O lume plina de Ariani

Un studiu asupra dezbaterii Ariane şi asupra controversei Trinitariene de la 360-380 Î.Hr

Istoria.

O încadrare a controversei Trinitariene dintre anii 360 şi 380 trebuie să înceapă cu un pas înapoi cu 3 ani , în 357 , când un grup mic de episcopi a căror identitate exactă rămâne un mister , (1) s-a întâlnit la Sirmium pentru al doilea consiliu care se ţinea la acea locaţie de la începutul dezbaterilor Ariene. Producerea celei de A Doua Confesiuni Sirmiene, care în 378 cel puţin , era numită formal de către pro-nicenieni ca “Blasfemia de la Sirmium”,(2) a dat , poate neintenţionat , tonul pentru viitorul întregii controverse Ariane: aşa de puternic a fost începutul acesta , aşa de evidente şi înaintate au fost atacurile deschise asupra Niceei , că , prin reflecţia ei ,membrii aflaţi de toate părţile dezbaterii au putut vedea mai clar ca niciodata care era poziţia lor. Arianii de mijloc au adoptat în această privinţă o formulă generală uşor modificată faţă de viziunea originlă a lui Arius şi mai apropiată de Arianismul Vestic , dar , erau atât de înverşunaţi împotriva nicenienilor încât ,cei pro-nicenieni au putut vedea în această Confesiune dovada că între ei nu va putea fi niciodată vreun raport. Arianii extremişti , pe de altă parte , în special cei care începeau să formuleze viziunea Neo-Ariana, viziune care curând avea să fie oficializată de către Aetius şi Eonimus , vor fi fost oripilaţi de lipsa de sofisticare filozofică a Confesiunii şi proclamaţia lor intinsă a faptului că Tatăl este necunoscut lumii in afară de Fiul. Ei ,de asemenea , nu au putut fi niciodată de acord cu o asemenea declaraţie de credinţă. În Al Doilea Consiliu de la Sirmium au polarizat şi au divizat membrii controversei , dar poate pentru prima oră în istoria de 39 de ani a dezbaterii , Confesiunea i-a divizat într-un număr relativ mic de membrii devotaţi si- datorită caracterului extrem al “blasfemiei”- în tabere de adevăraţi patroţi. Propunerile de reconciliere anterioare începeau să se şteargă. Compromisul a început , în final , să fie văzut ca o imposibilitate: o singură viziune putea supravieţui si câştiga în favoarea controversei ca şi un întreg.

In afară de aceasta , formarea şi definrea căror grupuri anume vor duce dezbaterea până la capăt nu a fost nicidecum completă , şi au mai fost totuşi una sau două încercări de mediere rămase. Arianismul Homoian , pentru o perioadă de vreme favorizat de Constantius , combinat cu asaltul rapid al Neo-Arianismului al lui Aetius (care nu işi publicase (syntagmation) Sintagma până la al doilea Consiuliu Sirmian, dar ale cărui idei deveniseră totuşi cunoscute (3)) au fost văzute de Basil din Ancyra si alţii , ca ameninţări ale viitorului cauzei arianismului. Grupul cunoscut ca Homoiousiani (mai clar ca Semi-Ariani) s-a ridicat în curând sub influenţa sa şi încercarea lor de a găsi o cale de mijloc între Homoiousiani pe de o parte şi Neo-Ariani şi Homoiani pe de alta a câştigat în curând favoarea în faţa împăratului. Un Consiliu în 358 , din nou la Sirmium , a marcat influenţa acestui grup , dar la “ Crezul ” din 359 ” când a fost menit ca un document pentru luare în considerare separat de către episcopii de est şi de vest din Consiliul separat al lui Constantius , a făcut cea mai puternică prezentare a influenţei lui Homoiousian asupra spiritului general al controversei. Pretinzând că Fiul e la fel ca Tatăl în toate privinţele şi vorbind cu putere împotriva folosirii esenţei şi a compuşilor săi în discuţii teologice, în acest Crez nici mai mult nici mai puţin se opreşte renunţând la toate acestea , mergând atât de departe încât i-a anatemizat pe Anomoeani. Este un concept agreabil din punct de vedere teoretic , atât pentru Homoiani cât şi pentru Homoiousiani (deşi la sfârşit cel dintâi a beneficiat cel mai mult de pe urma crezului), mai puţin ofensiv pentru Pro-Nicenieni decât precendentele crezuri, şi pe de-a-ntregul de ne-îndeplinit pentru Neo-Arianii extremişti .

Totuşi noţiunea că Fiul este “la fel în substanţă” în cele din urmă nu i-a satisfăcut pe pro-nicenieni , chiar şi Basil din Ancyra ar fi fost gata să recunoască că “cel ce este asemenea nu poate fi niciodată la fel cu cel cu care este asemuit”(4) ; nici Constantius nu a apreciat pe deplin influenţa mişcării neo-niceniene aflată in ascensiune. Partida homoiousiană , în ciuda influenţei profunde asupra controversei şi în special învăţătura Părinţilor Cappadocieni , în cele din urmă vor da greş si vor dispărea.(5) Neo-Arianii , stând alături dar în mod sigur nu în concordanţă cu obositorii homoiani, vor dăinui. În ultimii ani ai conflicutului , bătălia se va da în principal între Nicenieni şi Eunomiani.

Deci la 360 situaţia era următoarea: consiliul de la Constantinopole proclamase victoria partidei Homoianilor asupra Homoiousianilor. Susţinătorii grupului din urmă au fost destituiţi si exilaţi, şi cu întoarcerea lui Constantius în partida Homoianilor, victoria acestora a fost proclamată tare în întregul imperiu. Faimoasa declaraţie a lui Jerome că lumea „s-a trezit într-un geamăt de a deveni ariană” ,(6) declaraţie făcută ca răspuns la proclamaţia consiliului dezbinat , nu putea să fie prea departe în sentimenetele sale : într-adevăr se părea că arianii câştigaseră bătălia. Dar Arianismul care acum părea mai puternic ca niciodată înăuntrul imperiului, se destrăma singur. Homoianii erau în mod direct puşi la încercare de către Neo-Ariani care, o dată cu publicarea syntagmation-Sintagmei lui Aetius în 359 sau 350, (7) aveau acum o temelie filozofica sigură pe care să-şi bazeze argumentele. Această temelie filozofică s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri pentru Neo-Ariani ca şi grup , pentru că le dădea cele mai puternice argumente în intensa dezbatere care a rezultat cu Pro-Nicenienii şi în special cu Cappadocienii , însă , era atât de academică şi intelectuală încât nu a avut niciodată controlul asupra populaţiei de rând aşa cum reuşise deschisa doctrină Homoiană. Hanson a scris: Eunomius era interesant pentru binele său dar nu pentru că era purtătorul de cuvânt al bisericii din vremea sa .(8) Aceasta poate fi pentru a înţelege influenţa lui Eunomius la un anumit nivel , totuşi este clară în trădarea faptului că dezbaterea ariană devenise prea complicat filozofică spre sfârşitul său , încât era peste puterea generală de înţelegere a celei mai mari părţi din biserică.

Moartea lui Constantius la sfârşitul lui 361 a adus o schimbare radicală în caracterul controversei Trinitariene. Julian , căruia îi lăsase întregul imperiu pe patul de moarte, nu era nici pe departe interesat de chestiuni bisericeşti aşa cum fusese predecesorul său. Intervenţiile continue ale lui Constantius si influenţa asupra dezbaterii Ariane se terminase ; controlul statului asupra disputelor teologice a scăzut dramatic (deşi va fi rămas la un nivel care, din punct de vedere contemporan pare neobişnuit de mare) şi activitatea de rezolvare a controversei a fost mutată mai mult spre domeniul bisericii. Dacă asta a făcut conflictul mai puţin „politic” este o întrebare imposibilă , dar acum era în principal treaba bisericii decât cea a curţii imperiale. Cele 3 tabere rămase, Homoianii, Neo-Arianii şi Pro-Nicenienii trebuiau să se bată pe rămăşiţele dezbaterii prin meritele lor personale şi nu prin favorurile împăratului.

Teologia

Chiar şi un studiu istoric al perioadei pana în anii 360-380 şi al perioadei din timpul acestor ani, aşa de scurt ca cel de sus , trădează marea complexitate a controverselor eclesiastice şi teologice din acea perioadă. Forţa dezbaterii Ariane a fost intensă nu numai din cauza intervenţiilor energice ale lui Constantius , dar, chiar mai esenţial , şi din cauză că marea problemă teologică în joc a fost nici mai mult nici mai puţin însăşi concepţia cu privire la Dumnezeu în Biserica Creştină. Deşi Nicea a încercat să răspundă întrebărilor din jurul noţiunii de Trinitate in 325 , încercarea de a da o soluţie finală oferită în Crezul său s-a dovedit a fi o nereuşită în calmarea multiplelor voci disidente din generaţia sa cât şi a celei ce a urmat. Acolo unde Chalcedon va fi , mult mai târziu, confruntat cu descurajanta întrebare „cine sau ce e Cristos?” era post-niceniană s-a luptat cu şi mai marea întrebare „cine sau ce e Dumnezeu?”. Deşi aspectul politic al controversei trinitariene este de necontestat , nu trebuie să trecem cu vederea nevoia autentică pentru clarificare teologică care a stat la baza sa. Episcopii , ca şi persoane, se poate să fi avut influenţe şi aspiraţii politice care să le motiveze activităţile particulare până la un anumit nivel , dar este îndoielnic faptul că majoritatea dintre ei nu au fost conduşi de o dorinţă sinceră de a clarifica şi conserva însăşi esenţa doctrinei creştine.

În contextul nostru de timp (cca 360-380 Î.Hr) , principalele 3 tabere teologice erau cele mai sus menţionate ale Arianilor Homoiani , Neo-Ariani si Pro-Nicenienii. Deşi Homoiousianii exercitaseră o influenţă considerabilă până la Consiliul de la Constantinopole din 381 şi apoi mai departe prin influenţa lor asupra Cappadocienilor , încrederea în activitatea lor ca şi grup distinct în mare parte scăzuse pana la pieire până in 360 şi de aceea în această lucrare limitată nu se va vorbi în particular despre o doctrină teologică homoiousiană . În plus ,considerente ce ţin de spaţiu şi timp ne obligă la o investigaţie detaliată a grupului Pro-Nicenian cu scopul unei alte lucrări , pentru că acel grup a avut o istorie a sa unică si complicată .Prezentul text va examina doctrina celor două grupuri ariane care au dominat distanţa de 20 de ani ce a urmat imediat dupa Al Doilea Consiliu Ecumenical.

Arianismul Homoian

Hanson noteaza în mod corect că acel concept cheie al arianismului homoian este „incomparabilitatea lui Dumnezeu”.(9) Unul dintre fragmentele Mai /Gryson declară că „Tatăl este un spirit unic, simplu, numai El bun, numai El deţine nemurirea şi locuieşte în lumină, de neatins” , (10) şi cu privire la această unică, individuală transcendenţă , Fiul nu poate fi comparat cu Tatăl şi nici Duhul Sfânt nu poate fi comparat cu Fiul. Există ceva de neînţeles în legătură cu deitatea transcendentă care previne efectiv orice comparaţie detaliată de atribute între Tatăl si Fiul subordonat şi Duhul (homoianii erau fără echivoc adepţi ai ideii de subordonare aşa cum s-a arătat la crezul Sirmian de la 357). Să pretinzi, de exemplu, că Tatăl şi Fiul sunt „asemenea din punct de vedere al substanţei ” ar însemna să se introducă o comparabilitate conceptuală în discuţia teologică care, după părerea arianilor homoiani , mergea dincolo de mărturia Scripturii.

De fapt , să vorbeşti despre esenţă cât de cât , aşa cum era aproape universal recunoscut, înseamă să teologizezi dincolo de înscrisurile precise ale Scripturii; dar acolo unde alte grupuri (cel mai notabil pro-nicenienii, dar într-o oarecare măsură şi homoiousianii) au găsit că termenul şi cuvintele înrudite pot fi de folos în a explica ce Scriptura lăsa oarecum vag , Homoianii erau de neclintit în a evita cu asiduitate aceşti termeni în întregime. Discuţii pe tema existenţei Fiului din esenţaTatălui, au fost pentru ei „speculaţii impertinente”.(11) P. Rousseau notează în mod corect că ,”ei erau mulţumiţi, mai mult sau mai puţin, abea să spuna că Fiul era ca Tatăl”.(12)

În această mulţumire de a descrie persoanele Trinităţii ca fiind „asemenea” fără o pregătire suplimentară , homoianii şi-au demonstrat a fi modificat doctrinele lui Arius cu o formulare a lor , deoarece Arius în mod sigur a vorbit despre esenţa lui Dumnezeu. Pentru această modificare vor fi fost câţiva factori motivaţionali: ridicarea mişcării Neo-Ariane urmând lpe Aetius şi Eunomius , adesea caracterizată în acele zile ca „anomoean” sau învăţătura că Tatăl şi Fiul nu sunt la fel unul cu altul , era vazută de homoioni ca împingâng cauza ariană prea departe : în mod sigur există nişte consideraţiuni destul de evidenteîn care cei doi sunt asemănîtori. Pro-Nicenienii erau prea departe în direcţia opusă , sprijinul lor pentru homoiousios a creeat aceleaşi probleme pentru homoiani ca şi pentru Arius. Chiar şi intermediarii , homoiousianii au văzut ca problematică: prezenţa esenţei în homoiousios era excesiv de speculativă şi ne-Scripturală. Dacă ar fi văzut faptul că Arius avea dreptate corectând ceea ce ei credeau a fi o discuţie periculoasă despre esenţele Tatălui şi Fiului, atunci ar fi văzut că el a greşit nemergând suficient de departe pentru a elimina toate discuţiile cu privire la substanţa divină .

Astfel metoda cea mai simplă de a elimina toate discuţiile despre substanţă şi de a insisra numai asupra asemănării Fiului cu Tatăl. Dar şi aici, amrea problemă cu ideea homoiană: ce înseamnă practic să spui că Fiul este asemenea Tatălui? La final,această frază înseamnă până la urmă ceva? sau este un concept prea vag ca să mai însemne ceva? În mod evident, homoianii credeau că foloseşte la anumite funcţii necesare: i-a oprit pe anomoeanişti să menţină o anumită asemănare între Tatăl , Fiul şi Duhul Sfânt, în consecinţă protejând pentru homoiani statusul acestora ca fiind dincolo, mai presus de restul creaţiei şi protejându-i în mod egal de atacul triteismului.

Şi mai important , ei au simţit că termenul „asemenea” proteja împotriva Sabellianismului şi altor teologii modaliste , urmând o linie de gândire similară cu ceea din declaraţia lui Basil din Ancyra în care se spunea că lucrurile asemănătoare unul cu altul nu pot fi prin urmare unul si acelaşi.

Totuşi, tocmai în acest punct Arianismul Homoian este deschis celor mai eficace critici: după cum atât Neo-Arianii cât şi pro-Nicenienii au putut repede observa , afirmaţia că Fiul este asemenea cu Tatăl poate lăsa dintr-o anumita perspectivă uşa deschisă către concluzia că Ei sunt la fel. După cum notează Rousseau , pe Basil din Caesarea nu l-a deranjat temenul homoios atunci când acesta era înţeles ca însemnând homoioj kat’ousian şi clarificat cu aparalla/ktwj (astfel „asemenea în substanţă fără variaţie”) : aceasta a fost pentru el calea mai lunga de a spune homoousios . (14) Erau până la urmă Homoianii de fapt nicenieni? Evident că nu –doctrina lor se lovea de o mulţime de puncte ce nu puteau armonizate cu crezul acelui consiliu sau cu clarificările pro-nicene de mai tarziu (15)- dar faptul că reflecţiile lor asupra Trinităţii erau atât de vagi încât să permită o puternică interpretare din partea arianilor şi una aparent pro-nicenă , însemna că ideile homoianilor nu puteau fi niciodata adoptate în scopul clarificării doctrinale.

Totuşi , a fost cea mai puţin filozofică dintre cele trei tabere majore din ultima decadă a controversei Trinitariene , şi poate din motivul acesta a câştigat o mare popularitate atât în est cât şi în vest. Constantinus , întotdeauna dornic de unitate în Imperiu , în mod sigur că a admirat centrismul şi potenţialul teoretic de a linişti toate părţile din dezbatere. Totuşi , el ,ca şi tatăl său , au subestimat tenacitatea cauzelor pro-nicene si ariane. Soluţia nu ar fi venit niciodată prin evitarea problemelor ivite : oricine ar fi caştigat dezbaterea ar fi trebuit so facă dând un răspuns pertinent principiilor în cauză.

Neo-Arianii: Aetius şi Eunomius

Grupul Arian care a primit această provocare mai direct era acela cunoscut acum ca „Neo-Ariani” , sau uneori „Ariani extremişti” sau „Eunomiani”. Cel din urmă titlu este în mod special nesatifăcător , acum începând să fie apreciat la scară mai largă , pentru că datorită muncii lui Aetius şi nu a lui Eunomius grupul a fost impulsionat. De asemenea, au fost numiţi pentru mult timp „anomoeani” , şi mulţi savanţi din zilele noastre îi numesc astfel. (16) Acesta nu este un tratament corect. Hanson este categoric împotriva acestuia , şi în timp ce eu cred că el merge cam departe în înţelegerea conceptului ano/moioj în doctrina neo-Ariană , el are în mod sigur dreptate când sugerează că acesta nu este un concept central sau definitoriu al ideii lor.(17)

Conceptele definitorii se găsesc în insistenţa neo-Arianilor asupra interpretării literale a sensului terminolgiei teologice aplicate lui Dumnezeu , în special cu privire la termenul „unic”.Pentru Eunomius , să-l numeşti pe Dumnezeu „unic” nu înseamnă să descrii pur şi simplu un atribut al Tatălui , dar , să numeşti – şi astfel să dezvălui pe deplin- esenţa Tatălui. Rousseau spune: „După Eunomius , există o corelaţie de neseparat între esenţa, fiinţa intimă a lui Dumnezeu , şi vocabularul folosit cu referire la acea esenţă-de exemplu când cineva îl numeşte pe Dumnezeu „unic””.(19) Pentru ca Tatăl să fie unic însemna ca întreaga Lui esenţă a fost aceea de unicitate(20), şi faptul acesta a avut un efect dramatic asupra interpretării neo-Arianilor a auto-comunicării Tatălui : acela care este unic nu poate, în niciun sens real, naşte, pentru că naşterea implică „transferul” sau „regenerarea” esenţei celui care este unic asupra celui numit unic , aşa cum este şi cazul naşterii umane. (21)Dar dacă însăşi esenţa Tatălui este necreată , atunci devine practic imposibil să spui că El poate împărţi această esenţă cu altcineva (cum ar fi Fiul), pentru că simpla logică preîntâmpină posibilitatea ca ceva generat să fie negenerat. Pe scurt : Tatăl nu poate procrea. (22) El nu-şi poate împărţi esenţa cu nimeni sau nimic. Pus într-o manieră şi mai directă : Tatăl nu poate avea un Fiu în sensul real al cuvântului, pentru că un fiu trebuie procreat. Aetius scrie :”acă Dumnezeu este mai presus de transformare si mai măreţ decât cauza , atunci discuţia despre Fiul nu trebuie să meargă decât numele.” (23) Titlul de „Fiu al Lui Dumnezeu” exprimă numai o anumită similaritate a voii şi energiei dintre Tatăl necreat şi acela care prin lipsă trebuie să fie o esenţă creată , şi aici Neo-Arianii au recurs înapoi la învaţătura de bază a lui Arius. Fiul trebuie să fie o creaţie. Cu respect faţă de esenţă ân mod sigur el nu este acelaşi cu Tatăl , dar într-un mod dramatic El nu este nici măcar ca Tatăl în această privinţă; Homioanii greşeau la fel de tare ca şi pro-Nicenii. Numai atunci când se referă la esenţă şi nu la vreo perspectivă globală , titlul de „Anomoean” poate fi aplicat Neo-Arianilor. În această categorie a investigaţiilor Tatăl şi Fiul trebuie să fie înţeleşi ca eterou/sioj , din substanţe diferite , în ceea ce priveşte aceste substanţe neasemănători unul cu celalalt în nici o privinţă, şi faţă de acest cuvânt se pare că Eunomius avea o atracţie deosebită.(24)

Un alt aspect al ideii Neo-Ariane o detaşează de omologii săi contemporani , şi acesta este problema cunoaşterii lui Dumnezeu. În timp ce pentru multe alte grupări implicate în dezbateri existau cel puţin câteva aspecte ale esenţei Tatălui care au trecut dincolo de înţelegerea umană ( problema a cât de mult şi în ce masură depinde de grupul despre care e vorba), dar pentru Eunomius nu era nimic necunoscut despre esenţa Tatălui. Dacă e să ne încredem în înregistrările lui Socrate despre ceea ce spunea Eunomius (25), cel din urmă a mers atât de departe încât să afirme cu îndrăzneală „Dumnezeu nu ştie mai mult despre esenţa Sa decât noi [… ] ce stie El , aceaşi cunoştinţă o veţi găsi şi în noi.”(26) Fundaţia pentru o asemenea credinţă vine din înţelegerea Neo-Ariana a faptului că numele şi limbajul sunt direct reprezentative pentru lucrurile descrise : „necreat” nu reprezintă o descriere a esenţei Tatălui , este însăsi esenţa Lui. Într-un singur cuvânt nu mai e nimic de ştiut. Această idee trebuie interpretată cu o anumită măsură de precauţie , pentru că în mod sigur atât Eunomius cât şi Aetius au înţeles că Tatăl înseamnă mai mult decât necreat : există de asemenea natura Sa ca şi Creator, Stăpân, Rege, Bun etc. Ce este evidenţiat în doctrina lor despre cunoaşterea lui Dumnezeu este credinţa că înşişi aceşti termeni pun capăt ……… : nu există nimic mai relevant despre accepţiunea că Dumnezeu este Creator decăt numele Creator , numele şi realitatea sunt atât de legate împreuna încât nu pot să împărtăşească pe deplin cunoştinţa despre unul explicându-l pe celălalt. Misticismul nu avea ce căuta în Neo-Arianism.

Caracterul filosofic al multora dintre discuţiile Neo-Ariane ar trebui să fie uşor vizibil. În Sintagmele sale,Aetius sună indiscutabil Aristotelian şi Eunomius reflectă o puternică dependenţă atât în aceasta cât şi în ideea Neo-platonica. Aşa cum subliniază Hanson, atât Basil din Cezarea cât şi Gregorz din Nissa au atacat „tehnologia” lui Eunomius.(27) Această abordare foarte raţională, filozofică a problemei Trinitariene marchează o caracteristică distinctă a ideei Neo-Ariene şi în mod sigur contrastează cu tendinţa homiană de a evita filosofia speculativă în căutarea teologică. Va fi fost acest ton academic şi complicat care a atras puternicul atac capadocian , pentru că Neo-Arianii s-au adresat dilemei Trinitariene , riguros si detaliat, cu o doctrină sigură (ceva ce le lipsea Homoianilor), lucrul acesta i-a transformat într-o potenţială ameninţare la adresa cauzei pro-niceniană. Încă, a facut ca teologia lor să fie oarecum inaccesibilă pentru majoritatea creştinilor, aşa cum am mai menţionat , şi pentru motivul acesta ei nu au avut niciodată parte de simpatia maselor aşa cum aveau homoianii sau cum aveau homoiousianii altă dată. Totuşi , adepţii lui Aetius şi ai lui Eunomius nu puteau ăs fie chiar aşa de puţini la număr , şi Hanson exagerează puţin în această privinţă (28) : este foarte îndoielnic că Sf Basil şi cei doi Gregory ar fi consumat atâta cerneală să scrie despre un simplu „excentric”.

Adepţii Niceei

La descrierea de mai sus a celor două principale şcoli Ariane din 360-380 Î.Hr trebuie să adăugăm o discuţie a pro-nicenienilor şi propria lor reacţie la evenimentele din cei 35 de ani care au urmat Primului Consiliu Ecumenic. Deşi Jerome şi-ar fi spus sarcastic ideea că toată lumea ar fi devenit Ariană , realitatea nu era aceea , şi suporterii Crezului de la Niceea s-au folosit de timpul trecut de la compoziţia acelui Crez pentru a-şi clarifica şi elabora conceptele pe care le prezintă. Majoritatea clarificărilor doctrinale au fost , într-un stil tipic Patristic , formulate ca reacţie la ameninţarea ereziilor si ereticilor , şi de fapt a fost nevoie de nu mai puţin înseşi peniţa lui Eunomius pentru a declanşa în final, reacţia capadocienilor în acest angrenaj, zidind pe temelia pusă de Athanasius din Alexandria şi prezentând ce avea să devină cea mai convingătoare explicaţie a Trinitiarismului ortodox. Dar o astfel de investigaţie asupra mişcării pro-niceniană trebuie să fie desfăşurată într-o lucrare separată.

Print Friendly, PDF & Email