HISTORIA ARIANORUM (ISTORIA ARIANILOR)

HISTORIA ARIANORUM (ISTORIA ARIANILOR)

Cuprins:

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

INTRODUCERE

ACEASTĂ Istorie ia naraţiunea din admiterea lui Arius la comuniune la „dedicarea” sinodului din Ierusalim (Consiliul amânat din Tyre) în 335, după cum este descrisă în Apol. c. Ar. 84. S-a presupus de obicei din începutul său abrupt (grecescul tauta, care se referă la o naraţiune antecedentă) că Istoria şi-a pierdut capitolele sale mai timpurii, care conţineau istoria Arianismului ab ovo. Montfaucon sugerează de fapt că, copiatorii au omis primele capitole datorită identităţii lor în substanţă cu marea Apărare. Dar aceasta pare să ceară reconsiderare. Dacă presupusele capitole lipsă erau diferite (2) în formă faţă de a doua parte a Apărării, ele nu ar fi fost omise: pentru că astfel de repetiţii ale aceluiaşi subiect cu alte cuvinte sunt foarte frecvente în lucrările lui Atanasie: dar dacă ele erau identice în formă, ele nu sunt pierdute, şi concluzia este că Istoria a fost scrisă cu intenţia expresă de a continua Apărarea. Concluzia obişnuită din începerea abruptă a Istoriei poate fi îndepărtată cu non sequitur. Un astfel de început era natural sub circumstanţele: putem compara cazul lui Xenophon, a cărui „Hellenica” începe cu cuvintele M grecescul eta grecescul de grecescul tauta grecescul ou grecescul pollais grecescul hmerais grecescul usteron …, referinţa fiind la sfârşitul istoriei lui Thucydides. Viziunea susţinută aici este rezolvată de faptul că Atanasie chiar în această perioadă a scos o ediţie nouă a Apărării sale împotriva Arianilor cu un apendice (89, 90) despre eroarea lui Hosius şi Liberius (2).

Atunci, Istoria Arianilor este o lucrare completă, şi scrisă pentru a continua naraţiunea părţii a doua din Apărarea. Aducând de fapt un manifest împotriva lui Constantius, aceasta ia povestea chiar înainte de intrarea sa pe scenă ca susţinător al Arianismului. Autoritatea realmente Atanasiană a Istoriei nu poate fi chestionată. Scriitorul, ca mulţi alţi scriitori antici şi moderni, vorbeşte ocazional despre sine la persoana a treia (referinţa 21, nota 5, vezi de asemenea Orat. i. 3); dar în alte locuri el se identifică clar cu Atanasie. Singurul pasaj care pare să îl deosebească pe scriitor de Atanasie (52, vezi nota), poate fi datorat obiceiului episcopului (Apo. Canst. II) de a utiliza un copist, dar mai probabil textul este corupt; în orice caz, pasajul nu poate cântări împotriva sensului clar din 21. Autoritatea directă Atanasiană a articolului a fost chestionată parţial pe baza presupusei sale incompletitudini, parţial datorită câtorva mici discrepanţe cu alte scrieri. Datorită acestui dublu motiv se deduce că Istoria Ariană a trecut prin câteva procese obscure de re-editare (Gwatkin, Studii, p. 99, 14 ‘dependent de Vita [Antonii] 86; p. 127, ‘nu o lucrare necoruptă’) de o altă mână ulterioară. Nu sunt convins de aceasta. Incompletitudinea lucrării este, aşa cum cred că am arătat mai sus, o ipoteză inutilă, în timp ce greşelile sau nepotrivirile pot fi datorate circumstanţelor compoziţiei. Aceasta a fost scrisă în ascuns, probabil în timp ce se muta dintr-un loc în altul, cu siguranţă sub mai multă presiunii înalt elaborate şi a amărăciunii spiritului decât orice altă lucrare a lui Atanasie. Cea mai exactă lucrare a oamenilor când lucrează în timpul liber face scăpări ciudate uneori (de exemplu 13, nota 4); greşelile din Istorie nu sunt mai multe decât ar putea să se aştepte la o astfel de lucrare. Principalele sunt, 21 (vezi nota 3), prieteni sunt, în Istorie sunt 14 (referinţa în nota 8) II, grecescul prin grecescul genesqai grecescul tauta (cf. Encycl. 5), 47 (inversând ordinea evenimentelor în Istorie nu sunt mai mult de 39).

Data scrierii Istoriei este la prima vedere o dificultate. Căderea lui Liberius este tratată în Partea V., care trebuie să fi fost scrisă nu mai devreme de 358 (cronologia exactă a căderii lui Liberius nu este sigură), în timp ce totuşi în 4 Leontius, care a murit în vara sau toamna lui 357, este încă episcop de Antioh. De aceea trebuie să presupunem că Istoria a început cam în vremea când Apărarea lui Fuga a fost terminată (cf. concluziei amare a broşurii) şi a fost completată când căderea lui Liberius a fost cunoscută în Egipt. O determinare mai exactă a datei nu este permisă de materialele noastre.

Broşura dinaintea noastră este de fapt un pamflet anonim violent împotriva lui Constantius. Chiar despărţită de referinţele din scrisorile către Călugări şi Serapion (vezi mai jos), lucrarea poartă urmele clare de a fi intenţionată pentru circulaţia secretă (pentru practică, vezi Fialon, pag. 193-199). „În locul „piosului” Împărat care era bine versat în Scriptură, a cărui fărădelegi (sau ale lui „Connikin”) au putut fi îmblânzite de imbecilitatea care i-au predat lui sclavul slujitorului lui propriu – inuman faţă de ruda sa cea mai apropiată, – fals şi înşelător? Un Faraon, un Saul, un Ahab, un Belşaţar, mai crud decât Pilat sau Maximian, ignorant faţă de Evanghelii, un patron al ereziei, un precursor al lui Anticrist, un duşman al lui Hristos, ca şi dacă el însuşi, Anticristul şi – cuvintele trebuie scrise – s-a predat pe sine pedepsei viitoare a focului” (Bright, Introd. p. lxxviii., şi vezi 9, 30, 32, 34, 40, 45, 46, 51, 53, 67–70, 74, 80). Există cu siguranţă multe pasaje pe care cineva şi-ar fi dorit ca Atanasie să nu le fi scris, – unul, nu este necesar să specificăm, în care el este binevoitor pe deplin faţă de brutalitatea grosolană a erei, amestecând-o într-un mod de neiertat cu lucrurile sfinte. Dar Atanasie era uman, şi exasperat de răzbunarea şi perfidia inumană. Dacă în pasajele referite unde el cade mai jos de sine şi vorbeşte în spiritul generaţiei sale, nu există pasaje necorespunzătoare egale în nobleţe cu orice a scris el vre-odată. Încă o dată pentru a-l cita pe Dr. Bright: „Frumoasa descriere a întoarcerii Arhiepiscopului din al doilea său exil, şi despre efectul său moral şi religios asupra societăţii Bisericii Alexandrine (25), protestele repetate împotriva principiului persecuţiei ca străin de mintea Bisericii lui Hristos (29, 33, 67), aluzia blândă pentru a simpatiza pe cei săraci ca fost ceva instinctiv în natura umană (63), imaginea vie – fără îndoială cumva colorată de imaginaţie – a poziţiei episcopilor vestici, şi considerabilă pentru o vreme de către Liberius, împotriva poruncii tirane a lui Constantius în chestiuni clericale (34 secvenţa 76), opinia generoasă a lui Hosius şi Liberius în momentul infirmităţii lor (41, 45), cele trei pasaje de aur care descriu unirea menţinută de credinţa comună şi o afecţiune sinceră între prieteni care sunt separaţi unul de altul (40), atot-suficienţa prezenţă a lui Dumnezeu cu slujitorii Săi în cea mai extremă singurătate a lor (47), şi bucuria viitoare când cerul va fi pentru cei care au suferit pentru adevăr ca un cer calm pentru navigatori după o furtună (79). În astfel de contexte îl vedem pe adevăratul Atanasie, şi atingem sursa constanţei sale excelente de neîntrecut (p. 79). Nimic nu ar putea fi mai drept, sau mai fericit pus. Trebuie să fie notat înainte de a părăsi această parte a subiectului, că limbajul pus în gura lui Constantius şi a Arianilor (33 fin. 1, 3, 9, 12, 15, 30, 42, 45, 60), nu este atât de mult un raport al cuvintelor lor ca o „reprezentare ad invidiam a ceea ce este presupus că a fost în minţile lor”. Alte exemple din acestea se găsesc în Atanasius (Ep..’g. 18, Orat. iii. 17), şi el foloseşte planul cu bună ştiinţă (de Syn. 7, mijloc).

Scrisoarea către Serapion la moartea lui Arius, şi scrisoarea către Călugări, care în manuscrise, şi în ediţiile tipărite sunt adăugate la începutul acestui tratat, se vor găsi în colecţia de scrisori de mai jos (nr. 54 şi 52). Ele au fost înlăturate din locul lor onorat în timp în acord cu aranjamentul general al acestui volum, deşi nu fără ezitare, şi exceptând orice intenţie de a dogmatiza relaţia pe care ele o poartă faţă de prezentul tratat.

„Istoria Ariană” a fost de obicei numită „Hist Arianorum ad Monachos”, sau chiar „Epistola ad Monachos” chiar azi ea este uneori citată simplu ca „ad Monachos?” Istoria şi-a derivat titlul ei din faptul că Manuscrise şi în ediţii, Scrisoarea şi Istoria sunt frecvent unite împreună fără nici un semn de diviziune. În acelaşi timp corectitudinea acestei îmbinări de cuvinte nu este în întregime lipsită de îndoială.

Serapion (Scrisoarea 54 1) i-a scris lui Atanasie cerând trei lucruri, – o istorie a evenimentelor recente legate de sine, o expunere a ereziei Ariane, şi o relatare exactă a morţii lui Arius. Cel din urmă lucru Atanasie îl furnizează în scrisoarea tocmai referită. Pentru cele două dintâi, el îl trimite pe Serapion la un document pe care el l-a scris pentru călugări (grecescul aper grecescul eUraya grecescul tois grecescul monakois), şi pe care acum el îl trimite la Serapion. El îl imploră pe Serapion la sfârşitul scrisorii sale nu pentru a împărţi scrisorile pe care le-a primit, nici pentru a le copia (el a dat, el adaugă, aceleaşi direcţii către călugări, cf. Scrisoarea 52. 3), ci pentru a le trimite înapoi cu astfel de corecturi şi adăugări după cum ar fi putut crede el de cuviinţă. El se referă la acesta în scrisoarea sa către călugări pentru o explicaţie a circumstanţelor care au făcut necesară această precauţie. Aparent, călugării (ib. (1)) au făcut aceeaşi cerere aşa cum a făcut după aceea Serapion. S-a presupus că cele patru „Discursuri” împotriva Arianismului, sau primele trei, sunt tratatul despre erezia adresată călugărilor şi ulterior trimisă la Serapion. Dar descrierea acelui tratat grecescul egraya grecescul di grecescul oligwn (Scrisoarea 52. 1) este destul de inaplicabilă celui mai lung tratat printre lucrările lui Atanasie. Încă mai puţin, chiar dacă Istoria Ariană a fost un fragment (vezi mai sus), am putea presupune că tratatul acompaniator a format prima parte care lipseşte. De aceea trebuie să încuviinţăm concluzia că tratatul în chestiune a pierit. Astfel, nu putem fi siguri (deşi în general aceasta este privită ca foarte probabil(3)) că porţiunea istorică este păstrată pentru noi în „Istoria Ariană.” În orice caz Scrisoarea către Călugări este destul de fără legătură cu aceasta în subiectul ei, şi se termină cu binecuvântarea, aşa cum Istoria o face cu imnul de laudă, în forma unui document independent.

De aceea, în timp ce admitem naturaleţea aranjamentului tradiţional putem în mod corect trata cele două ca distincte, şi să permitem Istoriei Ariane să lanseze cititorul fără preambul în medias res.

Deoarece tratatul este lung, şi variat în subiectul ei materie, următoarea schemă de conţinuturi poate fi găsită folositoare. Se va nota că ordinea cronologică este respectată în Părţile I – IV până în 355, când persecuţia existentă a lui Constantius, tema principală a Istoriei (Scrisoarea 52, 1) este ajunsă. Istoria acestei persecuţii este tratată cu (Părţile V – VII) cu mai multă plinătate, şi este grupată în jurul subiectelor care fiecare acoperă mai mult sau mai puţin aceeaşi perioadă. Partea VIII tratează evenimente mai recente din Egipt.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA I. PERSECUŢIA ARIANILOR SUB CONSTANTIN.

1. ŞI nu mult după ce ei şi-au executat planurile de dragul cărora ei au recurs la aceste artificii; căci ei nu şi-au făcut planurile mai curând, ci imediat ei l-au admis pe Arius şi adepţii săi la comuniune. Ei au dat la o parte condamnările repetate care au trecut asupra lor, şi din nou au pretins autoritatea imperială (1) de partea lor. Şi lor nu le-a fost ruşine să spună în scrisorile lor, „de vreme ce Atanasie a suferit, toată gelozia (2) a încetat, şi haideţi de acum în colo să îl primim pe Arius şi pe adepţii săi;” adăugând, pentru a înspăimânta pe ascultătorii lor, „pentru că Împăratul a poruncit aceasta.” Mai mult, lor nu le-a fost ruşine să adauge, „pentru că aceşti oameni profesează opinii ortodoxe;” fără a se teme de ceea ce este scris, „Vai de cei care numesc amarul dulce, care numesc întuneric lumina (3);” pentru că ei sunt gata să încerce totul în sprijinul ereziei lor. Acum nu este prin aceasta dovedit clar tuturor oamenilor, că noi deopotrivă am suferit în această privinţă, şi că acum voi ne persecutaţi pe noi, nu sub autoritatea unei sentinţe Clericale (4), ci pe baza ameninţărilor Împăratului, şi datorită pietăţii noastre faţă de Hristos? Aşa cum de asemenea ei au conspirat în aceeaşi manieră împotriva altor Episcopi, fabricând acuzaţii împotriva lor de asemenea; unii dintre care au adormit în locul exilului lor, obţinând gloria mărturisirii creştine; şi alţii încă sunt izgoniţi din ţara lor, şi se luptă încă mai mult şi mai mult bărbătesc împotriva ereziei, spunând, „Nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos (5)?”

2. Arianii sacrifică moralitatea şi integritatea pentru partidă.

Şi de aici poţi de asemenea să distingi caracterul său, şi să fi în stare să condamni aceasta mai încrezător. Omul care este prietenul lor şi asociatul lor în neascultare, deşi este deschis la zece mii de acuzaţii pentru alte enormităţi pe care le-a comis; deşi dovada împotriva lui este foarte clară; el este aprobat prin ele, şi imediat devine prietenul Împăratului, obţinând o introducere prin neascultarea sa; şi făcând multe pretenţii, el dobândeşte încredere înaintea magistraţilor să facă ceea ce doreşte. Dar cel care expune neascultarea lor, şi în mod cinstit apără cauza lui Hristos, deşi el este pur în toate lucrurile, deşi el nu este conştient de nici un delict, deşi el nu se întâlneşte cu nici un acuzator; totuşi pe baza pretenţiilor false pe care ei le-au înscenat împotriva lui, este imediat prins şi trimis în exil sub o sentinţă a Împăratului, ca şi când el ar fi fost vinovat de delictele pe care ei au dorit să le pună peste el, sau ca şi dacă, ca Nabot, el l-a insultat pe Rege; în timp ce cel care apără cauza ereziei lor este căutat pentru aceasta şi este trimis imediat pentru a în posesie Biserica celuilalt; şi de aici în colo confiscările şi insultele, şi tot felul de cruzimi sunt exercitate împotriva celor care nu îl primesc. Şi ceea ce este cel mai ciudat, omul pe care îl doreşte poporul, şi cunoscut ca fiind fără pată [6], Împăratul îl ia şi îl pedepseşte; dar pe el pe care ei nici nu îl doresc, nici nu îl cunosc, el le trimite dintr-un loc îndepărtat cu soldaţi şi scrisori de la el. Şi de aici în colo se pune o puternică necesitate pe ei, fie să îl urască pe cel pe care ei îl iubesc; care a fost învăţătorul lor, şi tatăl lor în evlavie; şi să îl iubească pe cel pe care ei nu îl doresc, şi să îşi încredinţeze copiii lor unuia faţă de a cărui viaţă şi conversaţie şi caracter ei sunt ignoranţi; sau altfel cu siguranţă să sufere pedeapsa, dacă nu îl ascultă pe Împărat.

3. Nechibzuinţa dezbaterilor lor.

În această manieră cei neascultători dezbat acum, ca înainte de aceasta, împotriva celor ortodocşi; dând dovadă de răutatea şi neascultarea lor printre toţi oamenii de pretutindeni. Pentru recunoaşterea că ei l-au acuzat pe Atanasie; totuşi ce au făcut ceilalţi Episcopi? Pe ce motive îl pot acuza ei? S-a găsit de asemenea în cazul lor trupul mort al unui Arsenius? Există un Prezbiter Macerius, sau a fost zdrobită o cupă printre ei? Este vre-un Meletian să joace rolul ipocritului? Nu: dar în timp ce dezbaterile lor împotriva Episcopilor au arătat acuzaţiile pe care ei le-au adus împotriva lui Atanasie, după toată probabilitatea, a fi false; tot astfel atacurile lor asupra lui Atanasie au clarificat, că acuzaţiile lor faţă de ceilalţi Episcopi erau tot astfel neîntemeiate. Această erezie a venit pe pământ ca un monstru uriaş, care nu doar răneşte pe cei nevinovaţi cu cuvintele sale, ca şi cu dinţii (7); ci de asemenea a angajat putere exterioară pentru a o ajuta în intenţiile sale. Şi este ciudat că, aşa cum am spus mai înainte, nu se aduce nici o acuzaţie împotriva unora dintre ei; sau dacă vreunul să fie acuzat, el nu este adus la proces; sau dacă se face o cercetare, el este achitat împotriva dovezii, în timp ce împotriva partidei acuzatoare se complotează, mai degrabă ca vinovatul să fie făcut de ruşine. Astfel întreaga lor partidă este plină de trândăvie; şi spionii lor, pentru Episcopi (8) ei nu sunt răi, ci sunt cei mai răi dintre toţi. Şi dacă cineva dintre ei doreşte să devină un Episcop, lui nu i se spune, „un Episcop trebuie să fie fără pată (9);” ci doar, „ridică opiniile contrare lui Hristos, şi nu purta de grijă pentru maniere. Aceasta va fi suficient pentru a obţine favoare pentru tine, şi prietenie cu Împăratul.” Astfel este caracterul celor care sprijină principiile lui Arius. Şi cei care sunt zeloşi pentru adevăr, oricât de sfinţi şi puri s-ar arăta, sunt totuşi, cum am spus mai înainte, sunt făcuţi vinovaţi, fie dacă aceşti oameni aleg, şi sub orice pretenţii s-ar părea bine pentru ei să inventeze. Aşa cum am remarcat mai înainte, acest adevăr îl puteţi aduna din dezbaterile lor.

4. Arianii îi persecută pe Eustathius şi pe alţii.

A fost unul Eustathius (1), Episcop de Antioh, un Mărturisitor, şi sănătos în Credinţă. Acest om, pentru că era foarte zelos pentru adevăr, şi ura erezia Ariană, şi nu îi primea pe cei care au adoptat principiile acestuia, este acuzat în mod fals înaintea Împăratului Constantin, şi s-a inventat o acuzaţie împotriva lui, că şi-a insultat mama (2). Şi imediat el este exilat şi un mare număr de Prezbiteri şi Diaconi împreună cu el. Şi imediat după exilarea Episcopului, cei pe care nu îi primea în ordinul clerical datorită necredinţei lor nu doar au fost primiţi în Biserică de ei, ci chiar o mare parte dintre ei au fost numiţi a fi Episcopi, pentru ca ei să aibă complici în păgânismul lor. Printre aceştia era Leontius eunucul (3), acum din Antioh, şi predecesorul lui Stephanus, George din Laodicea, şi Theodosius care a fost din Tripolis, Eudoxius din Germanicia, şi Eustathius (4), acum din Sebastia.

5. S-au oprit ei aici? Nu. Pentru Eutropius (5), care a fost Episcop de Adrianople, un om bun, şi excelent în toate privinţele, pentru că el l-a condamnat des pe Eusebiu, şi i-a sfătuit pe cei care au mers pe calea aceea, să nu se supună dictatelor sale profane, a suferit acelaşi tratament ca Eustathius, şi a fost la est în afara oraşului său şi a Bisericii sale. Basilina (6) a fost cea mai activă în dezbaterile împotriva lui. Şi Euphration din Balanea, Kymatius din Paltus, Carterius din Antaradus (6a), Asclepas din Gaza, Cyrus din Bercoea în Syria, Diodorus din Asia, Domnion din Sirmium, şi Ellanicus din Tripolis de-abia au fost cunoscuţi a urî erezia; şi unii dintre ei sub un pretext sau altul, unii fără nici unul, ei au înlăturat sub autoritatea scrisorilor regale, i-au scos afară din oraşele lor şi i-au rânduit pe alţii despre care ştiau că sunt păgâni, pentru a ocupa Bisericile în locul lor.

6. Cazul lui Marcellus.

Despre Marcellus (7), Episcop de Galatia, este probabil superfluu să vorbesc; căci toţi oamenii au auzit cum Eusebiu şi adepţii săi, care la început au fost acuzaţi de el de păgânism, au adus acuzaţii false împotriva sa, şi au determinat exilarea omului bătrân. El a mers la Roma şi acolo şi-a făcut apărarea, şi fiind solicitat de ei, el a oferit o declaraţie a credinţei sale, pe care Consiliul din Sardica a aprobat-o. Dar Eusebiu şi adepţii săi nu au făcut nici o apărare, nici când au fost condamnaţi de păgânismul din scrierile lor, unde ei au fost făcuţi de ruşine, dar mai degrabă au pretins o îndrăzneală mai mare împotriva tuturor. Căci ei au avut o introducere către Împărat din partea femeilor (8), şi au fost formidabili pentru toţi oamenii.

7. Martirajul lui Paul din Constantinopole.

Şi presupun că nimeni nu este ignorant faţă de cazul lui Paul (9), Episcop de Constantinopole; căci cu cât mai ilustru orice oraş este, cu atât mai mult ceea ce are loc în acesta nu este tăinuit. O acuzaţie a fost fabricată împotriva lui de asemenea. Pentru Macedonius, acuzatorul lui, care acum a devenit Episcop în locul lui (eu am fost prezent la acuzaţie), după aceea a ţinut comuniunea cu el, şi a fost Prezbiter sub Paul însuşi. Şi totuşi când Eusebiu cu un ochi rău a pus mâna pe Episcopia acelui oraş (el fusese tradus în acelaşi fel de la Berytus la Nicomedia), acuzaţia a fost primită împotriva lui Paull; şi ei nu au renunţat la complotul lor, ci au persistat în calomnie. Şi el a fost primul exilat în Pontus de către Constantin, şi a doua oară de Constantius el a fost trimis legat cu lanţuri de fier spre Singara în Mesopotamia, şi de acolo a fost transferat la Emese, şi a patra oară el a fost exilat spre Cucusus în Cappadocia, lângă deşerturile din Muntele Taurus; unde, aşa cum cei care au fost cu el au declarat, el a murit prin strangularea mâinilor lor. Şi totuşi aceşti oameni care niciodată nu vorbesc adevărul, deşi vinovaţi de aceasta, nu le-a fost ruşine după moartea sa să inventeze o altă poveste, care înfăţişează faptul că el a murit de boală; deşi toţi cei care locuiesc în acel loc ştiu circumstanţele. Şi chiar Philagrius (1), care era atunci Deputat – Guvernator (2) a acelor locuri, şi a reprezentat toate dezbaterile lor aşa cum au dorit ei, totuşi a fost uimit de aceasta; şi fiind întristat probabil pentru că altul, şi nu el însuşi, a făcut fapta cea rea, el l-a informat pe Serapion Episcopul, cât şi pe mulţi alţii dintre prietenii săi, că Paul a fost închis de ei într-un loc foarte îngrădit şi întunecat, şi a fost lăsat să moară de foame; şi când după şase zile ei au intrat şi l-au găsit încă în viaţă, ei imediat l-au apucat şi l-au ştrangulat. Acesta a fost sfârşitul vieţii lui; şi ei spun că Philip care era Prefect era agentul lor în comiterea acestei crime. Totuşi, Justiţia Divină nu a trecut cu vederea aceasta; pentru că nu a trecut un an când Philip a fost lipsit de funcţia sa în mare dezonoare, astfel că fiind redus la un post privat, el a devenit batjocura celor pe care cel puţin el a dorit să fie martorii căderii sale. Căci în tulburarea extremă a minţii, gemând şi tremurând ca şi Cain (3), şi aşteptând în fiecare zi ca cineva să îl distrugă, departe de ţara şi prietenii săi, el a murit, ca unul mirat de ghinioanele sale, într-o manieră pe care cel puţin el şi-a dorit-o. Mai mult, aceşti oameni nu i-au cruţat pe cei împotriva cărora au inventat acuzaţii în timp ce aceştia trăiau nici măcar după moartea acestora. Ei sunt atât de dornici să se arate a fi formidabili pentru toţi, încât ei îi alungă pe cei vii, şi nu arată nici o milă faţă de morţi; ci din toată lumea ei îşi manifestă ura lor doar faţă de cei care sunt apuşi, şi conspiră împotriva prietenilor lor, cu adevărat inumani cum sunt, şi urâtori faţă de ceea ce este bine, sălbatici în temperament dincolo de a fi simpli duşmani, din partea păgânismului lor, care complotează dornici ruina mea şi a tuturor celorlalţi, fără nici o consideraţie faţă de adevăr, ci prin acuzaţii false.

8. Restaurarea Catolicilor.

Observând că aşa stau lucrurile, cei trei fraţi, Constantin, Constantius şi Constans, după moartea tatălui lor i-a făcut să se întoarcă în ţara şi Biserica lor pe toţi; şi în timp ce au scris scrisori referitoare la restul către Bisericile lor respective, cu privire la Atanasie ei au scris următoarele; ceea ce de asemenea arată violenţa întregilor dezbateri, şi dovedeşte dispoziţia criminală a lui Eusebiu şi a adepţilor săi.

O copie a Scrisorii lui Constantin Cezar către oamenii Bisericii Catolice din oraşul Alexandrinilor.

Presupun că nu a scăpat cunoştinţei minţilor voastre pioase (4), &c.

Aceasta este scrisoarea lui; şi ce martor mai credibil despre conspiraţia lor poate fi decât el, care cunoscând aceste circumstanţe a scris astfel despre ele?~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA II. PRIMA PERSECUŢIE ARIANĂ SUB CONSTANTIUS.

9. Totuşi, Eusebiu şi adepţii săi, căutând declinarea ereziei lor, au scris la Roma, cât şi Împăraţilor Constantin şi Constans, pentru a-l acuza (1) pe Atanasie: dar când persoanele care au fost trimise de Atanasie au respins afirmaţiile pe care ei le-au scris, au fost ruşinaţi de Împăraţi; şi Julius, Episcop de Roma, a scris că au spus (2) că trebuie ţinut un Consiliu, oriunde vrem noi, pentru ca ei să poată arăta schimbările pe care ei a trebuit să le facă, şi să poată să se apere în mod liber referitor la acele lucruri de care şi ei au fost acuzaţi. De asemenea Prezbiterii care au fost trimişi de ei, când s-au văzut că fac o demascare, au cerut ca aceasta să se poată face. Drept care, aceşti oameni, a căror comportament este suspicios în tot ceea ce ei fac, când ei văd că nu este probabil ca să obţină ceva mai bun într-un proces Clerical, s-au adresat doar lui Constantius, şi de aici în colo s-au deplâns pe ei înşişi, ca şi susţinătorului ereziei lor. „Cruţă,” spun ei, „erezia; vei vedea că toţi oamenii s-au retras de la noi; şi foarte puţini dintre noi au mai rămas acum. Începe să persecuţi, căci noi suntem părăsiţi chiar de acei puţini, şi suntem lăsaţi nenorociţi. Aceste persoane pe care noi le-am forţat să fie de partea noastră, când aceşti oameni au fost exilaţi, ei acum prin întoarcerea lor au convins din nou să ia parte împotriva noastră. Scrie scrisori împotriva tuturor, şi trimite-l a doua oară pe Philagrius ca Prefect al Egiptului, căci el este în stare să poarte o persecuţie favorabilă pentru noi, după cum el deja a arătat la proces, şi mai mult, deoarece el este un apostat. Trimite de asemenea pe Gregory ca Episcop în Alexandria, căci el este de asemenea capabil să întărească erezia noastră.”

10. Amestecul violent al lui Gregory.

Astfel Constantius îndată scrie scrisorile, şi începe o persecuţie împotriva tuturor, şi trimite pe Philagrius ca Prefect cu Arsacius ca eunuh; el îl trimite de asemenea pe Gregory cu o forţă militară. Şi sfintele consecinţe au urmat ca înainte (4). Pentru adunarea împreună a unei mulţimi de pastori şi păstori, şi alţi tineri destrăbălaţi aparţinând oraşului, înarmaţi cu săbii şi ciomege, ei au atacat Biserica numită Biserica lui Quirinus (5); şi pe unii i-au înjunghiat, pe unii i-au călcat în picioare, pe alţii i-au bătut cu biciul şi i-au aruncat în închisoare sau i-au exilat. Ei au găurit multe femei, şi le-au târât în mod deschis în tribunal, şi le-au insultat, târându-le de păr. Pe unii ei i-au proscris; de la unii au luat pâinea lor (6) pentru nici un alt motiv decât pentru ca ei să fie influenţaţi să se alăture Arianilor, şi să îl primească pe Gregory, care a fost trimis de Împărat.

11. Esticii refuză Consiliul din Roma.

Totuşi, înainte să se întâmple (6a) aceste lucruri, Atanasie la început a raportat dezbaterile lor, a navigat la Roma, cunoscând furia ereticilor, şi cu scopul de a ţine Consiliul aşa cum a fost determinat. Şi Julius le-a scris scrisori, şi a trimis Prezbiterii Elpidius şi Philoxenus, rânduind o zi (7), pentru ca ei fie vor veni, fie se vor considera persoane suspectate. Dar de îndată ce Eusebiu şi adepţii său au auzit că procesul va fi unul Clerical, la care nu putea fi prezent nici un Conte, nici soldaţi staţionaţi în faţa uşilor, şi că dezbaterile nu vor fi regulate de ordinul regal (căci ei mereu au depins de aceste lucruri pentru a-i sprijini împotriva Episcopilor, şi fără aceştia ei nu au nici un curaj nici măcar să vorbească); ei au fost atât de alarmaţi încât i-au reţinut pe Prezbiteri până după timpul indicat, şi au pretins o scuză ruşinoasă, că ei nu au putut să vină acum datorită războiului care a fost început de persani (8). Dar nu aceasta era cauza reală a întârzierii lor, ci frica de conştiinţa lor. Căci ce au de a face Episcopii cu războiul? Sau dacă ei nu au putut datorită persanilor să vină la Roma, deşi este la o distanţă şi dincolo de mare, de ce le-au plăcut leii (9) din părţile din est şi pe cei care sunt aproape de persani, căutând ceea ce era opus lor, pentru ca să poată să îi acuze în mod fals şi să îi exileze?

12. Oricum, când ei i-au lăsat liberi pe Prezbiteri cu această scuză neverosimilă, ei au spus unul altuia, „De vreme ce noi nu putem lua avantaj într-un proces Clerical, haideţi să expunem curajul nostru obişnuit.” Astfel, ei i-au scris lui Philagrius, şi după o vreme l-au făcut să iasă cu Gregory în Egipt. Drept care, Episcopii sunt biciuiţi aspru şi sunt aruncaţi în lanţuri (1). De exemplu, Sarapammon, Episcop şi Confesor, a fost exilat; Potammon, Episcop şi Confesor, care şi-a pierdut un ochi în persecuţie, ei l-au bătut cu biciul pe gât atât de crud, încât el părea a fi mort înainte ca ei să fi terminat. În ce condiţie a fost lepădat el, şi cu greu după câteva ore, fiind îngrijit cu atenţie, el a înviat, Dumnezeu i-a dăruit viaţa; dar la scurtă vreme după ce a murit datorită suferinţelor cauzate de bici, a ajuns la Hristos în slava unui al doilea martiraj. Şi în afară de aceştia, cât de mulţi călugări au fost bătuţi, în timp ce Gregory a stat alături de Balacius „Ducele!” cât de mulţi Episcopi au fost răniţi! Cât de multe fecioare au fost bătute!

13. Cruzimile lui Gregory în Alexandria.

După aceasta mizerabilul Gregory a chemat toţi oamenii să aibă comuniune cu el. Dar dacă aceştia cereau de la ei comuniunea, ei nu erau vrednici de lovituri: şi dacă îi chinuiai ca şi persoane rele, de ce nu le-a cerut-o ca şi când ar fi sfinţi? Dar el nu a avut alt plan în vedere, decât să împlinească planurile celui care l-a trimis, şi să întemeieze erezia. Astfel, în nebunia sa el a devenit un ucigaş şi un călău, jignitor, viclean şi profan; într-un cuvânt, un duşman al lui Hristos. El a persecutat atât de crud mătuşa Episcopului, că chiar atunci când ea a murit el nu a suferit ca ea să fie îngropată (2). Şi aceasta ar fi fost soarta ei; ea ar fi fost alungată fără îngropare, dacă cineva care a participat nu ar fi luat cadavrul ei ca şi o rudă a lui. Astfel chiar în astfel de lucruri el şi-a arătat temperamentul său profan. Şi din nou când văduvele şi alţi cerşetori (3) au primit pomană, el a poruncit ca ceea ce a fost dat lor să fie luat, şi vasele în care ei îşi duceau uleiul şi vinul să fie sparte, pentru ca el nu doar să arate păgânismul prin jaf, ci în faptele sale dezonoare faţă de Domnul; de la care foarte curând va auzi aceste cuvinte, „În măsura în care voi aţi dezonorat pe aceştia M-aţi dezonorat pe Mine (5).”

14. Caracterul profan al lui Gregory şi moartea lui Balacius.

Şi multe alte lucruri a făcut el, care întrec puterea limbajului pentru a fi descrise, şi care oricine le-ar auzi ar gândi că sunt incredibile. Şi motivul pentru care el a acţionat astfel era, pentru că el nu a primit ordinarea sa potrivit regulii clericale, nici nu a fost chemat să fie Episcop de tradiţia apostolică (6); ci a fost trimis afară din curte cu putere militară şi pompă, ca unul căruia i s-a încredinţat o guvernare seculară. De aceea, el s-a lăudat să fie mai degrabă prietenul Guvernorilor decât al Episcopilor şi Călugărilor. De aceea, oricând Părintele nostru Antony i-a scris din munţi, aşa cum evlavia este o ticăloşie pentru un păcătos, tot astfel el nu a putut suferi scrisoarea unui om sfânt. Dar oricând Împăratul, sau un General, sau alt magistrat, i-a trimis o scrisoare, el a fost atât de încântat la culme ca cei din Proverbe, despre care Cuvântul a scris indignat, „Vai de cei care părăsesc calea neprihănirii care se bucură să facă răul, şi se desfată în capriciile celor răi (7).” Şi astfel el a onorat cu prezenţa purtătorii acestor scrisori; dar o dată când Antony i-a scris el l-a determinat pe Ducele Balacius să scuipe pe scrisoare. Dar Justiţia Divină nu a trecut cu vederea aceasta; nu mult timp după aceasta, când Ducele era călare pe cal, şi spre prima sa oprire (8), calul şi-a întors capul, şi muşcându-l de pulpă, l-a aruncat jos; şi după trei zile el a murit.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA III. RESTAURAREA CATOLICILOR LA CONSILIUL DIN SARDICA.

15. În timp ce ei dezbăteau astfel de măsuri faţă de toţi, la Roma cam cincizeci de Episcopi s-au adunat (1), şi l-au denunţat pe Eusebiu şi adepţii săi ca persoane suspectate, temându-se să vină, şi de asemenea au condamnat ca nevrednică de încredere afirmaţia scrisă pe care ei au trimis-o; dar pe noi ne-au primit, şi cu bucurie au îmbrăţişat comuniunea noastră. În timp ce aveau loc aceste lucruri, un raport al Consiliului ţinut la Roma, şi al dezbaterilor împotriva Bisericilor din Alexandria, şi în tot estul, a ajuns la urechile Împăratului Constans (2). El îi scrie fratelui său Constantius, şi imediat amândoi au hotărât (3) ca să fie chemat un Consiliu, şi chestiunile să fie stabilite, pentru ca cei care au fost răniţi să poată fie eliberaţi din a mai suferi mai departe, şi cei jignitori să nu mai fie în stare să săvârşească astfel de atrocităţi. În conformitate, s-au adunat în oraşul din Sardica deopotrivă din est şi din vest o sută şi şaptezeci de Episcopi (4), mai mult sau mai puţin; cei care au venit din vest erau doar Episcopi, având pe Hosius ca părinte al lor, dar cei din est au adus cu ei instructori de tineri şi avocaţi, Contele Musonianus, şi Hesychius (5) Castrensianul; datorită lui ei au venit cu mare râvnă, gândindu-se că totul va fi din nou potrivit de autoritatea lor. Căci astfel prin intermediul acestor persoane ei au arătat mereu a fi formidabili pentru oricine au dorit ei să intimideze, şi au dus la bun sfârşit planurile lor împotriva oricărui ales de ei. Dar când au ajuns şi au văzut că, cauza era să fie condusă simplu ca una clericală, fără intervenţia Contelui sau a soldaţilor; când ei au văzut că acuzatorii care au venit din fiecare biserică şi oraş, şi dovada care a fost adusă împotriva lor, când ei i-au văzut pe venerabilii Episcopi Arius şi Asterius (6), care au venit în compania lor, retrăgându-se de la ei şi fiind de partea noastră (6a), şi relatând viclenia lor, şi cât de suspicios a fost comportamentul lor, şi că ei se temeau de consecinţele unui proces, ca să nu fie condamnaţi de noi de a fi informatori falşi, şi aceasta trebuia să fie descoperit de cei pe care ei i-au produs în caracterul acuzatorilor, că ei au sugerat tot ceea ce urmau să spună, şi au fost născocitorii complotului. Înţelegând că acesta este cazul, deşi ei au venit cu un mare zel, gândindu-se că nouă ar trebui să ne fie frică să ne întâlnim cu ei, totuşi acum când ei văd entuziasmul nostru, ei se închid în Palat [7] (căci ei au locuit acolo), şi au continuat să discute unul cu altul astfel: „Noi am venit încoace pentru un rezultat; şi noi vedem altul; noi am ajuns în companie cu Conţii, şi procesul are loc fără ei. Suntem cu siguranţă condamnaţi. Voi toţi ştiţi ordinele care v-au fost date. Atanasie şi adepţii săi au rapoartele dezbaterilor din Mareotis [8], prin care el este curăţat, şi noi suntem acoperiţi cu ruşine. Atunci de ce să întârziem? De ce suntem atât de înceţi? Să inventăm o scuză şi să plecăm, sau vom fi condamnaţi dacă rămânem. Este mai bine să suferim ruşinea de a fugi, decât dezonoarea de a fi condamnaţi ca acuzatori falşi. Dacă fugim, vom găsi câteva mijloace de a ne apăra erezia noastră; şi chiar dacă ei ne condamnă pentru fuga noastră, încă îl avem pe Împărat ca susţinător al nostru, care nu va permite oamenilor să ne excludă din Biserici.”

16. Despărţirea esticilor la Sardica.

Astfel ei au raţionat cu ei înşişi şi Hosius şi toţi ceilalţi Episcopi i-au anunţat în mod repetat râvna lui Atanasie şi a adepţilor săi, spunând, „Ei sunt gata cu apărarea lor, şi se angajează să vă dovedească pe voi a fi acuzatori falşi.” Ei au spus astfel, „Dacă vă temeţi de proces, de ce aţi venit să vă întâlniţi cu noi? Fie nu trebuia să fi venit, fie acum că aţi venit, să nu fugiţi.” Când ei au auzit aceasta, fiind încă mai alarmaţi, au recurs la o scuză mai dizgraţioasă decât cea pe care au pretins-o în Antioh, şi anume, că ei au plecat deoarece Împăratul le-a scris despre vestea victoriei sale asupra persanilor. Şi această scuză lor nu le-a fost ruşine să o trimită prin Eustathius un Prezbiter al Bisericii Sardicane. Dar chiar astfel plecarea lor nu a reuşit conform dorinţelor lor; căci imediat sfântul Consiliu, a cărui preşedinte era marele Hosius, le-a scris clar, spunând, „Fie veniţi şi răspundeţi la acuzaţiile care sunt aduse împotriva voastră, pentru acuzarea falsă pe care voi aţi făcut-o împotriva celorlalţi, fie să ştiţi că, Consiliul vă va condamna ca vinovaţi, şi îl declară pe Atanasie şi adepţii săi liberi şi curaţi de orice vină.” Drept care ei mai degrabă au fost îndemnaţi să fugă datorită alarmelor conştiinţei, decât să încuviinţeze propunerile scrisorii; căci atunci când ei i-au văzut pe cei care au fost răniţi de ei, nici măcar nu şi-au întors faţa să asculte cuvintele lor, ci au fugit cu o viteză mai mare.

17. Dezbaterile Consiliului din Sardica.

Sub aceste circumstanţe dizgraţioase şi ruşinoase a avut loc fuga lor. Şi sfântul Consiliu, care s-a adunat din mai mult de treizeci şi cinci de provincii, înţelegând răutatea Arianilor, a admis ca Atanasie şi adepţii săi să răspundă pentru acuzaţiile pe care ceilalţi le-au adus împotriva lor, şi să declare suferinţele prin care au trecut. Şi când ei s-au apărat astfel, aşa cum am spus mai înainte, ei au aprobat şi au admirat atât de profund comportamentul lor încât ei au îmbrăţişat cu bucurie comuniunea lor, şi au scris scrisori către toţi, diocezelor fiecăruia, şi în special către Alexandria şi Egipt, şi Libyas, declarând că Atanasie şi prietenii săi sunt nevinovaţi, şi liberi de orice vină, şi oponenţii lor a fi calomniatori, făcători de rele, şi orice în afară de creştini. Astfel, ei le-au dat drumul în pace; dar i-au demis pe Stephanus şi Menophantus, Acacius şi George din Laodicea, Ursacius şi Valens, Theodorus şi Narcissus. Căci împotriva lui Gregory, care a fost trimis la Alexandria de către Împărat, ei au pus o proclamaţie cu efectul că el nu a fost făcut niciodată Episcop, şi că el nu trebuie să fie numit creştin. De aceea ei au declarat că ordinările pe care le-a profesat acesta trebuie să fie considerate nule, şi au poruncit ca ele să nu fie nici măcar rostite în Biserică, datorită naturii lor neobişnuite şi ilegale. Astfel Atanasie şi prietenii săi au fost lăsaţi liberi în pace (scrisorile referitoare la ei sunt inserate la sfârşit datorită lungimii lor 9), şi Consiliul a fost dizolvat.

18. Persecuţia Ariană după Sardica.

Dar persoanele demise, care acum trebuia să rămână tăcute, cu cei care s-au despărţit după o luptă atât de ruşinoasă, au fost vinovaţi de un astfel de comportament, că dezbaterile lor anterioare par a fi bagatele în comparaţie cu acestea. Căci atunci când oamenii din Adrianople nu ar fi avut comuniune cu ei, ca oameni care au fugit de la Consiliu, şi au fost dovediţi vinovaţi, ei şi-au dus plângerile lor la Împăratul Constantius, şi au reuşit prin cauzarea decapitării a zece oameni laici, care aparţineau Fabricii de arme [1] de acolo, Philagrius, care a fost acolo ca şi Conte, a ajutat de asemenea la planurile lor în această chestiune. Mormintele acestor persoane, care au fost nesocotite [1a], sunt în faţa oraşului. Apoi, ca şi când ei au fost destul de victorioşi, pentru că ei au fugit ca să nu fie acuzaţi de acuzaţie falsă, ei l-au convins pe Împărat să poruncească orice şi-au dorit ei să fie făcut. Astfel ei au determinat alungarea a doi Prezbiteri şi trei Diaconi din Alexandria în Armenia. Cât despre Arius şi Asteruis, unul Episcop al Petr’ [2] în Palestina, celălalt Episcop în Arabia, care s-a retras din partida lor, ei nu doar i-au exilat în Libya superioară, ci de asemenea au făcut ca ei să fie trataţi cu insulte.

19. Măsurile tiranice împotriva Alexandrinilor.

Şi în privinţa lui Lucius 3, Episcop de Adrianople, când ei au văzut că el a folosit o mare îndrăzneală în vorbire împotriva lor, şi a dezvăluit hula lor, ei din nou, aşa cum au făcut mai înainte, l-au făcut pe el să fie legat cu lanţuri de fier pe gât şi pe mâini, şi astfel l-au condus în exil, unde el a murit, după cum ştiu ei. Şi pe Diodorus un Episcop [4] ei l-au înlăturat; dar împotriva lui Olypiu din ‘ni, şi Theodulus din Trajanople [5], amândoi Episcopi din Thrace, oameni buni şi ortodocşi, când ei au perceput ura lor faţă de erezie, ei au adus acuzaţii false. Acest Eusebiu şi adepţii săi au fost primii şi apoi Împăratul Constantius a scris scrisori despre subiect; şi apoi aceşti oameni [6] au înviat acuzaţia. Scopul scrisorii era ca ei să nu fie doar expulzaţi din oraşele şi bisericile lor ci de asemenea ar trebui să sufere pedeapsa capitală oriunde erau descoperiţi. Oricât de surprinzător ar putea fi acest comportament, acesta este doar în acord cu principiile lor; căci aşa cum au fost instruiţi de Eusebiu şi adepţii săi în astfel de dezbateri, şi ca moştenitori ai hulei şi principiilor sale rele, ei şi-au dorit să se arate teribili la Alexandria, aşa cum au făcut părinţii lor în Thrace. Ei au făcut să fie scris un ordin, ca porturile şi porţile oraşelor să fie supravegheate, ca aceştia să nu se folosească de ele, şi această permisiune a fost oferită de Consiliu, persoanele exilate trebuie să se întoarcă la bisericile lor. De asemenea, ei făcut să fie trimise ordine către magistraţii din Alexandria, cu privire la Atanasie şi anumiţi Prezbiteri, numiţi aici, că dacă fie Episcopul r, sau oricare dintre ceilalţi, ar fi găsiţi venind în oraş sau la graniţele sale, magistraţii ar trebui să aibă putere să îi decapiteze pe cei care erau descoperiţi astfel. Astfel, această erezie iudaică nouă nu doar îl neagă pe Domnul, ci de asemenea a învăţat să ucidă.

20. Complotul împotriva nunţilor papali Catolici de la Antioh.

Totuşi chiar după aceasta ei nu s-au odihnit; ci aşa cum tatăl ereziei lor merge ca un leu, căutând pe cine să devoreze, tot aşa aceştia obţinând folosul afişelor publice [8] au mers, şi oriunde au găsit pe oricine care le reproşa fuga lor, şi care ura erezia Ariană, ei îi biciuiau, îi aruncau îl lanţuri, şi făceau ca ei să fie exilaţi din ţara lor; şi ei au fost atât de teribili încât au făcut pe mulţi să se prefacă, pe mulţi să fugă în deşert, mai degrabă decât să aibă de a face cu ei. Acestea au fost ticăloşeniile pe care nebunia lor i-a îndemnat să le facă după fuga lor. Mai mult ei au săvârşit un alt act scandalos, care într-adevăr este în acord cu caracterul ereziei lor, dar este ceva despre care nu am mai auzit mai înainte, nici nu este probabil să mai aibă loc din nou curând, chiar printre cei mai destrăbălaţi dintre Neamuri, cu mult mai puţin printre creştini. Sfântul Consiliu a trimis nunţii papali Episcopii Vicentius [9] din Capua (aceasta este Capitala Campaniei), şi Euphrates din Agrippina [10] (aceasta este Capitala Gaulului Superior), pentru ca să obţină acordul Împăratului faţă de decizia Consiliului, că Episcopii trebuie să se întoarcă la Bisericile lor, întrucât el era autorul expulzării lor. Cel mai religios, Constans i-a scris de asemenea fratelui său [1], şi a sprijinit cauza Episcopilor. Dar aceşti oameni admirabili, care sunt egali cu orice act de îndrăzneală, când i-au văzut pe cei doi Nunţii papali la Antioh, s-au consultat împreună şi au format un complot, pe care Stephanus [2] a întreprins el însuşi să îl execute, ca fiind un instrument potrivit pentru astfel de scopuri. Astfel ei au angajat o prostituată obişnuită, chiar în sezonul preasfântului Paşte, şi dezbrăcând-o au introdus-o noaptea în apartamentul Episcopului Euphrates. Prostituata s-a gândit că un tânăr a trimis să o invite, la început i-a însoţit de bună voie 1 dar când ei au împins-o înăuntru, şi l-a văzut pe om adormit şi inconştient de ceea ce se petrecea, şi când ea a distins trăsăturile lui, şi a zărit faţa unui om bătrân, şi ordinea unui Episcop, ea a strigat tare imediat, şi a declarat că a fost folosită violenţa împotriva ei. Ei au dorit ca ea să tacă şi să pună o acuzaţie falsă împotriva Episcopului; şi când era ziuă, chestiunea a făcut vâlvă peste tot, şi tot oraşul a alergat împreună; şi cei care au venit de la Palat erau în mare tulburare, mirându-se de raportul care a fost răspândit în străinătate, şi cerând ca acesta să nu fie trecut sub tăcere. De aceea s-a făcut o anchetă şi stăpânul ei a dat informaţiile referitoare la cei care au adus-o pe prostituată şi aceştia au informat împotriva lui Stephanus; căci ei erau Clerul său. De aceea Stephanus este demis [2a], şi Leontius eunucul este numit în locul lui, doar pentru ca erezia Ariană să nu dorească un susţinător.

21. Răzgândirea lui Constantius.

Şi acum Împăratul Constantius, simţind câteva scrupule, s-a întors spre sine; şi deducând din comportamentul lor faţă de Euphrates, că atacurile lor asupra altora erau de acelaşi tip, el dă ordine ca Prezbiterii şi Diaconii care au fost exilaţi din Alexandria în Armenia să fie eliberaţi imediat. De asemenea el scrie public către Alexandria [3], poruncind ca laicii şi clerul care erau prietenii lui Atanasie să nu mai sufere persecuţie mai departe. Şi când Gregory a murit cam după zece luni [3a], el trimite după Atanasie cu fiecare urmă de onoare, scriindu-i nu mai puţin de trei ori scrisori prieteneşti [4] în care el îl îndeamnă să aibă curaj şi să vină. El trimite de asemenea un Prezbiter şi un Diacon, ca el să fie încă mai încurajat să se întoarcă; căci el a gândit că, datorită alarmei referitoare la ceea ce s-a întâmplat mai înainte, nu îmi [5] păsa să mă întorc. Mai mult, el scrie fratelui său Constans, ca şi el să mă îndemne să mă întorc. Şi el a afirmat că l-a aşteptat pe Atanasie un an întreg, şi că el nu va permite să se facă nici o schimbare, sau să aibă loc vre-o ordinare, pentru că el păstra Bisericile pentru Atanasie Episcopul lor.

Atanasie îl vizitează pe Constantius.

De aceea când el a scris în acest efort, şi l-a încurajat prin intermediul multor oameni (căci el i-a făcut pe Polemius, Dotianus, Bardion, Thalassus [6], Taurus [7], şi Florentius, Conţii săi, în care Atanasie putea cel mai bine să aibă încredere, să scrie de asemenea): Atanasie încredinţând întreaga chestiune lui Dumnezeu, care a mişcat conştiinţa lui Constantius să facă aceasta, a venit cu prietenii săi la el; şi el i-a dat o audienţă favorabilă [7a], şi l-a trimis să meargă în ţara sa şi în Bisericile sale, scriind în acelaşi timp magistraţilor din mai multe locuri, că întrucât el mai înainte a poruncit să fie păzite căile, acum ei trebuie să îi dea o liberă trecere. Apoi când Episcopul s-a plâns de suferinţele prin care a trebuit să treacă, şi de scrisorile pe care Împăratul le-a scris împotriva lui, şi l-a implorat ca acuzaţiile false împotriva lui să nu fie înviate de duşmanii săi după plecarea sa, spunând [8], „Dacă vrei, cheamă aceste persoane; căci în ceea ce ne priveşte ei sunt liberi să stea înainte, şi noi vom dezvălui comportamentul lor;” el nu a vrut să facă aceasta, ci a poruncit ca orice a fost scris calomnios împotriva lui să fie totul distrus şi şters, afirmând că el nu va mai asculta niciodată la astfel de acuzaţii, şi că scopul său era fix şi de neschimbat. Aceasta el nu doar a spus, ci a sigilat cuvintele sale cu jurăminte, chemându-l pe Dumnezeu să fie martorul lor. Şi încurajându-l astfel cu multe alte cuvinte, şi dorind ca el să aibă curaj, el trimite următoarele scrisori către Episcopi şi Magistraţi.

Constantius Augustus, cel Mare, Cuceritorul, către Episcopii şi Clerul Bisericii Catolice.

Preasfinţitul Atanasie nu a fost abandonat prin harul lui Dumnezeu 9, etc.

Altă scrisoare.

De la Constantius către poporul din Alexandria.

Dorind bunăstarea voastră în toate privinţele [10], &c.

Altă scrisoare.

Constantius Augustus, Cuceritorul, către Nestorius, Prefect de Egipt.

Este bine cunoscut că ordinul în această privinţă a fost dat de noi, şi că anumite documente sunt găsite a fi dăunătoare pentru aprecierea preasfinţiei sale Episcopul Atanasie; şi că acestea există printre Ordinele [1] închinării voastre. Acum noi dorim Seriozitatea voastră, despre care avem o dovadă bună, să transmiteţi Curţii noastre, în încuviinţarea poruncii noastre, toate scrisorile referitoare la persoana menţionată mai sus, care se găsesc în cartea voastră de Porunci.

Următoarea este scrisoarea pe care a scris-o el după moartea binecuvântatului Constans. Ea a fost scrisă în latină, şi aici ea este tradusă în greacă [2].

Constantius Augustus, Cuceritorul, către Atanasie.

Nu este necunoscut Înţelepciunii tale, că rugăciunea mea constantă a fost ca prosperitatea să îl însoţească pe defunctul meu frate Constans în toate încercările sale; şi înţelepciunea ta să îşi poată imagina cât de mult am fost chinuit când am aflat că el a fost îndepărtat prin cele mai nesfinţite mâini. Acum întrucât există anumite persoane care în timpul cu adevărat de jale doresc să te alarmeze, de aceea m-am gândit că aceasta luptă, să adresez această scrisoare Constanţei tale, să te îndemn ca, devenind Episcop, să îi înveţi pe oameni acele lucruri care aparţin religiei divine, şi că, aşa cum eşti obişnuit să faci, să foloseşti timpul tău în rugăciuni împreună cu ei, şi să nu acorzi încredere zvonurilor deşarte, oricare ar fi ele. Căci hotărârea noastră fixă este ca tu să continui, corespunzător dorinţei noastre, să deţii slujba de Episcop în locul tău. Fie ca Providenţa Divină să te păstreze, părintele nostru cel mai iubit, mulţi ani.

Întoarcerea lui Atanasie din al doilea exil.

În aceste circumstanţe, când ei au plecat şi au început călătoria lor, cei care erau prietenoşi s-au bucurat să vadă un prieten; dar din cealaltă partidă, unii au fost buimăciţi să îl vadă; alţii fără a avea încrederea de a apărea, s-au ascuns; şi alţi s-au pocăit de ceea ce au scris împotriva Episcopului. Astfel toţi Episcopii din Palestina [3], cu excepţia a doi sau trei, şi acei oameni de un caracter suspect, l-au primit atât de binevoitor pe Atanasie, şi au îmbrăţişat comuniunea cu el, încât ei au scris ca să se scuze, datorită a ceea ce au scris anterior, ei au acţionat, nu potrivit dorinţelor lor, ci din constrângere. Dintre Episcopii din Egipt şi provinciile din Libyah, dintre laicii din aceste ţări şi din Alexandria, este inutil să mai vorbesc. Ei au alergat 4 împreună, şi au fost însoţiţi de o bucurie negrăită, că nu doar şi-au primit prietenii în viaţă contrar speranţelor lor; ci că ei au fost de asemenea eliberaţi de ereticii care au fost ca nişte tirani şi câini furioşi faţă de ei. Tot la fel de mare a fost bucuria lor [5], oamenii din congregaţii se încurajau unul pe altul în virtute. Cât de multe femei necăsătorite, care înainte erau gata să între în căsătorie, acum au rămas virgine pentru Hristos! Cât de mulţi tineri, văzând exemplul altora, au îmbrăţişat viaţa monastică! Cât de mulţi părinţi şi-au convins copiii lor, şi cât de mulţi au fost îndemnaţi de copiii lor, să nu fie stânjeniţi de ascetismul creştin! Cât de multe soţii i-au convins pe soţii lor, şi cât de multe au fost convinse de soţii lor, să se dedice rugăciunii [6], aşa cum a vorbit Apostolul. Cât de multe văduve şi câţi orfani, care înainte au fost înfometaţi şi goi, acum prin marele zel al oamenilor, nu mai erau înfometaţi şi care au mers îmbrăcaţi! Într-un cuvânt, atât de mare a fost întrecerea lor în virtute, încât ai fi gândit că fiecare familie şi fiecare casă este o Biserică, datorită bunătăţii locatarilor acestora, şi rugăciunilor care au fost oferite lui Dumnezeu. Şi în Biserici era o pace profundă şi minunată, în timp ce Episcopii au scris în toate părţile şi au primit de la Atanasie scrisorile obişnuite de pace.

Retractarea lui Ursacius şi Valens.

Mai mult, Ursacius şi Valens, ca şi când ar fi suferit de osânda conştiinţei, s-au răzgândit, şi i-au scris Episcopului însuşi o scrisoare de prietenie şi de pace [7], deşi nu au primit nici un răspuns de la el. Şi mergând la Roma ei s-au pocăit, şi au mărturisit că toate acţiunile şi afirmaţiile lor împotriva lui au fost înconjurate de falsitate şi simplă calomnie. Şi nu au făcut aceasta doar voluntari, ci de asemenea au anatemizat erezia Ariană, şi au prezentat o declaraţie scrisă a pocăinţei lor, adresându-i Episcopului Julius următoarea scrisoare în latină, care a fost tradusă în greacă. Copia a fost trimisă la noi în latină de Paul [8], Episcop de Treveri.

Traducere din latină.

Ursacius şi Valens către Domnul meu şi cel mai binecuvântat Papă Julius.

Întrucât este bine cunoscut că noi [9] &c.

Traducere din latină.

Episcopii Ursacius şi Valens către Domnul meu şi Fratele meu, Episcopului Atanasie.

Având ocazia să trimitem [10], etc.

După ce au scris acestea, ei de asemenea au subscris scrisorile de pace care le-au fost prezentate lor de către Peter şi Iren’us, Prezbiteri ai lui Atanasie, şi de Ammonius un laic, care treceau pe acel drum, deşi Atanasie nu a trimis nici un mesaj către ei prin aceste persoane.

Triumful lui Atanasie.

Acum cine nu era plin de admiraţie fiind martor la aceste lucruri, şi la marea pace care a predominat în Biserici? Cine nu s-a bucurat să vadă armonia dintre atât de mulţi Episcopi? Cine nu l-a slăvit pe Domnul, zărind mulţumirea oamenilor din adunările lor? Cât de mulţi duşmani s-au pocăit! Cât de mulţi s-au scuzat care anterior l-au acuzat în mod fals! Cât de mulţi care anterior l-au urât, acum au arătat afecţiune pentru el! Cât de mulţi din cei care au scris împotriva lui, şi-au retras afirmaţiile lor? De asemenea, mulţi dintre cei care au fost de partea Arianilor, nu prin alegere ci din necesitate, au venit noaptea şi s-au scuzat. Ei au anatemizat erezia, şi l-au implorat să îi ierte, pentru că, deşi prin comploturile şi calomniile acestor oameni ei au apărut a fi în întregime de partea lor, totuşi în inimile lor ei au ţinut comuniunea cu Atanasie, şi au fost mereu cu el. Credeţi-mă, acest lucru este adevărat.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA IV. A DOUA PERSECUŢIE ARIANĂ SUB CONSTANTIUS.

28. Dar moştenitorii opiniilor şi neascultării lui Eusebiu şi a adepţilor săi, eunucul Leontius [1], care nu ar trebui să rămână în comuniune nici ca laic [2], pentru că el s-a mutilat ca de aici încolo să fie liber să se culce cu una Eustolium, care este o soţie în măsura în care îl priveşte pe el, dar este numită o fecioară; şi George şi Acacius, şi Theodorus, şi Narcissus, care sunt demişi de către Consiliu; când au auzit şi au văzut aceste lucruri, au fost foarte ruşinaţi. Şi când ei au perceput unanimitatea şi pacea care exista între Atanasie şi Episcopi (ei erau mai mult de patru sute 3, din marea Romă, şi toată Italia, din Calabria, Apulia, Campania, Bruttia, Sicily, Sardinia, Corsica, şi din toată Africa; şi cei din Gaul, Britania, şi Spania, cu marele Confesor Hosius; şi de asemenea cei din Pannonia, Noricum, Siscia, Dalmatia, Dardania, Dacia, Moesia, Macedonia, Thessaly, şi toată Ahaia, şi din Creta, Cipru, şi Lycia, cu cei mai mulţi din Palestina, Isauria, Egipt, Thebais, toţi cei din Libya, şi Pentapolis); când spun că ei au perceput aceste lucruri, ei erau posedaţi de invidie şi frică; cu invidie, datorită comuniunii cu atât de mulţi laolaltă; şi cu frică, ca nu cumva cei care au fost prinşi în capcană de ei să fie convinşi de unanimitatea unui atât de mare număr, şi de aici încolo erezia lor să fie expusă cu succes, şi interzisă pretutindeni.

29. Recăderea lui Ursacius şi Valens.

Mai întâi ei i-au convins pe Ursacius şi Valens şi adepţii lor să schimbe părţile din nou, şi, ca şi câinii [4] să se întoarcă la locul unde au vomat, şi ca porcul să se scalde din nou în noroiul anterior al neascultării lor; şi ei fac această scuză pentru retractarea lor, că ei au făcut aceasta din frică faţă de cel mai religios Constans. Şi totuşi chiar dacă ar fi fost o cauză pentru a se teme, totuşi dacă ei ar fi avut încredere în ceea ce au făcut, ei nu trebuia să devină trădători ai prietenilor lor. Dar când nu a fost nici o cauză pentru frică, şi totuşi ei erau vinovaţi de o minciună, nu merită ei o condamnare cumplită? Căci nu era prezent nici un soldat, nici un Palatin sau Notar [5] nu a fost trimis, aşa cum îi trimit acum, nici Împăratul nu era acolo, nici ei nu au fost invitaţi de vre-unul, când ei au scris retractarea lor. Ci ei voluntar s-au dus la Roma, şi cu acordul lor personal au retractat şi au scris în Biserică, unde nu le era deloc frică, unde singura frică este frica de Dumnezeu, şi unde fiecare are libertatea de conştiinţă. Şi totuşi deşi ei au devenit Ariani a doua oară, şi apoi au inventat această scuză ruşinoasă pentru comportamentul lor, ei sunt totuşi fără ruşine.

30. Constantius schimbă părţile din nou.

În următorul loc în care au mers împreună a fost la Împăratul Constantius, şi l-au implorat spunând, „Când am făcut prima cerere la tine, nu am fost crezuţi; căci ţi-am spus, când trimiţi după Atanasie, că prin invitarea lui să vină, tu elimini erezia noastră. Căci el s-a opus acesteia de la început, şi niciodată nu încetează să o anatemizeze. El deja a scris scrisori împotriva noastră în toate părţile lumii, şi majoritatea oamenilor au îmbrăţişat comuniunea cu el; şi chiar dintre cei care păreau că sunt de partea noastră, pe unii el i-a câştigat, şi alţii sunt probabil câştigaţi. Şi suntem lăsaţi în pace, astfel că teama este, ca nu cumva să fie cunoscut caracterul ereziei noastre, şi de aici încolo amândoi noi şi tu să câştigăm nume de eretici. Şi dacă acest lucru are loc, tu trebuie să ai grijă ca noi să nu fim clasaţi cu Manich’anii. De aceea începe să persecuţi din nou, şi sprijină erezia, căci aceasta te socoteşte împăratul ei.” Astfel a fost limbajul nelegiuirii lor. Şi Împăratul când era în trecere prin ţară în marşul său grăbit împotriva lui Magnetius [6], a văzut comuniunea Episcopilor cu Atanasie, ca unul aprins, subit s-a răzgândit, şi nu şi-a mai adus aminte de jurămintele sale ci a uitat ceea ce a scris şi a desconsiderat datoria faţă de fratele său. Căci în scrisorile sale către el, ca şi în interviul său cu Atanasie, el a jurat să nu va acţiona altfel decât cum va dori poporul, şi aşa cum trebuie să fie agreabil pentru Episcopi. Dar zelul său pentru impietatea sa l-a făcut să uite imediat toate aceste lucruri. Şi totuşi nu trebuie să ne mirăm că după atât de multe scrisori şi atât de multe jurăminte Constantius şi-a schimbat mintea, când ne amintim că Faraon vechiul tiran din Egipt, după ce a promis frecvent şi prin aceste mijloace a obţinut o achitare a pedepselor sale, tot astfel s-a schimbat, până când în final el a pierit cu asociaţii săi.

31. Constantius începe să persecute.

Apoi el i-a silit pe oamenii din fiecare oraş să îşi schimbe partida lor; şi la sosirea în Aries şi Milan [7], el a acţionat în întregime potrivit planurilor şi sugestiilor ereticilor; sau mai degrabă ei înşişi au acţionat, şi primind autoritate de la el, au atacat furios pe toţi. Scrisorile şi ordinele au fost trimise imediat spre Prefect, că pentru viitor grâul trebuie să fie luat de la Atanasie şi dat celor care favorizau doctrinele Ariane, şi că oricui îi plăcea putea să îi insulte în mod liber pe cei care ţineau comuniune cu el; şi magistraţii au fost ameninţaţi dacă nu ţin comuniune cu Arianii. Aceste lucruri au fost doar preludiul la ceea ce a avut loc după aceea sub direcţia Ducelui Syrianus. Ordinele au fost trimise de asemenea spre părţile mai îndepărtate, şi Notarii au fost expediaţi spre fiecare oraş, şi Palatinii, cu ameninţări către Episcopi şi Magistraţi, poruncind Magistraţilor să îi îndemne pe Episcopi, şi să îi informeze că fie vor subscrie împotriva lui Atanasie, şi să ţină comuniunea cu Arianii, fie ei înşişi să treacă prin pedeapsa exilului, în timp ce oamenii care au luat parte împreună cu ei trebuiau să înţeleagă că lanţurile şi insultele şi biciurile şi pierderea posesiunilor lor va fi partea lor. Aceste ordine nu au fost neglijate, căci împuterniciţii au avut în compania lor Clerul lui Ursacius şi Valens, pentru a-i inspira cu zel, şi a-l informa pe Împărat dacă Magistraţii şi-au neglijat datoria lor. Celelalte erezii, ca surori mai tinere ale lor [8], au permis blasfemia Domnului, şi doar au conspirat împotriva creştinilor, nesuportând să audă limbajul ortodox referitor la Hristos. Cât de mulţi Episcopi în consecinţă, potrivit cuvintelor Scripturii, au fost aduşi înaintea conducătorilor şi împăraţilor [9], şi au primit această sentinţă de la magistraţi, „Subscrieţi, sau vă retrageţi din bisericile voastre, căci Împăratul a poruncit să fiţi demişi!” Cât de mulţi din fiecare oraş au fost trataţi brutal, ca să nu fie acuzaţi că sunt prietenii Episcopilor! Mai mult, au fost trimise scrisori autorităţilor oraşului, şi ameninţarea luării unei amenzi de la ei, dacă nu îi sileau pe Episcopii din oraşele lor să subscrie. Pe scurt, fiecare loc şi fiecare oraş a fost plin de frică şi confuzie, în timp ce Episcopii au fost târâţi la proces, şi magistraţii au fost martorii plângerilor şi gemetelor oamenilor.

32. Persecuţia organizată de Constantius.

Astfel au fost acţiunile împuterniciţilor Palatini; pe de altă parte, acele persoane admirabile, încrezătoare în patronajul pe care l-au obţinut, au arătat un mare zel, şi i-au făcut pe unii dintre Episcopi să fie convocaţi înaintea Împăratului, în timp ce i-au persecutat pe alţii prin scrisori, inventând acuzaţii împotriva lor; cu scopul ca cineva să fie intimidat de prezenţa lui Constantius, şi altul, prin frica de împuterniciţi şi ameninţările oferite de ei în acele pretinse acuzaţii, să poată să fie convins să renunţe la opiniile lor ortodoxe şi evlavioase. În această manieră Împăratul a fost cel care a forţat o mulţime atât de mare de Episcopi, în parte prin ameninţări, şi în parte prin promisiuni, pentru a declara, „Noi nu mai ţinem mai departe comuniune cu Atanasie.” Căci cei care au venit pentru un interviu, nu au fost admişi în prezenţa sa, nici nu li s-a permis vre-o destindere, nici cât să meargă la locuinţele lor, până când fie au subscris, fie au refuzat şi au atras exilul asupra lor. Şi el a făcut aceasta pentru că a văzut că erezia era urâcioasă pentru toţi oamenii. Din acest motiv în special el i-a silit pe atât de mulţi să îşi adauge numele lor la numărul mic [1] de Ariani, dorinţa sa fierbinte fiind să adune împreună o mulţime de nume, deopotrivă pentru a-l face invidios pe Episcop, şi de dragul de a face un spectacol în favoarea impietăţii Ariane, a căreia el este susţinătorul; presupunând că el va fi în stare să schimbe adevărul, la fel de uşor cum poate influenţa minţile oamenilor. El nu ştie, nici nu a citit vre-odată, cum Saducheii şi Irodianii, luându-i pe Farisei, nu au fost în stare să întunece adevărul; mai degrabă acesta străluceşte prin aceştia mai strălucitor în fiecare zi, în timp ce ei strigă, „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul [2],” şi obţinând judecata lui Pilat în favoarea lor, şi cu toate acestea sunt lăsaţi nenorociţi, şi aşteaptă în ruşine totală, aşteptând scurt [3] să devină lipiţi, ca potârnichea [4], când îl vor vedea pe sprijinitorul lor aproape de moartea sa.

33. Persecuţia este de la Diavolul.

Acum dacă era cu totul dizgraţios pentru oricare dintre Episcopi să îşi schimbe opiniile lor doar de frica acestor lucruri, totuşi aceasta a fost mai mult decât atât, şi nu partea oamenilor care au încredere în ceea ce cred ei, pentru a forţa şi a sili pe cei refractari. În această manieră Diavolul, când el nu are nici un adevăr de partea sa, atacă şi zdrobeşte uşile celor care îi permit intrarea sa cu topoare şi ciocane [6]. Dar Mântuitorul nostru este atât de blând încât El învaţă astfel, „Dacă vre-un om vrea să vină după Mine,” şi, „Oricine vrea să fie ucenicul Meu [7];” şi venind la fiecare El nu îi forţează, ci bate la uşă şi spune, „Deschide-Mi, sora Mea, soţia Mea [8];” şi dacă ei Îi deschid, El intră, dar dacă ei întârzie şi nu vor, El se depărtează de la ei. Căci adevărul nu este predicat cu săbii sau cu săgeţi, nici prin soldaţi; ci prin puterea de convingere şi sfătuire. Dar ce putere de convingere este acolo unde predomină frica de Împărat? Sau ce sfătuire este acolo, unde cel care îi respinge primeşte în final exilul sau moartea? Chiar David, deşi el era rege, şi îl avea pe duşmanul său în puterea sa, nu i-a împiedicat pe soldaţi printr-un exerciţiu al autorităţii când ei au dorit să îl omoare pe duşmanul său, ci, aşa cum spune Scriptura, David i-a convins pe oamenii săi prin argumente, şi nu a tolerat ca ei să se ridice şi să îl omoare pe Saul [1]. Dar el, fiind fără argumente de raţiune, îi forţează pe toţi oamenii prin puterea sa, ca să fie arătat tuturor, că înţelepciunea lor nu este potrivită cu cea a lui Dumnezeu, ci doar umană, şi că cei care favorizează doctrinele Ariane cu adevărat nu au alt împărat decât pe Cezar; căci prin aceste mijloace aceşti duşmani ai lui Hristos au reuşit să facă orice şi-au dorit. Dar în timp ce ei se gândeau că ei poartă planurile lor împotriva multora prin mijloacele lui, ei nu au ştiut că îi făceau pe mulţi să fie confesori, dintre care sunt aceia care ulterior [2] au făcut o mărturisire atât de glorioasă, oameni religioşi, şi Episcopi excelenţi, Paulinus [3] Episcop din Treveri, capitala Gaulilor, Lucifer, Episcop al capitalei Sardiniei, Eusebiu din Vercelli în Italia, şi Dionysius din Milan, care este capitala Italiei. Pe aceştia Împăratul i-a convocat înaintea sa, şi le-a poruncit să subscrie împotriva lui Atanasie, şi să ţină comuniune cu ereticii; şi când ei au fost uimiţi de această procedură neobişnuită, şi că nu era nici un Canon Clerical cu acest efect, el a spus imediat, „Orice vrea eu, să fie preţuit ca un Canon; „Episcopi” din Syria lăsaţi-mă să vorbesc astfel. Fie ascultaţi, fie mergeţi în exil.”

34. Exilarea Episcopilor vestici a răspândit cunoştinţa adevărului.

Când Episcopii au auzit aceasta au fost total uimiţi, şi întinzându-şi mâinile lor spre Dumnezeu, au folosit un mare curaj să vorbească împotriva lui învăţând că împărăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu, care i-a dat-o lui, faţă de Acesta ei l-au rugat să se teamă, ca nu cumva El să o ia imediat de la el. Şi ei l-au ameninţat cu ziua judecăţii, şi l-au avertizat împotriva încălcării ordinului Clerical, şi amestecării suveranităţii romane cu constituţia [4] Bisericii, şi împotriva introducerii ereziei Ariane în Biserica lui Dumnezeu. Dar el nu a vrut să asculte de ei, nici nu le-a permis să vorbească mai departe, ci i-a ameninţat mai mult, şi şi-a scos sabia sa împotriva lor, şi a dat ordine ca unii dintre ei să fie conduşi spre execuţie; deşi după aceea, ca Faraon, el s-a pocăit. Astfel oamenii sfinţi şi-au scuturat praful, şi uitându-se în sus spre Dumnezeu, nu s-au temut de ameninţările Împăratului, nici nu au trădat cauza lor înaintea săbiei sale scoase; ci şi-au primit exilarea, ca o serviciu care aparţine misiunii lor. Şi în timp ce au plecat, au predicat Evanghelia în fiecare loc şi oraş [5], deşi erau în lanţuri, proclamând credinţa ortodoxă, anatemizând erezia Ariană, şi stigmatizând retractarea lui Ursacius şi Valens. Dar aceasta a fost contrar intenţiei duşmanilor lor; căci cu cât era mai mare distanţa locului lor de exil, cu atât mai mult a crescut ura împotriva lor, în timp ce pribegia acestor oameni doar vestea impietatea lor. Căci cei care i-au văzut în timp ce ei au trecut, oare nu i-au admirat mult ca şi Confesori, şi au renunţat şi i-au detestat pe ceilalţi, numindu-i nu doar oameni păgâni, ci executori şi criminali, şi orice în afară de creştini?

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA V. PERSECUŢIA ŞI CĂDEREA LUI LIBERIUS.

35. Acum ar fi fost mai bine dacă de la început Constantius nu ar fi fost deloc în legătură cu această erezie; sau să fie în legătură cu ea dacă nu ar fi cedat atât de mult în faţa acelor oamenii păgâni; sau cedând în faţa lor, dacă el ar fi stat de partea lor doar atât, pentru ca judecata să poată veni asupra lor toţi doar pentru aceste atrocităţi. Dar aşa cum se pare, ca oamenii nebuni, fixându-se în legăturile păgânismului, ei atrag asupra capului lor o judecată mai aspră. Astfel de la început [1] ei nu l-au cruţat nici măcar pe Liberius, Episcop de Roma, ci şi-au extins [2] furia lor chiar spre acele părţi; ei nu au respectat episcopia sa, pentru că era un tron Apostolic; ei nu au simţit nici un respect pentru Roma, pentru că ea este Metropola României [3]; ei nu şi-au amintit că anterior în scrisorile lor ei au vorbit despre Episcopii ei ca oameni Apostolici. Dar confundând toate lucrurile împreună, dintr-odată ei au uitat toate lucrurile, şi s-au îngrijit doar să arate zel în favoarea impietăţii lor. Când ei au înţeles că el era un om ortodox şi ura erezia Ariană, şi că în mod serios se străduia să convingă toate persoanele să renunţe şi să se retragă din aceasta, aceşti oameni păgâni au raţionat astfel cu ei înşişi: „Dacă îl putem convinge pe Liberius, el curând îi va convinge pe toţi.” Astfel ei l-au acuzat fals înaintea Împăratului; şi el, aşteptând în mod uşor să tragă pe toţi oamenii de partea sa prin intermediul lui Liberius, îi scrie, şi trimite pe un anumit eunuh numit Eusebiu cu scrisori şi oferte, pentru a-l linguşi cu ofrande, şi pentru a-l ameninţa cu scrisori. Eunucul a mers la Roma, şi mai întâi i-a propus lui Liberius să subscrie împotriva lui Atanasie, şi să ţină comuniune cu Arianii, spunând, „Împăratul doreşte aceasta, şi îţi porunceşte ca tu să faci astfel.” Şi apoi i-a arătat ofrandele sale, l-a luat de mână, şi din nou l-a implorat spunând, „Ascultă-l pe Împărat, şi primeşti acestea.”

36. Eunucul Eusebiu îl ispiteşte pe Liberius degeaba.

Dar Episcopul s-a străduit să îl convingă, argumentând cu el astfel: „Cum este posibil pentru mine să fac aceasta împotriva lui Atanasie? Cum putem condamna noi un om, pe care nu un [4] Consiliu doar, ci două adunate din toate părţile lumii, l-a achitat corect, şi pe care Biserica Romanilor l-a eliberat în pace? Cine va aproba comportamentul nostru, dacă noi respingem în absenţa lui pe unul, a cărui prezenţă [6] printre noi am binevenit-o cu bucurie, şi l-am admis la comuniunea noastră? Acesta nu este un Canon Clerical; nici noi nu am transmis vre-o astfel de tradiţie [7] de la Părinţi, care la rândul lor să o fi primit de la marele şi binecuvântatul Apostol Petru. Dar dacă Împăratul este cu adevărat preocupat pentru pacea Bisericii, dacă el cere ca scrisorile noastre referitoare la Atanasie să fie inversate, fie ca procedeele lor deopotrivă împotriva lui şi împotriva tuturor celorlalţi să fie inversate de asemenea; şi apoi lăsaţi să fie chemat un Consiliu Clerical la o distanţă de Curte, la care Împăratul să nu fie prezent, nici vre-un Conte să nu fie admis, nici un magistrat ca să ne ameninţe, ci acolo doar frica de Dumnezeu şi legea Apostolică 9 va triumfa; ca astfel în primul rând, credinţa Bisericii să poată fi păzită, astfel cum Părinţii au definit-o în Consiliul de la Nicea, şi sprijinitorii doctrinelor Ariane să poată fi daţi afară, şi erezia lor să fie anatemizată. Şi atunci după aceasta, fiind realizată o cercetare în acuzaţiile aduse împotriva lui Atanasie, şi oricare pe lângă acestea, cât şi acele lucruri de care cealaltă partidă este acuzată, să fie daţi afară vinovaţii, şi nevinovaţii să primească încurajare şi sprijin. Căci este imposibil ca cei care susţin un crez păgân să poată fi primişi ca membrii ai unui Consiliu: nici nu este potrivit ca o cercetare în chestiuni de comportament să preceadă cercetarea referitoare la credinţă [1]; ci toată diversitatea de opinii asupra punctelor din credinţă trebuie mai întâi să fie eradicată, şi apoi să fie făcută cercetarea în chestiuni de comportament. Domnul nostru Isus Hristos nu i-a vindecat pe cei ce erau bolnavi până când ei au arătat şi au declarat ce credinţă au ei în El. Aceste lucruri noi le-a primit de la Părinţi; raportează acestea Împăratului; căci ele sunt deopotrivă folositoare pentru el şi edificatoare pentru Biserică. Dar să nu fie ascultaţi Ursacius şi Valens, căci ei şi-au retractat afirmaţiile lor anterioare, şi în ceea ce spun ei acum nu trebuie să avem încredere în ei.”

37. Liberius refuză oferta Împăratului.

Acestea au fost cuvintele Episcopului Liberius. Şi eunucul, care era iritat, nu atât de mult pentru că el nu a vrut să subscrie ci pentru că l-a găsit a fi un duşman al ereziei, uitând că era în prezenţa unui Episcop, după ce l-a ameninţat aspru, a plecat cu ofrandele; şi apoi a comis o ofensă, care este străină unui creştin, şi prea îndrăzneaţă pentru un eunuh. În imitarea fărădelegii lui Saul, el a mers la Martirajul [2] Apostolului Petru, şi apoi a prezentat ofrandele. Dar Liberius fiind înştiinţat de aceasta, a fost foarte furios pe persoana care a ţinut locul, că el nu l-a împiedicat, şi a aruncat afară ofrandele ca o jertfă nelegiuită, care a mărit mânia creaturii mutilate împotriva lui. Prin urmare el îl exasperează pe Împărat împotriva lui, spunând, „Chestiunea care ne preocupă nu mai este obţinerea subscrierii lui Liberius, ci faptul că el este atât de decis împotriva ereziei, că el anatemizează Arianii pe nume.” De asemenea, el stârneşte pe ceilalţi eunuci să spună la fel; căci mulţi din cei care erau de partea lui Constantius, sau mai degrabă întregul număr al lor, sunt eunuci 3, care monopolizează toată influenţa cu el, şi este imposibil să faci ceva acolo fără ei. În consecinţă, Împăratul scrie la Roma, şi din noi Palatinii, şi Notarii, şi Conţii sunt trimişi cu scrisori către Prefect, pentru ca fie ei îl vor ademeni pe Liberius prin vicleşug departe de Roma şi să îl trimită la Curte, altfel să îl persecute prin violenţă.

38. Influenţa rea a Eunucilor la Curte.

Acesta fiind sensul general al scrisorilor, frica şi trădarea s-au răspândit în tot oraşul. Cât de multe au fost familiile care au fost ameninţate! Cât de mulţi au primit mari promisiuni cu condiţia acţiunii lor împotriva lui Liberius! Cât de mulţi Episcopi s-au ascuns când au văzut aceste lucruri! Cât de multe femei nobile s-au retras în locuri de la ţară în consecinţă faţă de calomniile duşmanilor lui Hristos! Cât de mulţi asceţi au fost făcuţi obiecte ale comploturilor lor! Cât de mulţi şedeau acolo, şi şi-au făcut acel loc casa lor, şi care ei au făcut să fie persecutaţi! Cât de des şi cât de strict au păzit ei portul [4] şi apropierile de porţi, ca nici o persoană ortodoxă să nu intre să îl viziteze pe Liberius! Roma de asemenea a judecat pe duşmanii lui Hristos, şi acum au experimentat ceea ce înainte ea nu ar fi crezut, când a auzit cum celelalte Biserici din fiecare oraş au fost distruse de ei. Eunucii au fost cei care au instigat aceste procedee împotriva tuturor. Şi cea mai remarcabilă circumstanţă în această chestiune este aceasta; că erezia Ariană care îl neagă pe Fiul lui Dumnezeu, îşi primeşte sprijinul de la eunuci, care, după cum trupurile lor sunt neroditoare, şi sufletele lor goale de virtute, nu pot suporta nici măcar să audă numele fiului. Într-adevăr Eunucul din Etiopia, deşi nu a înţeles ce citea, a crezut cuvintele lui Filip, când el l-a învăţat despre Mântuitorul; dar eunucii lui Constantius nu pot suporta mărturisirea lui Petru [6], nu, ei se întorc atunci când Tatăl îl declară pe Fiul, şi se înfurie nebuneşte împotriva celor care spun, că Fiul lui Dumnezeu este Fiul Său autentic, pretinzând ca o erezie a eunucilor, că nu există o sămânţă autentică şi adevărată a Tatălui. Pe baza acestor motive legea este cea care interzice unor astfel de persoane să fie admise în vre-un Consiliu clerical [7]; fără a ţine seama de faptul că acum ei erau consideraţi a fi judecători competenţi ai cauzelor clericale, şi orice li se pare bine lor, aceea decretează Constantius, în timp ce oamenii cu numele de Episcopi se prefac faţă de ei. Oh! Cine va fi istoricul lor? Cine va transmite înregistrarea acestor lucruri unei alte generaţii? Cine într-adevăr ar crede aceasta, de ar fi să o asculte, că eunucii care cu greu le sunt încredinţate servicii de gospodărie (căci a lor este rasa iubirii plăcerii, care nu are o preocupare serioasă decât de a împiedica în alţii ceea ce natura a luat de la ei); că aceştia, spun eu, exercită acum autoritate în chestiuni clericale, şi că în supunerea faţă de voia lor, Constantius a conspirat trădător împotriva tuturor, şi l-a exilat pe Liberius!

39. Discursul lui Liberius către Constantius.

Căci după ce Împăratul a scris frecvent la Roma, a ameninţat, a trimis împuterniciţi, au inventat planuri rele, în persecuţia [7a] care a izbucnit ulterior în Alexandria, Liberius este târât înaintea lui, şi foloseşte o mare îndrăzneală de vorbire faţă de el. „Încetează,” a spus el, „să persecuţi creştinii; nu încerca în nici un fel să introduci păgânismul în Biserică. Noi suntem gata să suferim orice mai degrabă decât să fim numiţi nebuni Ariani. Noi suntem creştini; nu ne sili să devenim duşmani ai lui Hristos. De asemenea, îţi dăm acest sfat: nu lupta împotriva Lui care ţi-a dat acest imperiu, nici nu arăta impietate faţă de El în loc de mulţumire [8]; nu îi persecuta pe cei car cred în El, ca să nu auzi cuvintele, „Este greu pentru tine să loveşti ţepuşurile [9].” Ba nu, aş vrea ca tu să le poţi auzi, ca să asculţi, astfel cum a făcut sfântul Pavel. Iată, aici suntem; noi am venit, înainte ca ei să construiască acuzaţii. Pentru această cauză noi ne-am grăbit până încoace, cunoscând că ne aşteaptă exilul din mâinile tale, ca să putem suferi înainte ca o acuzaţie să ne întâlnească, adăugăm aceasta ca toţi să poată vedea clar că şi alţii au suferit de asemenea aşa cum vom suferi noi, şi că acuzaţiile aduse împotriva lor erau născociri ale duşmanilor lor, şi toate procedeele lor au fost doar calomnie şi falsitate.”

40. Exilul lui Liberius analog celorlalţi.

Acestea au fost cuvintele lui Liberius la acea vreme, şi el a fost admirat de toţi oamenii pentru ele. Dar Împăratul în loc să răspundă [9a], doar a dat ordine pentru exilul lor, separându-i pe fiecare de restul, aşa cum a făcut în cazurile anterioare. Căci el a inventat acest plan al exilărilor date de el, pentru ca severitatea pedepselor sale să poată fi mai mare decât a tiranilor şi persecutorilor anteriori [1]. În persecuţia anterioară Maximian, care a fost atunci Împărat, a poruncit ca un număr de Confesori să fie exilaţi împreună [2], şi astfel a uşurat pedeapsa lor prin consolarea pe care le-a dat-o în compania unuia faţă de celălalt. Dar acest om a fost mai crud decât el; el i-a separat pe cei care au vorbit cu îndrăzneală şi au mărturisit împreună, el i-a separat pe cei care erau uniţi prin legătura credinţei, ca atunci când vor muri ei să nu se vadă unul pe altul; gândindu-se că separarea trupească poate dezbina de asemenea afecţiunea minţii, şi că fiind despărţiţi unul de altul, ei vor uita armonia şi unanimitatea care a existat între ei. El nu a ştiut că indiferent că unul poate rămâne despărţit de restul, cu toate acestea el era cu acel Domn, pe care ei l-au mărturisit într-un trup împreună, care de asemenea va purta de grijă (aşa cum a făcut în cazul Profetului Ilie [4]) că mai mulţi vor fi cu fiecare din ei, decât soldaţi are Constantius cu el. De o nelegiuire reală au fost orbiţi ei pentru că în ceea ce ei au crezut că îi va răni pe Confesori, prin separarea lor unul de altul, ei mai degrabă au adus o mai mare rănire asupra lor înşişi. Căci dacă ei ar fi continuat în compania unul altuia, şi locuiau împreună, poluarea acestor oameni păgâni ar fi fost proclamată doar dintr-un loc; dar acum prin separarea acestora, ei au făcut ca erezia păgână şi răutatea acestora să se răspândească peste hotare şi să devină cunoscută în fiecare loc.

41. Căderea lui Liberius.

Oare cine aude ceea ce au făcut ei în cursul acestor procedee nu va gândi că ei sunt orice altceva dar nu creştini? Când Liberius l-a trimis pe Eutropius, un Prezbiter, şi Hilarius, un Diacon, cu scrisori către Împărat, în vremea când Lucifer şi adepţii săi au făcut mărturisirea lor, ei i-au exilat pe Prezbiter pe loc, şi după ce l-au dezbrăcat pe Hilarius [6] Diaconul şi l-au biciuit pe spate, ei l-au exilat şi pe el, protestând faţă de el, „De ce nu te-ai împotrivit lui Liberius în loc să fi purtătorul scrisorilor de la el.” Ursacius şi Valens, cu eunucii care erau de partea lor, au fost autorii acestei crime. Diaconul, în timp ce era biciuit, l-a lăudat pe Domnul, amintindu-şi cuvintele Sale, „Mi-am dat spatele Meu loviturilor [7];” dar ei în timp ce îl biciuiau au râs şi şi-au bătut joc de el, fără a simţi nici o ruşine că insultau un Levit. Într-adevăr ei au acţionat consecvent râzând în timp ce el a continuat să îl laude pe Dumnezeu; căci este partea creştinilor să îndure biciuirile, dar a biciui creştinii este crima lui Pilat sau a lui Caiafa. Astfel ei s-au străduit la început să corupă Biserica Romanilor, dorind să introducă impietatea în ea la fel ca şi alţii. Dar Liberius după ce a fost gin exilat doi ani, şi de teama morţii ameninţate a subscris. Totuşi chiar dacă aceasta doar arată comportamentul lor violent, şi ura lui Liberius împotriva ereziei, şi sprijinul său faţă de Atanasie, atât timp cât el a fost tolerat să exercite liberul arbitru. Căci ceea ce oamenii sunt forţaţi prin tortură să facă contrar judecăţii lor dintâi, nu trebuie să fie considerat ca faptă de bună voie a celor de care se tem, ci mai degrabă a chinuitorilor lor. Totuşi ei au încercat totul în sprijinul ereziei lor, în timp ce oamenii din fiecare Biserică, păstrând credinţa pe care au învăţat-o, au aşteptat întoarcerea învăţătorilor lor, şi au condamnat erezia Anticristă, şi toţi au evitat-o, aşa cum ar evita un şarpe.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA VI. PERSECUŢIA ŞI CĂDEREA LUI HOSIUS.

42. Dar deşi ei au făcut toate acestea, totuşi aceşti oameni păgâni au crezut că nu au realizat nimic, atâta vreme cât marele Hosius a scăpat de intrigile lor rele. Şi acum ei au încercat să îşi extindă furia lor [1] către măreţul bătrân. Ei nu au simţit nici o ruşine la gândul că el este tatăl [2] Episcopilor; ei nu au luat în considerare faptul că el a fost un Confesor [3]; ei nu au respectat lungimea Episcopatului său, în care el a continuat mai mult de şaizeci de ani; ci au pus totul deoparte, şi au privit numai la scopurile ereziei lor, ca fiind un adevăr cum ar fi frica de Dumnezeu, nu faţă de om [4]. Astfel, ei au mers la Constantius, şi din nou au folosit astfel de argumente cum este următorul: „Noi am făcut totul; noi l-am exilat pe Episcopul Romanilor; şi înaintea lui un număr mare de alţi Episcopi, şi am umplut fiecare loc cu panică. Dar aceste măsuri puternice ale voastre sunt nimic pentru noi, succesul nostru nu mai este deloc asigurat, căci el este în stare prin argumentele sale şi prin credinţa sa să îi convingă pe toţi oamenii împotriva noastră. El este preşedintele Consiliilor [5], şi scrisorile sale sunt împlinite pretutindeni. El a fost cel care a arătat Mărturisirea Niceană, şi a proclamat pretutindeni că Arianii sunt eretici. De aceea dacă este tolerat să rămână, exilul celorlalţi nu este de nici un folos, căci erezia noastră va fi distrusă. Atunci începe să îl persecuţi şi pe el şi nu îl cruţa, bătrân cum este. Erezia noastră nu ştie să onoreze nici măcar părul cărunt al celor bătrâni.”

43. Rezistenţa vitează a lui Hosius.

Auzind aceasta, Împăratul nu a mai întârziat, ci cunoscând omul, şi demnitatea anilor săi, a scris ca el să fie chemat. Aceasta a fost când el a început prima dată [6] încercarea sa asupra lui Liberius. La sosirea sa el a dorit, şi l-a îndemnat cu argumentele obişnuite, cu care el s-a gândit de asemenea să îi înşele şi pe ceilalţi, ca el să subscrie împotriva noastră, şi să ţină! comuniune cu Arianii. Dar bătrânul, cu greu suportând să audă cuvintele, şi gemând că el chiar s-a aventurat să rostească o astfel de propunere, l-a mustrat sever, şi după ce a câştigat încuviinţarea sa, s-a retras în ţara sa şi în Biserica sa. Dar ereticii tot plângându-se, şi instigându-l să continue (avea de asemenea eunucii ca să îi amintească şi să îl îndemne mai departe), Împăratul a scris din nou în termeni ameninţători dar totuşi Hosius, în timp ce a îndurat insultele lor a fost nemişcat de orice frică a planurilor lor împotriva lui, şi rămânând ferm în scopul său, ca unul care şi-a clădit casa credinţei sale pe stâncă, el a vorbit curajos împotriva ereziei, privind ameninţările împotriva sa din scrisori ca nişte picături de ploaie şi bătăi ale vântului. Şi deşi Constantius a scris frecvent, uneori linguşindu-l cu titlul de Părinte, şi uneori ameninţând şi relatând numele celor care au fost alungaţi, şi spunând, „Vei continua să fi singura persoană care se opune ereziei? Fii convins şi subscrie împotriva lui Atanasie; căci oricine subscrie împotriva lui prin aceasta îmbrăţişează cu noi cauza Ariană;” totuşi Hosius a rămas fără frică, şi în timp ce suferea aceste insulte, a scris un răspuns în termeni ca aceştia. Am citit scrisoarea, care este pusă la sfârşit [7].

44. „Hosius către Constantius Împăratul trimite sănătate în Domnul.

Am fost un Confesor la început, când a apărut o persecuţie în timpul bunicului tău Maximian; şi dacă mă vei persecuta, eu sunt gata acum, de asemenea, să îndur orice mai degrabă decât să vărs sânge nevinovat şi să trădez adevărul. Dar nu pot aproba comportamentul tău în scriere după această manieră ameninţătoare. Încetează să mai scrii astfel; nu adopta cauza lui Arius, nu îi asculta pe cei din est, nici nu îi acorda încredere lui Ursacius, Valens şi adepţilor lor. Căci orice afirmă ei, nu este datorită lui Atanasie, ci de dragul ereziei lor. Crede afirmaţia mea, O Constantius, căci sunt la vârsta când pot să fiu bunicul tău. Eu eram prezent la Consiliul din Sardica, când tu şi fratele tău Constans de o binecuvântată memorie ne-aţi adunat pe toţi împreună; şi în contul meu i-am provocat pe duşmanii lui Atanasie, când ei au venit la biserica unde locuiam [8], ca dacă ei au ceva împotriva lui să poată să declare aceasta; dorind ca ei să aibă încredere, şi nu să se aştepte la altceva decât o dreaptă judecată în toate lucrurile. Am făcut aceasta o dată, cerându-le, dacă nu vor să apară înaintea întregului Consiliu, totuşi să apară doar înaintea mea; promiţându-le de asemenea, că dacă el va fi dovedit vinovat, el va fi respins cu siguranţă de noi; dar dacă el va fi găsit fără vină, şi le va dovedi lor că sunt calomniatori, că dacă ei vor refuza atunci să ţină comuniune cu el, eu îl voi convinge să meargă cu mine în Spania. Atanasie a binevoit să satisfacă aceste condiţii, şi nu a făcut nici o obiecţie la propunerea mea; ci ei, cu totul neîncrezători în cauza lor, nu au încuviinţat. Şi cu altă ocazie Atanasie a venit la Curtea ta [9], dacă i-aţi scris lui, şi duşmanii săi fiind atunci în Antioh, el a cerut ca să poată fi convocaţi fie cu toţi, fie separat, pentru ca ei fie îl vor condamna, fie vor fi condamnaţi [10], şi să poată fie în prezenţa sa să îi dovedească a fi ceea ce reprezentau ei, fie să înceteze să îl acuze când este absent. La această propunere de asemenea tu nu ai ascultat, şi ei în mod egal au respins-o. Atunci de ce îi mai asculţi pe ei care îl vorbesc de rău? Cum îi poţi îndura pe Valens şi Ursacius, deşi ei au retractat şi au făcut o mărturisire scrisă despre calomniile lor [1]? Căci nu este adevărat, aşa cum pretind ei, că au fost forţaţi să mărturisească; nu au fost soldaţi acolo pentru a-i influenţa şi fratele tău nu era informat despre această chestiune [2]. Nu, astfel de lucruri nu au fost făcute sub conducerea sa, aşa sunt făcute acum; Doamne fereşte. Dar ei au mers voluntar la Roma, şi în prezenţa Episcopului şi a Prezbiterilor au scris retractarea lor, adresând anterior lui Atanasie o scrisoare prietenească şi de pace. Şi dacă ei pretind că a fost folosită forţa împotriva lor, şi recunosc că aceasta este un lucru rău, pe care şi tu îl dezaprobi; atunci încetezi să foloseşti forţa; să nu mai scrii scrisori, să nu mai trimiţi Conţi; ci să îi eliberezi pe cei care au fost exilaţi, ca nu cumva în timp ce tu te plângi de violenţă, ei exercită doar o violenţă mai mare. Când a fost făcut un astfel de lucru de către Constans? Ce Episcop a suferit exilul? Când a apărut el ca un arbitru al unui proces Clerical? Când vre-un Palatin de-al său a forţat oameni să subscrie împotriva cuiva, ca Valens şi adepţii săi să fie în stare să afirme aceasta? Încetează aceste acţiuni, te implor, şi aminteşte-ţi că eşti un om muritor. Fie-ţi frică de ziua judecăţii, şi păstrează-te pur pentru aceasta. Nu te amesteca în chestiuni Clericale, nici nu ne da porunci referitoare la ele; ci învaţă-le de la noi. Dumnezeu a pus în mâinile tale împărăţia; nouă El ne-a încredinţat treburile Bisericii Sale; şi aşa cum el ar fura imperiul de la tine dacă tu rezişti hotărârii lui Dumnezeu, tot astfel să îţi fie frică ca nu cumva prin luarea asupra ta a conducerii Bisericii, să devii vinovat de o mare ofensă. Este scris, „Daţi Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu [3].” De aceea nici nouă nu ne este permis să exercităm o stăpânire pământească, nici tu, Sire, nu ai nici o autoritate să arzi tămâie [4]. Îţi scriu aceste lucruri dintr-o preocupare pentru mântuirea ta. Cu privire la subiectul scrisorilor tale, aceasta este hotărârea mea; nu mă voi uni cu Arianii; eu anatemizez erezia lor. Nici nu voi subscrie împotriva lui Atanasie, pe care deopotrivă noi şi Biserica Romanilor şi întregul Consiliu l-au pronunţat a fi nevinovat. Şi tu însuţi de asemenea, când ai înţeles aceasta, ai trimis după acest om, şi i-ai dat permisiunea să se întoarcă cu onoare în ţara sa şi în Biserica sa. Ce motiv poate fi pentru o schimbare atât de mare în comportamentul tău? Aceleaşi persoane care au fost mai înainte duşmanii săi, sunt şi acum; şi lucrurile pe care le şoptesc ei acum spre prejudiciul său (căci ei nu le declară în mod deschis în prezenţa sa), aceleaşi el le-a rostit împotriva lui, înainte ca tu să trimiţi după el; aceleaşi ei le-au răspândit peste hotare referitoare la el când au venit la Consiliu. Şi când eu le-am cerut să vină înainte, aşa cum am spus mai înainte, ei nu au fost în stare să producă dovezile lor; dacă au avut vre-una, ei nu ar fi fugit atât de dizgraţios. Atunci cine te-a convins atât de mult încât ai uitat scrisorile şi declaraţiile tale? Abţine-te, şi nu fi influenţat de oamenii răi, ca nu cumva în timp ce acţionezi pentru avantajul mutual al tău şi al lor, să fi redat responsabil, căci aici tu satisfaci dorinţele lor, iar în lumea cealaltă la judecată va trebui să răspunzi singur de ce ai făcut aşa. Aceşti oameni doresc prin intermediul tău să îşi rănească duşmanul lor, şi doresc să te facă slujitorul fărădelegii lor, pentru ca prin ajutorul tău ei să poată semăna seminţele ereziei lor blestemate în Biserică. Acum nu este un lucru prudent să te arunci în pericolul evident pentru plăcerea altora. Încetează deci, te implor, O Constantius, şi fi convins de mine. Am ajuns să scriu aceste lucruri ca să nu mă dispreţuieşti.”

45. Căderea lui Hosius, datorată persecuţiei crude.

Astfel au fost sentimentele, şi astfel scrisoarea, a omului bătrân ca Avraam, Hosius, cu adevărat numit aşa [6]. Dar Împăratul nu a mai încetat din planurile sale, nici nu a încetat să caute o ocazie împotriva lui; ci a continuat să îl ameninţe aspru, cu viziunea fie să îl aducă prin forţă, fie să îl exileze dacă refuza să fie de acord. Şi la fel cum Demnitarii şi Satrapii din Babilon [7], căutând o ocazie împotriva lui Daniel, nu au găsit nici una decât în legea Dumnezeului său; tot astfel aceşti Satrapi prezenţi ai impietăţii nu au fost în stare să inventeze nici o acuzaţie împotriva bătrânului (căci acest adevărat Hosius, şi viaţa sa fără pată au fost cunoscute tuturor), cu excepţia acuzaţiei de a fi urât erezia lor. De aceea ei l-au acuzat; deşi nu în aceleaşi circumstanţe ca a celor care l-au acuzat pe Daniel înaintea lui Darius, căci Darius a fost întristat să audă acuzaţia, ci aşa cum Izabela l-a acuzat pe Nabot, şi aşa cum evreii s-au dedicat lui Irod. Şi ei au spus, „El nu doar că nu va subscrie împotriva lui Atanasie, ci de asemenea în numele lui ne condamnă pe noi; şi ura sa faţă de erezie este atât de mare, că de asemenea el scrie altora, ca ei mai degrabă să sufere moartea, decât să devină trădători faţă de adevăr. Căci, spune el, iubitul nostru Atanasie este de asemenea persecutat datorită Adevărului, şi Liberius, Episcop al Romei, şi toţi ceilalţi, sunt atacaţi cu înşelăciune.” Când acest susţinător al impietăţii, şi Împărat al ereziei [8], Constantius, a auzit aceasta, şi în special că erau de asemenea alţii în Spania cu aceeaşi concepţie cu cea a lui Hoius, după ce i-a ispitit şi pe ei să subscrie, şi nu a putut să îi convingă să facă aceasta, el l-a trimit pe Hosius, şi în loc să îl exileze, l-a închis un an întreg în Sirmium. Fără Dumnezeu, nesfânt şi fără afecţiune naturală, el nu s-a temut de Dumnezeu, nu a avut în vedere afecţiunea tatălui său pentru Hosius, nu a cinstit vârsta sa înaintată, căci acum el avea o sută de ani [9]; ci toate aceste lucruri acest Ahab modern, acest al doilea Belşaţar al vremurilor noastre, nu le-a considerat de dragul impietăţii. El a folosit o astfel de violenţă faţă de bătrânul bărbat, şi l-a închis atât de strâns, încât în final, zdrobit de suferinţă, el a fost adus, deşi cu greu, să ţină comuniune cu Valens, Ursacius, şi adepţii lor, deşi el nu a vrut să subscrie împotriva lui Atanasie. Chiar dacă astfel el nu şi-a uitat datoria sa, căci la apropierea morţii, ca fiind prin ultimul său testament, el a purtat mărturie de forţa care a fost folosită împotriva lui, şi a anatemizat erezia Ariană, şi a dat poruncă strictă ca nimeni să nu o primească.

46. Expulzarea arbitrară a multor episcopi.

Cine a mărturisit aceste lucruri, sau cel puţin a auzit despre ele, oare nu va fi foarte uimit, şi va striga tare către Domnul, spunând, „Vei face o deplină rămăşiţă din Israel [10]?” Cine este obişnuit cu aceste procedee, nu va striga cu un bun motiv şi va spune, „S-a făcut un lucru minunat şi teribil în ţinut;” şi, „Cerurile sunt uimite de aceasta, şi pământul se teme chiar mai teribil [11].” Părinţii oamenilor şi învăţătorilor credinţei sunt luaţi, şi păgânii sunt aduşi în Biserici? Cine care a văzut când Liberius, Episcop al Romei, a fost exilat, şi când marele Hosius, părintele Episcopilor, a suferit aceste lucruri, sau cine care a văzut atât de mulţi Episcopi exilaţi din Spania şi celelalte părţi, ar putea eşua să perceapă, oricât de puţină înţelegere ar avea, că acuzaţiile [13] împotriva lui Atanasie şi de asemenea restul erau false, şi toate erau doar calomnii? Din acest motiv ceilalţi de asemenea au suportat toată suferinţa, pentru că ei au văzut clar că acele conspiraţii puse împotriva acestora erau găsite în falsitate. Căci ce acuzaţie era împotriva lui Liberius? Sau ce acuzaţie era împotriva bătrânului Hosius? Cine a adus mărturie falsă împotriva lui Paulinius, şi Lucifer, şi Dionysius, şi Eusebiu? Sau ce păcat putea fi pus în contul restului Episcopilor, Prezbiterilor şi Diaconilor exilaţi? Nici unul; Doamne fereşte. Nu exista nici o acuzaţie împotriva lor pe baza cărora să se formeze un complot pentru ruinarea lor; nici nu era pe baza unei acuzaţii faptul că ei au fost exilaţi mai mulţi. Aceasta a fost o răzvrătire a impietăţii împotriva evlaviei; a fost un zel pentru erezia Ariană, şi un preludiu al venirii lui Anticrist, pentru care Constantius îi pregăteşte astfel calea.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA VII. PERSECUŢIA LA ALEXANDRIA.

47. DUPĂ ce el a reuşit tot ceea ce dorea împotriva Bisericilor din Italia, şi în alte părţi; după ce i-a exilat pe unii, şi în mod violent i-a chinuit pe alţii, şi a umplut fiecare loc cu frică, în final şi-a întors furia, ca şi când aceasta ar fi fost o tulburare contagioasă, împotriva Alexandriei. Aceasta au izbutit cu viclenie duşmanii lui Hristos; căci pentru a avea o expoziţie a semnăturilor atâtor Episcopi, şi ca Atanasie să nu aibă un singur Episcop în persecuţia sa faţă de care să se poată plânge măcar, de aceea ei au anticipat procedeele sale, şi au umplut fiecare loc cu teroare, pe care ei au ţinut-o pentru a-i ajuta în realizarea planurilor lor. Dar aici ei nu au înţeles că prin nebunia lor că nu expuneau alegerea deliberată a Episcopilor, ci mai degrabă violenţa pe care ei au folosit-o; şi că, deşi fraţii săi ar trebui să îl părăsească, şi prietenii şi cunoştinţele sale să stea departe, şi să nu fie găsit nici unul care să simpatizeze cu el şi să îl consoleze, totuşi dincolo de toate acestea, pentru el era suficient un refugiu cu Dumnezeu. Căci Ilie nu era singurul în persecuţia sa, şi Dumnezeu era totul în tot în omul sfânt. Şi Mântuitorul ne-a dat aici un exemplu, care de asemenea a fost lăsat singur, şi a expus planurile duşmanilor Săi, pentru a ne învăţa, că atunci când noi suntem persecutaţi şi părăsiţi de oameni, nu trebuie să alunecăm, ci să ne punem speranţa noastră în El, şi să nu trădăm Adevărul. Căci deşi la început adevărul poate părea a fi chinuit, totuşi chiar cei care persecută îl vor recunoaşte ulterior.

48. Atacurile asupra Bisericii Alexandrine.

Astfel ei l-au îndemnat pe Împărat, care scrie primul scrie o scrisoare ameninţătoare, pe care el o trimite la Duce şi soldaţi. Notarii Diogenius şi Hilarius [3], şi anumiţi Palatini cu ei, au fost purtătorii acesteia; la sosirea căreia au fost comise acele crime teribile şi crude împotriva Bisericii, pe care le-am relatat pe scurt puţin mai sus [3], şi care sunt cunoscute tuturor oamenilor din protestele arătate de oameni, care sunt inserate le sfârşitul acestei istorii, pentru ca oricine să le poată citi. Apoi după aceste procedee din partea lui Syrianus, după ce au fost săvârşite aceste ticăloşii, şi violenţa oferită Fecioarelor, ca aprobând un astfel de comportament şi săvârşirea acestor rele asupra noastră, el scrie din nou senatului şi oamenilor din Alexandria, instigând tinerii, şi cerându-le să se adune împreună, şi fie să îl persecute pe Atanasie, fie să se considere duşmanii săi. Totuşi el a retras aceste instrucţiuni înainte să ajungă la ei, şi din vremea când Syrianus a pătruns în Biserică; căci el şi-a amintit ceea ce era scris, „Ascunde-te puţină vreme, până când revolta va trece [4].” Unul Heraclius, după rang un Conte, a fost cel care a auzit această scrisoare, şi precursorul unui anumit George care a fost trimis de Împărat ca spion, căci unul care era trimis de el nu poate fi un Episcop; Doamne fereşte. Şi astfel într-adevăr comportamentul său şi circumstanţele care au precedat intrarea sa dovedesc suficient.

49 şi 50. Ipocrizia respectului simulat al lui Constantius pentru memoria fratelui său.

Apoi Heraclius a publicat scrisoarea, care reflecta o mare ruşine asupra scriitorului. Căci pe când marele Hosius i-a scris lui Constantius, el nu a fost în stare să inventeze nici un pretext plauzibil pentru schimbarea sa de comportament, el acum a inventat o scuză mult mai compromiţătoare faţă de sine şi sfătuitorii săi. El a spus, „Din consideraţie faţă de afecţiunea pe care o întreţin faţă de fratele meu de o memorie divină şi pioasă, am îndurat pentru o vreme venirea lui Atanasie printre voi.” Aceasta dovedeşte că el deopotrivă şi-a încălcat promisiunea sa, şi s-a purtat nerecunoscător faţă de fratele său după moartea lui. Apoi el declară că acesta este, aşa cum într-adevăr este, „vrednic de amintire divină şi pioasă;” totuşi în ceea ce priveşte o poruncă a lui, sau ca să folosesc limbajul său, „afecţiunea” pe care el o poartă faţă de el, chiar dacă el s-a supus doar de dragul binecuvântatului Constans, el trebuia să se poarte cinstit faţă de fratele său, şi să se facă moştenitorul sentimentelor lui cât şi faţă de Imperiu. Dar, deşi, când căuta să obţină drepturile sale, el l-a demis pe Vetranio, cu întrebarea, „Cui aparţine moştenirea după moartea unui frate [6]?” totuşi de dragul ereziei blestemate a duşmanilor lui Hristos, el desconsideră pretenţiile de dreptate, şi se comportă ingrat faţă de fratele său. Ba chiar, de dragul ereziei, el nu a încuviinţat nici măcar dorinţele tatălui său fără încălcare; ci, în ceea ce poate satisface pe aceşti oameni păgâni, el pretinde că adoptă intenţia lui, în timp ce pentru a-i necăji pe ceilalţi, nu îi pasă să arate respectul care este datorat unui tată. Căci datorită calomniilor lui Eusebiu şi ale adepţilor săi, tatăl său este trimis la Episcop pentru un timp în Gaul pentru a evita cruzimea persecutorilor săi (aceasta a fost arătat de binecuvântatul Constantin, fratele celui dintâi, după moartea tatălui lor, după cum se pare din scrisorile lui [7]), dar el nu a fost convins de Eusebiu şi adepţii săi să trimită o persoană pe care ei l-au dorit pentru un Episcop, ci au împiedicat realizarea dorinţelor lor, şi au oprit încercările lor cu ameninţări aspre.

51. Cum arată Constantius respect pentru tatăl şi fratele său.

Prin urmare dacă, aşa cum declară în scrisorile sale, el a dorit să respecte practica domnului său, de ce mai întâi l-a trimis pe Gregory, şi acum pe acest George, mâncătorul magazinelor [8]? De ce se străduieşte el atât de serios să introducă în Biserică aceşti Ariani, pe care tatăl său i-a numit Porphyrians [9], şi i-a exilat pe alţii în timp ce el îi tratează de sus? Cu toate că tatăl său l-a admis pe Arius în prezenţa sa, totuşi când Arius a jurat strâmb şi a răbufnit răzleţ [10] el a pierdut compania tatălui său; care, aflând adevărul, l-a condamnat ca eretic. De ce mai mult, în timp ce pretinde că respectă Canonul Bisericii, el a ordonat întregul curs al comportamentului său în opoziţie faţă de ei? Căci unde este un Canon care spune că un Episcop trebuie să fie numit de Curte? Unde este un Canon [1] care permite soldaţilor să invadeze Bisericile? Ce tradiţie permite conţilor şi eunucilor ignoranţi să exercite autoritate în chestiuni Clericale, şi să facă de cunoscut prin decretele sale deciziile celor care poartă numele de Episcopi? El este vinovat de tot felul de falsităţi de dragul acestei erezii nesfinte. Anterior acestui timp el l-a trimis pe Philagrius ca Prefect a doua oară [2], în opoziţie faţă de opinia tatălui său, şi vedem ce a avut loc acum. Nici „de dragul fratelui său” el nu vorbeşte adevărul. Căci după moartea sa el a scris nu o dată sau de două ori, ci de trei ori Episcopului, şi în mod repetat i-a promis că nu îşi va schimba comportamentul său faţă de el, ci l-a îndemnat să aibă curaj, şi să nu tolereze ca cineva să îl alarmeze, ci să continue să locuiască în Biserica sa în perfectă securitate. De asemenea el a trimis poruncile sale prin Contele Asterius, şi Palladius Notarul, către Felicissimus, care era atunci Duce, şi către Prefectul Nestorius, ca dacă Philip Prefectul sau oricine altcineva se va aventura să formeze vre-un complot împotriva lui Atanasie, ei să îl împiedice.

52. Împăratul nu are nici un drept să conducă Biserica.

Pentru ce atunci când a venit Diogenes, şi Syrianus ne-a aşteptat, deopotrivă el şi noi [2a] şi oamenii au cerut să vadă scrisorile Împăratului, presupunând că, aşa cum este scris, „Să nu fie rostită nici o falsitate înaintea împăratului [3];” deci când un împărat a făcut o promisiune, el nu va minţi, nici nu o va schimba. Dacă „de dragul fratelui său el s-a supus,” atunci de ce a scris acele scrisori după moartea sa? Şi dacă el le-a scris „de dragul memoriei sale,” de ce după aceea s-a purtat atât de hain faţă de el, şi a persecutat omul, şi a scris ceea ce a scris, susţinând o judecată a Episcopilor, când de fapt el a acţionat doar să îşi placă sieşi? Cu toate acestea, viclenia sa nu a scăpat de a fi detectată, dar noi avem dovada acesteia la îndemână. Căci dacă o judecată ar fi fost trecută de Episcopi, ce preocupare a avut Împăratul cu ea? Sau dacă aceasta a fost doar o ameninţare a Împăratului, ce nevoie mai era de aşa numiţii Episcopi? Când s-a mai auzit un asemenea lucru de la începutul lumii? Când a primit o judecată a Bisericii validitatea sa de la Împărat? Sau mai degrabă când a fost decretul său vre-odată recunoscut de Biserică? Au fost multe Consilii ţinute de atunci încolo; şi multe judecăţi au trecut de Biserică; dar Părinţii nu au căutat niciodată consimţământul Împăratului faţă de acestea, nici Împărat nu a fost ocupat cu treburile Bisericii [3a]. Apostolul Pavel a avut prieteni printre cei din casa Cezarului, şi în Epistola sa către Filipeni el trimite saluturi de la ei; dar el nu i-a luat niciodată ca asociaţi ai săi în judecăţile Clericale. Acum oricum am fost martori unui spectacol neobişnuit, care este o descoperire a ereziei Ariane. Ereticii s-au adunat împreună cu Împăratul Constantius, pentru ca el, pretinzând autoritatea Episcopilor, să poată exercita puterea sa împotriva oricărui îi place lui, şi în timp ce persecută să poată evita numele de persecutor; şi ca ei, sprijiniţi de conducerea Împăratului, să poată conspira ruina oricărui vor dori [4] şi toate acestea nu sunt atât de profane ca ei înşişi. Cineva s-ar putea uita la procedeele lor ca la o comedie pe care ei o realizează pe scenă, în care pretinşii Episcopi sunt actori, şi Constantius este interpretul poruncilor lor, care le face promisiuni, aşa cum Irod a făcut fiicei lui Herodias, şi ei dansând înaintea lui au realizat prin acuzaţii false exilul şi moartea credincioşilor adevăraţi în Domnul.

53. Amestecul despotic al lui Constantius.

Cine într-adevăr nu a fost rănit de calomniile lor? Faţă de cine aceşti duşmani ai lui Hristos nu au conspirat ei pentru a distruge? Pe cine a eşuat Constantius să exileze datorită acuzaţiilor pe care aceştia le-au adus împotriva lor? Când a refuzat el să îi asculte de bună voie? Şi ceea ce este cel mai ciudat, când a permis el cuiva; cineva să vorbească împotriva lor, şi nu a primit mărturia lor mai cu dragă inimă, de orice fel ar fi fost ea? Unde este o Biserică care se bucură acum de privilegiul de a se închina lui Hristos în mod liber? Dacă Biserica este un menţinător al pietăţii adevărate, ea este în pericol; dacă acesta o simulează, ea locuieşte în frică. Fiecare loc este plin de ipocrizie şi impietate, în măsura în care este preocupat el; şi oriunde există o persoană evlavioasă şi un iubitor al lui Hristos (şi există mulţi din aceştia pretutindeni, aşa cum erau profeţii şi marele Ilie) ei se ascund, şi dacă ei găsesc un prieten credincios ca Obadia, şi fie se retrag în peşteri şi în vizuinile pământului, fie îşi petrec vieţile în a hoinări prin deşert. Aceşti oameni în nebunia lor preferă astfel de calomnii împotriva lor aşa cum Izabela a inventat împotriva lui Nabor, şi evreii împotriva Mântuitorului; în timp ce Împăratul, care este patronul ereziei, şi doreşte să pervertească adevărul, aşa cum Ahab a dorit să schimbe podgoria într-o grădină de ierburi, face orice doreşte el să facă, căci sugestiile pe care le primeşte de la ei sunt aprobate de dorinţele sale.

54. Constantius dă Bisericile Alexandrine ereticilor.

Astfel, el a exilat, aşa cum am spus mai înainte Episcopi autentici, pentru că ei nu au vrut să profeseze doctrine păgâne, ca să se potrivească plăcerii sale; şi astfel acum el a trimis pe Contele Heraclius pentru a înainta împotriva lui Atanasie, care în public şi-a făcut de cunoscut decretele sale, şi a anunţat porunca Împăratului, că dacă ei nu se conformează instrucţiunilor conţinute în scrisorile sale, pâinile lor vor fi luate, idolii lor vor fi răsturnaţi, şi persoanele din multe oraşe – magistraţi şi oameni vor fi făcuţi sclavi. După ce i-a ameninţat în această manieră, lui nu i-a fost ruşine să declare public cu voce tare, „Împăratul îl tăgăduieşte pe Atanasie, şi a poruncit ca Bisericile să fie date Arianilor.” Şi când toţi s-au minunat să audă aceasta, şi au făcut semne unii altora, exclamând, „Ce, Constantius a devenit un eretic?” în loc să roşească aşa cum s-ar fi cuvenit, omul i-a obligat mai mult pe senatori şi pe magistraţii păgâni şi pe paznicii [6] templelor idolilor să subscrie la aceste condiţii, şi să fie de acord să îl primească drept Episcop pe oricine [7] ar fi trimis Împăratul. Desigur, Constantius susţinea strict Canonul Bisericii, când el a făcut aceasta când în loc să ceară scrisori de la Biserică, el le-a cerut de la piaţă, şi în loc să îi întrebe pe oameni el i-a întrebat pe păzitorii templelor. El a fost conştient că nu trimitea un Episcop să oficieze peste creştini, ci un anumit intrus pentru cei care au subscris termenilor săi.

55. Năvala în marea Biserică.

Astfel, Neamurile cumpărând prin bunăvoinţa lor siguranţa idolilor lor, şi siguri de comerţ [8], au subscris deşi fără voie, de frica ameninţărilor pe care el le-a făcut faţă de ei; ca şi când chestiunea a fost rânduită de un general, sau alt magistrat. Într-adevăr, ceea ce erau în stare să facă ei ca şi păgâni, cu excepţia a orice era pe placul Împăratului? Dar oamenii adunaţi în marea Biserică (căci era a patra zi din săptămână), Contele Heraclius în ziua următoare [9] ia cu el pe Cataphronius Prefectul Egiptului, şi Faustinus Primitorul General [10], şi Bithynius un eretic; şi împreună l-au stârnit pe cel mai tânăr bărbat din mulţime [11] care se închina idolilor, să atace Biserica, şi să arunce cu pietre în oameni, spunând că aceasta era porunca Împăratului. Totuşi când a venit vremea izgonirii, cea mai mare parte deja părăsise Biserica, dar au mai fost câteva femei care au rămas, ei au făcut aşa cum le-au poruncit oamenii, drept care a rezultat un spectacol jalnic. Acele puţine femei tocmai se ridicaseră de la rugăciune şi stăteau jos când tinerii au venit dintr-odată peste ele goi şi cu pietre şi ciomege. Unele dintre ele au fost omorâte cu pietre de nenorociţii fără Dumnezeu; ei au bătut cu biciul persoanele sfinte ale Fecioarelor, le-au dat jos voalurile şi au expus capetele lor, şi când ele au rezistat insultei, laşii le-au lovit cu picioarele. Aceasta a fost înspăimântător, foarte înspăimântător; dar ceea ce a urmat a fost mai rău, şi mai intolerabil decât orice grozăvie. Cunoscând caracterul sfânt al fecioarelor, şi că urechile lor nu erau obişnuite cu poluarea, şi că ele erau mai în stare să suporte pietre şi săbii decât expresii de obscenitate, ei le-au asaltat cu un astfel de limbaj. Aceasta au sugerat Arianii tinerilor, şi au râs la tot ceea ce au spus şi au făcut aceştia; în timp ce sfintele Fecioare şi alte femei evlavioase au fugit de astfel de cuvinte aşa cum ar fugi de muşcătura şerpilor, dar duşmanii lui Hristos i-au ajutat în lucrare, ei au rostit aceleaşi cuvinte; căci erau satisfăcuţi de obscenităţile pe care tinerii le-au slobozit asupra lor.

56. Marea Biserică jefuită.

După aceasta, pentru ca ei să execute pe deplin ordinele pe care le-au primit (căci aceasta este ceea ce au dorit ei fierbinte, şi ceea ce Contele şi Primitorul – General i-a instruit să facă), ei au apucat locurile, tronul, şi masa care era de lemn [1], şi perdelele [2] Bisericii, şi orice au fost în stare, şi ducându-le cu ei le-au ars în faţa uşilor străzii principale, şi au aruncat tămâie pe flacără. Vai! Cine nu va plânge să audă aceste lucruri, şi, se poate, să îşi închidă urechile sale, ca să nu trebuiască să îndure recitalul, considerând că este dureros doar să asculte relatarea unor astfel de enormităţi? Mai mult, ei au cântat laude idolilor lor, şi au spus, „Constantius a devenit păgân, şi Arianii au recunoscut obiceiurile noastre;” căci într-adevăr ei nici măcar nu se prefac păgâni, dacă prin aceasta erezia lor se poate stabili. Ei chiar au fost gata să sacrifice o juncă care ducea apă pentru grădinile din Caesareum [3]; şi ar fi jertfit-o dacă nu ar fi fost o femeie [4]; căci ei spun că era ilegal ca aceasta să fie oferită printre ei.

57. Astfel au acţionat profanii [5] Ariani în unire cu păgânii, gândindu-se că aceste lucruri tind să ne dezonoreze. Dar justiţia Divină a condamnat nelegiuirea lor, şi a lucrat un mare şi remarcabil semn, prin acesta a arătat clar tuturor ora, că aşa cum în actele lor de profanare ei au îndrăznit să îl atace pe nimeni altul decât pe Domnul, tot astfel în aceste proceduri de asemenea ei din nou au încercat să îl dezonoreze pe El. Acest lucru a fost dovedit şi mai clar prin evenimentul minunat care acum a avut loc. Unul dintre aceşti tineri imorali a fugit în Biserică, şi s-a aventurat să stea pe tron; şi în timp ce stătea acolo omul nenorocit a rostit cu un sunet nazal un cântec senzual. Apoi ridicându-se a încercat să smulgă tronul, şi să îl târască spre el; el nu ştia că atrăgea răzbunarea asupra sa. Căci precum vechii locuitori din Azotus, când ei s-au aventurat să atingă [6] Chivotul, care nu aveau voie după lege nici măcar să îl privească, au fost distruşi imediat de el, fiind chinuiţi mai întâi de heruvimi; deci această persoană nefericită care a vrut să tragă tronul, l-a tras peste el, şi, ca şi când justiţia Divină ar fi trimis lemnul să îl pedepsească, el l-a izbit de organele sale; şi în loc să ducă tronul, el şi-a scos măruntaiele prin lovitura sa; astfel că tronul i-a luat viaţa, în loc ca el să distrugă tronul. Căci, aşa cum este scris despre Iuda, organele sale s-au revărsat afară; şi el a căzut şi a fost dus departe, şi în ziua următoare el a murit. Un altul de asemenea a intrat în Biserică cu crenguţe de copaci [7a] şi, ca în maniera Neamurilor le-a vânturat în mâinile sale şi şi-a bătut joc, el a fost lovit imediat cu orbire, astfel că imediat şi-a pierdut vederea, şi nu a mai ştiut unde era; dar în timp ce aproape cădea, a fost luat de mână şi sprijinit de prietenii săi a fost scos afară, şi când în ziua următoare cu greu a fost adus în simţurile sale, el nu a ştiut nici ce a făcut sau ce a suferit ca şi consecinţă a îndrăznelii sale.

58. Persecuţia generală la Alexandria.

Neamurile, când au văzut aceste lucruri, au fost apucate de frică, şi nu s-au mai aventurat în alte insulte; dar Arianii nu au fost nici măcar atinşi de ruşine, ci, la fel ca evreii când au văzut minunile, au fost fără credinţă şi nu au vrut să creadă, ba nu, ca Faraon, ei s-au împietrit; ei de asemenea şi-au pus nădejdea lor jos, în Împărat şi eunucii săi. Ei au permis Neamurilor, sau mai degrabă celor mai abandonaţi dintre Neamuri, să acţioneze în maniera descrisă mai înainte; căci au descoperit că Faustinus, care este Primitorul – General după stil, este doar o persoană vulgară [8] în obiceiuri, şi destrăbălat în inimă, era gata să îşi joace partea sa cu ei în aceste proceduri, şi să stârnească păgânii. Ba chiar au încercat să facă şi ei la fel, ca şi când ar fi modelat erezia lor peste toate celelalte erezii împreună [9], pentru ca să împărtăşească răutatea lor cu cei mai depravaţi din omenire. Ceea ce au făcut ei prin intermediul altora am descris mai sus; enormităţile pe care le-au comis ei înşişi întrec limitele oricărei răutăţi; şi au întrecut răutatea oricărui spânzurător. Unde este o casă pe care ei nu au răvăşit-o? Unde este o familie pe care ei nu au jefuit-o sub pretextul căutării oponenţilor lor? Unde este o grădină unde ei nu au călcat totul în picioare? Ce mormânt [10] nu au deschis ei, pretinzând că îl caută pe Atanasie, deşi obiectivul lor era să jefuiască şi să strice tot ce venea în calea lor? Cât de multe case ale bărbaţilor au fost sigilate [1]! Conţinutul câtor locuinţe a fost dat soldaţilor care i-au ajutat! Cine nu a experimentat răutatea lor? Cine care i-a întâlnit nu a fost obligat să se ascundă în piaţă? Oare nu mulţi şi-au lăsat casa de frica lor, şi au petrecut noaptea în deşert? Oare nu mulţi dintre ei, în timp ce erau neliniştiţi să îşi păstreze proprietatea de ei, şi-au pierdut o parte mai mare din ea? Şi cine, oricât de lipsit de experienţă pe mare, nu a ales mai degrabă să se încredinţeze ei, şi să rişte toate pericolele ei, decât să fie martori ai ameninţărilor lor? Mulţi de asemenea şi-au schimbat locuinţa, şi s-au mutat din nou de la o stradă la alta, şi de la oraş în suburbii. Şi mulţi s-au supus unor taxe aspre, şi când nu au fost în stare să plătească, împrumutaţi de alţii, doar ca să poată scăpa de maşinaţiile lor.

59. Violenţa lui Sebastianus.

Căci ei s-au făcut formidabili tuturor oamenilor, şi i-au ameninţat pe toţi cu mare aroganţă, folosind numele Împăratului, şi ameninţându-i cu nemulţumirea lui. Ei a trebuit să îi ajute în răutatea lor pe Ducele Sebastianus, un Manichee, şi un tânăr bărbat destrăbălat; Prefectul [2], Contele, şi Primitorul – General ca un făţarnic. Multe Fecioare care au condamnat păgânismul lor, şi au profesat adevărul, ei i-au scos din casele lor; pe alţii i-au insultat în timp ce mergeau pe străzi, şi au făcut ca a lor capete să fie descoperite de tinerii lor. De asemenea ei au permis femeilor din partida lor să insulte pe cine aleg ele; şi deşi femeile sfinte şi credinciose s-au retras de o parte, şi le-au dat loc să treacă, totuşi ei s-au adunat împrejurul lor ca Desfrânaţii şi Furioşii [3], şi au considerat un ghinion dacă nu au găsit nici un mijloc prin care să le rănească, şi au petrecut acea zi cu tristeţe pentru că nu au fost în stare să le facă vre-un rău. Într-un cuvânt, atât de cruzi şi de amari au fost împotriva tuturor, încât toţi oamenii i-au numit spânzurători, criminali, oameni fărădelege, intruşi, făcători de rele, şi prin orice nume în afară de cel de creştini.

60. Martirajul lui Eutychius.

Mai mult, imitând practicile sălbatice ale Scythianilor, ei au pus mâna pe Eutychius un Sub-diacon, un om care a slujit Biserica onorabil, şi l-au biciuit pe spate cu un bici de piele, până când a fost adus la punctul morţii, ei au cerut ca el să fie trimis la mine; şi nu doar la orice mină, ci la cea a lui Phaeno [4], unde chiar unui criminal condamnat îi este greu să trăiască câteva zile. Şi ceea ce a fost cel mai iraţional în comportamentul lor, este că ei nu i-au permis nici măcar câteva oare ca rănile sale să fie îmbrăcate, ci l-au trimis imediat, spunând, „Dacă se face aceasta, tuturor oamenilor le va fi frică, şi de aici încolo vor fi de partea noastră.” Totuşi, după un scurt timp, nefiind în stare să îşi realizeze călătoria sa către mină datorită durerii cauzate de bici, el a murit pe drum. El a pierit bucurându-se, obţinând slava martirajului. Dar ticăloşii nici măcar nu au fost ruşinaţi, ci după cuvintele Scripturii, „având mădularele fără milă [5],” ei au acţionat astfel, şi acum din nou au înfăptuit o faptă satanică. Când oamenii s-au rugat ca să îl cruţe pe Eutychius şi i-au implorat pentru el, ei au făcut ca patru cetăţeni liberi şi onorabili să fie închişi, unul din ei era Hermias care a spălat picioarele cerşetorului [6]; şi după ce i-a biciuit aspru, Ducele i-a aruncat în închisoare. Dar Arianii, care au fost mai cruzi chiar decât Scythiani, când au văzut că ei nu au murit de biciuire, s-au plâns Ducelui şi ameninţând, au spus, „Vom scrie şi le vom spune eunucilor [7], că el nu biciuieşte aşa cum vrem noi.” Auzind aceasta el s-a temut atât de mult, şi a fost obligat să îi bată pe oameni a doua oară; şi ei fiind bătuţi şi ştiind din ce cauză suferă şi de cine au fost ei acuzaţi, au spus doar, „Noi suntem bătuţi de dragul Adevărului, dar noi nu vom ţine comuniune cu ereticii: poţi să ne baţi cât vrei; Dumnezeu te va judeca pentru aceasta.” Oamenii hulitori au dorit să îi expună la pericol în închisoare, ca ei să moară acolo; dar oamenii lui Dumnezeu observând aceasta, l-au rugat pentru ei, şi după şapte zile sau mai mult ei au fost eliberaţi.

61. Maltratarea celor Săraci.

Dar Arianii, fiind întristaţi de aceasta, au inventat o altă faptă mai crudă şi mai necurată; crudă în ochii tuturor oamenilor, dar bine potrivită cu erezia lor anticreştină. Domnul ne-a poruncit să ne amintim de săraci; El a spus, „Vinde ce ai şi dă în dar” şi din nou „Am fost înfometat şi voi Mi-aţi dat de mâncare; Mi-a fost sete, şi voi Mi-aţi dat să beau; căci de câte ori aţi făcut aceste lucruri acestor micuţi, Mie mi le-aţi făcut [8].” Dar aceşti oameni, ca fiind într-adevăr opuşi lui Hristos, au acţionat contrar voii Sale şi în acest aspect. Căci atunci când Ducele a dar Bisericile Arianilor, şi persoanele nevoiaşe şi văduvele nu au mai putut trăi mai departe în ele, văduvele au stat în locuri unde Clerul încredinţat cu grija faţă de ele au fost numiţi. Şi când Arianii au văzut că fraţii le-au slujit imediat şi le-au sprijinit, au persecutat şi văduvele, bătându-le pe picioare, şi i-au acuzat pe cei care au dăruit văduvelor înaintea Ducelui. Aceasta s-a făcut prin intermediul unui anumit soldat numit Dynamius. Şi aceasta a fost pe placul lui Sebastian [9], căci nu este nici o milă la Manich’ani; ba mai mult, este considerat un lucru de urât printre ei să arăţi milă unui om sărac [9a]. Aici a fost deci un subiect neobişnuit de plângere; şi un nou fel de curte inventată acum de Ariani. Au fost aduse persoane la proces pentru fapte de bunătate pe care le-au săvârşit; el care a arătat milă a fost acuzat, şi cel care a primit un ajutor a fost bătut; şi ei au dorit mai degrabă ca săracul să sufere foametea, decât cel care a arătat milă să îi dea ceva săracului. Astfel de sentimente aceşti evrei moderni, căci astfel sunt, le-au învăţat de la evreii din trecut, care atunci când au văzut pe cel orb din naştere că şi-a recăpătat vederea, şi pe cel care a fost bolnav de paralizie multă vreme făcut sănătos, l-au acuzat [1] pe Domnul care a făcut aceste binefaceri, şi i-a judecat ca fiind păcătoşi care au experimentat bunătatea Sa [2].

62. Maltratarea săracilor.

Cine nu a fost uimit de procedurile acestea? Cine nu a detestat deopotrivă erezia, şi apărătorii ei? Cine a eşuat să înţeleagă faptul că aceşti Ariani sunt într-adevăr mai cruzi decât fiarele sălbatice? Căci ei nu au avut nici o perspectivă a câştigului [3] din nelegiuirea lor, de dragul căreia probabil au acţionat astfel; ci mai degrabă şi-au mărit ura faţă de toţi oamenii împotriva lor înşişi. Ei prin înşelătorie şi teroare au forţat anumite persoane în erezia lor, pentru ca ei să fie aduşi să comunice cu ei; dar evenimentul s-a întors chiar contrar. Cei care au suferit au îndurat martirajul oricum l-au făcut aceştia, şi nu au trădat nici nu au negat credinţa adevărată în Hristos. Şi cei care au fost fără şi au fost martori la comportamentul lor, şi în final chiar şi păgânii, când au văzut aceste lucruri, i-au detestat pe aceştia ca anticreştini, ca cruzi călăi; căci natura umană este înclinată spre milă şi simpatizează cu cei săraci. Dar aceşti oameni şi-au pierdut chiar sentimentele comune umanităţii; şi acea bunătate pe care ei au dorit să o întâlnească din mâinile altora, de ea au suferit ei înşişi, de ceea ce nu au permis altora să primească, ci au folosit împotriva lor severitatea şi autoritatea magistraţilor şi în special cea a Ducelui.

63. Maltratarea Prezbiterilor şi Diaconilor.

Ceea ce au făcut ei Prezbiterilor şi Diaconilor; cum i-au târât în exil sub sentinţa dată de Duce şi magistraţi, făcând ca soldaţii să îşi aducă rudele din case [4], şi Gorgonius, comandantul poliţiei să îi bată cu biciul; şi cum (cel mai crud act dintre toate) cu multă insolenţă au jefuit pâinile [6] acestora şi a celor care acum erau morţi; aceste lucruri sunt imposibil de descris prin cuvinte, căci cruzimea lor întrece toată puterea limbajului. Ce termeni ar putea folosi cineva care ar putea fi egali cu subiectul? Ce circumstanţe pot fi menţionate mai întâi, pentru ca, cele înregistrate apoi să nu fie găsite mai teribile, şi următoarele încă şi mai teribile? Toate încercările şi fărădelegile lor [7] au fost pline de crimă şi păgânism; şi ei sunt atât de vicleni şi imorali, că ei se străduiesc să înşele prin promisiuni de protecţie, şi prin mituire cu bani [8], pentru ca, de vreme ce ei nu se pot recomanda prin mijloace cinstite, să se poată arăta prin aceasta pentru a se impune în faţa celor simpli.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

PARTEA VIII. PERSECUŢIA ÎN EGIPT.

64. Cine i-ar numi chiar Neamuri; cu atât mai puţin ca şi creştini? I-ar considera cineva obiceiurile şi sentimentele lor ca umane, şi nu mai degrabă ca cele ale fiarelor sălbatice, văzând comportamentul lor crud şi sălbatic? Ei sunt mai nefolositori decât călăii publici; mai îndrăzneţi decât toţi ceilalţi eretici. Faţă de Neamuri ei sunt mult mai inferiori, şi stau departe şi separaţi de aceştia [1]. Am auzit de la părinţii noştri, şi cred că raportul lor este unul credincios, că mai demult, când a apărut persecuţia în timpul lui [2] Maximian, bunicul lui Constantius, Neamurile au tăinuit faţă de fraţii noştri creştini, care au fost urmăriţi, şi frecvent au suferit pierderea substanţei lor, şi au fost necăjiţi de închisoare, doar ca să nu îi trădeze pe fugari. Ei i-au protejat pe cei care au fugit la ei pentru refugiu, aşa cum ar fi făcut pentru persoanele lor proprii, şi au fost determinaţi să ia toate riscurile pentru aceştia. Dar acum aceste persoane admirabile, inventatorii unei noi erezii, acţionează împreună în mod contrar; şi sunt distinşi doar pentru înşelăciunea lor. Ei s-au numit pe ei înşişi călăi, şi caută să îi trădeze pe toţi la fel, şi să îi facă pe cei care îi ascund pe alţii obiecte ale comploturilor lor, preţuindu-i egali ca duşmani ai lor deopotrivă pe cel care îi ascunde şi pe cel care este ascuns. Ei sunt atât de criminali; atât de doritori în faptele lor rele ca şi răutatea lui Iuda.

65. Martirajul lui Secundus al lui Barka.

Crimele pe care aceşti oameni le-au comis nu pot fi descrise adecvat. Aş spune doar, că în timp ce scriu şi doresc să enumăr toate faptele lor de ticăloşie, intră gândul acesta în mintea mea, dacă această erezie nu este a patra fiică a lipitorii [3] din Proverbe, de vreme ce după atât de multe acte de nedreptate, atât de multe crime, încă nu a spus, „Este destul.” Nu; aceasta încă este înfuriată, şi merge [4] să-i caute pe cei pe care încă nu i-a descoperit, în timp ce acei pe care deja i-a rănit, este dornică să îi rănească din nou. După atacul de noapte, după relele comise în consecinţă, după persecuţia adusă de Heraclius, ei totuşi nu au încetat să ne acuze fals înaintea Împăratului (şi ei sunt încrezători că, fiind persoane păgâne ei vor obţine o audiere), dorind ca ceva mai mult decât exilul să ne fie dat nouă, şi ca în lumea cealaltă cei care nu încuviinţează hulele lor să poată fi distrus. Astfel, fiind acum încurajaţi într-o măsură extremă, ca cei mai părăsiţi Secundus [5] din Pentapolis, şi Stephanus [6] complicele său, conştienţi că erezia lor a fost o apărare a oricărei nedreptăţi pe care ei o pot comite, descoperind un Prezbiter în Barka ce nu s-a supus dorinţelor lor (el a fost numit Secundus, fiind cu acelaşi nume, dar nu de aceeaşi credinţă cu ereticul), ei l-au lovit până când el a murit [7]. În timp ce el suferea astfel el l-a imitat pe Sfânt, şi a spus, „Nimeni să nu răzbune cauza mea înaintea judecătorilor umani; îl am pe Domnul ca răzbunător al meu, de dragul lui eu sufăr aceste lucruri din mâinile lor.” Totuşi ei nu au fost mişcaţi de milă la auzul acestor cuvinte, nici nu au simţit vre-un respect faţă de vremea sacră; căci era în timpul lui Lent [8] când ei l-au lovit de moarte pe acest om.

66. Persecuţia – arma Arianismului.

O nouă erezie, care a pus tot diavolul în impietate şi fapte rele! Căci în adevăr ea este doar un rău inventat mai târziu; şi deşi cu siguranţă până acum pare să fi adoptat doctrinele sale, totuşi ei le-au ascuns, şi nu au fost cunoscute a le deţine. Dar Eusebiu şi Arius, ca şerpii ieşind din găurile lor, au vomitat otrava acestei impietăţi; Arius îndrăznind să hulească în mod deschis, şi [9] Eusebiu apărând hula sa. Totuşi el nu a fost în stare să sprijine erezia, până când, aşa cum am spus mai înainte, el a găsit un patron [1] pentru ea în Împărat. Părinţii noştri au chemat un Consiliu Ecumenic, unde trei sute dintre ei, mai mult sau mai puţin [2], s-au întâlnit împreună şi au condamnat erezia Ariană, şi toţi au declarat că ea era străină şi ciudată pentru credinţa Bisericii. La aceasta, suporterii ei, au înţeles că ei au fost dezonoraţi, şi au avut acum un temei bun de argument asupra căruia să insiste, au construit o metodă diferită, şi au încercat să o dovedească prin puterea exterioară. Şi prin aceasta cineva poate în special admira ciudăţenia cât şi răutatea planului lor, şi cum au mers ei dincolo de alte erezii. Căci aceştia îşi sprijină nebunia lor prin argument convingătoare calculate pentru a înşela pe cei simpli; grecii, aşa cum a spus Apostolul, îşi fac atacul lor cu excelenţa şi elocvenţa discursului, şi cu premise false plauzibile; evreii, lăsând divinele Scripturi, acum, aşa cum a spus Apostolul, se ceartă cu privire la „poveşti şi genealogii fără sfârşit [3];” şi Manicheeii şi Valentinianii cu ei, şi alţii, stricând divinele Scripturi, pun poveştile în termenii invenţiilor lor. Dar Arianii sunt mai îndrăzneţi decât toţi, şi au arătat că celelalte erezii sunt doar surorile lor mai tinere [4], care, aşa cum am spus, ei le întrec în hulă, rivalizând cu toate, şi în special cu evreii în nelegiuirea lor. Căci aşa cum evreii, când ei nu au fost în stare să dovedească acuzaţiile pe care ei le-au pretins împotriva lui Pavel, imediat l-au condus la căpitanul şef şi la guvernator; tot astfel, aceşti oameni, care îi întrec pe evrei în planurile lor, se folosesc doar de puterea judecătorilor; şi dacă cineva vorbeşte împotriva lor, el este târât înaintea Guvernatorului, sau a Generalului.

67. Arianismul este mai rău decât alte erezii, datorită Persecuţiei.

Celelalte erezii de asemenea, când chiar Adevărul le-a respins cu cea mai clară dovadă, sunt deprinse să fie tăcute, fiind simplu confundate de condamnarea lor. Dar această erezie modernă şi blestemată, când este răsturnată prin argument, când este aruncată şi acoperită de ruşine chiar de Adevăr, imediat încearcă să forţeze prin violenţă şi biciuiri şi închisoare pe cei pe care nu a fost în stare să îi convingă prin argument, prin aceasta recunoaşte că este orice altceva în afară de evlavioasă. Căci este partea evlaviei adevărate nu să silească [5], ci să convingă, aşa cum am spus mai înainte. Astfel Domnul nostru Însuşi, nu folosind forţa, ci oferindu-le alegerea liberă, a spus tuturor, „dacă vre-un om vrea să Mă urmeze [6];” şi ucenicilor Săi, „Voi nu plecaţi [7]?” Totuşi, această erezie, este cu totul străină de evlavie; şi de aceea oricum altfel ar acţiona, decât contrar Mântuitorului nostru, căutând de asemenea că l-a înrolat pe acel duşman al lui Hristos, Constantius, ca şi când ar fi Anticrist însuşi [8], să fie conducătorul ei în impietate? El de dragul ei s-a străduit să rivalizeze cu Saul în cruzimea sălbatică. Căci atunci când preoţii i-au dat provizii lui David, Saul a poruncit, şi ei au fost toţi distruşi, în număr de trei sute cinci [9]; şi acest om, acum când toţi au evitat erezia, şi mărturisesc o credinţă sănătoasă în Domnul, anulează un Consiliu de trei sute de Episcopi, exilează pe Episcopi, şi îi împiedică pe oameni din practicarea credinţei, şi din rugăciunile lor către Dumnezeu, împiedicând adunările lor publice. Aşa cum Saul a răsturnat Nob, cetatea preoţilor, tot astfel acest om, avansând mai departe în răutate, a dat Bisericile celor păgâni. Şi aşa cum el l-a onorat pe Doeg acuzatorul înaintea preoţilor adevăraţi, şi l-a persecutat pe David, ascultând de Ziphires; tot astfel acest om preferă pe eretici în locul celor evlavioşi, şi încă îi persecută ca să fugă de la el, ascultând de eunucii săi, care îi acuză fals pe ortodocşi. El nu percepe că orice face sau scrie în favoarea ereziei Arianilor, implică un atac [1] asupra Mântuitorului.

68. Constantius mai rău decât Saul, Ahab şi Pilat. Comportamentul său din trecut faţă de relaţiile sale.

Ahab însuşi nu a acţionat atât de crud faţă de preoţii lui Dumnezeu, aşa cum a acţionat acest om asupra Episcopilor. Căci el cel puţin a fost înţepat în conştiinţa sa, când Nabot a fost ucis, şi s-a temut la vederea [2] lui Ilie, dar acest om nici nu l-a respectat pe marele Hosius, nici nu a fost obosit sau înţepat în conştiinţă, după ce a exilat atâţia Episcopi; ci ca alt Faraon, cu cât a fost mai rănit, cu atât s-a împietrit mai tare, şi îşi imaginează răutăţi mai mari zi după zi. Şi cel mai extraordinar exemplu al fărădelegii sale a fost următorul. S-a întâmplat că atunci când Episcopii au fost condamnaţi la exil, anumite alte persoane şi-au primit sentinţa lor la acuzaţiile de crimă sau rebeliune sau furt, fiecare potrivit cu calitatea ofensei sale. După câteva luni el i-a eliberat pe aceşti oameni, fiind solicitat să facă aceasta, aşa cum Pilat a făcut cu Baraba; dar pe slujitorii lui Hristos nu doar a refuzat să îi elibereze, ci chiar i-a condamnat la o pedeapsă mai nemiloasă în locul exilului lor, dovedindu-se că este „un rău nemuritor [2a]” pentru ei. Pentru ceilalţi prin simpatia dispoziţiei el a devenit un prieten; dar pentru ortodocşi el a fost un duşman datorită credinţei lor adevărate în Hristos. Nu este oare clar pentru toţi oamenii de atunci în coace, că evreii din vechime când ei l-au cerut pe Baraba, şi l-au răstignit pe Domnul, au acţionat doar partea pe care aceşti duşmani prezenţi ai lui Hristos o acţionează împreună cu Constantius? Ba chiar, el este mai înverşunat decât Pilat. Căci Pilat, când a înţeles [3] nedreptatea faptei, şi-a spălat mâinile sale; dar acest om, în timp ce el i-a exilat pe sfinţi, scrâşneşte din dinţii săi împotriva lor mai mult şi mai mult.

69. Dar ce minune este dacă, după ce el a fost condus în erori hulitoare, el este atât de crud faţă de Episcopi, de vreme ce sentimentele comune de umanitate nu l-au putut determina să îşi cruţe măcar neamurile sale. Pe unchii săi [4] el i-a ucis; pe verişorii săi el i-a îndepărtat; el nu a avut milă de suferinţele socrului său, deşi el s-a căsătorit cu fiica acestuia, sau de rudele sale; ci a fost chiar un călcător al jurămintelor sale faţă de toţi. Tot astfel el l-a tratat pe fratele său într-o manieră nesfântă; şi acum el pretinde că îşi clădeşte mormântul său, deşi i-a le-a eliberat barbarilor pe logodnica lui Olympias, pe care fratele său a protejat-o până la moartea sa, şi a adus-o ca şi consoartă a sa. Mai mult el a încercat să pună deoparte dorinţele sale, deşi el se laudă a fi moştenitorul său; căci aşa scrie el, în termeni din care oricine are puţin bun simţ i-ar fi ruşine. Dar când compar scrisorile sale, găsesc că el nu posedă înţelegerea obişnuită, ci că mintea sa este reglată doar de sugestiile altora, şi că el nu are nici o minte a lui deloc. Acum Solomon spune, „Dacă un stăpânitor ascultă de minciuni, toţi slujitorii sunt răi [6].” Acest om dovedeşte prin acţiunile sale că este ca unul nedrept, şi că cei din jurul lui sunt răi.

70. Inconsecvenţa lui Constantius.

Atunci cum, fiind astfel, şi plăcându-i astfel de asociaţi, poate el vre-odată să plănuiască ceva drept sau rezonabil, aşa cum este încurcat în fărădelegea însoţitorilor săi, oameni care cu adevărat îl vrăjesc, sau mai degrabă care i-au călcat creierul sub călcâiele lor? Pentru ce scrie el acum scrisori [6a], şi apoi se pocăieşte că le-a scris, şi după ce se pocăieşte este stârnit din nou la mânie, şi apoi din nou îşi deplânge soarta sa, şi fiind nehotărât ce să facă, el arată un suflet lipsit de înţelegere. Având deci un astfel de caracter, cineva în mod cinstit trebuie să îl compătimească, pentru că sub aparenţa şi numele de libertate el este sclavul celor care îl târăsc pentru a-şi satisface apăsarea lor păgână. Într-un cuvânt, în timp ce prin nebunia şi inconsecvenţa sa, aşa cum a spus Scriptura [7], el vrea să satisfacă dorinţele altora, el s-a dat pe sine la condamnare, pentru a fi consumat de foc în judecata viitoare; consimţind imediat să facă orice vor ei, şi satisfăcând planurile lor împotriva Episcopilor, şi în exercitarea autorităţii lor asupra Bisericilor. Căci iată, acum el din nou a aruncat în dezordine toate Bisericile din Alexandria [8] şi din Egipt şi Libia, şi a dat ordine în mod public, ca Episcopii din Biserica Catolică şi în această credinţă să fie alungaţi din bisericile lor, şi ele să fie date toate profesorilor doctrinelor Ariane [9]. Generalul a început să execute acest ordin; şi imediat Episcopii au fost alungaţi în lanţuri, şi Prezbiterii şi Călugării legaţi cu fier, după ce au fost bătuţi aproape de moarte cu biciul. Dezordinea predomină în fiecare loc; tot Egiptul şi Libia sunt în pericol, oamenii sunt indignaţi de această poruncă nedreaptă, şi văd în ea pregătirea pentru venirea lui Anticrist, şi văzând proprietatea lor jefuită de alţii, şi dată în mâinile ereticilor.

71. Această răutate fără precedent.

Când s-a mai auzit de o asemenea fărădelege? Când a fost făptuită vre-odată o astfel de faptă rea, chiar în timpuri de persecuţie? Ei erau păgâni cei care au persecutat anterior; dar ei nu şi-au adus idolii în Biserici. Zenobia [9a], a fost o evreică, şi o sprijinitoare a lui Paul din Samosata; dar ea nu a dat Bisericile evreilor pentru sinagogi. Aceasta este o piesă nouă de fărădelege. Aceasta nu este o simplă persecuţie, dar mai mult decât persecuţia, acesta este un preludiu şi o pregătire [10] pentru venirea lui Anticrist. Chiar dacă s-ar recunoaşte că ei au inventat acuzaţii false împotriva lui Atanasie şi restul Episcopilor pe care ei i-au exilat, totuşi ce este aceasta faţă de practicile lor de mai târziu? Ce acuzaţii au ei să pretindă împotriva întregului Egipt şi Libia şi Pentapolis [1]? Căci ei au început să nu îşi mai aşeze comploturile împotriva indivizilor, în care caz ei ar putea fi în stare să însceneze o minciună împotriva lor; ci ei le-au pus pe toate într-un trup, pentru ca dacă ei doar aleg să inventeze acuzaţii împotriva lor, ei trebuie să fie condamnaţi. Astfel răutatea lor a orbit înţelegerea lor [2]; şi ei au cerut, fără nici un motiv fix, ca întregul corp de Episcopi să fie dat afară, şi prin aceasta ei au arătat că acuzaţiile pe care ei le-au înscenat împotriva lui Atanasie şi a restului de Episcopi pe care ei i-au exilat erau false, şi le-au inventat doar cu scopul de a-şi sprijini erezia blestemată a Arianilor, duşmanii lui Hristos. Aceasta nu se mai tăinuieşte, ci a devenit limpede pentru toţi oamenii. El a poruncit ca Atanasie să fie dat afară din oraş, şi a dat Bisericile lor. Şi Prezbiterii şi Diaconii care erau cu el, care au fost numiţi de Peter şi Alexander, au fost daţi afară şi conduşi în exil de asemenea; şi Arianii adevăraţi, care nu prin vre-o suspiciune ce se ridică din circumstanţe, ci datorită ereziei care a fost exclusă la început împreună cu Arius însuşi de către Episcopul Alexander, – Secundus în Libya, în Alexandria Euzoius [3] Chanan’an, Julius, Ammon, Marcus, Iren’us, Zosimus, şi Sarapion poreclit Pelycon, şi in Libya Sisinnius, şi oamenii mai tineri cu el, asociaţi în impietatea sa; aceştia au obţinut posesia Bisericilor.

72. Exilarea Episcopilor egipteni.

Şi Generalul Sebastian a scris guvernatorilor şi autorităţilor militare din fiecare loc; şi Episcopii adevăraţi au fost persecutaţi, şi cei care profesau doctrine păgâne au fost aduşi în locul lor. Ei i-au exilat pe Episcopii care îmbătrâniseră în ordinele lor, şi au fost mulţi ani în Episcopat, fiind ordinaţi de Episcopul Alexander; Ammonius [4], Hermes, Anagamphus, şi Marcus, pe ei i-au trimis la Oaza de Sus; Muis, Psenosiris, Nilammon, Henes, Marcus, şi Athenodorus la Ammoniaca, cu nici o altă intenţie decât ca ei să piară în trecerea lor prin deşert. Ei nu au avut nici o milă faţă de ei deşi aceştia sufereau de boală, şi într-adevăr au înaintat în călătoria lor cu atât de mare dificultate datorită slăbiciunii lor, că au fost obligaţi să fie purtaţi în tărgi, şi boala lor era atât de periculoasă încât materialele pentru înmormântarea lor i-au însoţit. Unul dintre ei într-adevăr a murit, dar ei nu au permis nici măcar ca trupul să fie dat prietenilor săi pentru înmormântare. Cu acelaşi scop ei l-au exilat de asemenea pe Episcopul Dracontius în locurile pustii din Clysma, Philo la Babylon, Adelphius la Psinubia în Thebais, şi Prezbiterii Hierax şi Dioscorus la Syene. Tot astfel i-au condus în exil pe Ammonius, Agathus, Agathod’mon, Apollonius, Eulogius, Apollos, Paphnutius, Gaius, şi Flavius, străvechii Episcopi, cât şi Episcopii Dioscorus, Ammonius, Heraclides, şi Psais; unii dintre ei i-au pus să lucreze în mine de piatră, pe alţii i-au persecutat cu intenţia de a-i distruge, şi pe mulţi alţii i-au jefuit. De asemenea, ei au exilat patruzeci dintre laici, cu anumite fecioare pe care mai înainte le-au la focuri; bătându-le atât de aspru cu nuiele luate din palmieri, că după o durată de cinci zile unele au murit, şi alţii au recurs la tratament chirurgical datorită ţepilor lăsaţi în picioarele lor, de la care au suferit chinuri mai rele decât moartea [6]. Dar ce a fost cel mai înspăimântător pentru mintea oricărui om cu o înţelegere sănătoasă, prin caracteristica acestor ticăloşi, este aceasta: Când fecioarele în timpul biciuirii au chemat Numele lui Hristos, ei au scrâşnit din dinţi împotriva lor cu o furie crescută. Ba chiar mai mult, ei nu au vrut să de trupurile celor morţi prietenilor lor pentru a fi îngropate, ci le-au ascuns pentru ca să pară a fi ignoranţi faţă de crimă. Totuşi ei nu au scăpat de detecţie; întregul oraş a observat aceasta, şi toţi oamenii s-au retras de la ei, călăii, răufăcătorii şi tâlharii. Mai mult, ei au răsturnat mănăstiri, şi s-au străduit să arunce călugări în foc; au jefuit case, şi pătrunzând în casa unor cetăţeni liberi unde Episcopul a depus o comoară, ei au jefuit-o şi au luat-o. Ei au biciuit văduvele pe talpa picioarelor, şi le-au împiedicat să îşi primească milosteniile lor.

73 Caracterul candidaţilor Ariani.

Astfel au fost fărădelegile practicate de Ariani; şi cât despre alte fapte de hulă, cine ar putea auzi povestirea lor fără a se înfiora? Ei i-au făcut ca aceşti oameni bătrâni onorabili şi Episcopi vârstnici să fie trimişi în exil; acum ei au numit în locul lor tineri păgâni destrăbălaţi, pe care ei s-au gândit să îi ridice imediat la cea mai înaltă demnitate, deşi ei nu erau nici măcar Catehumeni [7]. Şi alţii care au fost acuzaţi de bigamie [8], şi chiar de crime mai rele, ei i-au numit Episcopi datorită bogăţiei şi puterii civile pe care ei o aveau, şi i-au trimis ca şi când ar fi fost de la o piaţă, pentru a le da aur. Şi acum calamităţi şi mai înspăimântătoare au căzut peste oameni. Căci ei când au respins aceşti mercenari dependenţi de Ariani, atât de străini faţă de ei înşişi, au fost atât de biciuiţi, atât de proscrişi, au fost închişi în închisoare de General (care a făcut toate acestea uşor, fiind un Manichee), pentru ca ei să nu mai îi caute mai departe pe Episcopii lor, ci să fie forţaţi să îi accepte pe cei care îi detestau, oameni care acum erau vinovaţi de aceleaşi batjocuri aşa cum au practicat ei anterior printre idolii lor.

74. Numirile Episcopale ale lui Constantius – un semn al lui Anticrist.

Oare nu va izbucni în plâns fiecare persoană dreaptă la vederea sau auzul acestor lucruri, la înţelegerea aroganţei şi nedreptăţii extreme a acestor păgâni? „Cei drepţi se plâng în locul celor păgâni [9].” După toate aceste lucruri, şi acum că hula a atins o astfel de îndrăzneală, cine se va mai aventura să îl numească pe acest Costyllius [10] un creştin, şi nu mai degrabă imaginea lui Anticrist? Căci ce semn încă doreşte Anticrist? Cum poate să nu fie privit el astfel? Sau cum poate cel din urmă să nu fie presupus a fi unul aşa cum este el? Nu Arianii şi Neamurile au oferit acele jertfe în marea Biserică în C’sareum [11], şi au rostit blasfemia lor împotriva lui Hristos ca prin porunca Lui? Şi nu astfel îl descrie [1] viziunea lui Daniel pe Anticrist; că el va face război cu sfinţii, şi îi va birui, şi va întrece toate faptele rele care au fost făcute înaintea lui şi îi va umili pe împăraţi, şi va vorbi cuvinte împotriva Celui Preaînalt, şi se va gândi să schimbe vremurile şi legile? Acum că altă persoană în afara lui Constantius a încercat vre-odată aceste lucruri? Cu siguranţă el este unul aşa cum va fi Anticrist. El vorbeşte cuvinte împotriva Celui Preaînalt prin sprijinirea acestei erezii hulitoare: el face război împotriva sfinţilor prin exilarea Episcopilor; deşi într-adevăr el exercită această putere doar pentru o scurtă vreme [2] spre distrugerea sa. Mai mult el i-a întrecut pe cei dinaintea lui în răutate, construind un nou mod de persecuţie; şi după ce a răsturnat trei împăraţi, şi anume Vetranio, Magnentius, şi Gallus, el imediat a preluat patronajul impietăţii; şi ca un gigant [3] el a îndrăznit în mândria sa să se ridice împotriva Celui Preaînalt. El s-a gândit să schimbe legi, prin călcarea rânduielii pe care Domnul ne-a dat-o prin Apostolii Săi, prin schimbarea tradiţiilor Bisericii, şi inventând un nou fel de funcţii. Căci el trimite din locuri ciudate, la distanţa de cincizeci de zile de călătorie [4], Episcopii escortaţi de soldaţi la oameni i-au primit fără voie; şi în locul unei introduceri pentru cunoştinţă cu oamenii lor, ei au adus cu ei mesaje ameninţătoare şi scrisori către magistraţi. Lefter el l-a trimis pe Gregory din Cappadocia [5] la Alexandria; el l-a transferat pe Germinius de la Cyzicus la Sirmium; el l-a înlăturat pe Cecropius din Laodicea la Nicomedia.

75. Sosirea lui George la Alexandria, şi faptele lui Constantius în Italia.

Din nou el l-a transferat din Cappadocia în Milan pe unul Auxentius [6], mai degrabă un intrus decât un creştin, căruia el i-a poruncit să stea acolo, după ce l-a exilat pentru hula sa faţă de Hristos, pe Dionysius Episcopul locului, un om evlavios. Dar această persoană a fost chiar mai ignorantă de limba latină, şi nepriceput în toate cu excepţia impietăţii. Şi acum unul George, un Cappadocian, care era un furnizor al magazinelor [7] din Constantinopole, şi delapidând toţi banii pe care i-a primit, a fost obligat să fugă, el i-a poruncit să între în Alexandria cu pompă militară, şi sprijinit de autoritatea Generalului. Apoi, găsindu-l pe un novice Epictetus [8], un tânăr curajos, el l-a iubit [9], înţelegând că era pregătit pentru răutate; şi intermediul lui el îşi împlineşte planurile sale împotriva acelora dintre Episcopi pe care el doreşte să îi ruineze. Căci el este pregătit să facă tot ceea ce vrea Împăratul; care folosindu-se de ajutorul său, a comis la Roma un act ciudat, dar unul care cu adevărat se aseamănă cu răutatea lui Anticrist. Făcând pregătiri în Palat în loc să facă în Biserică, şi făcând ca trei dintre eunucii săi să participe în loc de oamenii săi, el i-a silit pe trei [1] spioni într-o stare proastă [2] (căci ei nu pot fi numiţi Episcopi), să ordineze ironic, ca Episcop pe unul Felix [3], un om vrednic de ei, atunci în Palat. Căci oamenii înţelegând faptele nedrepte pe care ereticilor nu le va permite să intre în Biserici [4], şi s-au retras departe de ele.

76. Exilarea tiranică a Episcopilor de către Constantius.

Acum încă ce mai vrea să îl facă Anticrist? Sau ce ar putea face Anticrist mai mult la venirea sa decât a făcut acest om? Oare când va veni nu va găsi el că deja a fost pregătită calea sa de către acest om uşor de înşelat oamenii? Din nou [5], el pretinde pentru sine dreptul de a decide cauze, pe care el le adresează Curţii în loc să le adreseze Bisericii, şi prezidează la ele el însuşi. Şi este ciudat să spunem, când el înţelege că acuzatorii au pierdut, el însuşi ia acuzaţia, astfel ca partea rănită să nu mai fie în stare să se apere datorită violenţei pe care o arată el. Aceasta a făcut el în dezbaterile împotriva lui Atanasie. Căci atunci când a văzut îndrăzneala Episcopilor Paulinus, Lucifer, Eusebius, şi Dionysius, şi cum din retractarea lui Ursacius şi Valens [6] ei i-au respins pe cei care au vorbit împotriva Episcopului, şi au sfătuit ca Valens şi adepţii săi să nu mai fie crezuţi, de vreme ce ei deja au retractat ceea ce au afirmat acum, el imediat a stat în picioare [7] şi a spus, „Eu sunt acum acuzatorul lui Atanasie; datorită mie voi trebuie să credeţi ceea ce afirmă aceştia.” Şi apoi, când ei au spus, „Dar cum poţi fi tu un acuzator, când persoana acuzată nu este prezentă? Căci dacă tu eşti acuzatorul său, totuşi el nu este prezent, şi de aceea nu poate fi încercat. Şi cauza nu este una care preocupă Roma, astfel că tu trebuie să fii crezut ca fiind Împărat; dar este o chestiune care îl preocupă pe un Episcop; căci procesul ar trebui să fie condus în termeni egali deopotrivă de acuzator şi de acuzat. Şi în afară de aceasta, cum îl poţi acuza? Căci tu nu poţi fi prezent să fii martor la comportamentul unuia care a trăit la o distanţă atât de mare faţă de tine; şi dacă vorbeşti doar din ceea ce ai auzit de la aceştia, ar trebui se asemenea să dai credit la ceea ce spune el; dar dacă nu îl vei crede pe el, în timp ce îi crezi pe ei, este clar că ei afirmă aceste lucruri de dragul tău, şi îl acuză pe Atanasie doar să îţi fie ţie pe plac?” – când el a auzit aceasta, gândindu-se că ceea ce au vorbit era cu adevărat o insultă faţă de el, el i-a trimis în exil; şi fiind exasperat împotriva lui Atanasie, a scris într-o încordare şi mai sălbatică, cerând ca el să sufere ceea ce a căzut peste el, şi că Bisericile trebuie să fie date Arianilor, şi că lor să li se dea voie să facă orice doresc.

77. Constantius precursorul lui Anticrist.

Într-adevăr teribil, şi mai rău decât teribil sunt astfel de dezbateri; totuşi comportamentul potrivit lui care îşi asumă caracterul lui Anticrist. Cine dintre cei care l-au văzut luând conducerea Episcopilor săi pretinşi, şi prezidând în cauze Clericale, nu ar exclama pe drept că aceasta a fost „urâciunea pustiirii [8]” despre care a vorbit Daniel? Căci punându-şi profesia de creştinism, şi intrând în locurile sfinte, şi stând acolo, el pustieşte Bisericile, călcând Canoanele lor, şi întărind păzirea decretelor sale proprii. Se va aventura cineva acum să spună că acesta este un timp de pace cu creştinii, şi nu un timp de persecuţie? Într-adevăr o persecuţie, aşa cum nu a mai fost mai înainte, şi cum probabil nu se va mai stârni, cu excepţia „fiului fărădelegii [9],” o arată aceşti duşmani ai lui Hristos, care deja prezintă o imagine a lui în persoanele lor. De aceea se cade să fim sobri, ca nu cumva erezia care a ajuns la o aşa înălţime a impertinenţei, şi s-a răspândit peste hotare ca o „otravă de viperă [10],” aşa cum este scris în Proverbe, şi care învaţă doctrine contrare Mântuitorului; ca nu cumva, spun eu, aceasta să fie acea „lepădare [11],” după care El va fi revelat, al căruia Constantius este cu siguranţă premergătorul [1]. Altfel, de ce este el atât de furios împotriva celor evlavioşi? Pentru ce se luptă el pentru aceasta ca fiind erezia sa personală, şi îi numeşte pe fiecare ce nu se supune nebuniei lui Arius, duşmanul său, şi recunoaşte atât de bucuros declaraţiile duşmanilor lui Hristos, şi dezonorează atât de multe Consilii onorabile? De ce a poruncit el ca Bisericile să fie date Arianilor? Oare nu pentru ca, atunci când celălalt vine, să poată să găsească o cale să intre în ei, şi să poată lua la sine pe cel care a pregătit acele locuri pentru el? Căci străvechii Episcopi care au fost ordinaţi de Alexander, şi de predecesorul său Achillas, şi de Peter înainte lui, au fost alungaţi; şi cei introduşi pe care compania de soldaţi i-au nominalizat; şi ei i-au nominalizat doar pe cei care au promis că adoptă doctrine lor.

78. Alianţa Meletianilor cu Arianii.

Aceasta a fost o propunere uşoară pentru a fi satisfăcută de Meletiani; căci cea mai mare parte, sau mai degrabă toţi dintre ei, nu au avut niciodată o educaţie religioasă, nici nu sunt familiarizaţi cu „credinţa sănătoasă [2]” în Hristos, nici nu ştiu deloc ce este creştinismul, sau ce scrieri noi creştinii avem. Căci ieşind, unii dintre ei din închinarea la idoli, şi alţii din senat, sau din primele slujbe civile, de dragul scutirii [3] mizerabile de datorie şi pentru patronajul pe care l-au câştigat, şi mituindu-i [4] pe Meletianii care i-au precedat, ei au fost avansaţi la această demnitate chiar înainte ca ei să fi fost sub instrucţiuni, şi chiar dacă ei s-au prefăcut să fi fost astfel, totuşi ce fel de instrucţiuni se pot obţine printre Meletiani? Dar într-adevăr fără măcar a se preface a fi sub instrucţiuni, ei au venit imediat, şi au fost numiţi Episcopi, aşa cum copiii primesc un nume. Fiind persoane cu această descriere, ei au gândit că acest lucru nu are o mare consecinţă, nici măcar nu au presupus că pietatea este diferită de impietate. Astfel, de la a fi Meletiani ei rapid au devenit Ariani; şi dacă Împăratul le-ar porunci să adopte orice altă profesie, ei sunt gata să se schimbe la aceea de asemenea. Ignoranţa lor faţă de evlavia adevărată i-a adus repede să se supună la nebunia predominantă, şi ceea ce se întâmplă a fi prima învăţată de ei. Căci este nimic pentru ei să fie duşi de fiecare vânt [5] şi furtună, atât timp cât sunt scutiţi de datorie, şi obţin patronajul oamenilor; nici nu au scrupulul probabil să se schimbe din nou [6] spre ceea ce au fost mai înainte, chiar să devină aşa cum erau ei când erau păgâni. Oricum, fiind oameni cu un temperament uşor, şi considerând Biserica un senat civil, şi ca păgânii fiind cu o minte idolatră, ei au pus pe numele onorabil [7] al Mântuitorului, sub care ei au poluat întregul Egipt, prin facerea de cunoscut a ereziei Ariane acolo. Căci înainte de aceasta, Egiptul a fost singura ţară, unde peste tot profesia credinţei ortodoxe a fost susţinută curajos [8]; şi prin urmare aceşti necredincioşi s-au străduit să introducă gelozia şi acolo, sau mai degrabă nu ei, ci diavolul care i-a stârnit, pentru ca atunci când vestitorul său Anticrist va veni, el să poată găsi Bisericile în Egipt că sunt de asemenea ale sale, şi că Meletianii deja au fost instruiţi în principiile sale, şi să îl recunoască pe el ca deja format [9] în ei.

79. Comportamentul Meletianilor contrastat cu cel al creştinilor Alexandrini.

Astfel este efectul acelui ordin nedrept care a fost emis de Constantius. Din partea oamenilor s-a afişat o râvnă gata să se supună martirajului, şi o ură crescută faţă de cea mai hulitoare erezie; şi totuşi plângeri pentru Bisericile lor, şi gemete izbucnind de la toţi, în timp ce ei au strigat către Domnul, „Cruţă-ţi poporul Tău, O Doamne, şi nu da moştenirea Ta duşmanilor Tăi ca să fie blamată [1];” ci grăbeşte-te să ne eliberezi din mâna celor fărădelege [2]. Căci iată, ei nu au cruţat pe slujitorii Tăi, ci pregătesc calea pentru Anticrist.” Căci Meletianii nu i se vor împotrivi lui niciodată, nici nu le va păsa de adevăr, nici nu vor considera un lucru rău să îl nege pe Hristos. Ei sunt oameni care nu s-au apropiat de cuvânt cu sinceritate; ca şi cameleonul [3] ei şi-au luat fiecare înfăţişare antecedent; ei sunt servitorii oricăruia se foloseşte de ei. Ei nu fac adevărul o ţintă a lor, ci preferă înaintea lui plăcerea lor din prezent; ei spun doar, „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri [4].” O astfel de profesie şi temperament necredincios este mai vrednic de jucătorii Epicritiani [5] decât de Meletiani. Dar slujitorii credincioşi ai Mântuitorului nostru, şi adevăraţii Episcopi care cred cu sinceritate, şi nu trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru Domnul; aceşti credincioşi în Domnul nostru Isus Hristos, şi cunoscând, aşa cum am spus mai înainte, că acuzaţiile care au fost presupuse împotriva adevărului au fost false, şi evident construite de dragul ereziei Ariane (căci prin retractarea [6] lui Ursacius şi Valens ei au descoperit calomniile care au fost construite împotriva lui Atanasie, pentru scopul de a-l înlătura din cale, şi de a introduce în Biserici hulele duşmanilor lui Hristos); aceştia, spun eu, înţelegând toate acestea, ca apărători şi predicatori ai adevărului, mai degrabă aleg şi suportă să fie insultaţi şi duşi în exil, decât să subscrie împotriva lui, şi să ţină comuniune cu nebunii Ariani. Ei nu au uitat lecţiile pe care ei le-au predat altora; da, ei ştiu bine că marea dezonoare rămâne pentru trădători, dar pentru cei care mărturisesc adevărul, împărăţia cerurilor; şi pentru cei nepăsători şi cei care se tem de Constantius nu se va întâmpla nici un lucru bun; dar pentru ei care îndură necazuri aici, aşa cum marinarii ajung la un liman liniştit după o furtună, aşa cum luptătorii primesc o cunună după luptă, tot astfel aceştia vor obţine o bucurie şi o desfătare mare şi veşnică în cer; – aşa cum Iosif a obţinut după acele încercări; aşa cum marele Daniel a primit după ispitirile şi multele conspiraţii alte oamenilor de la curte împotriva lui; cum Pavel se bucură acum, fiind încununat de Mântuitorul; aşa cum aşteaptă pretutindeni oamenii lui Dumnezeu. Ei, căutând aceste lucruri, nu au fost neputincioşi în scopul lor, ci au excelat în credinţă [7], şi au crescut în zelul lor mai mult şi mai mult. Fiind pe deplin convinşi de calomniile şi hulele ereticilor, ei condamnă persecutorul, şi în inimă şi în minte aleargă aceeaşi alergare cu cei care sunt persecutaţi, pentru ca şi ei să primească cununa Mărturisirii.

80. Datoria de separare faţă de eretici.

Cineva ar putea spune mult mai mult împotriva acestei erezii detestabile şi anticreştine, şi ar putea demonstra prin multe argumente că practicile lui Constantius sunt un preludiu al venirii lui Anticrist. Dar văzând aceasta, aşa cum a spus Profetul [8], de la picioare chiar până la cap nu există nici o înţelepciune în aceasta, ci este plină de toată necurăţia şi toată impietatea, astfel că însuşi numele său trebuie să fie evitat ca voma câinelui sau otrava şerpilor; şi văzând că Costyllius expune deschis imaginea duşmanului [9]; pentru ca ale noastre cuvinte să nu fie prea multe, va fi bine să ne mulţumim cu divina Scriptură, şi ca noi toţi să ascultăm de învăţătura care ne-a fost dată deopotrivă referitoare la alte erezii, şi în special cu privire la aceasta. Această învăţătură este după cum urmează: „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, plecaţi din locul acela, nu atingeţi nici un lucru necurat; ieşiţi din mijlocul lor, şi fiţi separaţi, voi care purtaţi vasele Domnului [10]” Aceasta poate fi suficient [11] pentru a ne instrui pe toţi, pentru ca, dacă cineva a fost înşelat de ei, să iasă de la ei, ca afară din Sodoma, şi să ne se întoarcă din nou la ei, ca nu cumva să sufere soarta soţiei lui Lot; şi dacă cineva a continuat de la început pur faţă de această erezie hulitoare, el să se poată slăvi în Hristos şi să spună, „Noi nu ne-am întins mâinile noastre spre un dumnezeu fals [12]; nici nu ne-am închinat lucrărilor mâinilor noastre, nici nu am slujit creaturii [13] mai mult decât Ţie, Dumnezeul care ai creat toate lucrurile prin cuvântul Tău, Singurul – Născut Fiu al nostru Domn Isus Hristos, prin care Ţie Tată împreună cu acelaşi Cuvânt în Duhul Sfânt să fie slava şi puterea pentru vecii vecilor. Amin.”

Al doilea protest [1].

81. Oamenii Bisericii Catolice din Alexandria, care este sub conducerea Prea Sfinţitului Episcop Atanasie, fac acest protest public prin cei a căror nume sunt scrise sub aceasta.

Noi deja am protestat împotriva atacului de noapte care a fost comis asupra noastră şi asupra casei Domnului; deşi în adevăr nu era nevoie de nici un protest faţă de procedeele cu care întregul oraş deja a fost familiarizat. Căci trupurile celor ucişi care au fost descoperite au fost expuse în public, şi arcurile şi săgeţile şi alte arme găsite în casa Domnului proclamă tare nelegiuirea.

Dar întrucât după ce Protestul nostru deja a fost făcut, cel mai ilustru Duce Syrianus s-a străduit să forţeze toţi oamenii să fie de acord cu el, ca şi când nu s-a făcut nici o agitaţie, nici nu ar fi pierit nimeni (căci nu este nici o mică dovadă că aceste lucruri nu au fost făcute potrivit dorinţelor celui mai îndurător Împăratul Augustus Constantius; căci el nu s-ar fi temut atât de mult de consecinţele acestei tranzacţii, dacă nu ar fi acţionat acolo prin poruncă); şi întrucât de asemenea, când noi am mers la el, şi i-am cerut să nu facă nici o violenţă faţă de vre-unul, nici să nege ceea ce a avut loc, el ne-a poruncit, fiind creştini, să fim bătuţi cu ciomege; prin aceasta dând din nou dovadă de atacul nocturn care a fost direcţionat împotriva Bisericii: –

De aceea, noi facem şi acest Protest prezent, unii dintre noi fiind acum în călătorie spre cel mai religios Împărat Augustus: şi noi îl implorăm pe Maximus Prefectul Egiptului, şi pe Inspectori [2], în numele Atotputernicului Dumnezeu, şi de dragul mântuirii celui mai religios Augustus Constantius, să povestească toate aceste lucruri pietăţii lui Augustus, şi autorităţii celui mai ilustru dintre Prefecţi [3]. Vă implorăm de asemenea stăpânitori ai vaselor, să publicaţi aceste lucruri pretutindeni, şi să le duceţi la urechile celui mai religios Augustus, şi la Prefecţii şi Magistraţii din fiecare loc, pentru ca aceasta să fie cunoscut: că un război a fost plătit împotriva Bisericii, şi că, în vremea lui Augustus Constantius, Syrianus a făcut ca fecioare şi mulţi alţii să devină martiri.

În timp ce se crăpa de ziuă în cinci înainte de Idele lui februarie [4], adică, în a patrusprezecea zi din luna Mechir, în timp ce vegheam [5] în casa Domnului, şi ne rugam (căci urma să fie o comuniune a Pregătirii [6]); dintr-odată cam la miezul nopţii, cel mai ilustru Duce Syrianus ne-a atacat pe noi şi Biserica cu multe legiuni de soldaţi [7] înarmaţi cu săbii goale şi suliţe şi alte instrumente de război, şi purtând coifuri pe capul lor; şi de fapt în timp ce ne rugam, şi în timp ce erau citite lecţiile, ei au derâmat uşile. Şi când uşile au fost deschise prin violenţa mulţimii, el a dat poruncă, şi unii dintre ei împuşcau; ce alţii strigau, armele lor zornăiau, şi săbiile lor strălucind în lumina lămpilor; şi imediat fecioarele au fost înjunghiate, mulţi oameni au fost călcaţi în picioare, şi căzând unul peste altul soldaţii au venit peste ei, şi mai mulţi au fost străpunşi cu săgeţi şi au pierit. Unii dintre soldaţi începuseră să jefuiască, şi dezbrăcau fecioarele, care se temeau mai mult să fie atinse de ei decât să moară. Episcopul a continuat să stea pe tronul său, şi i-a îndemnat pe toţi să se roage. Ducele a condus atacul, având cu el pe Hilarius notarul, a cărui parte în acţiune a fost arătată în continuare. Episcopul a fost prins, şi de-abia a scăpat să nu fie sfârtecat; şi căzând într-o stare de insensibilitate, şi părând ca unul mort, el a dispărut dintre ei, şi a plecat nu ştim încotro. Ei erau nerăbdători să îl omoare. Şi când au văzut că au pierit atât de mulţi, au dat ordine soldaţilor să ascundă trupurile celor morţi. Dar cele mai sfinte fecioare care au fost lăsate în urmă au fost îngropate în morminte, dobândind slava martirajului în vremea celui mai religios Constantius. Diaconii de asemenea au fost bătuţi cu biciul chiar în casa Domnului, şi au fost împuşcaţi acolo.

Dar lucrurile nu s-au oprit nici chiar aici: căci după ce s-au întâmplat toate acestea, oricui i-a plăcut a rupt orice uşă a putut, şi a căutat, şi a jefuit tot ce era acolo. ei au intrat chiar în acele locuri în care nu toţi creştinii au voie să intre. Gorgonius, comandantul armatei oraşului [8], ştie aceasta, căci el era prezent. Şi nici o dovadă fără importanţă despre natura acestui atac ostil nu este permisă de circumstanţe, că armura şi suliţele şi săbiile purtate de cei care au intrat au fost lăsate în casa Domnului. Ele au atârnat în Biserică până în această vreme, pentru ca ei să nu fie în stare să nege aceasta: şi deşi ei l-au trimis de mai multe ori pe soldatul Dynamius [8], cât şi pe Comandantul [9] poliţiei oraşului, dorind să le ia, noi nu am permis aceasta, până când circumstanţele au fost cunoscute tuturor.

Acum dacă s-a dat un ordin ca noi să fim persecutaţi noi suntem toţi gata să suferim martirajul. Dar dacă aceasta nu este prin ordinul lui Augustus, noi dorim ca Maximus Prefectul Egiptului şi toţi magistraţii oraşului să ceară de la el ca ei să nu mai fie îngăduiţi să ne atace astfel. Şi dorim de asemenea ca această petiţie a noastră să fie prezentată lui, pentru ca ei să nu mai încerce mai departe să mai aducă vre-un alt Episcop: căci noi am rezistat până la moarte [10], dorind să îl avem pe Preasfântul Atanasie, pe care Dumnezeu ni l-a dat la început, potrivit succesiunii părinţilor noştri; pe care cel mai religios Augustus Constantius însuşi l-a trimis la noi cu scrisori şi jurăminte. Şi noi credem că atunci când Pietatea sa este informată de ceea ce a avut loc, el va fi foarte nemulţumit, şi nu va face nimic contrar jurămintelor sale, ci va da din nou porunci ca Episcopul nostru Atanasie să rămână cu noi.

Către Consulii care vor fi aleşi [11] după Consulatul celui mai ilustru Arbaethion şi Collianus [12], în şaptesprezece Mechir [13], care este ziua înainte de Idele lui februarie.

Print Friendly, PDF & Email