nu socotesc că El suferă o patimă, spunând ceea ce nu înțeleg: “Știm că, atunci când vine Hristos, rămâne pentru totdeauna, și cum zici Tu că trebuie să fie ridicat[8]?”. Apoi, ei presupun că El nu este Cuvântul care vine în trup, ci un simplu om, așa cum au fost toți împărații. Atunci Domnul, sfătuindu-i pe Cleopa și pe ceilalți, i-a învățat că Hristos trebuie mai întâi să pătimească; iar pe ceilalți iudei că Dumnezeu a venit în mijlocul lor, zicând: “Dacă El i-a numit dumnezei pe cei la care a venit cuvântul lui Dumnezeu, și Scriptura nu poate fi călcată, spuneți despre Cel pe care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume: “Tu hulești, pentru că am zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu[9]?”.

16. Atunci Petru, după ce a aflat acest lucru de la Mântuitorul, în ambele puncte i-a îndreptat pe iudei, zicând: “O, iudei, dumnezeieștile Scripturi anunță că Hristos vine, iar voi Îl considerați un simplu om, ca unul dintre urmașii lui David, în timp ce ceea ce este scris despre El arată că nu este așa cum spuneți voi, ci Îl anunță mai degrabă ca Domn și Dumnezeu, nemuritor și dătător de viață. Căci Moise a spus: “Veți vedea viața voastră atârnând înaintea ochilor voștri[1]”. Iar David, în Psalmul al nouă sute nouălea: ‘Domnul a zis către Domnul meu: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi drept așternut al picioarelor Tale[2]’; iar în al cincisprezecelea: ‘Nu vei lăsa sufletul meu în iad și nu vei lăsa pe Sfântul Tău să vadă putrezirea[3]’. Or, că aceste pasaje nu au ca domeniu de aplicare pe David, el însuși mărturisește, mărturisind că Cel ce urma să vină era chiar Domnul său. Ba chiar voi înșivă știți că El a murit și că rămășițele Lui sunt cu voi. Că atunci Hristosul trebuie să fie așa cum spun Scripturile, veți mărturisi voi înșivă în mod clar. Căci aceste anunțuri vin de la Dumnezeu și în ele nu poate fi minciună. Dacă deci puteți afirma că un astfel de om a mai venit înainte și puteți să-L dovediți pe Dumnezeu din semnele și minunile pe care le-a făcut, aveți motive să mențineți concursul, dar dacă nu puteți dovedi venirea Lui, dar încă așteptați un astfel de om, recunoașteți adevăratul timp de la Daniel, căci cuvintele lui se referă la timpul prezent. Dar dacă acest timp prezent este cel care a fost din vechime, mai înainte anunțat, și ați văzut ce s-a întâmplat printre noi, fiți siguri că acest Isus, pe care L-ați răstignit, acesta este Hristosul așteptat. Căci David și toți Profeții au murit și mormintele tuturor sunt la voi, dar Învierea care a avut loc acum a arătat că scopul acestor pasaje este Isus. Căci răstignirea este denotată prin “Veți vedea Viața voastră atârnând”, iar rana din coastă făcută de suliță răspunde la “A fost dus ca o oaie la tăiere[4]”, iar învierea, ba chiar mai mult, ridicarea morților din vechime din mormintele lor (căci pe acestea cele mai multe dintre voi le-ați văzut), aceasta este: “Nu vei lăsa sufletul Meu în iad”, și “A înghițit moartea în tărie”, și iarăși “Dumnezeu va șterge”. Căci semnele care s-au petrecut de fapt arată că Cel ce era într-un trup era Dumnezeu, dar și Viața și Domnul morții. Căci se cuvenea ca Hristos, atunci când dădea viață altora, El însuși să nu fie reținut de moarte; dar acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla, dacă El, așa cum presupuneți, ar fi fost un simplu om. Dar, în adevăr, El este Fiul lui Dumnezeu, căci oamenii sunt cu toții supuși morții. Nimeni să nu se îndoiască, așadar, ci toată casa lui Israel să știe cu siguranță că acest Isus, pe care L-ați văzut în chip de om, făcând semne și astfel de lucrări, cum nimeni nu făcuse până atunci, este El Însuși Hristosul și Domnul tuturor. Căci, deși făcut om și numit IISUS, după cum am spus mai înainte, El nu a primit nici o pierdere prin această patimă omenească, ci, mai degrabă, fiind făcut om, S-a manifestat ca Domn al celor vii și al celor morți. Căci de vreme ce, după cum a spus Apostolul,’ în înțelepciunea lui Dumnezeu, lumea prin înțelepciune n-a cunoscut pe Dumnezeu, a plăcut lui Dumnezeu, prin nebunia propovăduirii, să mântuiască pe cei ce cred[6]’. Și astfel, de vreme ce noi, oamenii, nu am vrut să-L recunoaștem pe Dumnezeu prin Cuvântul Său, nici să slujim Cuvântului lui Dumnezeu, Stăpânul nostru natural, a plăcut lui Dumnezeu să arate în om propria Sa Stăpânire și astfel să atragă pe toți oamenii la Sine. Dar să facă acest lucru printr-un simplu om nu părea 7; ca nu cumva, având pe om drept Domn al nostru, să devenim închinători ai omului[8]. De aceea, Cuvântul Însuși S-a făcut trup, iar Tatăl I-a pus numele Isus, și astfel L-a “făcut” Domn și Hristos, ca să spunem: “L-a făcut să domnească și să domnească”; pentru ca, în timp ce în Numele lui Isus, pe care L-ați răstignit, orice genunchi se pleacă, să recunoaștem ca Domn și Rege atât pe Fiul, cât și prin El pe Tatăl”.

17. Atunci iudeii, cei mai mulți dintre ei[1], auzind aceasta, au venit la ei înșiși și L-au recunoscut imediat pe Hristos, după cum este scris în Faptele Apostolilor. Dar, arimanii, dimpotrivă, au ales să rămână iudei și să se certe cu Petru; așa că să procedăm să le punem în față câteva fraze paralele; poate că va avea vreun efect asupra lor, pentru a afla care este uzanța Scripturii divine. Acum, că Hristos este Domn și Rege veșnic, a devenit clar prin ceea ce a fost mai înainte, și nici nu mai este cineva care să se îndoiască de aceasta; căci fiind Fiul lui Dumnezeu, El trebuie să fie asemenea Lui[2], și fiind asemenea, El este cu siguranță atât Domn cât și Rege, căci El însuși spune: ‘Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl’. Pe de altă parte, faptul că acele cuvinte ale lui Petru, ‘L-a făcut Domn și Hristos’, nu implică faptul că Fiul este o creatură, poate fi văzut din binecuvântarea lui Isaac, deși această ilustrație este doar o ilustrație slabă pentru subiectul nostru. El i-a spus lui Iacov: ‘Fă-te stăpân peste fratele tău’, iar lui Esau: ‘Iată, l-am făcut stăpânul tău 3’. Acum, chiar dacă cuvântul ‘făcut’ ar fi implicat esența lui Iacov și venirea la existență, nici atunci nu ar fi fost corect din partea lor atât de mult ca să-și imagineze același lucru despre Cuvântul lui Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu nu este o creatură așa cum a fost Iacov; în plus, ei ar putea să se intereseze și astfel să scape de această extravaganță. Dar dacă ei, nu o înțeleg din esența Sa și nici din venirea Sa la ființă, deși Iacov era prin natură creatură și lucrare, nu este nebunia lor mai rea decât a Diavolului[4], dacă ceea ce nu îndrăznesc să atribuie în urma unei fraze asemănătoare chiar și lucrurilor prin natură originare, aceea o atașează Fiului lui Dumnezeu, spunând că El este o creatură? Căci Isaac a spus “Deveniți” și “am făcut”, ceea ce nu înseamnă nici apariția, nici esența lui Iacov (căci după treizeci de ani și mai mult de la nașterea sa a spus acest lucru); ci autoritatea sa asupra fratelui său, care s-a împlinit ulterior.

18. Cu atât mai mult, Petru a spus acest lucru fără să însemne că esența Cuvântului a fost o lucrare; pentru că el știa că El este Fiul lui Dumnezeu, mărturisind: “Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu[5]”; dar el se referea la Împărăția și Domnia Sa, care a fost formată și a ajuns să fie conform harului, și a fost relativ la noi. Căci în timp ce spunea aceasta, el nu tăcea despre Dumnezeirea veșnică a Fiului lui Dumnezeu, care este a Tatălui; dar El spusese deja că a turnat Duhul Sfânt peste noi; acum, a da Duhul Sfânt cu autoritate, nu este în puterea creaturii sau a lucrării, ci Duhul Sfânt este Darul lui Dumnezeu[6]. Căci creaturile sunt sfințite de Duhul Sfânt; dar Fiul, prin faptul că nu este sfințit de Duhul, ci dimpotrivă, El însuși este cel care îl dăruiește tuturor 7, nu este deci nici o creatură, ci adevăratul Fiu al Tatălui. Și totuși, despre Cel care dă Duhul, se spune că este și făcut; adică că este făcut între noi Domn datorită umanității Sale, în timp ce dă Duhul pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că El a fost și este întotdeauna, ca Fiu, deci și Domn și Suveran al tuturor, fiind asemănător în toate[8] cu Tatăl și având tot ceea ce este al Tatălui[9], după cum El însuși a spus[10].

CAPITOLUL XVI. INTRODUCERE LA PROVERBE viii. 22, CĂ FIUL NU ESTE O CREATURĂ.

Formula ariană, o creatură, dar nu ca una dintre creaturi; dar fiecare creatură este diferită de toate celelalte creaturi; și nici o creatură nu poate crea. Cuvântul se deosebește atunci de toate creaturile în ceea ce ele, deși altfel diferă, toate sunt de acord împreună, ca și creaturi; și anume în a fi o cauză eficientă; în a fi singurul mijloc sau agent instrumental în creație; mai mult, în a fi revelatorul Tatălui; și în a fi obiectul închinării.

18. (continuare). Acum, în locul următor, să luăm în considerare pasajul din Proverbe: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale[1]”; deși, arătând că Cuvântul nu este o lucrare, s-a arătat de asemenea că El nu este o creatură. Căci este același lucru să spui lucrare sau creatură, astfel încât dovada că El nu este lucrare este o dovadă și că nu este creatură. Întrucât ne putem minuna de acești oameni, care astfel inventează scuze pentru a fi ireligioși, și nu se lasă deloc descurajați de respingerile care îi întâmpină în orice punct. Căci mai întâi s-au apucat să-i înșele pe cei simpli prin întrebările lor: “A făcut El, Cel care este, din ceea ce nu era, unul care nu era sau unul care era 3?” și “Ai avut un fiu înainte de a-l naște[4]?” Și după ce acestea s-au dovedit fără valoare,apoi au inventat întrebarea: “Este Cel neoriginat unul sau doi[5]?”. Apoi, după ce au fost contrazis în această întrebare, au inventat imediat o alta: “Are El liberul arbitru și o natură alterabilă[6]?”. Dar, fiind forțați să renunțe la aceasta, apoi s-au apucat să spună: “Fiind făcut cu mult mai bun decât îngerii[7]”; și când adevărul a demascat această pretenție, acum din nou, adunându-le pe toate laolaltă, se gândesc să își recomande erezia prin “lucrare” și “creatură[8]”. Pentru că ei vor să spună aceleași lucruri din nou, și sunt fideli propriei lor perversități, punând în diferite forme și întorcând încoace și încolo aceleași erori, dacă este să înșele pe unii prin această diversitate. Deși atunci s-au dat mai sus dovezi abundente despre acest expedient nesăbuit al lor, totuși, de vreme ce ei fac ca toate locurile să sune cu acest pasaj din Proverbe, și pentru mulți dintre cei care nu cunosc credința creștinilor, par să spună oarecum că este necesar să se examineze separat, ‘El a creat’, precum și ‘Care a fost credincios Celui care L-a făcut[9]’; pentru ca, așa cum în toate celelalte, așa și în acest text, să se dovedească că nu au ajuns mai departe de o fantezie.

19. Și mai întâi să vedem răspunsurile, pe care ei i le-au dat lui Alexandru de binecuvântată memorie, la început, în timp ce erezia lor era în curs de formare. Ei au scris astfel: “Nu, nu, nu: ‘El este o creatură, dar nu ca una dintre creaturi; o lucrare, dar nu ca una dintre lucrări; o descendență, dar nu ca una dintre descendențe Să se gândească fiecare la desfrâul și meșteșugul acestei erezii; pentru că, cunoscând amărăciunea propriei sale răutăți, face un efort să se păcălească pe sine cu cuvinte frumoase, și spune, ceea ce într-adevăr vrea să spună, că El este o creatură, dar crede că poate să se protejeze adăugând: ‘dar nu ca una dintre creaturi’. Cu toate acestea, scriind astfel, ei se condamnă mai degrabă pe ei înșiși de ireligiozitate; pentru că dacă, în opinia ta, El este pur și simplu o creatură, de ce să adaugi pretenția[2], ‘dar nu ca una dintre creaturi’? Și dacă El este pur și simplu o operă, cum “nu ca una dintre opere”? În care putem vedea otrava ereziei. Căci spunând: ‘urmaș, dar nu ca unul dintre urmași’, ei socotesc mulți fii, iar pe unul dintre aceștia îl declară a fi Domnul; astfel încât, după ei, El nu mai este Singurul născut, ci unul dintre mulți frați, și este numit[3] urmaș și fiu. La ce folosește atunci această pretenție de a spune că El este o creatură și nu o creatură? Căci, chiar dacă veți spune: Nu ca “unul dintre creaturi”, voi dovedi că acest sofism al vostru este o prostie. Pentru că totuși Îl declarați ca fiind una dintre creaturi; și orice ar putea spune un om despre celelalte creaturi, ceea ce susțineți voi despre Fiul, voi cu adevărat “nebuni și orbi[4]”. Căci este vreuna dintre creaturi tocmai ceea ce este alta[5], ca să predicați aceasta despre Fiul ca pe o oarecare prerogativă[6]? Toată creația vizibilă a fost făcută în șase zile: – în prima, lumina pe care a numit-o zi; în a doua, firmamentul; în a treia, adunând apele, a dezgolit uscatul și a scos la iveală diferitele fructe care sunt în el; în a patra, a făcut soarele și luna și toată ceata de stele; în a cincea, a creat rasa viețuitoarelor din mare și a păsărilor din aer; în a șasea, a făcut patrupedele de pe pământ și, în cele din urmă, pe om. Și ‘lucrurile invizibile ale Lui de la crearea lumii se văd limpede, fiind înțelese prin lucrurile făcute[7]; și nici lumina nu este ca noaptea, nici soarele ca luna, nici iraționalul ca omul rațional, nici Îngerii ca Tronurile, nici Tronurile ca Autoritățile, totuși toate sunt făpturi, dar fiecare dintre lucrurile făcute după felul său există și rămâne în propria sa esență, așa cum a fost făcut.

20. Atunci, Cuvântul să fie exceptat de la lucrări și, ca și Creator, să fie readus la Tatăl și să fie mărturisit ca Fiu prin natură; sau, dacă pur și simplu este o creatură, atunci să i se atribuie aceeași condiție ca și celorlalte, una cu alta, și să se spună despre ele, precum și despre El, că fiecare dintre ele este “o creatură, dar nu ca una dintre creaturi, urmaș sau lucrare, dar nu ca una dintre lucrări sau urmași”. Căci voi spuneți că o odraslă este același lucru cu o lucrare, scriind ‘generată sau făcută[1]’. Căci, deși Fiul îi întrece pe ceilalți printr-o comparație, totuși El este totuși o creatură, așa cum sunt ei; întrucât în cele care sunt prin natură creaturi se pot găsi unele care să le întreacă pe altele. Steaua, de pildă, diferă de stea prin slavă, iar restul au toate diferențele lor reciproce când sunt comparate între ele; totuși nu rezultă pentru toate acestea că unii sunt stăpâni, iar alții slujitori ai celui superior, nici că unii sunt cauze eficiente[2], iar alții prin ele vin la ființă, ci toți au o natură care vine la ființă și este creată, mărturisind în ei înșiși pe Făcătorul lor: așa cum spune David în Psalmi: “Cerurile vestesc slava lui Dumnezeu și firmamentul arată lucrările Sale”; și așa cum spune înțeleptul Zorobabel: “Tot pământul cheamă Adevărul și cerul îl binecuvântează; toate lucrările se cutremură și tremură în fața lui[4]”. ‘ Dar dacă tot pământul îl imită pe Întemeietorul și Adevărul, îl binecuvântează și se teme de el, iar Întemeietorul lui este Cuvântul, iar El Însuși spune: ‘Eu sunt Adevărul’, rezultă că Cuvântul nu este o creatură, ci numai propriu Tatălui, în care sunt dispuse toate lucrurile, și El este sărbătorit de toți, ca Întemeietor; căci ‘Eu am fost prin El dispus[6]’; și ‘Tatăl Meu lucrează până acum, iar Eu lucrez[7]’. Iar cuvântul “până acum” arată existența Sa veșnică în Tatăl ca Cuvânt; căci Cuvântului îi este propriu să lucreze lucrările Tatălui și nu să fie exterior Lui.

21. Dar dacă ceea ce lucrează Tatăl, lucrează și Fiul[1], și ceea ce creează Fiul, care este creația Tatălui, și totuși Fiul este lucrarea sau creatura Tatălui, atunci fie că va lucra El însuși, fie că va fi propriul Său creator (de vreme ce ceea ce lucrează Tatăl este și lucrarea Fiului), ceea ce este absurd și imposibil; fie, prin faptul că El creează și lucrează lucrurile Tatălui, El însuși nu este o operă sau o creatură; căci altfel, fiind El însuși o cauză eficientă[2], El poate face ca în cazul lucrurilor cauzate să fie ceea ce El însuși a devenit, sau mai degrabă să nu aibă deloc puterea de a cauza.

Căci, dacă, așa cum susțineți, El a venit din nimic, cum ar putea El să creeze lucruri care nu sunt nimic? sau dacă El, o creatură, creează o creatură, același lucru va fi de conceput în cazul fiecărei creaturi, și anume puterea de a crea altele. Și dacă acest lucru vă place, ce nevoie mai este de Cuvânt, având în vedere că lucrurile inferioare pot fi aduse la ființă prin lucruri superioare? sau, în orice caz, fiecare lucru care este adus la ființă ar fi putut auzi la început cuvintele lui Dumnezeu: “Fă-te” și fii făcut”, și astfel ar fi fost încadrat. Dar acest lucru nu este scris așa și nici nu ar putea fi. Căci nici unul dintre lucrurile care sunt aduse la ființă nu este o cauză eficientă, ci toate lucrurile au fost făcute prin Cuvântul: care nu ar fi făcut toate lucrurile, dacă El însuși ar fi fost în numărul creaturilor. Căci nici Îngerii nu ar fi putut să facă o structură, de vreme ce și ei sunt creaturi, deși Valentinus, Marcion și Basilides cred acest lucru, iar voi sunteți copiștii lor; nici soarele, ca fiind o creatură, nu va transforma vreodată ceea ce nu este în ceea ce este; nici omul nu va modela omul, nici piatra nu va concepe piatra, nici lemnul nu va da naștere lemnului. Dar Dumnezeu este Cel care îl modelează pe om în pântece, fixează munții și face să crească lemnul; în timp ce omul, ca fiind capabil de știință, pune laolaltă și aranjează acel material și lucrează lucrurile care sunt, așa cum a învățat; și este mulțumit dacă acestea sunt doar aduse la existență, și fiind conștient de ceea ce este natura sa, dacă are nevoie de ceva, știe să ceară[3] de la Dumnezeu.

22. Dacă și Dumnezeu a lucrat și a compus din materiale, aceasta este într-adevăr o gândire gentilică, potrivit căreia Dumnezeu este un artizan și nu un Creator, dar totuși, chiar și în acest caz, lăsați Cuvântul să lucreze materialele, la cererea și în slujba lui Dumnezeu[1]. Dar dacă El cheamă la existență lucruri care nu existau prin Cuvântul Său propriu-zis, atunci Cuvântul nu se află în numărul lucrurilor inexistente și chemate; sau trebuie să căutăm un alt Cuvânt[2], prin care și El a fost chemat; căci prin Cuvânt au ajuns să existe lucrurile care nu erau. Iar dacă prin El creează și face, El nu este El însuși din lucrurile create și făcute, ci mai degrabă este Cuvântul Dumnezeului creator și este cunoscut din lucrările Tatălui, pe care El însuși le lucrează, ca fiind “în Tatăl și Tatăl în El”, iar “cine L-a văzut pe El a văzut pe Tatăl[3]”, pentru că Esența Fiului este proprie Tatălui, iar El în toate privințele asemenea Lui[4]. Atunci cum creează El prin El, dacă nu este Cuvântul și Înțelepciunea Sa? și cum poate fi El Cuvânt și Înțelepciune, dacă nu este urmașul propriu al Esenței Sale și nu a apărut, ca alții, din nimic? Și întrucât toate lucrurile sunt din nimic și sunt creaturi, iar Fiul, după cum se spune, este și el una dintre creaturi și dintre lucrurile care nu au fost odată, cum poate El singur să-L dezvăluie pe Tatăl și nimeni altcineva în afară de El nu-L cunoaște pe Tatăl? Căci dacă El, o lucrare, ar putea să-L cunoască pe Tatăl, atunci Tatăl trebuie să fie cunoscut și de toți, după proporția măsurilor fiecăruia, căci toți sunt lucrări ca și El. Dar dacă este imposibil ca lucrurile originare fie să vadă, fie să cunoască, pentru că vederea și cunoașterea Lui întrece totul (de vreme ce Dumnezeu Însuși spune: “Nimeni nu va vedea fața Mea și va trăi[6]”), totuși Fiul a declarat: “Nimeni nu cunoaște pe Tatăl, în afară de Fiul[7]”, ‘, de aceea Cuvântul se deosebește de toate lucrurile originare, prin aceea că numai El singur cunoaște și numai El Îl vede pe Tatăl, după cum spune: ‘Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, afară de Cel ce vine de la Tatăl’ și ‘nimeni nu cunoaște pe Tatăl, afară de Fiul[8]’, deși Arius gândește altfel. Cum deci numai El singur cunoaște, dacă nu cumva numai El era propriu Lui? și cum propriu, dacă era o creatură, și nu un Fiu adevărat de la El? (Căci nu trebuie să ne fie rușine să spunem deseori același lucru de dragul religiei.) De aceea este ireligios să credem că Fiul este unul din toate lucrurile; și este blasfemator și lipsit de sens să-L numim “creatură, dar nu ca pe una dintre creaturi, și lucrare, dar nu ca pe una dintre lucrări, urmaș, dar nu ca pe unul dintre urmași”, căci cum să nu fie ca unul dintre aceștia, dacă, așa cum se spune, El nu a fost înainte de nașterea Sa 9? căci se cuvine ca făpturile și lucrările să nu fie înainte de nașterea lor și să subziste din nimic, chiar dacă ele întrec în slavă alte făpturi; căci această deosebire a unora față de altele se va găsi în toate făpturile, care apare în cele vizibile[10].

23. Mai mult, dacă, așa cum susțin ereticii, Fiul ar fi creatură sau lucrare, dar nu ca una dintre creaturi, din cauza faptului că le întrece în slavă, ar fi normal ca Scriptura să-L descrie și să-L prezinte printr-o comparație în favoarea Sa cu celelalte lucrări; de exemplu, să spună că El este mai mare decât Arhanghelii și mai onorabil decât Tronurile, și deopotrivă mai strălucitor decât soarele și luna și mai mare decât cerurile. Dar, de fapt, nu se face referire la El în acest fel; ci Tatăl Îl arată ca fiind Fiul Său propriu și unic, spunând: “Tu ești Fiul Meu” și “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care sunt binevoitor[1]” În consecință, Îngerii Îi slujesc, ca fiind unul dincolo de ei înșiși; și ei I se închină, nu ca fiind mai mare în slavă, ci ca fiind cineva dincolo de toate creaturile și dincolo de ei înșiși, și numai Fiul propriu al Tatălui, potrivit esenței[2]. Căci dacă El a fost adorat ca fiind mai presus de ele în slavă, fiecare dintre lucrurile subordonate ar trebui să se închine la ceea ce se întrece pe sine. Dar nu este cazul 3; căci creatura nu se închină creaturii, ci Domnului slujitor, iar creatura lui Dumnezeu. Astfel, Apostolul Petru îl împiedică pe Corneliu care voia să i se închine, spunând: “Și eu însumi sunt om[4]”. Și un Înger, când Ioan voia să i se închine în Apocalipsă, îl împiedică, zicând: ‘Vezi să nu faci aceasta, căci eu sunt tovarășul tău de robie și al fraților tăi, Profeții, și al celor ce păzesc cele spuse în cartea aceasta: închină-te lui Dumnezeu[5]’. Prin urmare, numai lui Dumnezeu îi revine închinarea, și acest lucru îl știu chiar Îngerii, că deși întrec în slavă alte ființe, totuși sunt toate creaturi și nu trebuie să se închine[6], ci să se închine Domnului. Astfel, Manoah, tatăl lui Samson, dorind să aducă jertfă Îngerului, a fost împiedicat de acesta, spunând: ‘Nu-mi aduceți mie jertfă, ci lui Dumnezeu[7]’. Pe de altă parte, Domnul este adorat chiar și de Îngeri, căci este scris: “Toți Îngerii lui Dumnezeu să I se închine[8]”; și de toate neamurile, după cum spune Isaia: “Munca Egiptului și mărfurile Etiopiei și ale Subeenilor, oameni de statură, vor trece la tine și vor fi robii tăi; ‘ și apoi, ‘vor cădea la tine și-ți vor face rugăciuni, zicând: “Cu adevărat Dumnezeu este în tine și nu este altul, nu este altcineva, nu este nici un Dumnezeu[9]”. ‘ Și El acceptă închinarea ucenicilor Săi și le certifică cine este El, zicând: ‘Nu Mă numiți pe Mine Domn și Stăpân? și spuneți bine, căci așa sunt’. Iar când Toma I-a spus: ‘Domnul meu și Dumnezeul meu[10], El îi îngăduie cuvintele, sau mai bine zis îl acceptă în loc să-l împiedice. Căci El este, așa cum declară ceilalți Profeți și cum spune David în Psalm, ‘Domnul oștirilor, Domnul lui Sabaoth’, care se interpretează ‘Domnul oștirilor’, și Dumnezeu Adevărat și Atotputernic, deși arienii au izbucnit[11] la aflarea veștii.

24. Dar El nu ar fi fost astfel adorat și nici nu s-ar fi vorbit astfel despre El, dacă ar fi fost doar o creatură. Dar acum, de vreme ce El nu este o creatură, ci urmașul propriu-zis al Esenței acelui Dumnezeu care este adorat, și Fiul Său prin natură, de aceea El este adorat și se crede că este Dumnezeu, și este Domn al oștirilor, și în autoritate, și Atotputernic, așa cum este Tatăl; căci El Însuși a spus: ‘Toate lucrurile pe care le are Tatăl, sunt ale Mele[1]’. Căci este propriu Fiului să aibă lucrurile Tatălui și să fie astfel încât Tatăl să se vadă în El, și că prin El s-au făcut toate lucrurile, și că mântuirea tuturor se realizează și constă în El.

CAPITOLUL XVII. INTRODUCERE LA PROVERBE viii. 22 CONTINUARE.

Absurditatea de a presupune un Fiu sau un Cuvânt creat pentru a crea alte creaturi; în ceea ce privește creația, fiind incapabilă să suporte mâna imediată a lui Dumnezeu, Dumnezeu condescede la cele mai de jos. Mai mult, dacă Fiul o creatură, nici el nu ar putea suporta mâna lui Dumnezeu, și va fi necesară o serie infinită de mijlociri. Se obiectează că, așa cum Moise care i-a scos pe israeliți a fost un om, la fel și Domnul nostru; dar Moise nu a fost Agentul în creație:- din nou, că unitatea se găsește în slujbele create, dar toate aceste slujbe sunt defectuoase și dependente:- din nou, că El a învățat să creeze, totuși Înțelepciunea lui Dumnezeu ar putea avea nevoie de învățătură? și de ce ar trebui să învețe, dacă Tatăl lucrează până acum? Dacă Fiul a fost creat pentru a ne crea, El este pentru noi, nu noi pentru El.

24 (continuare). ȘI aici ar fi bine să le punem și această întrebare[1], pentru o respingere și mai clară a ereziei lor: – De ce, când toate lucrurile sunt creaturi și toate sunt aduse la consistență din nimic, iar Fiul Însuși, potrivit vouă, este creatură și lucrare, iar odinioară nu era, de ce a făcut “toate lucrurile numai prin El”, “și fără El nu a fost făcut nimic”? ‘ sau de ce, atunci când se vorbește despre “toate lucrurile”, nimeni nu crede că Fiul este însemnat în număr, ci doar lucrurile sunt originare; în timp ce, atunci când Scriptura vorbește despre Cuvântul, ea nu Îl înțelege ca fiind în numărul “tuturor”, ci Îl plasează alături de Tatăl, ca fiind Cel în care Providența și mântuirea pentru “toate” sunt făcute și efectuate de Tatăl, deși toate lucrurile ar fi putut cu siguranță să se nască la aceeași poruncă, la care El a fost adus la existență doar de Dumnezeu? Căci Dumnezeu nu obosește prin poruncă 3, nici puterea Sa nu este inegală pentru facerea tuturor lucrurilor, încât să creeze singur pe unicul Fiu[4] și să aibă nevoie de slujba și ajutorul Său pentru încadrarea celorlalte. Căci El nu lasă nimic să rămână peste, ceea ce vrea să se facă, ci doar El a vrut[5], și toate lucrurile au subzistat, și nimeni “nu s-a împotrivit voinței Sale[6]”. Atunci de ce nu au fost toate lucrurile aduse la existență numai de Dumnezeu la aceeași poruncă, la care ‘Fiul a venit la existență? Sau să ne spună: de ce toate lucrurile au luat ființă prin El, care nu a fost El însuși decât originar? Cât de lipsit de rațiune! totuși, ei spun despre El că “Dumnezeu, voind să creeze natura originară, când a văzut că aceasta nu putea să suporte mâna nemărginită a Tatălui și să fie creată de El, face și creează mai întâi și numai unul singur și îl numește Fiu și Cuvânt, pentru ca, prin El ca mijloc, toate lucrurile să fie aduse apoi la existență[6a]”. Aceasta nu numai că au spus-o, dar au îndrăznit să o pună în scris, și anume Eusebiu, Arius și Asterius, care a sacrificat 7.

25. Nu este aceasta o dovadă deplină a acelei ireligii, cu care ei s-au drogat cu multă nebunie, până când nu se rușinează să se intoxice împotriva adevărului? Căci dacă vor atribui truda de a face toate lucrurile ca motiv pentru care Dumnezeu L-a făcut doar pe Fiul, întreaga creație va striga împotriva lor ca spunând lucruri nedemne de Dumnezeu; și Isaia, care a spus în Scriptură: “Dumnezeul cel veșnic, Domnul, Creatorul marginilor pământului, nu obosește și nu se obosește; nu se cercetează înțelegerea Lui[1]”. Iar dacă Dumnezeu L-a făcut numai pe Fiul, ca și cum nu s-ar fi învrednicit să le facă pe celelalte, ci le-a încredințat Fiului ca pe un ajutor, acest lucru, pe de altă parte, este nedemn de Dumnezeu, căci în El nu există mândrie. Ba mai mult, Domnul reproșează acest gând, când spune: “Oare nu se vând două vrăbii pentru un ban?” și “nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără Tatăl vostru care este în ceruri”. Și iarăși: ‘Nu vă gândiți pentru viața voastră la ce veți mânca, nici încă pentru trupul vostru la ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți păsările cerului, căci ele nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, dar Tatăl vostru ceresc le hrănește; nu sunteți voi cu mult mai buni decât ele? Care dintre voi, prin gândire, poate adăuga un cot la statura sa? Și de ce vă gândiți la haine? Uitați-vă la crinii de pe câmp, cum cresc ei; ei nu se trudesc, nici nu torc; și totuși vă spun că nici măcar Solomon, în toată slava lui, nu era îmbrăcat ca unul dintre aceștia. De aceea, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului care astăzi este, iar mâine este aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca cu mult mai mult pe voi, cei cu puțină credință[2]?”. Dacă deci nu este nedemn de Dumnezeu să-și exercite Providența Sa, chiar și până la lucruri atât de mici, un fir de păr din cap, o vrabie și iarba câmpului, de asemenea nu a fost nedemn de El să le facă. Căci ce lucruri sunt subiecte ale Providenței Sale, de acelea El este Făcător prin Cuvântul Său propriu-zis. Nu, o absurditate și mai gravă se află în fața oamenilor care vorbesc astfel; căci ei fac distincție[3] între creaturi și făpturi; și le consideră pe acestea din urmă ca fiind lucrarea Tatălui, iar creaturile ca fiind lucrarea Fiului; în timp ce fie că toate lucrurile trebuie să fie aduse la ființă cu ajutorul Fiului, fie că, dacă tot ceea ce este originar vine la ființă prin Fiul, nu trebuie să Îl numim unul dintre lucrurile originare.

26. În continuare, nebunia lor poate fi expusă astfel: – dacă și Cuvântul este de natură originară, cum, întrucât această natură este prea slabă pentru a fi lucrarea la îndemână a lui Dumnezeu, ar putea El singur dintre toți să suporte să fie făcut de Esența neoriginată și nemijlocită a lui Dumnezeu, așa cum spuneți voi? pentru că rezultă fie că, dacă El a putut suporta, toți au putut suporta, fie că, nefiind suportabilă de nimeni, nu a fost suportabilă de către Cuvânt, pentru că voi spuneți că El este unul dintre lucrurile originare. Și iarăși, dacă, deoarece natura originară nu a putut îndura să fie lucrarea proprie a lui Dumnezeu, a apărut nevoia unui mijlocitor[4], trebuie să rezulte că, fiind Cuvântul originar și creatură, este nevoie de mijloc și în cadrul Lui, de vreme ce și El este din acea natură originară care nu suportă să fie făcută de Dumnezeu, ci are nevoie de un mijloc. Dar dacă se găsește o ființă ca mijloc pentru El, atunci este nevoie din nou de un nou mijlocitor pentru acel al doilea, și astfel, urmărind înapoi și urmărind în afară, vom inventa o mulțime imensă de mijlocitori care se acumulează; și astfel va fi imposibil ca creația să subziste, ca și cum ar lipsi mereu un mijlocitor, iar acel mijloc să nu se nască fără un alt mijlocitor; pentru că toți vor fi de acea natură originară care nu rezistă să fie făcută numai din Dumnezeu, așa cum spuneți. Cât de abundentă este această nebunie, care îi obligă să susțină că ceea ce a luat deja ființă, nu admite să mai vină! Sau poate că ei opinează că nici măcar nu au ajuns să fie, ca fiind încă în căutarea mijlocitorului lor; căci, pe baza noțiunilor lor atât de ireligioase și zadarnice, ceea ce este nu ar avea subzistență, din lipsă de mijloc.

27. Dar iarăși ei susțin următoarele: “Iată, și prin Moise a scos poporul din Egipt și prin el a dat Legea, dar el era om, astfel încât este posibil ca cei asemănători să fie aduși la existență prin cei asemănători”. Ei ar trebui să-și acopere fața când spun aceasta, ca să nu se rușineze mult. Pentru că Moise nu a fost trimis să creeze lumea, nici să aducă la existență lucruri care nu erau, nici să modeleze oameni ca el, ci doar să fie slujitorul cuvintelor pentru popor și pentru regele Faraon. Iar acesta este un lucru cu totul diferit, căci a sluji este al lucrurilor originare ca și al slujitorilor, dar a încadra și a crea este numai de la Dumnezeu, și de la Cuvântul Său propriu și de la Înțelepciunea Sa. De aceea, în materie de încadrare, nu vom găsi pe nimeni altcineva decât pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci “toate lucrurile sunt făcute în Înțelepciune” și “fără Cuvânt nu s-a făcut nimic”. Dar în ceea ce privește slujbele există, nu unul singur, ci om}’ din tot numărul lor, pe oricine va trimite Domnul. Căci sunt mulți Arhangheli, multe Tronuri, Autorități și Stăpâniri, mii de mii și miriade de miriade, care stau înaintea Lui[1], slujind și gata să fie trimiși. Și mulți Profeți, și doisprezece Apostoli, și Pavel. Și Moise însuși nu era singur, ci Aaron cu el, și alături alți șaptezeci s-au umplut de Duhul Sfânt. Și lui Moise i-a urmat Iosua, fiul lui Nun, și lui Iosua, fiul lui Nun, și lui Judecătorii, și lor nu unul, ci mai mulți Împărați. Dacă deci Fiul era o făptură și unul din lucrurile originare, trebuiau să fie mulți fii ca aceștia, ca Dumnezeu să aibă mulți slujitori ca aceștia, așa cum există o mulțime din acei alții. Dar dacă acest lucru nu se vede, ci, în timp ce creaturile sunt multe, Cuvântul este unul singur, oricine va culege de aici că Fiul se deosebește de toate și nu este la același nivel cu creaturile, ci este propriu Tatălui. Prin urmare, nu există multe Cuvinte, ci un singur Cuvânt al unicului Tată și un singur Chip al unicului Dumnezeu[2]. “Dar iată”, spun ei, “există un singur soare[3] și un singur pământ”. Lăsați-i să susțină, așa fără sens cum sunt, că există o singură apă și un singur foc, și atunci li se poate spune că tot ceea ce este adus la ființă este unul în propria sa esență; dar pentru slujba și serviciul încredințat, prin el însuși nu este adecvat și nici suficient de unul singur. Pentru că Dumnezeu a spus: “Să fie lumini pe firmamentul cerului, ca să lumineze pământul și să despartă ziua de noapte; și să fie pentru semne și pentru anotimpuri și pentru zile și ani”. Și apoi spune: ‘Și a făcut Dumnezeu două lumini mari, cea mai mare lumină, ca să stăpânească ziua, și cea mai mică lumină, ca să stăpânească noaptea A făcut și stelele’. Și Dumnezeu le-a așezat pe ele pe bolta cerului, ca să lumineze pământul și să stăpânească ziua și noaptea[4]’.

28. Iată că sunt multe lumini, și nu numai soarele, nici numai luna, ci fiecare este una în esență, și totuși slujba tuturor este una și comună; și ceea ce lipsește fiecăruia, este suplinit de celălalt, iar slujba de iluminare este îndeplinită de toți[5]. Astfel, soarele are autoritatea de a străluci pe tot parcursul zilei și nimic mai mult; iar luna pe tot parcursul nopții; iar stelele împreună cu ele împlinesc anotimpurile și anii și devin pentru semne, fiecare în funcție de nevoia care o cere. Tot așa și pământul nu este pentru toate, ci numai pentru roade și pentru a fi un pământ de călcat pentru viețuitoarele care îl locuiesc. Iar firmamentul este pentru a despărți între ape și ape și pentru a fi un loc în care să se așeze stelele. La fel și focul și apa, împreună cu alte lucruri, au fost aduse la existență pentru a fi părțile constitutive ale corpurilor; și, pe scurt, nici un lucru nu este singur, ci toate lucrurile care sunt făcute, ca și cum ar fi membre unele ale altora, alcătuiesc ca și cum ar fi un singur corp, și anume lumea. Dacă deci ei îl concep astfel pe Fiul, să arunce toți oamenii cu pietre[6] în ei, considerând că Cuvântul este o parte a acestui univers, și o parte insuficientă fără restul pentru serviciul încredințat Lui. Dar dacă acest lucru este vădit ireligios, să recunoască faptul că Cuvântul nu este în numărul lucrurilor originare, ci singurul și propriu-zis Cuvânt al Tatălui și Îndrumătorul lor. ‘Dar’, spun ei, ‘deși El este o creatură și din lucrurile originare; totuși, ca de la un maestru și artizan a învățat[7] să facă cadre, și astfel a slujit[8] lui Dumnezeu care L-a învățat’. Căci așa a îndrăznit să scrie sofistul Asterius, pe temeiul faptului că a învățat să-L nege pe Domnul, fără să observe absurditatea care urmează. Căci, dacă încadrarea este un lucru care trebuie învățat, să ‘se ferească să nu spună că Dumnezeu Însuși este un Încadrator nu prin natură, ci prin știință, astfel încât să admită că El însuși a pierdut această putere. În plus, dacă Înțelepciunea lui Dumnezeu a ajuns la încadrare prin învățătură, cum mai este El Înțelepciune, când are nevoie să învețe? și ce era El înainte de a învăța? Căci nu era Înțelepciune, dacă avea nevoie de învățătură; cu siguranță nu era decât un lucru gol și nu era Înțelepciunea esențială[9], dar din înaintare a avut numele de Înțelepciune și va fi Înțelepciune doar atâta timp cât va putea păstra ceea ce a învățat. Căci ceea ce s-a acumulat nu din orice natură, ci din învățătură, admite să fie o dată neînvățat. Dar a vorbi astfel despre Cuvântul lui Dumnezeu, nu este treaba creștinilor, ci a grecilor.

29. Căci dacă puterea de a încadra pe cineva din învățătură, acești oameni nesimțiți îi atribuie lui Dumnezeu gelozie și slăbiciune[1];__ gelozie, pentru că El nu a învățat pe mulți cum să încropească, ca să fie în jurul Lui, precum Arhanghelii și Îngerii mulți, așa și încadratorii mulți; și slăbiciune, prin faptul că El nu a putut face de unul singur, ci a avut nevoie de un colaborator sau de un sublucrător; și aceasta, deși s-a arătat deja că natura creată admite să fie făcută doar de Dumnezeu, deoarece ei consideră că Fiul este de o astfel de natură și că a fost făcut astfel. Dar Dumnezeu nu este deficitar în nimic: pieri gândul! pentru că El însuși a spus: ‘Eu sunt plin[2]’. Nici Cuvântul nu a devenit Întemeietorul a toate din învățătură; ci, fiind Chipul și Înțelepciunea Tatălui, El face lucrurile Tatălui. Nici nu L-a făcut pe Fiul pentru facerea lucrurilor create; căci iată, deși Fiul există, totuși[3] se vede că Tatăl lucrează, după cum spune Domnul Însuși: ‘Tatăl Meu lucrează până acum și Eu lucrez[4]’. Dacă totuși, așa cum spuneți, Fiul a venit la existență cu scopul de a face lucrurile după El, și totuși se vede că Tatăl lucrează chiar și după Fiul, trebuie să considerați chiar și în această lumină că crearea unui astfel de Fiu este superfluă. În plus, de ce, atunci când vrea să ne creeze, caută El un mijlocitor, ca și cum voința Sa nu ar fi suficientă pentru a constitui tot ceea ce i se pare bun pentru El? Cu toate acestea, Scripturile spun: “A făcut tot ce a plăcut Lui[5]” și “Cine s-a împotrivit voinței Lui[6]?”. Și dacă simpla Sa voință[7] este suficientă pentru a crea toate lucrurile, atunci faci ca funcția de mediator să fie de prisos; pentru că exemplul tău cu Moise, soarele și luna s-a dovedit a nu fi valabil. Și iată din nou un argument pentru a vă reduce la tăcere. Tu spui că Dumnezeu, dorind crearea naturii originare și deliberând cu privire la aceasta, îl proiectează și îl creează pe Fiul, pentru ca prin El să ne poată încadra pe noi; acum, dacă este așa, gândește-te cât de mare ireligiozitate[8] ai îndrăznit să rostești.

30. În primul rând, Fiul pare să fi fost mai degrabă pentru noi adus la existență, decât noi pentru El; pentru că nu noi am fost creați pentru El, ci El este făcut pentru noi[9]; astfel încât El ne datorează mulțumiri nouă, nu noi lui, ca femeia bărbatului. ‘Căci bărbatul’, spune Scriptura, ‘nu a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat'[10]. Prin urmare, după cum ‘bărbatul este chipul și slava lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului[10]’, tot așa și noi suntem făcuți chipul lui Dumnezeu și spre slava Lui; dar Fiul este chipul nostru și există pentru slava noastră. Și noi am fost făcuți ca să fim; dar Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut, după cum trebuie să susțineți, nu ca să fie[1]; ci ca un instrument pentru nevoia noastră, astfel încât nu noi din El, ci El este constituit din nevoia noastră. Oare nu sunt mai mult decât nesimțiți oamenii care chiar concep astfel de gânduri? Căci dacă pentru noi s-a făcut Cuvântul, El nu are întâietate[3] față de noi față de Dumnezeu; căci nu a luat sfat despre noi avându-L în El, ci avându-ne pe noi în Sine, a luat sfat, cum se spune, despre propriul Său Cuvânt. Dar dacă este așa, poate că Tatăl nici măcar nu a avut vreo voință pentru Fiul, căci nu ca având o voință pentru El, L-a creat, ci având o voință pentru noi, L-a format pentru noi, căci L-a proiectat după ce ne-a proiectat pe noi, astfel încât, după acești oameni ireligioși, de acum înainte Fiul, care a fost făcut ca un instrument, este de prisos, acum că sunt făcuți cei pentru care a fost creat. Dar dacă numai Fiul a fost făcut numai de Dumnezeu, pentru că putea să suporte, iar noi, pentru că nu puteam, am fost făcuți de Cuvântul, de ce nu se sfătuiește mai întâi cu privire la Cuvântul, care putea să suporte facerea Lui, în loc să se sfătuiască cu privire la noi? sau de ce nu face mai mult din Cel care era puternic, decât din noi care eram slabi? sau de ce făcându-L mai întâi pe El, nu se sfătuiește mai întâi cu privire la El? sau de ce sfătuindu-se mai întâi cu privire la noi, nu ne face mai întâi pe noi, voința Lui fiind suficientă pentru constituirea tuturor lucrurilor? Dar El Îl creează mai întâi pe El, dar sfătuiește mai întâi despre noi; și ne vrea pe noi înaintea Mijlocitorului; și când vrea să ne creeze și sfătuiește despre noi, ne numește creaturi; dar pe Cel pe care ni-L însușește, îl numește Fiu și Moștenitor propriu-zis. Dar noi, pentru care El L-a făcut, ar trebui mai degrabă să fim numiți fii; sau, cu siguranță, El, care este Fiul Său, este mai degrabă obiectul gândurilor Sale anterioare și al voinței Sale, pentru care ne face pe toți. Așa boală, așa vomă[4] a ereticilor.

CAPITOLUL XVIII. INTRODUCERE LA PROVERBE viii. 22 CONTINUARE.

Contrastul dintre operațiunile Tatălui în mod imediat și natural în Fiul, instrumentate prin intermediul creaturilor; termenii Scripturii ilustrează acest lucru. Explicarea acestor ilustrații; care ar trebui interpretate prin doctrina Bisericii; sensul pervers pus pe ele de arieni, respins. Misterul generației divine. Contrastul dintre Cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul omului, trasat pe larg. Asterius trădat în susținerea a două neoriginări; inconsecvența lui. Botezul cum de către Fiul precum și de către Tatăl. Despre botezul ereticilor. De ce asiaticii mai rău decât ereziile mai uleioase.

31. DAR sentimentul Adevărului[1] în această chestiune nu trebuie să fie ascuns, ci trebuie să aibă o exprimare înaltă. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost făcut pentru noi, ci mai degrabă noi pentru El, și “în El toate lucrurile au fost create[2]”. Și nici pentru că noi eram slabi, El a fost puternic și făcut numai de Tatăl, ca să ne poată încadra prin El ca instrument; pieri gândul! nu este așa. Pentru că, deși lui Dumnezeu i s-a părut bine să nu facă lucrurile să se nască, totuși Cuvântul nu a fost mai puțin cu Dumnezeu și Tatăl în El. În același timp, lucrurile originare nu puteau fi aduse la existență fără Cuvântul; de aceea ele au fost făcute prin El, – și în mod rezonabil. Căci, de vreme ce Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu prin natura proprie esenței Sale, și este din El și în El[3], așa cum a spus El însuși, creaturile nu ar fi putut să se nască decât prin El. Căci, după cum lumina luminează toate lucrurile prin strălucirea ei și fără strălucirea ei nimic nu ar fi luminat, tot așa și Tatăl, ca printr-o mână[4], în Cuvântul a făcut toate lucrurile și fără El nu face nimic. De pildă, Dumnezeu a spus, după cum relatează Moise: “Să fie lumină”, “Să se adune apele”, “Să se arate uscatul” și “Să facem pe om”; așa cum spune și Sfântul David în Psalm: “El a vorbit și s-au făcut; El a poruncit și s-au creat 6”. Și El a vorbit[7], nu pentru ca, ca în cazul oamenilor, vreun lucrător subaltern să audă și, învățând voia Celui care vorbea, să plece și să o facă, căci aceasta este ceea ce se cuvine creaturilor, dar este nepotrivit să se gândească sau să se vorbească astfel despre Cuvânt. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este Încadrant și Făcător, și El este Voința Tatălui s. De aceea, dumnezeiasca Scriptură nu spune că cineva a auzit și a răspuns, în ceea ce privește felul sau natura lucrurilor pe care El a vrut să le facă; ci Dumnezeu a spus doar: “Să se facă”, și adaugă: “Și s-a făcut”; căci ceea ce a crezut El că este bun și a sfătuit, îndată Cuvântul a început să facă și să termine. Căci atunci când Dumnezeu poruncește altora, fie că este vorba de Îngeri, fie că stă de vorbă cu Moise, fie că poruncește lui Avraam, atunci ascultătorul răspunde; iar unul spune: “Prin ce să știu[9]?”, iar celălalt: “Trimite pe altcineva[10]”; și iarăși: “Dacă mă întreabă: “Care este Numele Lui?”, ce să le răspund? ‘ și Îngerul a zis lui Zaharia: “Așa zice Domnul[12]”; și el a întrebat pe Domnul: “Doamne al oștirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim?” și așteaptă să audă cuvinte bune și confortabile. Căci fiecare dintre acestea are pe Cuvântul mijlocitor[13] și pe Înțelepciunea lui Dumnezeu, care face cunoscută voia Tatălui. Dar când acel Cuvânt Însuși lucrează și creează, atunci nu mai este nevoie de întrebare și de răspuns, căci Tatăl este în El și Cuvântul în Tatăl; ci este de ajuns să se vrea și lucrarea se face; astfel încât cuvântul ‘A spus’ este un semn al voinței pentru noi, iar ‘Așa a fost’ denotă lucrarea care se face prin Cuvânt și prin Înțelepciune, în care Înțelepciune este și Voința Tatălui. Iar ‘Dumnezeu a spus’ este explicat în ‘Cuvântul’, pentru că, spune el, ‘Tu ai făcut toate lucrurile în Înțelepciune’; și ‘Prin Cuvântul Domnului s-au făcut cerurile repede’; și ‘Este un singur Domn Iisus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și noi prin El[1]’.

32. Din aceasta reiese clar că arienii nu se luptă cu noi în legătură cu erezia lor; ci, în timp ce ei se prefac că ne prefac, adevărata lor luptă este împotriva Dumnezeirii Însele. Căci dacă ar fi al nostru glasul care spune: “Acesta este Fiul Meu[2]”, mică ar fi plângerea noastră împotriva lor; dar dacă este glasul Tatălui, iar ucenicii l-au auzit, și dacă și Fiul spune despre Sine: “Mai înainte de toți munții m-a născut[3]”, oare nu se luptă ei împotriva lui Dumnezeu, ca uriașii[4] din poveste, având limba lor, cum spune Psalmistul, o sabie ascuțită[5] pentru ireligiozitate? Căci ei nu se tem de glasul Tatălui, nici nu respectă cuvintele Mântuitorului, nici nu se încred în Sfinții, dintre care unul scrie: “Care fiind Strălucirea slavei Sale și Expresia subzistenței Sale” și “Hristos puterea “lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu[6]”, iar altul spune în Psalm: “La Tine este fântâna vieții și în Lumina Ta vom vedea lumina” și “Tu ai făcut toate lucrurile în Înțelepciune[7]”; ‘, iar Proorocii spun: “Și Cuvântul Domnului a venit la mine[8]”; și Ioan: “La început era Cuvântul”; și Luca: “După cum ne-au predat nouă, care de la început am fost martori oculari și slujitori ai Cuvântului[9]”; și cum zice iarăși David: “El a trimis Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei[10]”. ‘ Toate aceste pasaje proscriu din toate punctele de vedere erezia ariană și semnifică veșnicia Cuvântului și faptul că El nu este străin, ci propriu Esenței Tatălui. Căci când a văzut cineva lumină fără strălucire? sau cine îndrăznește să spună că expresia poate fi diferită de subzistență? sau nu și-a pierdut el însuși mințile[11] un om care chiar nutrește gândul că Dumnezeu a fost vreodată fără Rațiune și fără Înțelepciune? Pentru astfel de ilustrații și astfel de imagini a propus Scriptura, pentru ca, având în vedere neputința naturii umane de a-L înțelege pe Dumnezeu, să putem să ne formăm idei chiar și din acestea, oricât de slab și de vag, și în măsura în care este posibil[12]. Și cum creația conține materie din belșug pentru cunoașterea ființei unui Dumnezeu și a unei Providențe (”căci prin măreția și frumusețea făpturilor se vede proporțional Făcătorul lor[13]”), iar noi învățăm din ele fără să cerem glasuri, ci ascultând Scripturile credem și cercetând însăși ordinea și armonia tuturor lucrurilor, recunoaștem că El este Făcătorul și Domnul și Dumnezeul tuturor și pricepem minunata Sa Providență și guvernare asupra tuturor lucrurilor; așa că, în mod similar, în ceea ce privește Dumnezeirea Fiului, ceea ce s-a spus mai sus este suficient și devine de prisos sau, mai degrabă, este foarte nebunesc să ne certăm pe această temă sau să întrebăm în mod eretic: Cum poate fi Fiul din veșnicie? sau cum poate fi El din Esența Tatălui, și totuși să nu fie o parte? deoarece ceea ce se spune că este din altul, este o parte din el; și ceea ce ‘este împărțit, nu este întreg.

33. Acestea sunt sofismele malefice ale eterodocșilor; totuși, deși am arătat deja superficialitatea lor, sensul exact al acestor pasaje în sine și forța acestor ilustrații vor servi pentru a arăta natura nefondată a dezgustătorului lor principiu. Căci vedem că rațiunea este veșnică, este de la el și proprie esenței sale, a cărei rațiune este, și nu admite un înainte și un după. La fel vedem din nou că strălucirea de la soare îi este proprie, iar esența soarelui nu este divizată sau afectată, ci esența sa este întreagă și strălucirea sa este perfectă și întreagă[1], dar fără a afecta esența luminii, ci ca un adevărat urmaș al acesteia. Înțelegem în mod similar că Fiul este născut nu din afară, ci din Tatăl, și, în timp ce Tatăl rămâne întreg, Expresia Subzistenței Sale este veșnică și păstrează asemănarea și Imaginea invariabilă a Tatălui, astfel încât cel care Îl vede, vede în El și Subzistența, a cărei expresie este El. Iar din operația Expresiei înțelegem adevărata Dumnezeire a Subzistenței, așa cum Însuși Mântuitorul ne învață atunci când spune: “Tatăl, care locuiește în Mine, El face lucrările[2] pe care le fac Eu; și “Eu și Tatăl suntem una”, și “Eu în Tatăl și Tatăl în Mine[3]”. De aceea, această erezie care se opune lui Hristos să încerce mai întâi să împartă[4] exemplele găsite în lucrurile originare și să spună: “Odată soarele a fost fără strălucirea lui” sau “Strălucirea nu este proprie esenței luminii” sau “Este într-adevăr proprie, dar este o parte a luminii prin împărțire”; apoi să împartă Rațiunea și să pronunțe că este străină minții, sau că odată nu a fost, sau că nu era proprie esenței ei, sau că este prin împărțire o parte a minții. Și la fel și despre Expresia Sa, despre Lumină și despre Putere, să le facă violențe ca în cazul Rațiunii și al Strălucirii; și în schimb să își imagineze ce vrea s. Dar dacă o astfel de extravaganță le este imposibilă, nu sunt ei oare mult pe lângă ei înșiși, intrând cu prezumție în ceea ce este mai presus de ceea ce este mai presus de lucrurile originare și de propria lor natură și încercând imposibilități[6]?

34. Căci dacă în cazul acestor lucruri originare și iraționale se găsesc urmași care nu sunt părți ale esențelor din care provin, nici nu subzistă cu patimă, nici nu afectează esențele originilor lor, nu sunt ei din nou nebuni căutând și presupunând părți și pasiuni în cazul lui Dumnezeu cel imaterial și adevărat și atribuind diviziuni Celui care este dincolo de pasiune și schimbare, pentru ca astfel să deruteze urechile celor simpli[1] și să-i abată de la Adevăr? Căci cine aude de un fiu, dar concepe ceea ce este propriu esenței tatălui? Cine a auzit, în prima sa catehizare[2], că Dumnezeu are un Fiu și că a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său propriu, dar a înțeles acest lucru în sensul în care îl înțelegem noi acum? Cine, la apariția acestei odioase erezii a arienilor, nu s-a speriat imediat de ceea ce a auzit, ca fiind ciudat[3] și o a doua semănare, în afară de acel Cuvânt care fusese semănat de la început? Căci ceea ce este semănat în fiecare suflet de la început este că Dumnezeu are un Fiu, Cuvântul, Înțelepciunea, Puterea, adică Chipul și Strălucirea Sa; de unde rezultă imediat că El este întotdeauna; că este de la Tatăl; că este asemănător; că este urmașul veșnic al esenței Sale; și nu există nicio idee implicată în acestea de creatură sau lucrare. Dar când omul care este un dușman, în timp ce oamenii dormeau, a făcut o a doua însămânțare[4], de “El este o creatură”, și “A fost odată când El nu era”, și “Cum se poate?”, de atunci erezia rea a dușmanilor lui Hristos a răsărit ca o neghină, și imediat, ca lipsiți de orice gând corect, se amestecă[5] ca niște tâlhari, și îndrăznesc să spună: “Cum poate Fiul să existe întotdeauna cu Tatăl? ‘, căci oamenii vin din oameni și sunt fii, după un timp, iar tatăl are treizeci de ani, când fiul începe să fie, fiind născut; și, pe scurt, despre fiecare fiu al omului, este adevărat că nu a fost înainte de generația sa. Și iarăși șoptesc: “Cum poate fi Fiul Cuvântul, sau Cuvântul să fie Chipul lui Dumnezeu?”, căci cuvântul oamenilor este compus din silabe[6], și nu înseamnă decât voința celui care vorbește, și apoi se termină[7] și se pierde.

35. Apoi, ei din nou, ca și cum ar fi uitat dovezile care au fost deja îndemnate împotriva lor, ‘se străpung[1] ‘cu aceste legături de ireligiozitate, și astfel argumentează. Dar cuvântul adevărului[2] îi desființează după cum urmează: – dacă se certau cu privire la vreun om, atunci să își exercite rațiunea în acest mod omenesc, atât cu privire la Cuvântul cât și la Fiul Său; dar dacă despre Dumnezeu, care l-a creat pe om, să nu mai aibă gânduri omenești, ci altele care sunt mai presus de natura umană. Pentru că așa cum este cel care asediază, așa trebuie să fie neapărat și urmașul; și așa cum este Tatăl Cuvântului, așa trebuie să fie și Cuvântul Său. Or, omul, născut în timp, în timp[3] și el însuși asediază pruncul; și întrucât din nimic a luat ființă, de aceea și cuvântul său[4] este peste și nu continuă. Dar Dumnezeu nu este ca omul, după cum a spus Scriptura, ci este existent și este veșnic; de aceea și Cuvântul Său este existent și este veșnic cu Tatăl, ca o strălucire de lumină. Iar cuvântul omului este alcătuit din silabe și nu trăiește și nu operează nimic, ci este doar semnificativ pentru intenția celui care vorbește și nu face decât să treacă și să se ducă, fără să mai apară, întrucât nu a fost deloc înainte de a fi rostit; de aceea cuvântul omului nu trăiește și nu operează nimic și, pe scurt, nici nu este om. Și aceasta i se întâmplă, după cum am spus mai înainte, pentru că omul care îl asediază, are firea lui din nimic. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar pronunțat, cum s-ar putea spune, nici un sunet de accente, nici prin Fiul Său nu se înțelege porunca Sa[6]; ci, ca o strălucire a luminii, așa este El urmașul desăvârșit din desăvârșit[7]. Prin urmare, El este și Dumnezeu, ca fiind Chipul lui Dumnezeu; căci “Cuvântul era Dumnezeu[8]”, spune Scriptura. Iar cuvintele omului nu sunt de folos pentru operație; de aceea omul nu lucrează cu ajutorul cuvintelor, ci cu ajutorul mâinilor, căci acestea au ființă, iar cuvântul omului nu subzistă. Dar ‘Cuvântul lui Dumnezeu’, după cum spune Apostolul, ‘este viu și puternic și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, străpungând până la despărțirea sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei, și este un discernământ al gândurilor și al intențiilor inimii’. Și nu există nici o creatură care să nu se arate în ochii Lui, ci toate lucrurile sunt goale și deschise ochilor Aceluia cu care avem de-a face[9]’ El este apoi Întemeietorul tuturor, “și fără El nu s-a făcut nimic[10]”, și nici nu se poate face ceva fără El.

36. Nici nu trebuie să ne întrebăm de ce Cuvântul lui Dumnezeu nu este asemenea cuvântului nostru, având în vedere că Dumnezeu nu este asemenea nouă, așa cum s-a spus mai înainte; și iarăși nu este corect să căutăm cum este Cuvântul de la Dumnezeu, sau cum este El strălucirea lui Dumnezeu, sau cum asediază Dumnezeu și care este modul în care asediază[1]. Pentru că omul trebuie să fie în afara lui însuși dacă se aventurează asupra unor astfel de puncte; deoarece un lucru inefabil și propriu naturii lui Dumnezeu, și cunoscut numai de El și de Fiul, acesta cere să fie explicat în cuvinte. Este tot una ca și cum ar căuta unde este Dumnezeu, cum este Dumnezeu și de ce natură este Tatăl. Dar, așa cum a pune astfel de întrebări este ireligios și argumentează o ignoranță a lui Dumnezeu, tot așa nu este sfânt să ne aventurăm cu astfel de întrebări cu privire la nașterea Fiului lui Dumnezeu, nici să-L măsurăm pe Dumnezeu și Înțelepciunea Sa prin propria noastră natură și infirmitate. De asemenea, o persoană nu este liberă din acest motiv să se abată în gândurile sale de la adevăr și, dacă cineva este perplex în astfel de întrebări, nu trebuie să nu creadă ceea ce este scris. Pentru că este mai bine, în perplexitate, să taci și să crezi, decât să nu crezi din cauza perplexității: pentru că cel care este perplex poate obține în vreun fel milă[2], deoarece, deși a întrebat, totuși a tăcut; dar când un om este condus de perplexitatea sa să își formeze doctrine care nu se potrivesc și rostește ceea ce este nedemn de Dumnezeu, o astfel de îndrăzneală atrage o sentință fără milă. Pentru că în astfel de perplexități, Scriptura divină este capabilă să-i ofere o oarecare ușurare, astfel încât să ia corect ceea ce este scris și să se oprească asupra cuvântului nostru ca o ilustrație; că așa cum ne este propriu și este de la noi, și nu este o lucrare exterioară nouă, tot așa și Cuvântul lui Dumnezeu este propriu și de la El și nu este o lucrare; și totuși nu este asemenea cuvântului omului, altfel trebuie să presupunem că Dumnezeu este om. Căci, observați, multe și diferite sunt cuvintele oamenilor care trec zi de zi; pentru că cele care vin înaintea altora nu continuă, ci dispar. Or, acest lucru se întâmplă pentru că autorii lor sunt oameni și au anotimpuri care trec și idei care se succed; și ceea ce îi frapează mai întâi și apoi, ceea ce pronunță; astfel încât au multe cuvinte, dar după toate acestea nu rămâne absolut nimic; căci vorbitorul încetează, iar cuvântul său se termină imediat. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este unul și același, și, după cum este scris: “Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac[3]”, nu se schimbă, nu este înainte sau după altul, ci există același întotdeauna. Căci se cuvenea, întrucât Dumnezeu este Unul, ca și Chipul Său să fie Unul, iar Cuvântul Său Unul și Înțelepciunea Sa[4].

37. De aceea mă mir cum, întrucât Dumnezeu este Unul, acești oameni introduc, după noțiunile lor particulare, multe imagini și înțelepciuni și cuvinte[5], și spun că Cuvântul propriu-zis și natural al Tatălui este altul decât Fiul, prin care chiar El l-a făcut pe Fiul[6] și că Cel care este cu adevărat Fiul este numit doar în mod noțional[7] Cuvânt, ca și viță, și cale, și ușă, și pom al vieții; și că El se numește și Înțelepciune în nume, înțelepciunea propriu-zisă și adevărată a Tatălui, care coexistă în mod îngeresc[8] cu El, fiind alta decât Fiul, prin care El chiar l-a făcut pe Fiul și L-a numit Înțelepciune ca fiind părtaș la ea. Acest lucru ei nu l-au limitat la cuvinte, ci Arius a compus în Thalia sa, iar Sofistul Asterius a scris, ceea ce am afirmat mai sus, după cum urmează: ‘Fericitul Pavel nu a spus că L-a predicat pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu sau Înțelepciunea lui Dumnezeu, ci fără adăugarea articolului, ‘puterea lui Dumnezeu’ și ‘înțelepciunea lui Dumnezeu[9]’, predicând astfel că Puterea proprie a lui Dumnezeu Însuși, care este naturală pentru El și coexistă în El în mod îngeresc, este ceva în afară, generator într-adevăr al lui Hristos și creator al întregii lumi, despre care în Epistola către Romani învață astfel: “Lucrurile invizibile ale Lui de la crearea lumii se văd limpede, fiind înțelese prin lucrurile care sunt făcute, adică Puterea Sa veșnică și Dumnezeirea Sa[10]. ‘ Pentru că, așa cum nimeni nu ar spune că Dumnezeirea menționată acolo era Hristos, ci Tatăl Însuși, tot așa, după părerea mea, ‘Puterea Sa veșnică și Dumnezeirea Sa, de asemenea, nu este singurul Fiu Născut, ci Tatăl care L-a născut[11]’. Iar el învață că există o altă putere și înțelepciune a lui Dumnezeu, manifestată prin Hristos. Și la scurt timp după același Asterius spune: ‘Oricum puterea și înțelepciunea Sa veșnică, pe care adevărul argumentează că este fără de început și înnăscută, acestea trebuie să fie cu siguranță una. Căci sunt multe înțelepciuni care sunt una câte una create de El, dintre care Hristos este primul născut și singurul născut; toate însă depind în mod egal de Posesorul lor. Și toate puterile sunt pe bună dreptate numite de Cel care le-a creat și le folosește: – așa cum spune Profetul că lăcustele, care au venit ca pedeapsă divină pentru păcatele oamenilor, au fost numite de Dumnezeu Însuși nu numai o putere, ci o mare putere; iar binecuvântatul David, în majoritatea Psalmilor, invită, nu numai pe Îngeri, ci și Puterile să-L laude pe Dumnezeu’.

38. Acum, nu sunt ei demni de toată ura pentru simplul fapt că au rostit acest lucru? căci dacă, așa cum susțin ei, El este Fiu, nu pentru că este născut din Tatăl și propriu Esenței Sale, ci că El este numit Cuvânt doar pentru lucrurile raționale[1], și Înțelepciune pentru lucrurile înzestrate cu înțelepciune, și Putere pentru lucrurile înzestrate cu putere, cu siguranță trebuie să fie numit Fiu pentru cei care sunt făcuți fii: și poate că, pentru că există lucruri existente, El are chiar existența Sa[2], doar în noțiunile noastre[3]. Și atunci, la urma urmei, ce este El? căci El nu este nimic din toate acestea în sine, dacă acestea sunt doar numele Lui[4]: și El nu are decât o aparență de ființă, și este decorat cu aceste nume de către noi. Mai degrabă aceasta este o oarecare nepăsare a diavolului, sau chiar mai rău, dacă nu vor să subziste cu adevărat ei înșiși, ci cred că Cuvântul lui Dumnezeu este doar cu numele. Nu este oare acest lucru pitoresc, să spui că Înțelepciunea coexistă cu Tatăl, dar să nu spui că aceasta. este Hristosul, ci că există multe puteri și înțelepciuni create, dintre care una este Domnul pe care ei continuă să îl compare cu omida și lăcusta? Și nu sunt oare risipitori cei care, când ne aud spunând că Cuvântul coexistă cu Tatăl, murmură imediat: “Nu cumva vorbiți de două neoriginare?” Și totuși, vorbind ei înșiși de “Înțelepciunea Sa neoriginată”, nu văd că deja s-au angajat ei înșiși în acuzația pe care ne-o aduc cu atâta grabă[5]? Mai mult, ce nebunie este în acest gând al lor, că Înțelepciunea neoriginată care coexistă cu Dumnezeu este Dumnezeu Însuși! pentru că ceea ce coexistă nu coexistă cu sine însuși, ci cu altcineva, așa cum spun evangheliștii despre Domnul, că era împreună cu ucenicii Săi; căci El nu era împreună cu Sine, ci cu ucenicii Săi; – dacă nu cumva vor spune că Dumnezeu este de natură compusă, având înțelepciunea ca un constituent sau complement al Esenței Sale, ne-originată ca și El însuși[6], pe care, de altfel, ei pretind că ar fi făuritoarea lumii, pentru ca astfel să-L poată lipsi pe Fiul de făurirea ei. Căci nu există nimic ce nu ar susține ei, mai curând decât să susțină adevărul cu privire la Domnul.

39. Căci unde au găsit ei în dumnezeiasca Scriptură, sau de la cine au auzit că există un alt Cuvânt și o altă Înțelepciune în afară de acest Fiu, ca să-și însușească o astfel de doctrină? Adevărat, într-adevăr, este scris: “Oare nu sunt cuvintele Mele ca focul și ca un ciocan care sfărâmă stânca[1]?”, iar în Proverbe: “Vă voi face cunoscute cuvintele Mele[2]”; dar acestea sunt precepte și porunci, pe care Dumnezeu le-a spus sfinților prin Cuvântul Său propriu și singurul adevărat, despre care Psalmistul a spus: “Mi-am oprit picioarele de la orice cale rea, ca să păzesc cuvintele Tale[3]”. Asemenea cuvinte, în consecință, Mântuitorul le semnifică a fi distincte de El Însuși, când spune în propria Sa persoană: ‘Cuvintele pe care vi le-am spus vouă[4]’. Căci, cu siguranță, asemenea cuvinte nu sunt odrasle sau fii, nici atâtea cuvinte care încadrează lumea, nici atâtea chipuri ale Unicului Dumnezeu, nici atâtea care s-au făcut oameni pentru noi, nici ca și cum din multe asemenea ar fi unul care s-a făcut trup, cum spune Ioan, ci ca fiind singurul Cuvânt al lui Dumnezeu a fost propovăduit de Ioan: ‘Cuvântul S-a făcut trup’ și ‘toate s-au făcut prin El’. De aceea, numai despre El, Domnul nostru Iisus Hristos, și despre unitatea Lui cu Tatăl, sunt scrise și expuse mărturiile, atât ale Tatălui, însemnând că Fiul este Unul, cât și ale sfinților, conștienți de aceasta și spunând că Cuvântul este Unul și că El este Unicul-Născut. De asemenea, sunt expuse și lucrările Sale, căci toate lucrurile, vizibile și invizibile, au fost aduse la existență prin El și “fără El nu s-a făcut nici un “lucru[6]”. Dar cu privire la un altul sau la altcineva nu au nici un gând, nici nu-și însușesc cuvinte sau înțelepciuni, despre care nici numele, nici fapta nu sunt însemnate de Scriptură, ci sunt numite numai prin acestea. Pentru că este invenția lor și supoziția lor opusă lui Hristos, și ei fac cel mai mult[7] din numele Cuvântului și al Înțelepciunii; și încadrând pentru ei înșiși altele, ei neagă adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu și adevărata și singura Înțelepciune a Tatălui, și astfel, oameni nenorociți, rivalizează cu maniheii. Căci și ei, când privesc lucrările lui Dumnezeu, Îl neagă pe singurul și adevăratul Dumnezeu și își încropesc un altul, pe care nu-l pot arăta nici prin lucrări, nici prin vreo mărturie extrasă din oracolele divine.

40. Prin urmare, dacă nici în oracolele divine nu se găsește o altă înțelepciune în afară de acest Fiu, și nici de la Părinți[1] nu am auzit de așa ceva, dar ei au mărturisit și au scris despre Înțelepciunea care coexistă cu Tatăl în mod neoriginar, proprie lui, și Încadratorul lumii, acesta trebuie să fie Fiul, care chiar și după ei este veșnic coexistent cu Tatăl. Căci El este Încadrâtorul tuturor, după cum este scris: “În Înțelepciune i-ai făcut pe toți aliați[2]”. Ba mai mult, Asterius însuși, ca și cum ar fi uitat ce a scris mai înainte, după aceea, în felul lui Caiafa[3], involuntar, atunci când îi îndeamnă pe greci, în loc să numească multe înțelepciuni, sau omida, mărturisește doar una singură, în aceste cuvinte;- “Dumnezeu “Cuvântul este unul, dar multe sunt lucrurile raționale; și una este esența și natura Înțelepciunii, dar multe sunt lucrurile înțelepte și frumoase”. Și la scurt timp după aceea spune din nou:–‘Cine sunt aceia pe care îi onorează cu titlul de copii ai lui Dumnezeu?” Căci ei nu vor să spună că și ei sunt cuvinte și nici nu susțin că sunt multe înțelepciuni. Căci nu este posibil, întrucât Cuvântul este unul, iar Înțelepciunea a fost prezentată ca una singură, să se distribuie mulțimii de copii Esența Cuvântului și să li se acorde denumirea de Înțelepciune’. Nu este deci deloc minunat că arienii se luptă cu adevărul, când au ciocniri cu propriile lor principii și intră în conflict între ei, spunând la un moment dat că există mai multe înțelepciuni, iar la altul susținând una singură; la un moment dat clasificând înțelepciunea cu omida, iar la altul spunând că ea coexistă cu Tatăl și că îi este proprie; acum că numai Tatăl este neoriginar, iar apoi din nou că Înțelepciunea și Puterea Sa sunt de asemenea neoriginare. Și se luptă cu noi pentru că spunem că Cuvântul lui Dumnezeu este veșnic, dar uită de propriile lor doctrine și spun ei înșiși că Înțelepciunea coexistă cu Dumnezeu neoriginar[4]. Atât de amețiți[5] sunt ei în toate aceste chestiuni, negând adevărata Înțelepciune și inventând una care nu este, ca maniheii care își fac un alt Dumnezeu, după ce L-au negat pe Cel care este.

41. Dar să știe și celelalte erezii și maniheii că Tatăl lui Hristos este Unul și este Domn și Făcător al creației prin Cuvântul Său propriu. Iar arimanii să știe în mod special că Cuvântul lui Dumnezeu este Unul, fiind singurul Fiu propriu și autentic din Esența Sa și având cu Tatăl Său unicitatea Dumnezeirii indivizibile, așa cum am spus de multe ori, fiind învățați aceasta de Însuși Mântuitorul. De vreme ce, dacă n-ar fi așa, de ce prin El Tatăl creează și în El se descoperă cui vrea și îi luminează, sau de ce și în consacrarea baptismală Fiul este numit împreună cu Tatăl? Căci dacă spun că Tatăl nu este atotputernic, atunci răspunsul lor este ireligios[6], dar dacă este, pentru aceasta este corect să spunem: ce nevoie de Fiul pentru a încropi lumile sau pentru sfântul lighean? Căci ce părtășie există între creatură și Creator? sau de ce un lucru făcut este clasificat cu Creatorul în consacrarea noastră a tuturor? sau de ce, după cum susțineți, ne este livrată credința într-un singur Creator și într-o singură creatură? căci dacă ar fi ca să ne unim cu Dumnezeirea, ce nevoie de creatură? dar dacă pentru a ne uni cu Fiul creatură, superfluă, după voi, este această numire a Fiului în Botez, căci Dumnezeu care L-a făcut Fiu este în stare să ne facă și pe noi fii. În plus, dacă Fiul este o creatură, natura creaturilor raționale fiind una, nici un ajutor nu va veni creaturilor de la o creatură[7], întrucât toți[8] au nevoie de har de la Dumnezeu. Am spus câteva cuvinte adineauri despre aptitudinea ca toate lucrurile să fie făcute prin El; dar întrucât cursul discuției ne-a condus să menționăm și Sfântul Botez, este necesar să afirmăm, așa cum cred și gândesc, că Fiul este numit împreună cu Tatăl, nu ca și cum Tatăl nu ar fi atotputernic, nu fără sens și din întâmplare; ci, întrucât El este Cuvântul lui Dumnezeu și propria Înțelepciune și, fiind Strălucirea Lui, este întotdeauna cu Tatăl, de aceea este imposibil, dacă Tatăl dăruiește harul, să nu-l dea în Fiul, pentru că Fiul este în Tatăl ca strălucirea în lumină. Căci, nu ca la nevoie, ci ca un Tată, în Înțelepciunea Sa, Dumnezeu a rotunjit pământul și a făcut toate lucrurile în Cuvântul care este de la El, iar în Fiul confirmă Sfânta Lavră. Căci unde este Tatăl, acolo este și Fiul, și unde este lumina, acolo este și strălucirea; și după cum ceea ce lucrează Tatăl, lucrează prin Fiul[9], și Domnul Însuși spune: “Ceea ce văd pe Tatăl făcând, aceea fac și Eu”; tot așa și când se dă botezul, pe cine botează Tatăl, pe acela îl botează Fiul; și pe cine botează Fiul, acela se sfințește în Duhul Sfânt[10]. Și iarăși, așa cum atunci când soarele strălucește, se poate spune că strălucirea luminează, pentru că lumina este una și indivizibilă, nici nu poate fi desprinsă, tot așa, acolo unde Tatăl este sau este numit, în mod clar este și Fiul; și dacă Tatăl este numit în Botez, atunci Fiul trebuie să fie numit împreună cu El[11].

42. De aceea, când a făcut promisiunea Sa sfinților, El a vorbit astfel: “Eu și Tatăl vom veni și ne vom face locuința în el”; și din nou: “pentru ca, după cum Eu și Tu suntem Una, tot așa și ei să fie una în Noi”. Iar harul dat este unul singur, dat de Tatăl în Fiul, așa cum scrie Pavel în fiecare epistolă: ‘Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Isus Hristos(1)’. Căci lumina trebuie să fie împreună cu raza, iar raza trebuie să fie contemplată împreună cu propria ei lumină. De unde și iudeii, negând pe Fiul ca și ei, nu au nici pe Tatăl; căci, ca și cum ar fi părăsit “Izvorul Înțelepciunii(2)”, cum le reproșează Baruch, au pus de la ei Înțelepciunea care izvorăște din ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos (căci “Hristos”, spune Apostolul, este “puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu(3)”), când au spus: “Nu avem alt rege decât C’sar 4”. Iudeii au atunci răsplata penală a negării lor; căci cetatea lor’ ca și raționamentul lor au ajuns în zadar. Și aceștia riscă și ei plinătatea tainei, mă refer la Botez; căci dacă consacrarea ne este dată în Numele Tatălui și al Fiului, iar ei nu mărturisesc un Tată adevărat, pentru că neagă ceea ce este de la El și asemănător cu Esența Lui, și neagă și pe adevăratul Fiu, și numesc un altul din propria lor făptură ca fiind creat din nimic, nu este oare ritul administrat de ei cu totul gol și nefolositor, făcând spectacol, dar în realitate nefiind de niciun ajutor pentru religie? Pentru că arienii nu botează în Tatăl și Fiul, ci în Creator și creatură, și în Făcător și lucrare(5). Și după cum o creatură este altceva decât Fiul, tot așa și Botezul, care se presupune că este dat de ei, este altceva decât adevărul, deși ei pretind că numesc Numele Tatălui și al Fiului, din cauza cuvintelor Scripturii: Căci nu cel care spune pur și simplu: “Doamne” dă Botezul, ci cel care împreună cu Numele are și credința cea dreaptă(6). Din acest motiv, deci, nici Mântuitorul nostru nu a poruncit pur și simplu să se boteze, ci mai întâi spune: “Învățați”; apoi așa: ‘Botezați în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh’; pentru ca dreapta credință să urmeze învățăturii și împreună cu credința să vină consacrarea Botezului.

43. Există și multe alte erezii, care folosesc doar cuvintele, dar nu în sensul corect, așa cum am spus, și nici cu credință sănătoasă(1), și în consecință apa pe care o administrează este nefolositoare, ca fiind deficitară în evlavie, astfel încât cel care este stropit(2) de ei este mai degrabă poluat(3) de ireligiozitate decât răscumpărat. Astfel, și neamurile, deși numele lui Dumnezeu este pe buzele lor, se supun acuzației de ateism(4), pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeul cel adevărat și însuși, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, maniheii și frigienii(5) și ucenicii lui Samosatene, deși folosesc Numele, sunt totuși eretici, iar arienii urmează aceeași cale, deși citesc cuvintele Scripturii și folosesc Numele, dar și ei își bat joc de cei care primesc ritul de la ei, fiind mai ireligioși decât celelalte erezii, avansând dincolo de ele și făcându-le să pară nevinovate prin propria lor nepăsare în vorbire. Căci aceste alte erezii mint împotriva adevărului în anumite privințe, fie că greșesc cu privire la Trupul Domnului, ca și cum El nu ar fi luat trup din Maria, fie că El nu a murit deloc, nici nu a devenit om, ci doar a apărut, și nu a fost cu adevărat, și părea că are un trup când nu avea, și părea că are formă de om, ca niște viziuni în vis; dar arienii sunt fără disimulare ireligioși împotriva Tatălui Însuși. Pentru că auzind din Scripturi că Dumnezeirea Sa este reprezentată în Fiul ca într-un chip, ei blasfemiază, spunând că este o creatură, și pretutindeni, în legătură cu acest Chip, poartă cu ei(6) fraza “El nu a fost”, ca noroiul în portofel(7), și o scuipă ca șerpii își scuipă veninul. Apoi, în timp ce doctrina lor este dezgustătoare pentru toți oamenii, imediat, ca sprijin împotriva căderii ei, ei susțin erezia cu patronaj uman(9), pentru ca cei simpli, la vedere sau chiar de frică, să treacă cu vederea răutatea perversității lor. Într-adevăr, este drept să le plângem de milă pentru cei care îi păcălesc; este bine să plângem pentru ei, pentru că își sacrifică propriul interes pentru acea fantezie imediată pe care o oferă plăcerile și își pierd speranța viitoare. Gândindu-se să fie botezați în numele unuia care nu există, ei nu vor primi nimic; și clasificându-se cu o creatură, de la creație nu vor avea nici un ajutor, și crezând într-unul diferit(10) și străin de Tatăl în esență, de Tatăl nu vor fi uniți, neavând pe propriul Său Fiu prin natura Sa, care este din El, care este în Tatăl și în care Tatăl este, așa cum El însuși a spus; ci, fiind rătăciți de ei, nenorociții rămân de acum înainte lipsiți și dezbrăcați de Dumnezeire. Căci această fantezie a bunurilor pământești nu-i va urma la moartea lor; și nici când Îl vor vedea pe Domnul pe care L-au negat, stând pe tronul Tatălui Său și judecând vii și morți, nu vor putea chema în ajutor pe niciunul dintre cei care i-au înșelat acum; căci îi vor vedea și pe ei la scaunul de judecată, pocăindu-se pentru faptele lor de păcat și de ireligiozitate.

CAPITOLUL XIX. TEXTELE EXPLICATE; ÎN SĂPTĂMÂNA a șasea, PROVERBE viii. 22.

Proverbele sunt de natură figurativă și trebuie să fie interpretate ca atare. Trebuie să le interpretăm, și în special acest pasaj, prin Regula Fidei. ‘El m-a creat’ nu este echivalent cu ‘Sunt o creatură’. Înțelepciunea este o creatură în ceea ce privește corpul său uman. Din nou, dacă El este o creatură, este ca ‘un început de drumuri’, o funcție care, deși nu este un atribut, este o consecință, a unei naturi superioare și divine. Și este ‘pentru lucrări’, ceea ce implică faptul că lucrările existau, și deci cu atât mai mult El, înainte de a fi creat. De asemenea, ‘Domnul’, nu Tatăl, L-a ‘creat’, ceea ce implică faptul că a fost creat de un slujitor.

44. Am parcurs atât de mult înainte de pasajul din Proverbe, rezistând la fabulațiile nesimțite pe care inimile lor le-au inventat, pentru ca ei să știe că Fiul lui Dumnezeu nu trebuie să fie numit creatură și să învețe să citească cu ușurință ceea ce admite în adevăr o explicație corectă(1). Căci este scris: “Domnul m-a creat început al căilor Sale, pentru lucrările Sale(2)”; întrucât, însă, acestea sunt proverbe și este exprimat în felul proverbelor, nu trebuie să le expunem gol-goluț în sensul lor cel dintâi, ci trebuie să cercetăm persoana și astfel să punem religios sensul. Căci ceea ce se spune în proverbe, nu se spune în mod deschis, ci se expune în mod latent(3), după cum ne-a învățat Domnul Însuși în Evanghelia după Ioan, spunând: “Acestea v-am spus în proverbe, dar vine vremea când nu vă voi mai vorbi în proverbe, ci deschis(4)”. De aceea este necesar să se deslușească sensurile celor spuse și să le căutăm ca pe ceva ascuns, iar nu să le expunem în gol, ca și cum sensul ar fi spus ‘pe față’, ca nu cumva printr-o interpretare falsă să ne îndepărtăm de adevăr. Dacă, așadar, ceea ce este scris este despre Înger, sau despre oricare altul dintre lucrurile originare, ca despre unul dintre noi, care suntem lucrări, să se spună: “m-a creat”; dar dacă este vorba despre Înțelepciunea lui Dumnezeu, în care au fost alcătuite toate lucrurile originare, care vorbește despre Sine, ce ar trebui să înțelegem, dacă nu că “a creat” nu înseamnă nimic contrar lui “a născut”? Nici, ca și cum ar uita că este Creatorul și Încadrătorul, sau ignorând diferența dintre Creator și creaturi, nu Se numără printre creaturi; ci semnifică un anumit sens, ca în proverbe, nu ‘în mod clar’, ci latent; pe care i-a inspirat pe sfinți să-l folosească în profeție, în timp ce, imediat după aceea, Ea însăși dă sensul lui ‘El a creat’ în alte expresii, dar paralele, spunând: ‘Înțelepciunea și-a făcut o casă(6)’. Acum este clar că trupul nostru este casa Înțelepciunii(7), pe care Ea a luat-o asupra Sa pentru a deveni om; de aceea, în mod consecvent, Ioan spune: “Cuvântul a fost făcut trup(8)”; iar prin Solomon, Înțelepciunea spune despre Sine cu o exactitate precaută(9), nu “Eu sunt o creatură”, ci doar “Domnul m-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale(10)”, dar nu “m-a creat ca să am ființă”, nici “pentru că am un început și o origine de creatură”.

45. Căci în acest pasaj, nu ca semnificând Esența Dumnezeirii Sale, nici propria Sa generație veșnică și autentică din Tatăl, a vorbit Cuvântul lui Solomon, ci, pe de altă parte, umanitatea și Economia Sa față de noi. Și, așa cum am spus mai înainte, El nu a spus “Eu sunt o creatură” sau “Eu am devenit o creatură”, ci doar “El a creat(1)”. Căci creaturile, având o esență creată, sunt originare și se spune că sunt create, și desigur că și creatura este creată: dar acest simplu termen “El a creat” nu înseamnă în mod necesar esența sau generarea, ci indică altceva ca având loc în Cel despre care se vorbește, și nu pur și simplu că Cel despre care se spune că este creat, este deodată în Natura și Esența Sa o creatură’. Și această diferență este recunoscută de Scriptura divină, care spune despre creaturi: “Pământul este plin de creația Ta” și “însăși creația geme împreună și se zbate împreună(3)”; iar în Apocalipsă se spune: “Și a murit a treia parte din creaturile din mare care aveau viață”; ‘, după cum spune și Pavel: “Orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de refuzat dacă este primit cu mulțumire(4)”; iar în cartea Înțelepciunii este scris: “Rânduind pe om, prin înțelepciunea Ta, ca el să stăpânească peste făpturile pe care le-ai făcut(5)”. ‘ Și acestea, fiind făpturi, se spune că au fost create, după cum putem auzi mai departe de la Domnul, care spune: ‘Cel ce le-a creat, le-a făcut bărbat și femeie(6)’; și de la Moise în Cântarea, care scrie: ‘Întreabă acum despre zilele trecute, care au fost înaintea ta din ziua în care Dumnezeu a creat omul pe pământ și de la o parte a cerului până la cealaltă(7)’. Și de la Pavel în Coloseni: ‘Care este Chipul Dumnezeului invizibil, Întâiul născut al oricărei făpturi, căci în El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri și care sunt pe pământ, vizibile și invizibile, fie că sunt tronuri, fie că sunt stăpâniri, fie că sunt principate sau puteri; toate lucrurile au fost create prin El și pentru El și El este mai înainte de toate(8)’.

46. Că a fi numite creaturi, deci, și a fi create se referă la lucruri care au prin natură o esență creată, aceste pasaje sunt suficiente pentru a ne reaminti, deși Scriptura este plină de lucruri asemănătoare; pe de altă parte, că singurul cuvânt “El a creat” nu denotă pur și simplu esența și modul de generare, David arată în Psalmul: “Acest lucru va fi scris pentru o altă generație și poporul creat va lăuda pe Domnul(1)”; ‘ și iarăși: “Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule(2)”; iar Pavel, în Efeseni, spune: “După ce a desființat legea poruncilor cuprinse în rânduieli, pentru a crea în El însuși din doi un singur om nou(3); și iarăși: “Îmbrăcați-vă cu omul cel nou, care după Dumnezeu este creat în dreptate și în sfințenie adevărată(4)”. ‘ Căci nici David nu a vorbit despre vreun popor creat în esență, nici nu s-a rugat să aibă o altă inimă decât cea pe care o avea, ci s-a referit la înnoirea după Dumnezeu și la înnoire; nici Pavel nu a însemnat două persoane create în esență în Domnul, nici iarăși nu ne-a sfătuit să ne îmbrăcăm cu un alt om, ci a numit viața după virtute ‘omul după Dumnezeu’, iar prin ‘creat’ în Hristos a însemnat cele două persoane care se înnoiesc în El. Așa este și limbajul din cartea lui Ieremia: “Domnul a creat o nouă mântuire pentru o plantație, în care mântuire oamenii vor umbla încoace și încolo(5)”; și vorbind astfel, el nu se referă la vreo esență a unei creaturi, ci profețește despre reînnoirea mântuirii printre oameni, care a avut loc în Hristos pentru noi. Aceasta fiind deci diferența dintre “creaturile” și singurul cuvânt “El a creat”, dacă găsiți undeva în Scriptura divină pe Domnul numit “creatură”, produceți-l și luptați; dar dacă nu este scris nicăieri că El este o creatură, numai că El însuși spune despre Sine în Proverbe: “Domnul m-a creat”, rușine să vă fie, atât din cauza distincției de mai sus, cât și pentru că dicțiunea este asemănătoare cu cea din proverbe; și, în consecință, să se înțeleagă prin “El a creat”, nu faptul că El este o creatură, ci acea natură umană care a devenit a Lui, căci de aceasta aparține creația. Într-adevăr, nu este în mod evident nedrept din partea voastră, când David și Pavel spun ‘El a creat’, atunci, într-adevăr, să nu înțelegeți acest lucru despre esență și generare, ci despre reînnoire; totuși, când Domnul spune ‘El a creat’, să numărați esența Sa cu creaturile? și iarăși, când Scriptura spune: “Înțelepciunea și-a zidit o casă, a așezat-o pe șapte stâlpi(6), să înțelegeți “casă” în mod alegoric, ci să luați “El a creat” așa cum este, și să fixați pe el ideea de creatură? și nici faptul că El este Întemeietorul tuturor nu a avut nicio greutate pentru voi, nici nu v-ați temut de faptul că El este singurul și propriu-zis urmaș al Tatălui, ci cu nepăsare, ca și cum v-ați fi înrolat împotriva Lui, luptați și vă gândiți mai puțin la El decât la oameni.

47. Căci însuși pasajul dovedește că este doar o invenție a voastră de a-L numi pe Domnul creatură Căci Domnul, știind că propria Sa Esență este Singura Înțelepciune și Odraslă a Tatălui, și altceva decât lucrurile originare și creaturile naturale, spune cu dragoste față de om: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale”, ca și cum ar spune: “Tatăl Meu Mi-a pregătit un trup și M-a creat pentru oameni, în numele mântuirii lor”. Căci, așa cum atunci când Ioan spune: ‘Cuvântul s-a făcut trup(1), noi nu concepem că însuși Cuvântul în întregime este trup(2), ci că s-a îmbrăcat în trup și a devenit om, iar la auzul: ‘Hristos s-a făcut blestem pentru noi’ și ‘L-a făcut păcat pentru noi pe Cel ce n-a cunoscut păcat(3)’, nu concepem pur și simplu acest lucru, că întregul Hristos a devenit blestem și păcat, ci că El a luat asupra Sa blestemul care era împotriva noastră (după cum a spus Apostolul: “Ne-a răscumpărat din blestem” și “a purtat”, după cum a spus Isaia, “păcatele noastre”, și după cum a scris Petru: “le-a purtat în trup pe lemn” 4); deci, dacă în Proverbe se spune ‘El a creat’, nu trebuie să concepem că întregul Cuvânt este în natură o creatură, ci că El a îmbrăcat trupul creat s și că Dumnezeu L-a creat pentru noi, pregătindu-I trupul creat, așa cum este scris, pentru noi, pentru ca în El să putem fi capabili să fim reînnoiți și îndumnezeiți. Ce te-a amăgit deci, o, nesimțitorule, ca să numești Creatorul creatură? sau de unde ai cumpărat pentru tine acest gând nou, ca să faci paradă de el(6)? Pentru că Proverbele spun “El a creat”, dar nu Îl numesc pe Fiul creatură, ci Odraslă; și, conform distincției din Scriptură, menționată mai sus, între “El a creat” și “creatură”, ei recunosc, ceea ce este prin natură propriu Fiului, că El este Singura Înțelepciune născută și Întemeietorul creaturilor, iar când spun “El a creat”, nu o spun cu privire la Esența Sa, ci semnifică faptul că El devenea un început al multor căi; astfel încât “El a creat” este în contrast cu “Descendență”, iar faptul că El este numit “Începutul căilor(7)” cu faptul că El este Cuvântul Unicul născut.

48. Căci dacă El este Descendență, cum Îl numiți creatură? căci nimeni nu spune că El generează ceea ce creează și nici nu numește creaturile proprii ale urmașilor Săi creaturi; și iarăși, dacă El este Unicul născut, cum devine El “început al căilor”, căci în mod necesar, dacă a fost creat început al tuturor lucrurilor, El nu mai este singur, ca având pe cei care au luat ființă după El. Căci Ruben, când a devenit un început al copiilor(1), nu a fost Unicul născut, ci în timp într-adevăr primul, dar în natură și în relație unul dintre cei care au venit după El. Prin urmare, dacă și Cuvântul este “un început al căilor”, El trebuie să fie asemenea căilor, iar căile trebuie să fie asemenea Cuvântului, chiar dacă din punct de vedere temporal El este creat primul dintre ele. Căci începutul sau inițiativa unei cetăți este asemenea celorlalte părți ale cetății, iar membrele, de asemenea, fiind unite cu ea, fac ca cetatea să fie întreagă și una, ca numeroasele membre ale unui singur trup; nici o parte a ei nu se face, iar alta se naște și se supune celei dintâi, ci toată cetatea își are în mod egal guvernarea și constituția de la creatorul ei. Dacă deci Domnul este în acest sens creat ca un “început” al tuturor lucrurilor, ar rezulta că El și toate celelalte lucruri împreună alcătuiesc unitatea creației, iar El nu se deosebește de toate celelalte, deși a devenit “începutul” tuturor, și nici nu este Stăpânul lor, deși este mai vechi în timp; ci El are același mod de alcătuire și același Stăpân ca și celelalte. Ba mai mult, dacă El este o creatură, așa cum susțineți, cum poate fi El creat unic și primul la toate, astfel încât să fie începutul tuturor? când este clar, din ceea ce s-a spus, că printre creaturi nici una nu are o natură constantă(2) și o formare anterioară, ci fiecare își are originea împreună cu toate celelalte, oricât de mult le-ar întrece pe celelalte în slavă. Căci, în ceea ce privește stelele separate sau marile lumini, nu aceasta a apărut mai întâi, iar aceea după aceea, ci într-o singură zi și prin aceeași poruncă, toate au fost chemate la existență. Și așa a fost formarea originară a patrupedelor, a păsărilor, a peștilor, a vitelor și a plantelor; tot așa a luat ființă și neamul făcut după Chipul lui Dumnezeu, și anume oamenii; căci, deși numai Adam a fost format din pământ, în el a fost implicată succesiunea întregului neam.

49. Iar din creația vizibilă, discernem în mod clar că și lucrurile Sale invizibile, “fiind percepute prin lucrurile care sunt făcute(3)”, nu sunt independente unele de altele; căci nu a fost mai întâi una și apoi alta, ci toate deodată au fost constituite după felul lor. Căci Apostolul nu a numerotat în mod individual, ca să spună “fie înger, fie tron, fie stăpânire, fie autoritate”, ci le menționează împreună pe toate după felul lor, “fie îngeri, fie arhangheli, fie principate(4)”, căci în acest fel este originea creaturilor. Dacă deci, așa cum am spus, Cuvântul a fost creatură, El trebuie să fi fost adus la existență, nu primul dintre ele, ci împreună cu toate celelalte Puteri, deși în slavă El le întrece pe celelalte cu atât mai mult. Pentru că așa constatăm că este în cazul lor, că deodată au luat ființă, fără să fie nici prima, nici a doua, și se deosebesc una de alta în slavă, unele la dreapta tronului, altele de jur împrejur, iar altele la stânga, dar una și toate lăudând și stând în slujbă înaintea Stăpânilor. Prin urmare, dacă Cuvântul ar fi creatură, El nu ar fi primul sau începutul celorlalți, totuși, dacă El este înaintea tuturor, așa cum într-adevăr este, și este El însuși singur Primul și Fiul, nu rezultă că El este începutul tuturor lucrurilor în ceea ce privește Esența Sa(6), căci ceea ce este începutul tuturor este în numărul tuturor. Iar dacă El nu este un astfel de început, atunci nici El nu este o creatură, ci este foarte clar că El diferă în esență și natură de creaturi și este altul decât ele, fiind Asemănarea și Chipul unicului și adevăratului Dumnezeu, fiind și El însuși unic. De aceea, El nu este clasificat cu creaturile în Scriptură, ci David îi mustră pe cei care îndrăznesc chiar să se gândească la El ca atare, spunând: “Cine dintre dumnezei este asemenea Domnului(7)?” și “Cine este asemenea Domnului printre fiii lui Dumnezeu?”, iar Baruch: “Acesta este Dumnezeul nostru și altul nu va fi socotit va fi El(8)”. Pentru că Unul creează, iar celelalte sunt create; și Unul este Cuvântul propriu și Înțelepciunea Esenței Tatălui și prin acest Cuvânt s-au făcut lucrurile care au apărut, care mai înainte nu existau.

50. Faimoasa ta afirmație, așadar, că Fiul este o creatură, nu este adevărată, ci este doar fantezia ta; ba chiar Solomon te condamnă că l-ai calomniat de multe ori. Căci el nu L-a numit creatură, ci urmașul lui Dumnezeu și Înțelepciunea, spunând: “Dumnezeu în Înțelepciune a întemeiat pământul” și “Înțelepciunea i-a zidit o casă(1)”. Și însuși pasajul în cauză dovedește spiritul tău ireligios, căci este scris: ‘Domnul m-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale’. Prin urmare, dacă El este înaintea tuturor lucrurilor, dar spune ‘El m-a creat’ (nu ‘ca să fac lucrările’, ci) ‘pentru lucrări’, dacă ‘El a creat’ nu se referă la ceva mai târziu decât El însuși, El va părea mai târziu decât lucrările, găsindu-le pe creația Sa deja existente înaintea Lui, pentru care și El este adus la existență. Și dacă este așa, cum de este El mai înainte de toate lucrurile, cu toate acestea, și cum de toate lucrurile au fost făcute prin El și constau în El? căci iată, tu spui că lucrările au constat înainte de El, pentru care El este creat și trimis. Dar nu este așa; pieri gândul! falsă este presupunerea ereticilor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu este creatură, ci Creator; și spune în felul proverbelor: “El m-a creat pe mine”, atunci când S-a îmbrăcat în trup creat. Și încă ceva în plus poate fi înțeles din pasajul însuși; pentru că, fiind Fiul și avându-L pe Dumnezeu ca Tată, căci El este urmașul Său propriu-zis, totuși aici Îl numește pe Tatăl Domn; nu că era rob, ci pentru că a luat forma robului. Căci I se cuvenea ca, pe de o parte, fiind Cuvântul de la Tatăl, să-L numească pe Dumnezeu Tată, căci aceasta este propriu fiului față de tată; pe de altă parte, venind să termine lucrarea și luând forma de rob, să-L numească pe Tatăl Domn. Iar această diferență a învățat-o El însuși printr-o distincție potrivită, spunând în Evanghelii: “Îți mulțumesc Ție, Tată”, iar apoi: “Domnul cerului și al pământului(2)”. Căci El Îl numește pe Dumnezeu Tatăl Său, dar pe creaturile pe care le numește Domn, ca arătând clar din aceste cuvinte că, atunci când S-a îmbrăcat în creatură(3), atunci a fost numit Tatăl Domn. Căci în rugăciunea lui David cel Sfânt. Duh marchează aceeași distincție, spunând în Psalmi: “Dă tăria Ta Pruncului Tău și ajută pe Fiul roabei Tale(4)”. Căci copilul natural și adevărat al lui Dumnezeu este unul, iar fiii roabei, adică din natura lucrurilor originare, sunt alții. De aceea, Unul, ca Fiu, are puterea Tatălui; dar ceilalți au nevoie de mântuire.

51. (Dar dacă, pentru că a fost numit copil, ei vorbesc degeaba, să știe că atât Isaac a fost numit copilul lui Avraam, cât și fiul Șunamitei a fost numit copil tânăr). În mod rezonabil, deci, noi fiind robi, când El a devenit ca noi, și El Îl numește pe Tatăl Domn, ca și noi; și aceasta a făcut-o astfel din dragoste față de om, pentru ca și noi, fiind robi prin natură și primind Duhul Fiului, să avem încrederea de a-L numi prin har Tată pe El, care este prin natură Domnul nostru. Dar așa cum noi, numindu-L pe Domnul Tată, nu negăm servitutea noastră prin natură (căci noi suntem lucrările Lui și “El este Cel care ne-a făcut, și nu noi înșine(1)”), tot așa, când Fiul, luând forma robului, spune: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale”, să nu nege veșnicia Dumnezeirii Sale și că “la început era Cuvântul”, și “toate lucrurile au fost făcute prin El” și “în El au fost create toate lucrurile(2)”.

CAPITOLUL XX. TEXTELE EXPLICATE; ÎN SĂPTĂMÂNA a șasea, PROVERBE viii. 22 CONTINUARE.

Despre Domnul nostru se spune că a fost creat ‘pentru lucrări’, adică cu un scop anume, despre care nu se spune niciodată că ar fi creaturi simple. Paralelă a lui Isai. xlix. 5, &c. Când se vorbește despre umanitatea Sa, se adaugă un motiv pentru aceasta; nu la fel când se vorbește despre natura Sa divină; Texte ca dovadă.

51 (continuare). PENTRU că pasajul din Proverbe, așa cum am spus mai înainte, semnifică nu Esența, ci bărbăția Cuvântului; căci dacă El spune că a fost creat “pentru lucrări”, El își arată intenția de a semnifica nu Esența Sa, ci Economia care a avut loc “pentru lucrările Sale”, care vine în al doilea rând la ființă. Căci lucrurile care sunt în formare și creație sunt făcute în mod special pentru a fi și a exista(3), iar apoi trebuie să facă tot ceea ce le poruncește Cuvântul, după cum se poate vedea în cazul tuturor lucrurilor. Căci Adam a fost creat nu pentru a lucra, ci pentru ca mai întâi să fie om, căci după aceea a primit porunca de a lucra. Și Noe a fost creat, nu pentru arcă, ci pentru ca mai întâi să existe și să fie om; căci după aceasta a primit porunca de a pregăti arca. Și la fel se va găsi în fiecare caz, dacă se cercetează; – astfel, marele Moise a fost făcut mai întâi om, iar apoi i s-a încredințat guvernarea poporului. Prin urmare, și aici trebuie să presupunem același lucru; căci vezi că nu Cuvântul nu este creat în existență, ci: “La început era Cuvântul”, iar apoi este trimis “pentru lucrări” și pentru economie față de ele. Căci înainte ca lucrările să fie făcute, Fiul nu era niciodată, și nici nu era încă nevoie ca El să fie creat; dar când lucrările au fost create și a apărut după aceea nevoia de Economie pentru restaurarea lor, atunci Cuvântul a luat asupra Sa această condescendență și asimilare cu lucrările; ceea ce ne-a arătat prin cuvântul “El a creat”. Și prin profetul Isaia, care dorește să semnifice ceva asemănător, El spune din nou: ‘Și acum, așa zice Domnul, care m-a format din pântece ca să fiu robul Său, ca să adun pe Iacov la El și pe Israel, voi fi adunat și voi fi glorificat înaintea Domnului(4)’.

52. Vedeți și aici, El este format, nu în existență, ci pentru a aduna semințiile, care existau înainte de a fi format. Căci așa cum în pasajul anterior stă “El a creat”, tot așa și în acesta “El a format”; și așa cum acolo “pentru lucrări”, tot așa și aici “pentru a aduna”; astfel încât din toate punctele de vedere pare că “El a creat” și “El a format” sunt spuse după “Cuvântul era”. Căci așa cum înainte de formarea Sa existau triburile, pentru care a fost format, tot așa se pare că există lucrările, pentru care a fost creat. Și când ‘la început era Cuvântul’, încă nu erau încă lucrările, așa cum am spus mai înainte; dar când lucrările au fost făcute și când a fost nevoie, atunci s-a spus ‘El a creat’; și ca și cum un fiu oarecare, atunci când robii erau pierduți și în mâinile vrăjmașului din cauza propriei lor nepăsări, iar nevoia era urgentă, ar fi fost trimis de tatăl său să-i ajute și să-i recupereze, iar la plecare ar fi trebuit să se îmbrace peste el cu o haină asemănătoare(1) cu a lor și ar fi trebuit să se îmbrace la fel ca ei, să testeze pe cei care l-au capturat, recunoscându-l(2) ca fiind stăpânul, ar fi luat-o la fugă și l-ar fi împiedicat să coboare la cei ascunși sub pământ de către ei; și apoi, dacă cineva l-ar întreba de ce a procedat astfel, ar trebui să dea un răspuns: “Tatăl meu m-a format și m-a pregătit astfel pentru lucrările sale”, în timp ce, vorbind astfel, el nu lasă să se înțeleagă că este un rob și nici unul dintre lucrări, și nici nu vorbește despre începutul originii sale, ci despre însărcinarea ulterioară care i-a fost dată asupra lucrărilor, -în același mod, și Domnul, după ce a pus peste El carnea noastră și ‘fiind găsit îmbrăcat ca un om, dacă ar fi întrebat de cei care L-au văzut astfel și s-au mirat, ar spune: ‘Domnul m-a creat începutul căilor Sale pentru lucrările Sale’ și ‘M-a format ca să adun pe Israel’. ‘ Acest lucru îl prevestește din nou Duhul(3) în Psalmi, spunând: ‘Tu L-ai pus peste lucrările mâinilor Tale(4)’; ceea ce în altă parte Domnul a însemnat despre Sine Însuși: ‘Eu sunt pus ca Împărat de El pe muntele Său cel sfânt al Sionului(5)’. Și așa cum, atunci când a strălucit(6) în trup pe Sion, El nu avea începutul existenței sau al domniei Sale, dar fiind Cuvântul lui Dumnezeu și Împăratul veșnic, El a îngăduit ca împărăția Sa să strălucească în mod omenesc pe Sion, pentru ca răscumpărându-i pe ei și pe noi din păcatul care domnea în ei, să îi aducă sub Împărăția Tatălui Său, tot așa, fiind pus ‘pentru lucrări’, El nu este pus pentru lucruri care nu existau încă, ci pentru cele care existau deja și care aveau nevoie de restaurare.

53. ‘El a creat’, apoi și ‘El a format’ și ‘El a pus’, având același înțeles, nu denotă începutul ființei Sale sau al esenței Sale ca fiind creat, ci înnoirea Sa benefică care a avut loc pentru noi. În consecință, deși El vorbește astfel, totuși El a învățat și că El Însuși a existat înainte de aceasta, când a spus: “Înainte ca Avraam să fie, Eu sunt(1)”; și “când a pregătit cerurile, Eu eram de față cu El”; și “Eu eram cu El dispunând lucrurile(2)”. Și așa cum El Însuși a fost înainte ca Avraam să fie, iar Israel a luat ființă după Avraam, și în mod evident El există mai întâi și este format după aceea, iar formarea Sa nu înseamnă începutul ființei Sale, ci luarea Sa la om, în care, de asemenea, strânge laolaltă semințiile lui Israel; tot așa, așa cum ‘fiind întotdeauna cu Tatăl’, El Însuși este Întemeietorul creației, iar lucrările Sale sunt în mod evident mai târziu decât El Însuși, iar ‘El a creat’ înseamnă nu începutul ființei Sale, ci Economia care a avut loc pentru lucrările, pe care le-a efectuat în trup. Pentru că I se cuvenea ca El, fiind altul decât lucrările, ba mai mult, Încadrându-le, să ia asupra Sa înnoirea lor(3), pentru ca, întrucât El este creat pentru noi, toate lucrurile să fie acum create în El. Căci atunci când a spus “El a creat”, a adăugat imediat motivul, numind “lucrările”, pentru ca crearea Sa pentru lucrări să semnifice faptul că S-a făcut om pentru înnoirea lor. Și acest lucru este obișnuit cu Scriptura divină(4); pentru că atunci când semnifică originea carnală a Fiului, adaugă și cauza(5) pentru care El a devenit om; dar atunci când El vorbește sau slujitorii Săi declară ceva despre Dumnezeirea Sa, totul este spus într-o dicție simplă și cu un sens absolut, și fără a fi adăugat motivul. Căci El este Strălucirea Tatălui; și așa cum Tatăl este, dar nu pentru vreun motiv, nici noi nu trebuie să căutăm motivul acestei Străluciri. Astfel, este scris: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu(6)”, iar motivul nu îl atribuie(7); dar când “Cuvântul a fost făcut trup(8)”, atunci adaugă motivul, spunând: “Și a locuit printre noi”. Și din nou, Apostolul, spunând: “Care fiind în formă de Dumnezeu”, nu a introdus motivul, până când “a luat asupra Sa formă de rob”; pentru că atunci continuă: “S-a smerit până la moarte, chiar moartea de cruce(9)”; căci pentru aceasta S-a făcut trup și a luat formă de rob.

54. Și Domnul Însuși a spus multe lucruri în proverbe; dar atunci când ne-a dat înștiințări despre El însuși, a vorbit în mod absolut(1); “Eu în Tatăl și Tatăl în Mine” și “Eu și Tatăl suntem una” și “Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl, iar Eu sunt Lumina lumii” și “Eu sunt Adevărul(2)”; fără a expune în fiecare caz motivul și nici motivul pentru care, ca nu cumva să pară secundar față de lucrurile pentru care a fost făcut. Pentru că acel motiv ar trebui să aibă întâietate față de El, fără de care nici El însuși nu ar fi luat ființă. Pavel, de exemplu, “separat un apostol pentru Evanghelia pe care Domnul o promisese mai înainte prin profeți(3)”, a fost astfel subordonat Evangheliei, a cărei slujire a fost făcut ministru, iar Ioan, fiind ales pentru a pregăti calea Domnului, a fost subordonat Domnului; dar Domnul, nefiind subordonat niciunui motiv pentru care ar trebui să fie Cuvânt, cu excepția doar a faptului că El este urmașul Tatălui și Singura Înțelepciune născută, atunci când devine om, atribuie apoi motivul pentru care este pe cale să ia trup. Căci nevoia de om a precedat devenirea Sa ca om, în afară de care nu se îmbrăcase în trup(4). Și care a fost nevoia pentru care S-a făcut om, El Însuși o semnifică astfel: “M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. Și aceasta este voia Celui care M-a trimis: ca din tot ceea ce Mi-a dat, să nu pierd nimic, ci să înviez în ziua de apoi. Și aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, iar Eu îl voi învia în ziua de apoi(5)”. Și iarăși; ‘Eu am venit o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric(6)’. Și iarăși spune; ‘Pentru aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul(7)’. Și Ioan a scris: “Nu este adevărat! ‘Pentru aceasta a fost manifestat Fiul lui Dumnezeu, ca să distrugă lucrările diavolului(8)’.

55. Pentru a da mărturie, așadar, și pentru noi, pentru a suferi moartea, pentru a-l învia pe om și a distruge lucrările diavolului(1), a venit Mântuitorul, și acesta este motivul prezenței Sale întrupate. Căci altfel nu ar fi existat o înviere, dacă nu ar fi existat moarte; și cum ar fi existat moartea, dacă El nu ar fi avut un trup muritor? Acest lucru Apostolul, învățând de la El, îl expune astfel: “Deci, întrucât copiii sunt părtași la trup și sânge, și El însuși a luat parte la fel, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce avea puterea morții, adică pe diavolul, și să elibereze pe cei care, prin frica morții, au fost toată viața lor supuși robiei(2)”. Și: ‘Întrucât prin om a venit moartea, tot prin om a venit și învierea morților(3)’. Și iarăși: ‘Căci ceea ce nu putea face Legea, fiindcă era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, pentru ca rânduiala Legii să se împlinească în noi, care nu umblăm după carne, ci după Duh(4)’. Iar Ioan spune: ‘Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El(5)’. Și iarăși, Mântuitorul a vorbit în propria Sa persoană: ‘Căci judecată am venit în această lume, ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să devină orbi(6)’. Deci nu pentru Sine însuși, ci pentru mântuirea noastră, și pentru a desființa moartea, și pentru a condamna păcatul, și pentru a da vedere orbilor, și pentru a învia pe toți din morți, a venit El; dar dacă nu pentru Sine însuși, ci pentru noi, prin urmare nu pentru Sine însuși, ci pentru noi a fost creat. Dar dacă nu pentru Sine a fost creat, ci pentru noi, atunci El nu este El însuși o creatură, ci, ca și cum ar fi îmbrăcat carnea noastră, folosește un astfel de limbaj. Și că acesta este sensul Scripturii, putem afla de la Apostol, care spune în Efeseni: “După ce a sfărâmat zidul de despărțire dintre noi, după ce a desființat în trupul Său vrăjmășia, adică legea poruncilor cuprinse în rânduieli, pentru a crea în Sine Însuși, din doi, un singur om nou, făcând astfel pace(7)”. Dar dacă în El au fost create cele două persoane și acestea sunt în trupul Său, atunci, în mod rezonabil, purtând cele două persoane în Sine Însuși, El este ca și cum ar fi fost El însuși creat; căci pe cei creați în Sine i-a făcut una, și El era în ei, ca și ei. Și astfel, cei doi fiind creați în El, El poate spune potrivit: “Domnul m-a creat pe mine”. Căci, după cum, primind infirmitățile noastre, se spune că El însuși este infirm, deși nu El însuși este infirm, pentru că El este Puterea lui Dumnezeu și S-a făcut păcat pentru noi și blestem, deși nu a păcătuit El însuși, ci pentru că El însuși a purtat păcatele și blestemul nostru, tot așa(8), creându-ne pe noi în El, să zică: “M-a creat pentru fapte”, deși nu este El însuși o creatură.

56. Căci dacă, așa cum susțin ei, Esența Cuvântului fiind de natură creată, de aceea El spune: “Domnul m-a creat”, fiind o creatură, nu a fost creat pentru noi; dar dacă nu a fost creat pentru noi, noi nu suntem creați în El; și, dacă nu suntem creați în El, nu Îl avem în noi înșine, ci în mod exterior; ca, de exemplu, ca și cum am primi învățătură de la El ca de la un învățător(1). Și fiind așa și la noi, păcatul nu și-a pierdut domnia asupra cărnii, fiind inerent și nu alungat din ea. Dar Apostolul se opune unei astfel de doctrine puțin mai înainte, când spune: “Căci noi suntem lucrarea Lui, creați în Hristos Isus(2)”; și dacă în Hristos suntem creați, atunci nu El este cel creat, ci noi în El; și astfel cuvintele “El a creat” sunt de dragul nostru. Căci, din cauza nevoii noastre, Cuvântul, deși este Creator, a suportat cuvinte care sunt folosite despre creaturi; care nu sunt proprii Lui, ca fiind Cuvântul, ci sunt ale noastre, care suntem creați în El. Și după cum, întrucât Tatăl este întotdeauna, la fel este și Cuvântul Său și, fiind întotdeauna, spune mereu: “Eu eram în fiecare zi desfătarea Lui, bucurându-mă mereu înaintea Lui(3)” și “Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine(4)”; tot așa, când, pentru nevoia noastră, El a devenit om, în mod consecvent folosește un limbaj, ca noi înșine: “Domnul m-a creat”, pentru ca, prin locuirea Sa în trup, păcatul să fie desăvârșit alungat din trup, iar noi să avem o minte liberă(5). Căci ce trebuia să spună El, când a fost făcut om? ‘La început 1-a fost omul?” Acest lucru nu I se potrivea și nici nu era adevărat; și, după cum nu se cuvenea să spună acest lucru, tot așa, în cazul omului, este firesc și potrivit să spunem: ‘El l-a creat’ și ‘El l-a făcut’. Din acest motiv, atunci se adaugă motivul lui ‘El a creat’, și anume, necesitatea lucrărilor; și acolo unde se adaugă motivul, cu siguranță motivul explică în mod corect lecția. Astfel, aici, când spune ‘El a creat’, El stabilește cauza, ‘lucrările’; pe de altă parte, când semnifică în mod absolut generarea de la Tatăl, adaugă imediat: ‘Înainte de toate dealurile, El mă naște(6)’; dar nu adaugă “de ce”, ca în cazul lui ‘El a creat’, spunând ‘pentru lucrări’, ci în mod absolut, ‘El mă naște’, ca în text: ‘La început era Cuvântul(7)’. Căci, deși nu fuseseră create lucrări, totuși ‘Cuvântul’ lui Dumnezeu ‘era’ și ‘Cuvântul era Dumnezeu’. Iar devenirea Sa ca om nu ar fi avut loc, dacă nevoia de oameni nu ar fi devenit o cauză. Fiul, deci, nu este o creatură.

CAPITOLUL XXI. TEXTELE EXPLICATE; ÎN SĂPTĂMÂNA a șasea, PROVERBELE viii. 22, CONTINUARE.

Domnul nostru nu se spune în Scriptură că a fost “creat”, sau că lucrările au fost “generate”. ‘La început’ înseamnă, în cazul lucrărilor, ‘de la început’. Pasaje din Scriptură explicate. Noi suntem creați de Dumnezeu mai întâi, apoi generați; creaturi prin natură, fii prin har. Hristos născut mai întâi, făcut sau creat după aceea. Sensul de “Cel întâi născut dintre cei morți”; de “Cel întâi născut între mulți frați”; de “Cel întâi născut din toată creația”, în contrast cu “Unicul născut”. Interpretarea ulterioară a lui ‘începutul căilor,’ și ‘pentru lucrări’. De ce o creatură nu putea răscumpăra; de ce a fost necesară răscumpărarea deloc. Texte care pun în contrast Cuvântul și faptele.

57. Căci dacă ar fi fost o creatură, nu ar fi spus: “El mă naște”, pentru că creaturile sunt din afară și sunt lucrări ale Creatorului; dar Urmașul nu este nici din afară, nici o lucrare, ci de la Tatăl, și este propriu Esenței Sale. De aceea sunt făpturi; acesta este Cuvântul lui Dumnezeu și Fiul Unuia-Născut. De pildă, Moise nu a spus despre creație: “La început a născut”, nici “La început a fost”, ci “La început a creat Dumnezeu cerul și pământul(1)”. Nici David nu a spus în psalm: “Mâinile Tale m-au “născut””, ci “m-au făcut și m-au modelat(2)”, aplicând pretutindeni cuvântul “făcut” la creaturi. Dar Fiului dimpotrivă, căci nu a spus “Eu am făcut”, ci “Eu am născut(3)”, “El mă naște” și “El mă naște” și “Inima mea a rostit un cuvânt bun(4)”. Iar în cazul creației, ‘La început a făcut’; dar în cazul Fiului, ‘La început era Cuvântul(5)’. Și există această diferență, că făpturile sunt făcute la început, și au un început al existenței legat de un interval; de aceea și ceea ce se spune despre ele: ‘La început a făcut’, este tot atât de mult ca și cum s-ar spune despre ele: ‘De la început a făcut’; – așa cum Domnul, cunoscând ceea ce a făcut, a învățat, când i-a redus la tăcere pe farisei, cu cuvintele: ‘Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat și femeie(6)’; căci de la un anumit început, când încă nu erau, au fost aduse la existență și create lucrurile originare. Acest lucru l-a însemnat și Duhul Sfânt în Psalmi, spunând: “Tu, Doamne, la început ai pus temelia pământului(7)”; și iarăși: “O, gândește-te la adunarea Ta pe care ai cumpărat-o de la început(8)”; acum este clar că ceea ce are loc la început are un început de creație și că de la un anumit început Dumnezeu și-a cumpărat adunarea. Și că “La început a făcut”, de la cuvântul său “a făcut”, înseamnă “a început să facă”, Moise însuși o arată spunând, după finalizarea tuturor lucrurilor: “Și Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care a început să o facă(9)”. Prin urmare, creaturile au început să fie făcute; dar Cuvântul lui Dumnezeu, neavând început de ființă, cu siguranță nu a început să fie, nici nu a început să se nască, ci a fost întotdeauna. Iar lucrările au începutul lor în facerea lor, iar începutul lor precede venirea lor la ființă; dar Cuvântul, nefiind din lucrurile care vin la ființă, mai degrabă vine să fie El însuși Însuși Întemeietorul celor care au un început. Iar ființa lucrurilor originare se măsoară prin devenirea lor(10), și de la un anumit început începe Dumnezeu să le facă prin Cuvânt, pentru ca să se știe că ele nu au fost înainte de originea lor; dar Cuvântul își are ființa Sa, în nici un alt început(11) decât Tatăl, pe care(12) îl lasă să fie fără început, astfel încât și El există fără început m Tatăl, fiind urmașul Său, nu creatura Sa.

58. Astfel, dumnezeiasca Scriptură recunoaște diferența dintre Descendență și lucrurile făcute și arată că Descendența este un Fiu, care nu a început de la vreun început, ci este veșnic; dar că lucrul făcut, ca o lucrare exterioară a Creatorului, a început să se nască. De aceea, Ioan, predând doctrina divină(1) despre Fiul și cunoscând diferența dintre fraze, nu a spus: “La început a devenit” sau “a fost făcut”, ci “La început era Cuvântul”; pentru ca noi să înțelegem “Descendența” prin “a fost” și să nu-L socotim pe El prin intervale, ci să credem că Fiul există întotdeauna și veșnic. Și cu aceste dovezi, cum, o, arieni, neînțelegând pasajul din Deuteronom, ați îndrăznit un nou act de ireligiozitate(2) împotriva Domnului, spunând că ‘El este o lucrare’, sau ‘creatură’, sau chiar ‘urmaș’?” Căci urmaș și lucrare voi considerați că înseamnă același lucru; dar și aici se va arăta că sunteți la fel de neînvățați ca și ireligioși. Primul vostru pasaj este acesta: “Nu este El Tatăl tău care te-a cumpărat? Nu te-a făcut El și nu te-a creat(3)? Și la scurt timp după aceea, în aceeași Cântare, el spune: “Pe Dumnezeu care te-a născut l-ai părăsit și L-ai uitat pe Dumnezeu care te-a hrănit(4)”. Or, înțelesul transmis în aceste pasaje este foarte remarcabil; pentru că nu spune mai întâi “El a născut”, ca nu cumva acest termen să fie luat ca fiind fără deosebire cu “El a făcut”, iar acești oameni să aibă un pretext pentru a spune: “Moise ne spune într-adevăr că Dumnezeu a spus de la început: “Să facem pe om(5)”, dar la scurt timp după aceea spune el însuși: “Dumnezeu care te-a născut, tu ai părăsit”, ca și cum termenii ar fi indiferenți; pentru că urmașul și lucrarea sunt același lucru. Dar după cuvintele “cumpărat” și “făcut”, el a adăugat la urmă “născut”, pentru ca propoziția să-și poarte propria interpretare; căci în cuvântul “făcut” el denumește cu exactitate ceea ce aparține oamenilor prin natura lor, de a fi lucrări și lucruri făcute; dar în cuvântul “născut” el arată bunătatea lui Dumnezeu exercitată față de oameni după ce i-a creat. Și pentru că ei s-au dovedit nerecunoscători cu privire la acest lucru, Moise îi mustră, spunând mai întâi: “Oare așa Îl răsplătiți pe Domnul?” și apoi adaugă: “Nu este El Tatăl tău care te-a cumpărat?”. Oare nu El te-a făcut și nu te-a creat(6)?”? Și în continuare spune: ‘Ei au jertfit diavolilor, nu lui Dumnezeu, zeilor pe care nu-i cunoșteau. Au apărut dumnezei noi și străini, pe care părinții voștri nu-i cunoșteau; pe Dumnezeul care v-a născut pe voi L-ați părăsit (7). ‘

59. Căci Dumnezeu nu numai că i-a creat ca să fie oameni, dar i-a chemat să fie fii, ca și cum i-ar fi născut. Căci termenul ‘a născut’ este aici ca și în alte locuri expresiv pentru un Fiu, așa cum spune El prin Profet: ‘Am născut fii și i-am înălțat’; și în general, când Scriptura dorește să semnifice un fiu, o face nu prin termenul ‘creat’, ci fără îndoială prin cel de ‘născut’. Și acest Ioan pare să spună: ‘Le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu, chiar celor care cred în Numele Său; care au fost născuți nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu(1)’. Și aici distincția prudentă(2) este bine păstrată, căci mai întâi spune ‘deveniți’, pentru că ei nu sunt numiți fii prin natură, ci prin adopție; apoi spune ‘au fost născuți’, pentru că și ei au primit oricum numele de fiu. Dar Poporul, după cum spune Profetul, ‘a disprețuit’ pe Binefăcătorul lor. Dar aceasta este bunătatea lui Dumnezeu față de oameni, că, din care El este Făcător, din ei, potrivit harului, devine apoi și Tată; devine, adică, atunci când oamenii, făpturile Lui, primesc în inimile lor, cum spune Apostolul, ‘Duhul Fiului Său, strigând: Abba, Tată(3)’. Și aceștia sunt cei care, după ce au primit Cuvântul, au dobândit de la El puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu; căci nu puteau deveni fii, fiind prin natură creaturi, altfel decât primind Duhul Fiului natural și adevărat. De aceea, pentru ca acest lucru să se întâmple, ‘Cuvântul s-a făcut trup’, ca să îl facă pe om capabil de îndumnezeire. Același înțeles poate fi obținut și din profetul Maleahi, care spune: ‘Oare nu ne-a creat un singur Dumnezeu? Nu avem cu toții un singur Tată(4)?”, pentru că mai întâi pune “creat”, apoi “Tată”, pentru a arăta, ca și ceilalți scriitori, că de la început am fost creaturi prin natură, iar Dumnezeu este Creatorul nostru prin Cuvânt; dar după aceea am fost făcuți fii, și de atunci Dumnezeu Creatorul devine și Tatăl nostru. Prin urmare, “Tată” este propriu Fiului; și nu “creatură”, ci “Fiu” este propriu Tatălui. În consecință, acest pasaj dovedește, de asemenea, că noi nu suntem fii prin natură, ci Fiul care este în noi(5); și, din nou, că Dumnezeu nu este Tatăl nostru prin natură, ci din acel Cuvânt din noi, în care și din cauza căruia “strigăm: Abba, Tată(6)”. Și tot astfel, în mod asemănător, Tatăl îi numește fii pe cei în care Îl vede pe Fiul Său și spune: “Eu am născut”, întrucât nașterea este semnificativă pentru un Fiu, iar facerea este indicativă pentru lucrări. Și astfel, nu suntem mai întâi generați, ci făcuți, căci este scris: “Să facem om(7)”; dar după aceea, primind harul Duhului, se spune că de atunci încolo suntem și noi generați; așa cum marele Moise, în Cântarea sa, cu un înțeles potrivit, spune mai întâi “El a cumpărat”, iar după aceea “El a născut”; ‘ ca nu cumva, auzind ‘El a născut’, să uite de propria lor natură originară; ci pentru ca ei să știe că de la început sunt creaturi, dar când, potrivit harului, se spune că au fost generați, ca fii, totuși nu mai puțin decât înainte sunt oameni lucrări după natură.

60. Și că făptura și urmașul nu sunt același lucru, ci se deosebesc între ele prin natura și semnificația cuvintelor, Domnul Însuși arată chiar în Proverbe. Căci, după ce a spus: “Domnul m-a tratat ca un început al căilor Sale”, a adăugat: “Dar mai înainte de toate dealurile m-a născut pe mine”. Dacă atunci Cuvântul ar fi fost prin natura și în Esența Sa(1) o creatură, și nu ar fi existat nicio diferență între urmaș și creatură, El nu ar fi adăugat: “El m-a născut”, ci s-ar fi mulțumit cu “El a creat”, ca și cum acest termen ar fi implicat nașterea; ‘, dar, așa cum este, după ce a spus: “M-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale”, El a adăugat, nu doar “m-a născut”, ci cu legătura conjuncției “Dar”, ca și cum ar fi păzit astfel termenul “creat”, când spune: “Dar mai înainte de toate dealurile m-a născut”. ‘ Căci ‘m-a născut’ succedând în legătură atât de strânsă cu ‘m-a creat’, face ca sensul să fie unul singur și arată că ‘creat’ se spune cu un obiect(2), dar că ‘m-a născut’ este anterior lui ‘m-a tratat’. Căci, așa cum, dacă ar fi spus invers: “Domnul m-a născut” și ar fi continuat: “Dar înainte de dealuri m-a creat”, “creat” ar fi precedat cu siguranță “născut”, tot așa, după ce a spus mai întâi “creat” și apoi a adăugat “Dar înainte de toate dealurile m-a născut”, arată în mod necesar că “născut” a precedat “creat”. Căci, spunând: “Înainte de toate minciuna M-a născut pe Mine”, El dă de înțeles că El este altul decât toate lucrurile; fiind arătat ca fiind adevărat într-o parte anterioară a acestei cărți, că nicio creatură nu a fost făcută înaintea alteia, ci toate lucrurile originare au subzistat deodată împreună pe baza aceleiași porunci(4). Prin urmare, nici cuvintele care urmează după “creat” nu urmează și după “m-a născut”; în cazul lui “creat” se adaugă “începutul căilor”, dar în cazul lui “m-a născut” nu spune: “m-a născut ca un început”, ci “înainte de toate m-a născut”. Dar Cel care este mai înainte de toate nu este un început al tuturor, ci este altul decât toate(5); dar dacă este altul decât toate (în care ‘toate’ este inclus începutul tuturor), rezultă că El este altul decât creaturile; și devine un punct clar, că Cuvântul, fiind altul decât toate lucrurile și mai înainte de toate, după aceea este creat ‘un început al căilor pentru fapte’, pentru că S-a făcut om, pentru ca, așa cum a spus Apostolul, Cel care este ‘Începutul’ și ‘Cel Întâi născut din morți, în toate lucrurile să aibă întâietatea(6)’.

61. Aceasta fiind deci diferența dintre ‘creat’ și ‘m-a născut’ și dintre ‘începutul căilor’ și ‘mai înainte de toate’, Dumnezeu, fiind mai întâi Creator, apoi, după cum s-a spus, devine Părinte al oamenilor, datorită Cuvântului Său care locuiește în ei. Dar în cazul Cuvântului este invers; pentru că Dumnezeu, fiind Tatăl Său prin natură, devine după aceea atât Creator, cât și Făcător, când Cuvântul se îmbracă în acel trup creat și făcut și devine om. Căci, așa cum oamenii, primind Duhul Fiului, devin copii prin El, tot așa și Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când El însuși se îmbracă în carnea omului, atunci se spune că a fost creat și a fost făcut. Dacă deci noi suntem fii prin fire, atunci El este prin fire creat și lucrat; dar dacă noi devenim fii prin adopție și har, atunci și Cuvântul, când în har față de noi s-a făcut om, a spus: “Domnul m-a creat”. Iar în continuare, când S-a îmbrăcat în firea creată și S-a făcut asemenea nouă în trup, de aceea, în mod rezonabil, El a fost numit atât fratele nostru, cât și ‘Întâiul născut(1)’. Căci, deși a fost după noi(2) că El a fost făcut om pentru noi și fratele nostru prin asemănarea trupului, totuși El este numit și este, prin urmare, ‘Întâiul născut’ dintre noi, deoarece, toți oamenii fiind pierduți, conform fărădelegii lui Adam, trupul Său, înaintea tuturor celorlalți, a fost salvat și eliberat, ca fiind trupul Cuvântului(3); și de acum înainte noi, devenind încorporați cu Acesta, suntem salvați după modelul Său. Căci în Ea, Domnul devine călăuza noastră spre Împărăția Cerurilor și spre propriul Său Tată, spunând: “Eu sunt calea” și “ușa(4)” și prin Mine trebuie să intre toți”. De aici și faptul că se spune despre El că este ‘Întâiul născut din morți(5)’, nu că a murit înaintea noastră, căci noi am murit primii, ci pentru că, după ce a suferit moartea pentru noi și a abolit-o, El a fost primul care a înviat, ca om, pentru noi, înviind propriul Său Trup. De acum înainte, El înviind, și noi, din El și datorită Lui, înviem la timpul potrivit din morți.

62. Dar dacă El este numit și “Întâiul născut al creației(1)”, totuși acest lucru nu se întâmplă ca și cum El ar fi egalat creaturile și ar fi doar primul dintre ele din punct de vedere temporal (căci cum ar putea fi așa ceva, din moment ce El este “Unicul născut?”), ci se datorează condescendenței Cuvântului(2) față de creaturi, potrivit căreia El a devenit “fratele” celor “mulți”. Căci termenul ‘Unicul născut’ este folosit acolo unde nu există frați, dar ‘Întâiul născut(3)’ din cauza fraților. În consecință, nu este scris nicăieri în Scriptură: ‘Cel întâi născut al lui Dumnezeu’, nici ‘Creatura lui Dumnezeu’; ci ‘Unicul născut’ și ‘Fiul’ și ‘Cuvântul’ și ‘Înțelepciunea’ se referă la El ca fiind propriu Tatălui(4). Astfel, “Noi am văzut slava Lui, slava ca a Unuia-Născut din Tatăl(5)”; și “Dumnezeu a trimis pe Unicul Său Fiu(6)”; și “Doamne, Cuvântul Tău rămâne în veci(7)”; și “La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu”; și “Hristos, Puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu(8)”; și “Acesta este Fiul Meu preaiubit”; și “Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu(9)”. Dar ‘ întâiul născut’ implică coborârea la creație(10); căci din ea a fost numit întâiul născut; iar ‘El a creat’ implică harul Său față de lucrări, căci pentru ele a fost creat. Dacă deci El este Unicul născut, așa cum într-adevăr este, ‘Întâiul născut’ are nevoie de o explicație; dar dacă El este cu adevărat Întâiul născut, atunci El nu este Unicul născut(10). Pentru că același lucru nu poate fi și Unicul născut și Întâiul născut, decât în relații diferite; – adică Unicul născut, din cauza generației Sale din Tatăl, așa cum s-a spus; și Întâiul născut, din cauza condescendenței Sale față de creație și a faptului că i-a făcut pe cei mulți frații Săi. Cu siguranță, acești doi termeni fiind inconsecvenți unul cu celălalt, ar trebui să spunem că atributul de a fi Unicul-Născut are pe bună dreptate preferința în cazul Cuvântului, în condițiile în care nu există un alt Cuvânt, sau o altă Înțelepciune, ci numai El este foarte Fiul Tatălui. Mai mult(11), după cum s-a spus mai înainte(12), nu în legătură cu vreun motiv, ci în mod absolut(13) se spune despre El: “Fiul Unicul-Născut care este în sânul Tatălui(14)”; dar cuvântul “Cel dintâi născut” are din nou creația ca motiv în legătură cu el, ceea ce Pavel continuă să spună: “căci în El toate lucrurile au fost create(15)”. Dar dacă toate creaturile au fost create în El, El este altceva decât creaturile, și nu este o creatură, ci Creatorul creaturilor.

63. Deci nu pentru că era de la Tatăl a fost numit “Întâiul născut”, ci pentru că în El a fost creată creația; și după cum înainte de creație era Fiul, prin care a fost creația, tot așa, înainte de a fi numit Întâiul născut al întregii creații, nu mai puțin era Cuvântul însuși cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Dar nici aceasta neînțelegând-o, acești oameni nereligioși merg și spun: “Dacă El este Întâiul născut al întregii creații, este clar că și El este unul din creație”. Oameni lipsiți de simțire! dacă El este pur și simplu “Întâiul născut(1) din toată creația”, atunci El este altceva decât întreaga creație; căci nu spune: “El este Întâiul născut mai presus de celelalte făpturi”, ca nu cumva să fie socotit ca fiind unul dintre făpturi, ci este scris: “din întreaga creație”, pentru ca El să pară altceva decât creația(2). Ruben, de exemplu, nu se spune că este întâiul născut dintre toți copiii lui Iacov(3), ci dintre Iacov însuși și frații săi, ca nu cumva să se creadă că este un altul în afară de copiii lui Iacov. Ba mai mult, chiar și despre Domnul Însuși Apostolul nu spune: “ca să devină Întâiul născut al tuturor”, ca nu cumva să se creadă că El poartă un alt trup decât al nostru, ci “între mulți frați(4)”, din cauza asemănării cărnii. Dacă atunci și Cuvântul ar fi fost una dintre creaturi, Scriptura ar fi spus despre El că este Întâiul născut din alte creaturi; dar, de fapt, sfinții spunând că El este ‘Întâiul născut al întregii creații(5)’, Fiul lui Dumnezeu este arătat în mod clar că este altceva decât întreaga creație și nu o creatură. Căci dacă este o creatură, El va fi Întâiul născut din El însuși. Cum este atunci posibil, o arieni, ca El să fie înainte și după El Însuși? în continuare, dacă El este o creatură, iar întreaga creație prin El a luat ființă și în El constă, cum poate El să creeze creația și, în același timp, să fie unul dintre lucrurile care constau în El? Deoarece atunci o astfel de noțiune este în sine necuviincioasă, ea este dovedită împotriva lor prin adevărul că El este numit “Întâiul născut între mulți frați”, datorită relației de rudenie cu carnea, și “Cel dintâi născut dintre cei morți”, deoarece învierea morților este de la El și după El; și “Întâiul născut din întreaga creație”, din cauza iubirii Tatălui față de om, care a făcut ca în Cuvântul Său să nu fie doar “toate lucrurile(6)”, ci și creația însăși, despre care vorbește apostolul, “așteptând manifestarea fiilor lui Dumnezeu, va fi eliberată” la un moment dat “din robia corupției în libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu(7)”. ‘ Din această creație astfel eliberată, Domnul va fi Întâiul-născut, atât al ei, cât și al tuturor celor care sunt făcuți copii, pentru ca, prin faptul că El a fost numit primul, cei care vin după El să rămână(8), ca depinzând de Cuvântul ca început(9).

64. Și cred că oamenii ireligioși înșiși vor fi rușinați de un astfel de gând; căci dacă cazul nu stă așa cum am spus, ci ei vor statua că El este “Întâiul-născut al întregii creații” ca în esență – o creatură între creaturi, să se gândească că Îl vor concepe ca frate și tovarăș al lucrurilor fără rațiune și viață. Căci din întreaga creație și acestea sunt părți; iar ‘Întâiul născut’ trebuie să fie într-adevăr primul în timp, dar numai așa, iar în natură și asemănare(1) trebuie să fie același cu toate. Cum ar putea ei să spună aceasta fără să depășească toate măsurile ireligiozității? sau cine îi va suporta, dacă acesta este limbajul lor? sau cine nu poate decât să-i urască chiar și imaginând astfel de lucruri? Pentru că este evident pentru toți că nici pentru El însuși, ca fiind o creatură, nici ca având vreo legătură, conform esenței, cu întreaga creație, nu a fost numit “Întâiul născut” din ea, ci pentru că Cuvântul, când la început a încadrat creaturile, a condescendent la lucrurile originare, pentru ca să fie posibil ca ele să se nască. Căci ele nu ar fi putut suporta natura Sa, care era o splendoare nestrămutată, chiar și pe cea a Tatălui, dacă nu ar fi condescendent, prin iubirea Tatălui pentru om, El nu le-ar fi sprijinit, nu le-ar fi luat în stăpânire și nu le-ar fi adus la existență(2); și apoi, pentru că, prin această condescendență a Cuvântului, și creația a devenit fiică prin El, pentru ca El să fie în toate privințele ‘Întâiul născut’ al ei, așa cum s-a spus, atât prin crearea, cât și prin faptul că a fost adus pentru binele tuturor în această lume. Căci așa este scris: “Când aduce pe Cel Întâi-Născut în lume, zice: “Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine”(4). Vrăjmașii lui Hristos să audă și să se sfâșie, pentru că venirea Lui în lume este ceea ce face ca El să fie numit “Întâiul născut” al tuturor; și astfel, Fiul este “Unicul născut” al Tatălui, pentru că numai El este de la El, și este “Întâiul născut al creațiilor”, datorită acestei adopții a tuturor ca fii(5). Și cum El este Cel Întâi-Născut între frați și a înviat din morți ‘cele dintâi roade ale celor adormiți(6); ‘, deci, întrucât I s-a cuvenit ‘în toate lucrurile să aibă întâietatea(7)’, de aceea El este creat ‘început de drumuri’, pentru ca noi, mergând pe ea și intrând prin Cel care spune: ‘Eu sunt Calea’ și ‘Ușa’, și împărtășindu-ne de cunoașterea Tatălui, să putem auzi și noi cuvintele: ‘Fericiți cei neclintiți pe Cale’ și ‘Fericiți cei curați cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu(8)’. ‘

65. Și astfel, de vreme ce adevărul declară că Cuvântul nu este prin natură o creatură, se cuvine să spunem acum în ce sens El este ‘începutul căilor’. Căci atunci când prima cale, care era prin Adam, s-a pierdut și în locul paradisului ne-am abătut spre moarte și am auzit cuvintele: ‘Țărână ești și în țărână(1) te vei întoarce’, de aceea, Cuvântul lui Dumnezeu, care îl iubește pe om, se îmbracă în El creat în trup, la voia Tatălui(2), pentru ca, în timp ce primul om îl făcuse mort prin fărădelege, El însuși să-l învie prin sângele propriului Său trup(3) și să deschidă “pentru noi o cale nouă și vie”, după cum spune Apostolul, “prin văl, adică prin trupul Său(4)”; ‘, ceea ce el însemnează în altă parte astfel: ‘De aceea, dacă cineva este în Hristos, este o creație nouă; lucrurile vechi au trecut, iată că toate s-au făcut noi(5). ‘ Dar dacă a avut loc o nouă creație, cineva trebuie să fie primul din această creație; or, un om, făcut numai din pământ, așa cum am devenit noi de la fărădelege, nu putea fi. Căci în prima creație, oamenii deveniseră necredincioși și, prin ei, acea primă creație a fost pierdută; și era nevoie de altcineva care să reînnoiască prima creație și să păstreze cea nouă, care a luat ființă. De aceea, din iubire față de om, nimeni altul decât Domnul, “începutul” noii creații, este creat ca “Calea”, și în mod consecvent spune: “Domnul m-a creat un început de căi pentru lucrările Sale”; pentru ca omul să nu mai umble după acea primă creație, ci, existând ca un început al unei noi creații, și cu Hristos “un început al căilor ei”, să-L putem urma de acum înainte pe El, care ne spune: “Eu sunt Calea”: ‘ – așa cum ne învață binecuvântatul Apostol în Coloseni, spunând: ‘El este Capul trupului, Biserica, care este Începutul, Cel Întâi-Născut din morți, pentru ca în toate lucrurile El să aibă întâietatea. ‘

66. Căci dacă, așa cum s-a spus, din cauza învierii din morți, El este numit un început, iar apoi a avut loc o înviere atunci când El, purtând carnea noastră, S-a dat pe Sine însuși la moarte pentru noi, este evident că cuvintele Sale: ‘M-a creat un început de căi’, indică nu esența Sa(6), ci prezența Sa trupească. Pentru că moartea era proprie trupului(7); și în același fel, prezenței trupești îi sunt proprii cuvintele: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale”. Căci, de vreme ce Mântuitorul a fost astfel creat după trup și a devenit un început al lucrurilor nou create și a avut primele noastre roade, și anume acel trup omenesc pe care l-a luat pentru Sine, de aceea, după El, așa cum se cuvine, este creat și poporul care va veni, David spunând: ‘Să fie scris aceasta pentru o altă generație și poporul care va fi creat va lăuda pe Domnul(2)’. Și iarăși în Psalmul al douăzeci și unulea: ‘Generația viitoare va vesti Domnului și vor vesti dreptatea Lui, pentru un popor care se va naște, pe care l-a făcut Domnul(3)’. Căci nu vom mai auzi: “În ziua în care vei mânca din ea, vei muri negreșit”, ci “Unde sunt Eu, acolo veți fi și voi”, astfel încât să putem spune: “Suntem făptura Lui, creați pentru fapte bune(5)”. Și iarăși, de vreme ce lucrarea lui Dumnezeu, adică omul, deși a fost creat perfect, a devenit lipsit prin fărădelege și mort prin păcat, și nu se cuvenea ca lucrarea lui Dumnezeu să rămână imperfectă (de aceea toți sfinții se rugau cu privire la aceasta, de exemplu în Psalmul 137, zicând: ‘Doamne, Tu vei răsplăti pentru mine; nu disprețui deci lucrările mâinilor Tale(6)); de aceea, Cuvântul perfect(7) al lui Dumnezeu pune în jurul Său un trup imperfect și se spune că a fost creat “pentru lucrări”, pentru ca, plătind datoriile în locul nostru, să poată, prin El însuși, să desăvârșească. ceea ce îi lipsea omului. Acum, nemurirea îi lipsea și calea spre paradis. Iată deci ce spune Mântuitorul: “Te-am proslăvit pe pământ, am desăvârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o Tu să o fac(9)”; și iarăși: “Lucrările pe care Tatăl Mi le-a dat să le desăvârșesc, aceleași lucrări pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine”; ‘, dar ‘lucrările(10)’ despre care spune aici că Tatăl I-a dat să le desăvârșească, sunt cele pentru care a fost creat, spunând în Proverbe: ‘Domnul m-a creat începător al căilor Sale, pentru lucrările Sale’; căci este tot una să spui: ‘Tatăl Mi-a dat lucrările’ și ‘Domnul m-a creat pentru lucrări’. ‘

67. Când deci a primit El lucrările pentru a le desăvârși, vrăjmașilor lui Dumnezeu? căci și din aceasta se va înțelege ‘El a creat’. Dacă ziceți: ‘La început, când le-a adus la ființă din ceea ce nu era’, este un neadevăr, căci ele nu erau încă făcute, pe când El pare să vorbească ca luând ceea ce era deja în ființă. Nu este nici pios să ne referim la timpul care a precedat momentul în care Cuvântul s-a făcut trup, ca nu cumva venirea Sa să pară de prisos, întrucât pentru aceste lucrări a avut loc acea venire. Prin urmare, ne rămâne să spunem că atunci când a devenit om, atunci a luat faptele. Căci atunci le-a desăvârșit, vindecând rănile noastre și garantându-ne învierea din morți. Dar dacă atunci când Cuvântul S-a făcut trup, atunci I s-au dat Lui faptele, evident că atunci când S-a făcut om, atunci și El este creat pentru fapte. Nu despre esența Sa este deci indicativ “El a creat”, așa cum s-a spus de multe ori, ci despre nașterea Sa trupească. Pentru că atunci, deoarece lucrările au devenit imperfecte și mutilate din cauza fărădelegii, se spune despre El, în ceea ce privește trupul, că a fost creat; pentru ca, desăvârșindu-le și făcându-le întregi, să prezinte Biserica Tatălui, așa cum spune Apostolul, ‘fără pată, fără riduri sau altceva de acest fel, ci sfântă și fără cusur(1)’. Omenirea este deci desăvârșită în El și restaurată, așa cum a fost făcută la început, ba chiar cu un har mai mare. Căci, înviind din morți, nu ne vom mai teme de moarte, ci vom domni mereu în Hristos în ceruri. Și aceasta s-a făcut, de vreme ce însuși Cuvântul lui Dumnezeu, care este de la Tatăl, s-a îmbrăcat în trup și s-a făcut om. Căci dacă, fiind o creatură, El ar fi devenit om, omul ar fi rămas ceea ce era, nu s-ar fi unit cu Dumnezeu; căci cum s-ar fi unit o lucrare cu Creatorul printr-o lucrare(2)? sau ce ajutor ar fi venit de la semeni la semeni, când atât unul cât și celălalt aveau nevoie de el(3)? Și cum, dacă Cuvântul ar fi fost o creatură, ar fi avut El puterea de a anula sentința lui Dumnezeu și de a ierta păcatul, în timp ce în Profeți este scris că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu? Căci “cine este un Dumnezeu ca Tine, care iartă nelegiuirea și trece cu vederea fărădelegea (4)?”? Pentru că, în timp ce Dumnezeu a spus: ‘Țărână ești și în țărână te vei întoarce(5)’, oamenii au devenit muritori; cum ar putea atunci lucrurile originare să desfacă păcatul? dar Domnul este Cel care l-a desființat, după cum El însuși spune: ‘Dacă nu vă va elibera Fiul(6)’; iar Fiul, care a eliberat, a arătat în adevăr că El nu este nici o creatură, nici unul dintre lucrurile originare, ci Cuvântul propriu-zis și Chipul Esenței Tatălui, care la început a condamnat și numai El remite păcatele. Căci, de vreme ce în Cuvânt se spune: “Țărână ești și în țărână te vei întoarce”, în mod corespunzător, prin Cuvântul Însuși și în El s-a realizat libertatea și desfacerea condamnării.

68. ‘Totuși’, spun ei, ‘deși Mântuitorul era o creatură, Dumnezeu a putut doar să rostească cuvântul și să desfacă blestemul’. Și așa le va spune un altul în același mod: ‘Fără ca El să fi venit deloc printre noi, Dumnezeu a putut doar să vorbească și să desfacă blestemul’; dar trebuie să luăm în considerare ceea ce a fost convenabil pentru omenire, și nu ceea ce este pur și simplu posibil la Dumnezeu(1). El ar fi putut să-i distrugă, înainte de arca lui Noe, pe cei care au încălcat atunci legea; dar a făcut-o după arcă. De asemenea, El ar fi putut, fără Moise, să rostească doar cuvântul și să scoată poporul din Egipt; dar a prorocit să o facă prin Moise. Și Dumnezeu a putut, fără judecători, să mântuiască poporul Său; dar a fost folositor pentru popor ca, pentru o vreme, să i se ridice judecători. Și Mântuitorul ar fi putut să vină printre noi de la început, sau la venirea Sa nu ar fi fost predat lui Pilat; dar El a venit “la plinirea veacurilor(2)”, iar când a fost căutat a spus: “Eu sunt Acela(3)”. Pentru că ceea ce face El, este folositor pentru oameni și nu se potrivea în alt mod; și ceea ce este folositor și potrivit, pentru aceasta El asigură(4). În consecință, El a venit, nu ‘ca să I se slujească, ci ca să slujească(5)’ și să lucreze mântuirea noastră. Desigur, El putea să rostească Legea din ceruri, dar a văzut că era de folos oamenilor ca El să vorbească de pe Sinai; și a făcut acest lucru, pentru ca să fie posibil ca Moise să se urce, iar cei care auzeau cuvântul de lângă ei să creadă mai degrabă. Mai mult, motivul bun al ceea ce a făcut El poate fi văzut astfel: dacă Dumnezeu ar fi vorbit doar, pentru că era în puterea Lui, și astfel blestemul ar fi fost desființat, puterea ar fi fost arătată de Cel care a dat cuvântul, dar omul devenise așa cum era Adam înainte de fărădelege, primind harul din afară(6) și neavându-l unit cu trupul; (pentru că era așa când a fost așezat în Paradis) ba chiar, poate că devenise mai rău, pentru că învățase să calce strâmb. Astfel fiind atunci starea lui, dacă ar fi fost sedus de șarpe, ar fi fost nevoie din nou ca Dumnezeu să dea poruncă și să anuleze blestemul; și astfel nevoia ar fi devenit interminabilă(7), iar oamenii ar fi rămas sub vină nu mai puțin decât înainte, ca fiind înrobiți de păcat; și, păcătuind mereu, ar fi avut mereu nevoie de cineva care să-i ierte, și nu ar fi devenit niciodată liberi, fiind în ei înșiși în carne, și mereu înrăiți de Lege din cauza slăbiciunii cărnii.

69. Din nou, dacă Fiul ar fi fost o creatură, omul ar fi rămas muritor ca și înainte, nefiind unit cu Dumnezeu; pentru că o creatură nu ar fi unit creaturile cu Dumnezeu, ca și cum ar fi căutat ea însăși pe cineva care să o unească(1); și nici o parte a creației nu ar fi fost mântuirea creației, ca și cum ar fi avut nevoie de mântuirea însăși. Pentru a prevedea și împotriva acestui lucru, El Își trimite propriul Său Fiu, și El devine Fiul Omului, luând trup creat; pentru ca, de vreme ce toți erau sub sentința morții, El, fiind altul decât toți, să poată El însuși, pentru toți, să ofere la moarte propriul Său trup; și pentru ca de acum înainte, ca și cum toate pământul ar fi murit prin El, cuvântul acelei sentințe să se împlinească (căci “toți au murit(2)” în Hristos), și toți, prin El, să devină de atunci liberi de păcat și de blestemul care a venit asupra lui și să rămână cu adevărat(3) pentru totdeauna, înviați din morți și îmbrăcați în nemurire și incoruptibilitate. Pentru că, așa cum s-a explicat de multe ori, Cuvântul fiind îmbrăcat în trup, orice mușcătură a șarpelui a început să fie cu totul oprită din el; și tot răul izvorât din mișcările cărnii, să fie tăiat, iar odată cu acestea a fost desființată și moartea, tovarășa păcatului, după cum spune Domnul Însuși(4): “Vine prințul acestei lumi și nu găsește nimic în Mine”; și “Pentru aceasta S-a arătat”, după cum a scris Ioan, “ca să nimicească lucrările diavolului(5). ‘ Și acestea fiind distruse din carne, noi toți am fost astfel eliberați de rudenia cărnii și pentru viitor am fost uniți, chiar noi, cu Cuvântul. Și, fiind uniți cu Dumnezeu, nu mai rămânem pe pământ, ci, așa cum El însuși a spus, acolo unde este El, acolo vom fi și noi; și de acum înainte nu ne vom mai teme de șarpe, căci el a fost nimicit când a fost atacat de Mântuitorul în trup și L-a auzit spunând: ‘Du-te în urma Mea, Satana(6)’, și astfel a fost aruncat din paradis în focul veșnic. Nici nu va trebui să veghem ca femeia să ne ademenească, pentru că “în înviere nu se căsătoresc și nici nu sunt date în căsătorie, ci sunt ca îngerii(7)”; iar în Hristos Iisus va fi “o creație nouă” și “nici bărbat, nici femeie, ci toți și în toți Hristos(8)”; și unde este Hristos, ce teamă, ce pericol se mai poate întâmpla?

70. Dar acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă Cuvântul ar fi fost o creatură; căci cu o creatură, diavolul, el însuși o creatură, ar fi continuat mereu lupta, iar omul, fiind între cei doi, ar fi fost mereu în primejdie de moarte, neavând pe nimeni în care și prin care să se unească cu Dumnezeu și să se elibereze de orice frică. De unde adevărul ne arată că Cuvântul nu este din lucrurile originare, ci mai degrabă Însuși Însuși Întemeietorul lor. De aceea, El și-a asumat trupul originar și omenesc, pentru ca, după ce l-a înnoit ca Întemeietor al acestuia, să-l divinizeze(1) în Sine și astfel să ne introducă pe toți în împărăția cerurilor după chipul Său. Căci omul nu ar fi fost divinizat dacă ar fi fost unit cu o creatură, sau dacă Fiul nu ar fi fost Dumnezeu însuși; și nici nu ar fi fost adus în prezența Tatălui, dacă nu ar fi fost Cuvântul Său natural și adevărat care a îmbrăcat trupul. Și după cum noi nu fuseserăm izbăviți de păcat și de blestem, dacă nu ar fi fost prin fire trup omenesc, pe care Cuvântul l-a îmbrăcat (căci nu am fi avut nimic comun cu ceea ce era străin), tot așa nici omul nu fusese divinizat, dacă Cuvântul care s-a făcut trup nu ar fi fost prin fire de la Tatăl și adevărat și propriu Lui. De aceea, unirea a fost de acest fel, ca să unească ceea ce este om prin natură cu Cel ce este în natura Dumnezeirii, iar mântuirea și îndumnezeirea lui să fie sigure. De aceea, cei care neagă faptul că Fiul este de la Tatăl prin natură și propriu Esenței Sale, să nege și faptul că El a luat carne umană adevărată(2) de la Maria cea veșnic virgină(3); căci în niciun caz nu ne-ar fi fost de folos nouă, oamenilor, dacă Cuvântul nu ar fi fost adevăratul și natural Fiul lui Dumnezeu, sau dacă nu ar fi fost adevărată carnea pe care a luat-o El. Dar, cu siguranță, El a luat un trup adevărat, chiar dacă Valentinus delirează; da, Cuvântul a fost prin natură Foarte Dumnezeu, chiar dacă Ariomaniacii delirează(4); și în acest trup a ajuns începutul noii noastre creații, El fiind creat om pentru noi și făcând pentru noi acea cale nouă, așa cum s-a spus.

71. Cuvântul, deci, nu este nici creatură, nici lucrare; căci creatură, lucru făcut, lucrare, toate sunt una; și dacă ar fi creatură și lucru făcut, ar fi și lucrare. În consecință, El nu a spus: “M-a creat o lucrare”, nici “M-a făcut cu lucrările”, ca nu cumva să apară ca fiind în natura și esența(6) unei creaturi; nici: “M-a creat ca să fac lucrări”, ca nu cumva, pe de altă parte, conform perversității celor ireligioși, să apară ca un instrument(7) făcut pentru noi. Și nici nu a declarat din nou: “M-a creat înainte de fapte”, ca nu cumva, așa cum El este cu adevărat înainte de toate, ca o Odraslă, la fel, dacă a fost creat și înainte de fapte, să dea “Odraslă” și “El a creat” același înțeles. Dar El a spus cu o discriminare exactă(8): “pentru lucrări”; la fel de mult ca și cum ar fi spus: “Tatăl M-a făcut pe Mine, în carne, ca să fiu om”, ceea ce arată din nou că El nu este o lucrare, ci un urmaș. Pentru că, așa cum cel care intră într-o casă nu face parte din casă, ci este altceva decât casa, tot așa Cel care este creat pentru fapte trebuie să fie prin natura sa altceva decât faptele. Dar dacă altfel, așa cum susțineți voi, arieni, Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare, prin ce(9) Mână și înțelepciune a luat naștere El însuși? pentru că toate lucrurile care au venit la ființă au venit prin Mâna și Înțelepciunea lui Dumnezeu, care spune El însuși: “Mâna Mea a făcut toate acestea(1)”; iar David spune în Psalm: “Și Tu, Doamne, la început ai pus temeliile pământului și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale(2)”; și iarăși, în Psalmul al 147-lea: “Îmi amintesc de timpul trecut, meditez la toate lucrările Tale, da, mă exersez în lucrările mâinilor Tale(3)”. Prin urmare, dacă prin Mâna lui Dumnezeu sunt făcute lucrările, și dacă este scris că “toate lucrurile au fost făcute prin Cuvânt” și “fără El nu s-a făcut nimic(4)”, și din nou: “Un singur Domn Isus, prin care sunt toate lucrurile” și “în El constau toate lucrurile(6)”, este foarte clar că Fiul nu poate fi o lucrare, ci El este Mâna(7) lui Dumnezeu și Înțelepciunea. Aceasta știind, martirii din Babilon, Anania, Azarias și Misael, acuză ireligiozitatea ariană. Căci atunci când ei spun: “O, toate lucrările Domnului, binecuvântați pe Domnul”, ei povestesc ca lucrări lucrurile din ceruri, lucrurile de pe pământ și întreaga creație, dar pe Fiul nu-L numesc. Căci ei nu spun: “Binecuvântează, Cuvântul, și laudă, Înțelepciunea”, pentru a arăta că toate celelalte lucruri sunt și laudă și sunt lucrări; dar Cuvântul nu este o lucrare și nici dintre cele care laudă, ci este lăudat împreună cu Tatăl și este adorat și mărturisit ca Dumnezeu(8), fiind Cuvântul și Înțelepciunea Lui, iar dintre lucrări, Întemeietorul. Acest lucru l-a declarat și Duhul Sfânt în Psalmi cu o distincție foarte potrivită: “Cuvântul Domnului este adevărat și toate lucrările Lui sunt credincioase(9)”; după cum și într-un alt Psalm spune: “Doamne, cât de multe sunt lucrările Tale! În înțelepciune le-ai făcut pe toate(10)”.

72. Dar dacă Cuvântul ar fi fost o lucrare, atunci cu siguranță că și El, ca și ceilalți, fusese făcut în Înțelepciune; și nici Scriptura nu L-ar deosebi de lucrări, și, în timp ce le numește lucrări, nu L-ar propovădui ca fiind Cuvântul și înțelepciunea proprie a lui Dumnezeu. Dar, așa cum este, distingându-L de lucrări, arată că Înțelepciunea este Înțelepciunea este Întemeietorul lucrărilor, și nu o lucrare. Această distincție o observă și Pavel, scriind către Evrei: “Cuvântul lui Dumnezeu este iute și puternic și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, ajungând până la despărțirea sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei și discernând gândurile și intențiile inimii, și nici nu este vreo făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și deschise ochilor Celui la care este socoteala noastră(1)”. Căci iată că el numește lucrurile originare ‘creatură’; dar pe Fiul îl recunoaște ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ca și cum ar fi altul decât creaturile. Și iarăși spunând: ‘Toate lucrurile sunt goale și deschise ochilor Aceluia la care este socoteala noastră’, el înseamnă că El este altul decât toate. Căci de aici rezultă că El judecă, dar fiecare dintre toate lucrurile originare este obligat să dea socoteală Lui. Și tot așa, când întreaga creație geme împreună cu noi pentru a fi eliberată din robia corupției, Fiul este arătat astfel că este altul decât creaturile. Căci dacă ar fi creatură, și El ar fi unul dintre cei care gem și ar avea nevoie de cineva care să aducă adopția și eliberarea atât pentru El cât și pentru ceilalți. Dar dacă întreaga creație geme împreună, pentru eliberarea din robia corupției, în timp ce Fiul nu este dintre cei care gem și nici dintre cei care au nevoie de libertate, ci El este Cel care dă filiație și libertate tuturor, spunând evreilor din vremea Sa(2): “Robul nu rămâne în casă în veci, dar Fiul rămâne în veci”; dacă deci Fiul vă va face liberi, veți fi cu adevărat liberi(3)”; și din aceste considerații este mai clar decât lumina, de asemenea, că Cuvântul lui Dumnezeu nu este o creatură, ci adevăratul Fiu, și prin natura sa autentică, al Tatălui. În ceea ce privește apoi “Domnul m-a creat început al căilor”, aceasta este suficient, după părerea mea, deși în puține cuvinte, pentru a oferi materie celor învățați să elaboreze respingeri mai ample ale ereziei ariene.

CAPITOLUL XXII. TEXTELE EXPLICATE; ÎN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂI, CONTEXTUL — PROVERBE viii. 22, adică 22–30.

Este corect să interpretăm acest pasaj prin Regula Fidei. ‘Fondat’ este folosit în contrast cu suprastructura; și implică, ca în cazul pietrelor în construcții, o existență anterioară. ‘Înainte de lume’ semnifică intenția și scopul divin. Revenirea la Prov. viii. 22 și aplicarea lui la Înțelepciunea creată, așa cum se vede în lucrări. Fiul Îl revelează pe Tatăl, mai întâi prin lucrări, apoi prin Întrupare.

DAR, întrucât ereticii, citind următorul verset, au o viziune perversă și asupra acestuia, deoarece este scris: “El m-a întemeiat înainte de lume(4)”, și anume că acest lucru este spus despre Dumnezeirea Cuvântului și nu despre Prezența Sa întrupată(5), este necesar, explicând și acest verset, să arătăm eroarea lor.

73. Este scris: “Domnul, în Înțelepciune, a întemeiat pământul(1)”; dacă atunci prin Înțelepciune pământul este întemeiat, cum poate fi întemeiat Cel care întemeiază? nu, și acest lucru este spus după felul proverbelor(2), și trebuie să cercetăm în același fel sensul său; pentru a ști că, în timp ce prin Înțelepciune Tatăl întemeiază și întemeiază pământul pentru a fi ferm și statornic(3), Înțelepciunea însăși este întemeiată pentru noi, pentru ca Ea să devină începutul și temelia noii noastre creații și înnoiri. În consecință, aici, ca și mai înainte, El nu spune: “Mai înainte de lume m-a făcut Cuvânt sau Fiu”, ca nu cumva să existe ca și cum ar fi un început al creației Sale. Pentru aceasta trebuie să căutăm mai înainte de toate, dacă El este Fiul(4), și în acest punct să cercetăm în mod special Scripturile(5);’ pentru aceasta, când Apostolii au fost întrebați, Petru a răspuns, zicând: ‘Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu(6). , Acest lucru l-a întrebat și părintele(7) al ereziei ariene, ca una dintre primele sale întrebări: “Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu(8)”; pentru că știa că acesta este adevărul și principiul suveran al credinței noastre; și că, dacă El însuși era Fiul, tirania diavolului ar fi avut sfârșit; dar dacă era o creatură, era și El unul dintre cei care descindeau din acel Adam pe care l-a înșelat, și nu avea niciun motiv de îngrijorare. Din același motiv, iudeii din acea zi(9) s-au înfuriat, pentru că Domnul a spus că era Fiul lui Dumnezeu și că Dumnezeu era Tatăl Său propriu-zis. Căci dacă s-ar fi numit pe Sine însuși una dintre creaturi, sau ar fi spus: “Eu sunt o lucrare”, ei nu s-ar fi speriat de această informație și nici nu ar fi considerat că astfel de cuvinte sunt o blasfemie, știind, așa cum știau, că și Îngerii veniseră printre părinții lor; dar de vreme ce El S-a numit pe Sine însuși Fiu, au înțeles că aceasta nu era nota unei creaturi, ci a Dumnezeirii și a naturii Tatălui(10). Arienii ar trebui deci, chiar și imitându-l pe propriul lor tată, diavolul, să se îngrijească în mod deosebit(11) de acest punct; și dacă El a spus: “M-a întemeiat să fiu Cuvânt sau Fiu”, atunci să gândească așa cum o fac ei; dar dacă nu a vorbit astfel, să nu inventeze pentru ei înșiși ceea ce nu este.

74. Căci El nu spune: “Înainte de lume m-a întemeiat ca Cuvânt sau Fiu”, ci pur și simplu: “M-a întemeiat”, pentru a arăta din nou, așa cum am spus, că nu pentru El(1), ci pentru cei care sunt zidiți pe El, vorbește și aici, după calea proverbelor. Pentru aceasta știind, Apostolul scrie și el: ‘Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos; dar fiecare să ia seama cum zidește pe ea(2)’. Și trebuie ca temelia să fie asemenea lucrurilor zidite pe ea, ca să admită să fie bine compactate între ele. Fiind, așadar, Cuvântul, El nu are, ca Cuvânt(3), pe cineva asemenea Lui, care să poată fi compactat cu El, căci El este Unicul născut; dar, făcându-Se om, El are pe cei asemenea Lui, adică pe cei cu asemănarea trupului cărora S-a îmbrăcat. De aceea, potrivit cu umanitatea Sa, El este rotunjit, pentru ca noi, ca pietre prețioase, să admitem să ne zidim pe El și să devenim un templu al Duhului Sfânt care locuiește în noi. Și așa cum El este o temelie, iar noi, pietrele, zidite pe El, tot așa El este o viță de vie, iar noi ne legăm de El ca ramuri, – nu potrivit cu Esența Dumnezeirii, căci acest lucru este cu siguranță imposibil, ci potrivit cu bărbăția Sa, căci ramurile trebuie să fie asemenea viței de vie, de vreme ce noi suntem asemenea Lui potrivit cu carnea. Mai mult, din moment ce ereticii au astfel de noțiuni umane, putem să le confundăm în mod corespunzător cu asemănările umane conținute chiar în materia pe care ei o invocă. Astfel, El nu spune: “Mi-a făcut o temelie”, ca nu cumva să nu pară că a fost făcut și că are un început de ființă, iar ei să găsească de aici un prilej nerușinat de ireligiozitate; ci: “El m-a întemeiat”. Acum, ceea ce este întemeiat este întemeiat din cauza pietrelor care sunt ridicate pe el; nu este un proces întâmplător, ci o piatră este mai întâi transportată de pe munte și așezată în adâncul pământului. Și cât timp o piatră se află în munte, ea nu este încă întemeiată; dar când nevoia o cere și este transportată și așezată în adâncul pământului, atunci imediat, dacă piatra ar putea vorbi, ar spune: ‘Acum m-a întemeiat Cel care m-a adus aici de pe munte’. De aceea nici Domnul, atunci când a fost rotunjit, nu a luat un început de existență, căci El era Cuvântul mai înainte; dar când a îmbrăcat trupul nostru, pe care l-a despărțit și l-a luat de la Maria, atunci spune: “El m-a întemeiat”, ca și cum ar spune: “Pe mine, fiind Cuvântul, m-a învăluit într-un trup de pământ”. Căci așa a fost întemeiat pentru noi, luând asupra Sa ceea ce este al nostru(4), pentru ca noi, ca fiind încorporați și compactați și legați împreună în El prin asemănarea trupului, să ajungem la un om desăvârșit și să rămânem(5) nemuritori și incoruptibili.

75. Nici cuvintele “înainte de lume” și “înainte ca El să fi făcut pământul” și “înainte ca munții să fi fost așezați” să nu deranjeze pe nimeni; pentru că ele se potrivesc foarte bine cu “întemeiat” și “creat”; pentru că aici se face din nou aluzie la Economia după trup. Căci, deși harul care ne-a venit de la Mântuitorul s-a arătat, după cum spune Apostolul, tocmai acum, și a venit atunci când El a locuit printre noi, totuși acest har fusese pregătit chiar înainte de a fi noi, ba chiar înainte de întemeierea lumii, iar motivul este amabil și minunat. Nu se cuvenea ca Dumnezeu să se sfătuiască cu privire la noi după aceea, ca nu cumva să pară că nu știe nimic despre soarta noastră. Dumnezeul tuturor deci – creându-ne prin propriul Său Cuvânt, cunoscându-ne destinul mai bine decât noi și prevăzând că, fiind făcuți “buni(1)”, vom fi în cele din urmă călcători ai poruncii și vom fi alungați din paradis pentru neascultare -, fiind iubitor și bun, a pregătit dinainte în propriul Său Cuvânt, prin care și el. El ne-a creat(2), Economia mântuirii noastre; pentru ca, deși prin înșelăciunea șarpelui am căzut de la El, să nu rămânem cu totul morți, ci, având în Cuvânt răscumpărarea și mântuirea care a fost pregătită mai înainte pentru noi, să înviem și să rămânem nemuritori, timp în care El ar fi fost creat pentru noi ‘un început al căilor’, iar Cel care a fost ‘Cel dintâi născut din creație’ să devină ‘cel dintâi născut’ dintre ‘frați’ și să învie din nou ‘întâiul rod al morții’. Acest lucru îl învață Sfântul Apostol Pavel în scrierile sale; căci, interpretând cuvintele Proverbelor ‘înainte de a fi lumea’ și înainte de a fi fost pământul’, el îi vorbește astfel lui Timotei(3); ‘Fii părtaș la suferințele Evangheliei, potrivit cu puterea lui Dumnezeu, care ne-a mântuit și ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci potrivit cu propriul Său scop și har, care ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de începutul lumii, dar care acum se manifestă prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos, care a desființat moartea și a adus la lumină viața(4). ‘ Și către Efeseni; ‘Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în locurile cerești în Hristos Isus, după cum ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără vină înaintea Lui în dragoste, predestinându-ne la adopția copiilor prin Isus Hristos pentru El însuși(5)’.

76. Cum deci ne-a ales El, înainte de a exista, dacă nu pentru că, așa cum spune chiar El, în El am fost reprezentați(6) dinainte? și cum deloc, înainte ca oamenii să fie creați, ne-a predestinat la adopție, dacă nu pentru că Fiul Însuși a fost “întemeiat înainte de lume”, luând asupra Sa acea economie care era pentru noi? sau cum, așa cum spune mai departe Apostolul, avem “o moștenire fiind predestinați”, dacă nu faptul că Domnul Însuși a fost întemeiat “mai înainte de lume”, în măsura în care El a avut un scop, de dragul nostru, să ia asupra Sa, prin trup, toată acea moștenire a judecății care ne era potrivnică, iar noi de acum înainte am fost făcuți fii în El? și cum am primit-o “înainte de a fi lumea”, când noi nu eram încă în ființă, ci după aceea în timp, dar că în Hristos a fost depozitat harul care a ajuns la noi? De aceea și la Judecată, când fiecare va primi după purtarea sa, El spune: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii(1)”. Cum, deci, sau în cine a fost ea pregătită înainte ca noi să fim, decât în Domnul, care ‘înainte de lume’ a fost întemeiat în acest scop; pentru ca noi, ca fiind zidiți pe El, să luăm parte, ca niște pietre bine compactate, la viața și harul care vine de la El? Și acest lucru a avut loc, așa cum se sugerează în mod natural minții religioase, pentru ca, așa cum am spus, noi, înviind după scurta noastră moarte, să putem fi capabili de o viață veșnică, de care nu am fost capabili(2), oameni cum suntem, formați din pământ, ci pentru că ‘înainte de lume’ ne fusese pregătită în Hristos speranța vieții și a mântuirii. De aceea există rațiunea pentru care Cuvântul, venind în firea noastră și fiind creat în ea ca “început de drumuri pentru lucrările Sale”, este pus ca temelie, după cum voința Tatălui(3) era în El mai înainte de lume, așa cum s-a spus, și înainte de a fi pământul, și înainte de a fi așezat munții, și înainte de a izbucni izvoarele; pentru ca, deși pământul și munții și formele naturii vizibile trec în plinătatea veacului prezent, noi, dimpotrivă, să nu îmbătrânim după modelul lor, ci să putem trăi după ei, având viața spirituală și binecuvântarea care, înainte de aceste lucruri, au fost pregătite pentru noi în Cuvântul Însuși, potrivit alegerii. Pentru că astfel vom fi capabili de o viață nu temporară, ci totdeauna după aceea să rămânem(4) și să trăim în Hristos; întrucât chiar înainte de aceasta viața noastră a fost întemeiată și pregătită în Hristos Isus.

77. Nici într-un alt mod nu se cuvenea ca viața noastră să fie întemeiată, decât în Domnul care este mai înainte de veacuri și prin care veacurile au fost aduse la existență; pentru ca, fiind în El, să putem și noi moșteni acea viață veșnică. Căci Dumnezeu este bun; și fiind bun întotdeauna, El a vrut acest lucru, ca și cum ar fi știut că natura noastră slabă avea nevoie de ajutorul și de mântuirea care vine de la El. Și așa cum un arhitect înțelept, propunându-și să zidească o casă, se consultă și cu privire la repararea ei, în cazul în care aceasta s-ar dărăpăna oricând după construcție, și, sfătuindu-se cu privire la aceasta, face pregătiri și dă muncitorilor materiale pentru o reparație; și astfel mijloacele de reparație sunt prevăzute mai înainte de casă; tot astfel, mai înainte de noi, reparația mântuirii noastre este întemeiată în Hristos, pentru ca în El să putem fi chiar noi-create. Și voința și scopul au fost pregătite “mai înainte de lume”, dar au intrat în vigoare atunci când nevoia a cerut-o, iar Mântuitorul a venit printre noi. Căci Domnul Însuși ne va sta în locul tuturor lucrurilor din ceruri, când ne va primi în viața veșnică. Acest lucru este deci suficient pentru a dovedi că Cuvântul lui Dumnezeu nu este o creatură, ci că sensul pasajului este corect(5). Dar, din moment ce acel pasaj, atunci când este analizat, are un sens corect din toate punctele de vedere, poate că ar fi bine să spunem care este acesta; poate că multe cuvinte îi vor face de rușine pe acești oameni fără sens. Acum, aici trebuie să revin la ceea ce s-a spus mai înainte, căci ceea ce am de spus se referă la același proverb și la aceeași Înțelepciune. Cuvântul nu s-a numit pe Sine însuși o creatură prin natură, ci a spus în proverbe: “Domnul m-a creat”; și El indică în mod clar un sens care nu este rostit “în mod clar”, ci latent(6), așa cum vom putea afla înlăturând vălul din proverb. Căci cine, auzind de la Înțelepciunea Îndrumătoare: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale”(3), nu se întreabă imediat ce sens are, reflectând cum poate fi creată această Înțelepciune creatoare? cine, auzind pe Unicul Fiu al lui Dumnezeu spunând că El a fost creat ‘un început de căi’, nu cercetează sensul, întrebându-se cum poate deveni Unicul Fiu un Început al multor altora? Căci este o vorbă întunecată(7); dar ‘un om cu minte’, spune el, ‘va înțelege proverbul și interpretarea, cuvintele înțelepților și vorbele lor întunecate(8)’.

78. Or, Unicul și însăși Înțelepciunea(1) lui Dumnezeu este Creatorul și Îndrumătorul tuturor lucrurilor; căci ‘în Înțelepciune le-ai făcut pe toate(2)’, spune el, și ‘pământul este plin de creația Ta’. Dar pentru ca ceea ce a luat ființă să fie nu numai ființă, ci și bun(3), a plăcut lui Dumnezeu ca propria Sa Înțelepciune să se coboare(4) la creaturi, astfel încât să introducă o impresie și o asemănare a Chipului Său în toate în comun și în fiecare, pentru ca ceea ce a fost făcut să fie în mod vădit fapte înțelepte și demne de Dumnezeu(5). Căci, după cum despre Fiul lui Dumnezeu, considerat ca Cuvânt, cuvântul nostru este o imagine, tot așa, despre același Fiu considerat ca Înțelepciune, înțelepciunea care este implantată în noi este o imagine; în care înțelepciune noi, având puterea cunoașterii și a gândirii, devenim primitori ai Înțelepciunii Atotcuprinzătoare; și prin ea putem cunoaște pe Tatăl Său. ‘Căci cine Îl are pe Fiul’, spune El, ‘Îl are și pe Tatăl’; și ‘cine Mă primește pe Mine, Îl primește pe Cel care M-a trimis pe Mine(6)’. Așadar, o astfel de impresie a Înțelepciunii fiind creată în noi și fiind în toate lucrările, cu rațiune Înțelepciunea adevărată și încadrantă ia pentru Sine ceea ce aparține propriei sale impresii și spune: “Domnul m-a creat pentru lucrările Sale”; căci ceea ce spune înțelepciunea din noi, Domnul Însuși vorbește ca și cum ar fi al Său; și, întrucât El nu este El însuși creat, fiind Creator, totuși, datorită imaginii Sale create în lucrări(7), El spune aceasta ca și cum ar fi de Sine. Și după cum Domnul Însuși a spus: “Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine(8)”, pentru că amprenta Sa este în noi, tot așa, deși El nu este printre creaturi, totuși, pentru că imaginea și amprenta Sa este creată în lucrări, El spune, ca și cum ar fi în propria Sa persoană: “Domnul m-a creat un început al căilor Sale pentru lucrările Sale”. Și de aceea a fost creată această amprentă a Înțelepciunii în lucrări, pentru ca, așa cum am spus mai înainte, lumea să poată recunoaște în ea pe propriul Creator, Cuvântul, și prin El pe Tatăl. Și iată ce a spus Pavel: “Pentru că ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este manifestat în ei, pentru că Dumnezeu le-a arătat-o. Căci lucrurile invizibile ale Lui, de la crearea lumii, sunt văzute în mod clar, fiind înțelese prin lucrurile care sunt făcute(9)”. Dar dacă este așa, Cuvântul nu este o creatură în esență(10); ci înțelepciunea care este în noi și care este numită astfel, despre care se vorbește în acest pasaj din Proverbe.

79. Dar dacă nici aceasta nu reușește să-i convingă, să ne spună ei înșiși dacă există sau nu înțelepciune în creaturi(1)? Dacă nu, cum se plânge Apostolul: “Căci, după ce în Înțelepciunea lui Dumnezeu, lumea, prin înțelepciune, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu(2)?” Sau cum se face că, dacă nu există înțelepciune, se găsește în Scriptură o “mulțime de înțelepți(3)”? pentru că “omul înțelept se teme și se depărtează de rău(4)”; și “prin înțelepciune se zidește o casă(5)”, iar Predicatorul spune: “Înțelepciunea unui om face să strălucească fața lui”; și îi învinuiește pe cei încăpățânați astfel: “Nu spune tu, care este pricina pentru care zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea, pentru că tu nu te întrebi cu înțelepciune despre aceasta(6)”. Dar dacă, așa cum spune fiul lui Sirah, ‘El a revărsat-o peste toate lucrările Sale; ea este la toată făptura, după darul Său, și El a dat-o celor ce-L iubesc(7)’, iar această revărsare este o notă nu a Esenței Înțelepciunii Foarte(8) și Unica-Născută, ci a acelei înțelepciuni care este imaginată în lume, cum este incredibil ca Înțelepciunea Însuși Atotcuprinzătoare și adevărată, a cărei amprentă este înțelepciunea și cunoașterea revărsată în lume, să spună, așa cum am explicat deja, ca despre Sine Însuși: ‘Domnul m-a creat pentru lucrările Sale? ‘ Pentru că înțelepciunea din lume nu este creatoare, ci este cea creată în lucrări, conform căreia ‘cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu și firmamentul arată lucrarea Sa(9)’. Aceasta, dacă oamenii o au în ei(10), vor recunoaște adevărata Înțelepciune a lui Dumnezeu; și vor ști că sunt făcuți cu adevărat(11) după Chipul lui Dumnezeu. Și, ca și cum un fiu al unui rege, când tatăl dorea să construiască o cetate(12), ar putea face ca numele său să fie imprimat pe fiecare dintre lucrările care se ridicau, atât pentru a le da siguranța lucrărilor rămase, din cauza arătării numelui său pe toate, cât și pentru a-i face să-și amintească de el și de tatăl său din cauza numelui, și după ce ar fi terminat cetatea ar putea fi întrebat despre ea, cum a fost făcută, și atunci ar răspunde: “Este făcută în siguranță, pentru că, potrivit voinței tatălui meu, eu sunt înfățișat în fiecare lucrare, deoarece numele meu a fost făcut în lucrări”; ‘, dar spunând aceasta, el nu înseamnă că propria sa esență este creată, ci impresia lui însuși prin intermediul numelui său; în același mod, pentru a aplica ilustrația, celor care admiră înțelepciunea în creaturi, adevărata Înțelepciune face să răspundă: ‘Domnul m-a creat pentru lucrări’, căci impresia mea este în ele; și astfel am condescendent pentru încadrarea tuturor lucrurilor.

80. Mai mult, faptul că Fiul vorbește despre amprenta care se află în noi ca și cum ar fi El însuși, nu ar trebui să sperie pe nimeni, având în vedere (căci nu trebuie să ne ferim să repetăm(1)) că, atunci când Saul persecuta Biserica, în care se afla amprenta și imaginea Sa, El a spus, ca și cum ar fi fost El însuși sub persecuție: ‘Saul, de ce Mă persecuți(2)? De aceea (după cum s-a spus), așa cum, dacă însuși amprenta Înțelepciunii care se află în lucrări ar fi spus: ‘Domnul m-a creat pentru lucrări’, nimeni nu s-ar fi speriat, tot așa, dacă El, Înțelepciunea adevărată și Înțelepciunea Încadrantă, Cuvântul Unicul născut al lui Dumnezeu, ar folosi ceea ce aparține chipului Său ca despre Sine, și anume: “Domnul m-a creat pentru fapte”, nimeni, trecând cu vederea înțelepciunea creată în lume și în fapte, să nu creadă că “El a creat” se spune despre Substanța Înțelepciunii foarte(3), ca nu cumva, diluând vinul cu apă(3a), să fie judecat ca un înșelător al adevărului. Căci Ea este Creatoare și Încadratoare; dar amprenta Sa este creată în opere, ca copie a imaginii. Și El spune: “Începutul căilor”, întrucât o astfel de înțelepciune devine un fel de început. și, ca să zicem așa, rudimente ale cunoașterii lui Dumnezeu; pentru că un om care intră, ca să zicem așa, mai întâi pe această cale și o păstrează în frica lui Dumnezeu (așa cum spune Solomon(4): “Frica de Domnul este începutul înțelepciunii”), apoi, avansând în gândurile sale și percepând Înțelepciunea Încadrantă care este în creație, va percepe în Ea și pe Tatăl Său(5), așa cum Domnul Însuși a spus: “Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” și cum scrie Ioan: “Cine recunoaște pe Fiul, are și pe Tatăl(6)”. ‘ Și El spune: ‘Înainte de lume m-a întemeiat(7)’, întrucât în impresia Sa lucrările rămân așezate și veșnice. Apoi, pentru ca nimeni, auzind despre înțelepciunea creată astfel în lucrări, să nu creadă că adevărata Înțelepciune, Fiul lui Dumnezeu, este prin natură o creatură, El a găsit necesar să adauge: ‘Înainte de munți, înainte de pământ, înainte de ape și înainte de toate dealurile, El mă naște’, pentru ca, spunând ‘înainte de orice creatură’ (căci El include întreaga creație sub aceste capete), să arate că El nu este creat împreună cu lucrările după Esență. Căci dacă El a fost creat ‘pentru lucrări’, dar este înaintea lor, rezultă că El este în ființă înainte de a fi creat. El nu este deci o creatură prin natură și esență, ci, după cum El însuși a adăugat, un Descendent. Dar în ce se deosebește o creatură de o Odraslă și cum se distinge prin natură, a fost arătat în cele ce au precedat.

81. Dar de vreme ce El continuă să spună: “Când a pregătit cerul, Eu eram de față cu El(8)”, trebuie să știm că nu spune aceasta ca și cum fără Înțelepciune Tatăl ar fi pregătit cerul sau norii de sus (căci nu este loc de îndoială că toate lucrurile sunt create în Înțelepciune, iar fără Ea nu a fost făcut nici măcar un singur lucru(1)); ci iată ce spune El: “Toate lucrurile s-au petrecut în Mine și prin Mine și, când a fost nevoie ca Înțelepciunea să fie, creată în lucrări, în Esența Mea, într-adevăr, eram cu Tatăl, dar printr-o condescendență(2) față de lucrurile originare, am dispus asupra lucrărilor propria Mea impresie, pentru ca întreaga lume, ca fiind într-un singur trup, să nu fie în dezacord, ci în concordanță cu ea însăși. ‘ Așadar, toți cei care, cu o înțelegere dreaptă, potrivit înțelepciunii care le-a fost dată, ajung să contemple creaturile, pot spune pentru ei înșiși: ‘Prin rânduiala Ta, toate lucrurile continuă(3)’; dar celor care fac caz de acest lucru trebuie să li se spună: ‘Făcându-se înțelepți, au devenit nebuni’; ‘ pentru că ‘ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este manifestat în ei, pentru că Dumnezeu le-a revelat-o; căci lucrurile invizibile ale Lui de la crearea lumii sunt văzute în mod clar, fiind percepute prin lucrurile care sunt făcute, chiar Puterea Sa veșnică și Dumnezeirea Sa, astfel încât ei sunt fără scuză. Pentru că, atunci când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, ci au slujit creaturii mai mult decât Creatorului tuturor, care este binecuvântat în veci. Amin(4). Și cu siguranță se vor rușina auzind: ‘Căci, după ce în înțelepciunea lui Dumnezeu (în modul pe care l-am explicat mai sus), lumea, prin înțelepciune, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, a plăcut lui Dumnezeu, prin nebunia propovăduirii, să mântuiască pe cei ce cred(5)’. Căci nu mai mult, ca în vremurile de mai înainte, Dumnezeu a voit să fie cunoscut printr-un chip și o umbră de înțelepciune, adică ceea ce este în creaturi, ci a făcut ca adevărata Înțelepciune Însuși să ia trup, să se facă om și să sufere moartea de cruce, pentru ca, prin credința în El, de acum înainte toți cei ce cred să obțină mântuirea. Cu toate acestea, este aceeași Înțelepciune a lui Dumnezeu, care, prin propriul Său Chip în creaturi (de unde se spune și că a fost creată), S-a manifestat mai întâi pe Sine și, prin Sine, pe propriul Său Tată; iar mai apoi, fiind El Însuși Cuvântul, S-a “făcut trup(6)”, cum spune Ioan, și, după ce a abolit moartea și a salvat neamul nostru, S-a revelat și mai mult pe Sine și, prin El, pe propriul Său Tată, spunând: “Dă-le să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis(7)”.

82. De aceea, tot pământul se umple de cunoașterea Lui; căci cunoașterea Tatălui prin Fiul și a Fiului din Tatăl este una și aceeași, iar Tatăl se bucură de El și, în aceeași bucurie, Fiul se bucură de Tatăl, spunând: “Eu eram lângă El, în fiecare zi desfătarea Lui, bucurându-mă mereu înaintea Lui(1)”. Și acest lucru dovedește din nou că Fiul nu este străin, ci propriu Esenței Tatălui. Căci iată, nu din cauza noastră a apărut El, cum spun oamenii nereligioși, și nici nu este din nimic (căci nu din afară și-a procurat Dumnezeu un motiv de bucurie), ci cuvintele denotă ceea ce este propriu și asemănător Lui. Când a fost, așadar, când Tatăl nu s-a bucurat? ci, dacă s-a bucurat vreodată, a fost întotdeauna, în care S-a bucurat. Și în cine se bucură Tatăl, decât văzându-Se pe Sine Însuși în Chipul Său, care este Cuvântul Său? Și chiar dacă și în fiii oamenilor S-a bucurat, la terminarea lumii, după cum scrie în aceleași Proverbe(2), totuși și aceasta are un sens coerent. Căci chiar și așa El a avut desfătare, nu pentru că i s-a adăugat bucurie, ci iarăși văzând faptele făcute după Chipul Său; astfel că și această bucurie a lui Dumnezeu este din cauza Chipului Său. Și cum are și Fiul desfătare, dacă nu văzându-Se pe Sine Însuși în Tatăl, căci aceasta este același lucru cu a spune: “Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” și “Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine(3)”. Zadarnică este deci lăudăroșenia voastră, așa cum se arată din toate părțile, vrăjmași ai lui Hristos, și în zadar ați făcut paradă(4) și ați făcut să circule peste tot textul vostru: ‘Domnul m-a creat un început al căilor Sale’, pervertindu-i sensul și publicând nu sensul lui Solomon, ci propriul vostru comentariu(5). Căci iată că sensul vostru se dovedește a fi doar o fantezie; dar pasajul din Proverbe, precum și tot ceea ce s-a spus mai sus, dovedește că Fiul nu este o creatură în natură și esență, ci urmașul propriu al Tatălui, adevărata Înțelepciune și Cuvânt, prin care ‘toate lucrurile au fost făcute’ și ‘fără El nu s-a făcut nimic’.