Decăderea arianismului la Constantinopol, 26 noiembrie 380 după Cristos,
Catolicii din Constantinopol erau însufleţiţi cu o încredere voioasă de botezul şi edictul lui Teodosiu şi aşteptau cu nerăbdare efectele promisiunii lui pline de milă. Speranţele lor au fost îndeplinite repede; şi împăratul, de îndată ce a terminat operaţiunile campaniei, şi-a făcut intrarea publică în capitală în fruntea unei armate victorioase. A doua zi după sosirea lui, l-a chemat la el pe Damofil, şi i-a oferit acestui prelat arian alternativa grea de a subscrie crezul nicenian, sau de a demisiona numaidecât, la credincioşii ortodocşi, la folosinţa si posesiunea palatului Episcopal, a catedralei Sfânta Sofia, şi a tuturor bisericilor din Constantinopol. Zelul lui Damofil, care ar fi fost aplaudat pe merit în cazul unui sfânt catolic, a îmbrăţişat, fără ezitare, o viaţă de sărăcie şi exil, (37) şi îndepărtarea lui a fost urmată imediat de purificarea oraşului imperial. Arianii s-ar putea plânge, cu o oarecare dreptate aparenta, că o congregaţie neconsiderabilă de sectanţi ar uzurpa suta de biserici pe care ei erau insuficienţi a le umple, în timp ce cea mai mare parte din oameni era exclusă într-un mod nemilos din toate locurile de închinare religioasă.
Teodosie era încă inexorabil; dar cum îngerii care protejau cauza catolică erau vizibili doar ochilor credinţei, el a consolidat in mod prudent acele legiuni ceresti cu ajutorul mai practic al armelor carnale şi temporare, şi biserica Sfânta Sofia a fost ocupată de un corp mare al gărzilor imperiale. Dacă mintea lui Grigore era susceptibila la mândrie, trebuie să fii simţit o satisfacţie veridică atunci când împăratul l-a însoţit pe străzi într-un triumf solemn, şi, cu propria mână, l-a aşezat respectuos pe tronul arhiepiscopal al Constantinopolului. Dar sfântul (care nu atenuase imperfecţiunile virtuţii umane) a fost afectat adânc de percepţia umilitoare că intrarea lui în ţarc era, mai degrabă, aceea a unui lup, decât a unui păstor; că armele strălucitoare care îl înconjurau erau necesare pentru siguranţa lui; şi că doar el era obiectul blestemelor unui grup mare, pe care, ca şi oameni şi cetăţeni, îi era imposibil să-i dispreţuiască.
El a privit mulţimea, de orice sex şi orice vârstă, care aglomera străzile, ferestrele, şi acoperişurile caselor; a auzit vocea tumultoasă plină de furie, întristare, uimire şi disperare; si Grigore mărturiseşte obiectiv că, în ziua memorabilă a instalării lui, capitala Estului părea un oraş luat de furtună, şi în mâinile unui cuceritor barbar. (38) În est, 381 după Cristos, 10 ianuarie. După şase săptămâni, Teodosie a declarat hotărârea lui de a scoate din toate bisericile dominioanelor lui pe toţi episcopii şi clerul care ar fi refuzat morţiş să creadă, sau cel putin să declare, doctrina Conciliului de la Niceea. Sapor, locotenentul său, era înarmat cu întreaga putere a unui general, o comisie specială, şi o forţă militară; (39) şi această revoluţie eclesiatică a fost condusă cu o aşa discreţie şi vigoare, încât religia împăratului a fost instalată, fără tumult sau vărsare de sânge, în toate provinciile din est. Scrierile arianilor, dacă le-ar fi fost permis să existe, (40) probabil ar conţine povestea lamentabilă a persecuţiei care a chinuit biserica sub domnia profanului Teodosie; şi suferinţele sfinţilor lor duhovnici ar putea stârni mila cititorului dezinteresat.
Totuşi există motive să ne imaginăm că violenţa zelului şi răzbunării a fost parţial ocolită de către dorinţa de rezistenţă; şi că, în adversitatea lor, arianii au dat dovada de mai puţină fermitate decât a fost exercitată de către partida ortodoxă sub domniile lui Constantin şi Valens. Caracterul moral şi comportamentul sectelor ostile se pare ca a fost guvernat de aceleaşi principii comune ale naturii şi religiei: dar se poate descoperi o circumstanţă foarte materială, care a avut tendinţa să facă deosebire între gradele lor de credinţă teologică. Ambele partide în scoli, ca şi în temple, recunoşteau şi se închinau maiestăţii divine a lui Cristos; şi, cum suntem mereu predispuşi să imputăm propriile noastre sentimente şi pasiuni Dumnezeirii, ar fi fost mai prudent şi plin de respect să exagerăm decât să limităm perfecţiunile adorabile ale Fiului lui Dumnezeu.
Ucenicul lui Atanasie s-a bucurat in siguranţa plină de mândrie că avea dreptul el însuşi la graţia divină, în timp ce urmaşul lui Arius trebuie să fii fost chinuit de înţelegerea secretă că era vinovat probabil de o ofensă de neiertat prin închinarea slabă şi onoarea zgârcită pe care le acorda Judecatorului lumii. Părerile arianismului ar putea mulţumi o minte rece şi speculativă; dar doctrina Conciliului Nicenian, recomandată cu putere pentru meritele legate de credinţă şi devotament, a fost adaptată mult mai bine pentru a deveni faimoasă şi plină de succes într-o eră a credinţei.
