© Spotlight Ministries, Vincent McCann, 1998
www.spotlightministries.org.uk
Controversa Ariană a început în 318 la Alexandria când Arius, un Prezbiter acuzat de episcopul Alexandrian, Alexander de a învăţa erezia. 1 Alexander a accentuat atât de mult unitatea lui Dumnezeu încât Arius a considerat doctrina sa periculos de apropiată de Sabellianism. 2 Răspunsul lui Arius a fost să accentueze esenţa distinctă a Tatălui şi a Fiului dar aceasta s-a făcut până în punctul în care Fiul a fost redus la o simplă fiinţă creată, subordonată Tatălui, şi de o esenţă diferită şi numit Dumnezeu doar într-un sens mai inferior. 3 Deoarece această doctrină a câştigat rapid popularitate şi a determinat dezbinare în imperiu, Constantin a chemat primul Consiliu al Bisericii la Niceea în 325 într-o încercare de a rezolva problema. Aici Divinitatea Fiului a fost susţinută şi formula „de o substanţă” (homoousios) cu Tatăl a fost aplicată lui Hristos şi acceptată de majoritatea. Arius şi cei care l-au urmat au fost alungaţi în Galatia şi Illyricum. 4
Deşi Consiliul din Niceea pare să fi reuşit în răsturnarea Arianismului acesta nu l-a terminat ci doar l-a adus în subteran. 5 Aceasta s-a văzut doar la câteva luni după Niceea când doi episcopi conducători, Eusebiu din Nicomedia şi Theognis din Niceea, l-au iluminat pe Împărat spre satisfacţia lor despre crezul din 325 şi au retras aprobarea acestuia faţă de el. 6 De asemenea în acest timp unii dintre Arianii înlăturaţi din Alexandria s-au întors să facă apel pentru cauza lor şi au găsit sprijin în Eusebiu şi un episcop vecin, Theognis din Niceea. Ca un rezultat, apelatorii au fost eliberaţi şi doi episcopi au fost trimişi în exil în Gaul, unde ei au rămas timp de trei ani, şi enoriaşii lor anteriori au fost transferaţi unor aderenţi Niceeni loiali. 7
Din 328 Constantin a avut o schimbare a minţii faţă de poziţia sa anterioară cu privire la Consiliul Nicean şi a permis episcopilor exilaţi Eusebiu şi Theognis să se întoarcă şi să re-ocupe episcopiile lor anterioare. 8 Chiar Arius însuşi a fost chemat înaintea Împăratului pentru o altă evaluare a doctrinei sale. Totuşi, profesiunea de credinţă pe care Arius a adus-o înaintea lui Constantin a evitat cu grijă orice menţionare a lui homoousios şi de aceea a reuşit să evite chestiunea primară care a fost miza la Niceea şi l-a convins pe Împărat să îl achite. 9 Dar în ciuda noii favori găsite Arius a murit înainte de a putea fi restabilit. 10
Cu întoarcerea Arianilor exilaţi Eusebiu din Nicomedia a devenit o figură proeminentă în partidul Arian. 11 Eusebiu a fost un lider competent care a realizat că un atac direct al Consiliului de la Niceea ar eşua datorită ataşamentului lui Constantin faţă de acesta. 12 Deci, în schimb, el şi-a întors atenţia spre discreditarea celor care erau sprijinitorii acestuia (în principal Eustathius, Marcellus şi Atanasie). 13 În anul 331 Eustathius a fost primul dintre oponenţii lui Eusebiu care a fost demis şi apoi a fost întărit de Constantin care a emis a doua sentinţă de exil. 14 Acuzaţia principală, cea de erezie, şi-a avut originea în accentuarea de către Eustathius a unităţii lui Dumnezeu care a condus la acuzaţii de Sabellianism. 15
Principalul oponent al lui Eusebiu a fost Atanasie care a preluat episcopia Alexandriană după moartea lui Alexander în 328. 16 Atanasie, care a urmat aceleaşi convingeri teologice ale lui Alexander, a devenit curând cunoscut ca marele campion al credinţei Niceene. 17 În privinţa determinării sale, a curajului şi rezistenţei sale „nici un erou al istoriei Bisericii nu l-a întrecut vre-odată.” 18 Opoziţia împotriva sa a apărut în 335, la Tyre, când el a fost adus înaintea unui Consiliu dominat de partida Ariană. Deşi el a ajuns cu patruzeci şi nouă de episcopi din Egipt care profesau credinţa din Niceea, lor nu le-a fost permisă intrarea. 19 Cu ocazia acestei discriminări Atanasie a apelat direct la Împăratul însuşi şi a apelat pentru dreptate. 20 Soluţia lui Constantin a fost să cheme sinodul să se adune din nou înaintea lui la Constantinopole; dar numai patru, cei doi Eusebiu, Ursacius şi Valens s-au supus dorinţelor Împăratului. 21 Cei patru oameni au adus o nouă acuzaţie împotriva lui Atanasie prin acuzarea lui de trădare pentru a împiedica stocul de grâu al capitalei care au rezultat în exilul său prompt de către Împărat către îndepărtatul Treves şi Moselle. 22 Marcellus din Ancyra a fost de asemenea condamnat la un sinod în Constantinopole din 336 pentru susţinerea credinţelor Sabelliane. 23 Totuşi, se pare că a existat o anumită substanţă faţă de această acuzaţie particulară care este reflectată în atacul lui Atanasie asupra doctrinelor sale în una dintre lucrările sale. 24
Chiar înainte de moartea sa în 337, Constantin, influenţat de partida Ariană, a fost botezat ca un Arian de Eusebiu. 25 După moartea lui Constantin trei fii ai săi au condus imperiul. Constantin II şi Constans au împărtăşit domnia lor în vest în timp ce Constantius a devenit Împărat în est. 26 Deşi exilaţilor li s-a permis să se întoarcă, curând a devenit evident că noua situaţie politică din Est a favorizat Hristologia Ariană. 27 Totuşi, Arianismul nu a reuşit niciodată cu adevărat să înflorească cu succes în vest deoarece era mai puţină frică de Sabellianism, şi formula „Un Dumnezeu în trei Persoane” era comună şi în armonie cu gândirea Hristologică Niceană. 28 Neliniştea politică a apărut în vest între cei doi Împăraţi şi a continuat până la moartea lui Constantin II în 340. 29 În ciuda a încă unui exil la Roma în 339 lui Atanasie i s-a permis în final să se întoarcă în Alexandria în 346 când Constantius a devenit mai moderat în convingerile Ariane datorită influenţei lui Constans. 30
De la moartea lui Constans în 350, Constantius a domnit ca singur Împărat şi prin el s-a făcut un efort hotărât de sfătuitorii săi Ariani de a evita doctrina Niceană cu o formulă care proclama că Fiul este clar subordonat Tatălui (Blasfemia lui Sirmium 357). 31 Pentru ei Fiul era deosebit de Tatăl în toate lucrurile, şi de o substanţă diferită. 32 Ei au argumentat că în timp ce El putea fi numit Dumnezeu într-un sens, aceasta era doar pentru a descrie legătura Sa şi activitatea cu Tatăl. 33 Dar spre deosebire de Arius ei au crezut că Fiul posedă o formă de divinitate atât cât era activ în creaţie. 34 Această secţiune a partidei anti-Niceene care au devenit cunoscuţi ca Anomoeani sau Ariani extremi, au reuşit să stabilească în întregime crezul lor subordinaţionist în est, şi în vest acesta a fost aplicat cu violenţă. 35 O parte din formula pe care ei au propus-o este după cum urmează: „Pentru că nu poate fi îndoielnic faptul că nimeni decât Tatăl este mai mare decât Fiul în onoare, demnitate, splendoare maiestate, şi în numele Tatălui, Fiul Însuşi a mărturisit „Cel care m-a trimis este mai mare decât mine.” 36 Crezul merge mai departe spunând că Fiul este „subordonat Tatălui.” 37
Deşi s-a părut că Arianii au fost victorioşi, mulţi s-au arătat a fi nemulţumiţi. Cei care au urmat mai înainte Arianismul lui Eusebiu din Nicomedia şi au respins Niceea, au făcut aceasta nu datorită unei adevărate convingeri Ariane ci deoarece au suspectat aceasta a fi o formă de Sabellianism. Dar cu Blasfemia lui Sirmium, teologii mai moderaţi au început să se arate printre rangurile lor 38 şi au reacţionat puternic împotriva atacului Anomoeanilor asupra Divinităţii Fiului. 39 Aceste reacţii au apărut în Gaul, Africa de Nord şi printre cercurile Ariane mai moderate din est. 40 Mulţi dintre aceşti episcopi estici au susţinut o Hristologie înaltă şi au fost influenţaţi de generarea veşnică a Fiului susţinută de Origen; ei au găsit ca fiind inacceptabilă doar folosirea Niceană a termenului homoousios. 41
Homoeanii (de asemenea numiţi Ariani politici) au apărut şi au motivat că Fiul era „ca şi Tatăl în toate lucrurile” (deşi mai târziu ei au afirmat că Fiul era simplu „ca Tatăl”). 42 Unii din acest grup, cum ar fi Uracius şi Valens au fost Ariani extremi care au sprijinit agenda Anomoeană când au putut, dar în general au evitat orice discuţie cu subiectul homoousios pentru ca ei să nu trebuiască să definească ceea ce înţelegeau cu adevărat prin afirmaţia lor „ca Tatăl.” 43 Alţii din partida Homoeană au obiectat puternic faţă de afirmaţiile Anomoeane despre Fiul şi au declarat că El este născut din substanţa (ousia) Tatălui; dar în acelaşi timp ei au refuzat să Îi recunoască divinitatea Sa adevărată. 44 Basil din Ancyra a apărut ca lider al grupului care a devenit cunoscut ca Homoiousiani când în 358 el a adunat un sinod şi a propus termenul homoiousios pentru a-l descrie pe Fiul ca fiind de „aceeaşi substanţă” cu Tatăl inclusiv fiinţa (ousia) Sa esenţială. 45 Cu această propunere, Homoiousianii au afirmat că Fiul trebuie să fie considerat următorul după Tatăl, nu ca o simplă fiinţă creată; dar în acelaşi timp ei au evitat să fie înţeleşi greşit ca Sabelliani deoarece ei au accentuat deosebirea dintre Tatăl şi Fiul. 46 Aceasta a reuşit să câştige aprobarea Împăratului de la Anomoeani. 47 Deşi iniţial Homoiousianii s-au opus deopotrivă Arianilor şi partidei Niceene noul lor termen a însemnat fără îndoială o mişcare semnificativă spre viziunea din Niceea. 48
Constantius, căutând împăcarea dintre grupurile anti-Niceene a chemat consilii gemene la Arminium şi Seleucia în 359. 49 La aceste consilii termenul ousia a fost respins şi s-a argumentat că deşi amândouă homoousios şi homoiousios nu aveau nici o garanţie Scripturală termenul homoios avea, şi însemna la fel ca homoiousios. 50 Prin 360 de episcopi în est şi în vest a fost respins termenul homoousios ca fiind nescriptural. Aceasta era situaţia care l-a provocat pe Jerome să scrie, „Întreaga lume a gemut şi s-a minunat să se găsească a fi Ariană.” 51
Cu moartea lui Constantius, Julian Apostatul a permis tuturor exilaţilor să se întoarcă şi să rezolve orice diferenţă teologic mai degrabă decât politic. 52 Cu această ocazie Atanasie a adunat un sinod în Alexandria în 362 şi spre surpriza lui Julian a existat înţelegere mutuală între feluritele grupuri. 53 Sinodul a fost un mare succes pentru Atanasie, deşi el a fost exilat din nou de către Julian pentru o scurtă perioadă după aceea. 54 Gonzales observă acum cum chestiunea Hristologică a sinodului din Alexandria a deschis discuţia referitoare la Duhul. 55 Deşi majoritatea episcopilor au acceptat la această vreme divinitatea Fiului într-un fel sau altul, au existat unii printre rangurile lor care au insistat că Duhul nu era coegal cu Tatăl şi Fiul, totuşi profesa divinitatea Fiului. 56 Cei care au susţinut această poziţie au fost numiţi Pneumatomachiani (duşmani ai Duhului) şi au fost condamnaţi împreună cu Arianismul. 57 De aceea, prin condamnarea deopotrivă a Arianismului şi a Pneumatomachianismului, a fost întărită o alianţă între Niceeni şi conservatorii Homoiousiani şi au fost afirmaţi primii paşi spre Trinitatarianism. 58 Dar în ciuda noilor relaţii formate între cele două grupuri, clarificarea termenilor încă era necesară, în special referitoare la folosirea cuvintelor homoousios, ousia şi substanţa şi cum se aplică ele Divinităţii. 59
O explicaţie mai clară a fost dezvoltată cu venirea a trei teologi, Gregory din Nazianzum şi doi fraţi, Basil din Cezarea şi Gregory din Nyssa, care urmau să devină cunoscuţi ca „Părinţii Cappadociani”. 60 Preocuparea lor primară s-a concentrat asupra termenilor ousia şi hypostasis, şi cum ei trebuie să fie înţeleşi ca fiind mai degrabă deosebiţi decât sinonimi după cum se gândea de obicei. 61 Teologii Cappadociani au interpretat hypostasis ca o existenţă individuală şi ousia ca esenţa comună, şi au continuat să argumenteze că în Divinitate existau trei substanţe şi o ousia. 62 De aceea, cu acceptarea acestor termeni de cei din vest, şi în final şi de cei din est, Cappadocianii au fost de asemenea în stare să demonstreze credincioşia termenului Hristologic homoousios. 63
În confuzia şi în înţelegerea greşită a termenilor de după Consiliul din Niceea, până succesul Cappadocianilor a apărut o controversă de un tip diferit. Apollinarius, episcop din Laodicea, a pus întrebarea cum umanitatea şi Divinitatea erau unite în Persoana lui Isus Hristos. 64 Jackson observă cum Apollinarius a propagat învăţătura că Logosul a luat locul sufletului uman în Hristos care a condus la credinţa că Hristos nu poseda o natură umană deplină şi că El era incapabil să experimenteze vre-o emoţie umană reală. 65
Apollinarianismul, alături de toate devierile felurite Ariane şi Arianizatoare care au lovit Biserica atât de mult timp au fost puse curând sub o interdicţie şi credinţa din Niceea a fost acceptată din nou. Kelly notează cum răsturnarea finală a Arianismului a început cu domnia lui Julian în 361 până la Consiliul din Constantinopole din 381. 66 După moartea lui Julian în 363 până la acceptarea lui Niceea sub Theodosius în 381, a apărut o lungă succesiune de Împăraţi care fie au fost în favoarea partidei Niceene fie cel puţin nu i-au sprijinit pe Ariani. 67 Sub Împăratul Theodosius, o încercare fermă a fost făcută pentru a aduce unitate din nou în imperiu cu chemarea Consiliului din Constantinopole în 381. Fiind sub influenţa tradiţionalului vest, Theodosius a îndemnat că credinţa din Niceea trebuie să fie acceptată de toţi supuşii săi. 68 Formula Cappadociană a fost cea care a reuşit să pregătească, calea pentru acceptarea şi reafirmarea din Niceea, şi Arianismul, în toate formele sale, alături de Pneumatomachianism şi Apollinarianism au fost excluse ca erezii neortodoxe. 69
Deşi după Consiliul din Niceea Arianismul a continuat să crească, era inevitabil ca succesul său aparent ca o doctrină Hristologică să trăiască puţin. De fiecare dată când Arianii şi-au exprimat doctrina lor în forma sa cea mai extremă conştiinţa creştină a reacţionat puternic împotriva a ceea ce era privit ca un atac asupra onorii adevărate care era datorată lui Hristos. Credinţa partidei Niceene, deşi într-un sens era mai puţin raţională decât cea a Arianilor, şi deşi a durat mai mult de o jumătate de secol să îşi definească clar înţelesul său adevărat, a fost în final în stare să îşi afirme locul său de drept şi să profeseze cu o convingere fără ezitare că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine.” 70
NOTE FINALE
1 F.J.F. Jackson, The History of the Christian Church to A.D. 461 (London: George Allen and Unwin Ltd., 1965), 298.
2 Ibid. 3 Ibid., 299. 4 Ibid., 312-315. Jackson observes how Arius remained in Illyricum for about six years, and may well have personally taught Ursacius and Valens, who were to become strong defenders of Arianism in later years.
5 J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, fifth ed. (London: A&C Black, 1989), 237.
6 H. Jedin, History of the Church, vol. 2 (London: Burns & Oates, 1980), 29.
7 P. Hughes, A History of the Church, vol. 1 (London: Sheed and Ward, 1979), 193.
8 Jedin, 29. Although the exact reasons for the Emperor’s change of mind are difficult to determine clearly, it is possible that Constantine’s stepsister (Constantia), his mother (Helena), and Eusebius of Caesarea influenced him to some degree.
9 Ibid., 31-32.
10 R. Williams, Arius Heresy and Tradition (London: Darton, Longman and Todd, 1987), 81. According to Athanasius, it was a Saturday when the Emperor gave the command to Alexander to accept Arius back into Alexandria. As a result of this, Alexander, and a close friend of Athanasius, the presbyter Macarius, prayed in earnest that either he (Alexander) or Arius would die before morning. Subsequently, Arius died from some kind of internal haemorrhage or rupture which Athanasius saw as a judgement from God.
11 Kelly, 237.
12 Hughes, 193.
13 J.L. Gonzalez, A History of Christian Thought, vol. 1, 3rd printing (Nashville: Abingdon Press, 1970), 281.
14 Hughes, 193.
15 Gonzalez, 281-282. Other reasons for his condemnation included accusations of speaking disrespectfully of Constantine’s mother and charges of adultery.
16 Ibid., 281.
17 Ibid.
18 Hughes, 194.
19 Ibid., 281.
20 Jedin, 31.
21 Ibid.
22 Hughes, 197.
23 Gonzalez, 283.
24 Ibid., 283-284.
25 Hughes, 199.
26 Jedin, 33.
27 Gonzalez, 285.
28 Ibid., 285.
29 Ibid.
30 Ibid.
31 Kelly, 238.
32 Ibid., 249.
33 Gonzalez, 288.
34 Kelly, 249.
35 Gonazalez, 287.
36 J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, third ed. (London: Longman Group Ltd., 1972), 286.
37 Ibid.
38 Gonzalez, 287.
39 Jedin, 46.
40 Ibid.
41 W.H.C. Frend, The Early Church (Philadelphia: Fortress Press, 1985), 147.
42 Gonzalez, 288.
43 Ibid.
44 J.H. Newman, The Arians of the Fourth Century (London: Longmans Green and Co., 1909), 298.
45 T. Dowley, The History of Christianity rev. ed. (Oxford: Lion Publishing, 1990),172.
46 Gonzalez, 290.
47 Jedin, 46.
48 Ibid.
49 Frend, 156.
50 Ibid., 157.
51 Ibid.
52 Newman, 354. Newman notes how Julian, being well aware of the various differences amongst the Christians, had hoped for a spectacular conflict. It was even said that he had invited the leaders of the different groups to his own palace “that he might enjoy the agreeable spectacle of their furious encounters.”
53 Dowley, 172.
54 Ibid., 173. Julian’s famous verdict of Athanasius was: “Athanasius – this troublesome bit of a man.” Dowley, 170.
55 Gonzalez, 291.
56 Ibid.
57 Ibid, 292.
58 Ibid. Due to the present work being Christological rather than Trinitarian, an exhaustive account of Trinitarian developments during this period is beyond the scope of this essay.
59 Ibid., 294. Dowley observes how although the word hypostasis still carried an ambiguity, it was at least understood that it did not mean three god’s (when three hypostaseis were referred to), and neither did it involve its users in Sabellianism (when one hypostasis was referred to). Dowley, 172.
60 Jackson, 380.
61 Gonzalez, 294. Gonzalez observes how part of the confusion regarding these terms derived from the practice of translating them into the Latin word ‘substantia.’
62 Ibid.
63 Dowley, 173-174.
64 Jackson, 391.
65 Ibid.
66 Kelly, Doctrines, 288.
67 Gonzalez, 293. An exception was Valentinian who professed Arianism.
68 Frend, 175.
69 Gonzalez, 296.
70 Ibid., 297.
BIBLIOGRAFIE
Dowley, T. The History of Christianity rev. ed. Oxford: Lion Publishing, 1990.
Frend, W.H.C. The Early Church. Philadelphia: Fortress Press, 1985.
Gonzalez, J.L. A History of Christian Thought, vol. 1, 3rd printing. Nashville: Abingdon Press, 1970.
Hughes, P. A History of the Church, vol. 1. London: Sheed and Ward, 1979.
Jackson, F.J.F. The History of the Christian Church to A.D. 461. London: George Allen and Unwin Ltd., 1965.
Jedin, H. History of the Church, vol. 2. London: Burns & Oates, 1980.
Kelly, J.N.D. Early Christian Creeds, third ed. London: Longman Group Ltd., 1972.
Kelly, J.N.D. Early Christian Doctrines, fifth ed. London: A&C Black, 1989.
Newman, J.H. The Arians of the Fourth Century. London: Longmans Green and Co., 1909.
Williams, R. Arius Heresy and Tradition. London: Darton, Longman and Todd, 1987.
