Introducere
Datorită influenţei îndoielnice a lui Sf. Epiphanius, s-a presupus că Origen a fost responsabil pentru Arianism, datorită influenţei sale asupra lui Arius. Este adevărat că Arius a folosit anumite elemente din teologia lui Origen, dar fiecare dintre teologii de după Origen (chiar oponenţii săi cei mai înrăiţi) au exploatat comentariile sale şi scrierile sale pentru scopurile lor. Este foarte dificil să găsim un teolog care nu a fost influenţat de Origen. Totuşi, este improbabil ca Origen să îl fi condus inevitabil spre Arianism. În cazul lui Eusebiu din Cezarea Origenismul său este acela care îl salvează de fapt de a nu fi un Arian! Se pare că Arius a filtrat toată învăţătura lui Origen referitoare la deosebirea dintre Tatăl şi Fiul, şi a folosit-o ca să îşi afirme doctrina sa pe care el a dezvoltat-o din învăţătura stăpânului său, Lucian din Antioh. De fapt, învăţătura lui Origen despre naşterea veşnică a Fiului devine piatra din vârful unghiului din Ortodoxia Niceană! Un aspect al teologiei lui Origen evitat şi complet neglijat de Arius, totuşi nu a fost pierdut de Sf. Atanasie din Alexandria care a folosit ideea lui Origen cu o recunoştinţă autentică în bătăliile sale împotriva lui Arius şi a Arianismului. Şi va deveni clar în acest articol, Arius nu a negat Divinitatea Fiului, de fapt el o afirmă viguros. Erezia reală a lui Arius constă în faptul că negarea sa a poziţiei ortodoxe referitoare la Tatăl şi Fiul având aceeaşi Ousia (substanţă), l-a condus spre politeism şi de fapt este o negare a Întrupării. De aceea Arius submină cele mai fundamentale adevăruri interioare ale creştinismului.
Mai jos veţi găsi o scurtă demascare a teologiei lui Arius, pentru a avea o idee despre doctrinele sale, pe care le putem compara mai târziu cu cele ale lui Origen.
Cine a fost Arius?
Arius este probabil cel mai celebru eretic din tot creştinismul. El a apărut din tăcere efectivă în 318. Apoi el l-a criticat deschis pe Episcopul său, Alexander din Alexandria care l-a urmat pe Achiles din Alexandria ca Episcop, pentru Hristologia sa. Înainte de acest timp, Arius este o figură obscură şi rapoartele istoriei sale sunt contradictorii. Cu siguranţă se poate spune că el a fost un student al lui Lucian din Antioh, şi el trebuie să se fi născut în jurul anului 256 în Libia, şi a murit undeva în jurul anului 336. Episcopul Petru din Alexandria l-a ordinat Diacon pe Arius, şi succesorul lui Petru, Achiles din Alexandria l-a ordinat Preot. Succesorul lui Achiles, Alexander din Alexandria, probabil l-a pus responsabil pe Arius de o biserică din Baucalis. Există o menţiune a lui „Arius” implicat cu Militius din Lycopolis, dar este improbabil ca acesta să fi fost Arius al nostru. Militius a luat Episcopia de la Peter din Alexandria când Peter a fugit de persecuţie. Peter, desigur a protestat. Militius a fost prins şi închis, şi în final a fost condamnat la muncă în mine pentru credinţa sa creştină. Peter, a fost în final martirizat pentru credinţa creştină. În timp ce era în închisoare Militius a ordinat doi oameni, Isodorus şi Arius. Unii autori susţin că Arius s-a opus liniei aspre a lui Peter împotriva re-admiterii Militianilor înapoi în ţarc, dar se susţine că Arius a făcut un pact cu Militius. Aceasta este foarte improbabil pentru un lucru, Atanasie, care nu ar fi trecut cu vederea un astfel de lucru ca să îl folosească împotriva lui Arius, nu a menţionat niciodată aceasta. De asemenea, aceasta ar implica faptul că Arius a fost ordinat Diacon de trei ori! O dată de Militius, o dată de Achiles şi o dată de Peter! Evident aceasta este absurd. Este mai potrivit bunului simţ să presupunem că Arius implicat cu Militius era o altă persoană, pentru că Arius era atunci un nume foarte comun în acea vreme. Aceasta este tot ce cunoaştem despre Arius înainte de 318. După aceea el devine cel mai (in)faimos eretic din creştinism.
Ce a învăţat Arius?
Nu există lucrări complete ale lui Arius care au supravieţuit până azi. Oponenţii lui le-au distrus, şi adepţii săi Ariani nu au considerat lucrările sale a fi vrednice de copiat (Arius nu a fost iniţiatorul unei şcoli şi mulţi Ariani nu s-au simţit ataşaţi deloc faţă de Arius).
R. Lorentz a însumat doctrina lui Arius şi cea Ariană în 9 „articole ale credinţei Ariane”. Ele sunt:
1) Dumnezeu nu a fost mereu Tată
2) Logos sau Fiul este o creatură, Dumnezeu l-a făcut din nimic (ex nihilo)
3) Există doi Logoi şi două Sophiae
4) Fiul este schimbător prin natură, dar rămâne neschimbat ca un dar al lui Dumnezeu
5) Logos este străin de Fiinţa Divină, şi distinct; el nu este Dumnezeu adevărat deoarece el a venit în existenţă
6) Cunoştinţa Fiului despre Dumnezeu este imperfectă
7) Cunoştinţa Fiului despre sine este limitată
8) Cosmologia Antropocentrică; Fiul a fost creat de dragul nostru, ca un instrument pentru a ne crea
9) O Trinitate din esenţe diferite
Înţelegând articolele credinţei Ariane
1 La esenţa teologiei lui Arius este transcendenţa absolută şi singurătatea Tatălui. Care Singurul este Dumnezeu în cel mai adevărat sens, care Singur este Necreat, Nenăscut, etc. A fost un timp când nu a fost nici un Fiu, de vreme ce Dumnezeu nu a fost mereu Tată ci doar din vremea când El l-a creat pe Fiul (din nimic). Arius a vrut să fie un monoteist foarte rigid.
2 Fiul este creat din non-existenţă de Tatăl şi de aceea inegal cu substanţa Tatălui (ousia). Dar, Arius rapid adaugă, Fiul nu este o creatură aşa cum sunt creaturile. Ceea ce înseamnă că Fiul este deosebit de alte creaturi, chiar dacă El Însuşi este o creatură de asemenea.
3 Interpretarea Înţelepciunii (Sophia) ca Hristosul pre-existent a fost bine cunoscută în vremea lui Arius. Logosul a fost de asemenea înţeles ca teologic identic cu Înţelepciunea, şi de aceea a fost de asemenea interpretat ca Hristosul pre-existent (influenţa lui Philo din Alexandria este puternică în creştinism). Strict vorbind Logos şi Înţelepciunea aparţin numai lui Dumnezeu, şi ei se pot aplica doar inexact şi în genere Fiului. Pentru ce de fapt sunt doi Logoi şi două Sophiae. Unul care se aplică doar lui Dumnezeu şi este imanent Lui din veşnicie, şi altul care este aplicat Fiului, care nu este imanent lui Dumnezeu din veşnicie. Fiul poate fi numit Înţelepciunea cât şi Logos, potrivit lui Arius, dar aceasta nu sugerează că Fiul este din substanţa Tatălui.
4 Arius gândea că Fiul nu a putut păcătui pentru că Dumnezeu i-a acordat Lui stabilitate în vederea meritelor Sale prevăzute. Dumnezeu a prevăzut că Fiul va fi bun, şi a acţionat asupra lui anticipat, răsplătindu-L cu stabilitate în bine.
5 Arius nu are nici o obiecţie faţă de faptul că Fiul este născut de Tatăl (aşa cum au avut mai târziu Arianii). Pentru Arius a crea şi a naşte erau identice. Dacă întrebăm când Fiul a fost născut sau făcut, Arius devine confuz. El spune că Fiul a fost făcut înainte de toate vremurile şi erele, dar el de asemenea insistă că a fost un timp când Fiul nu a existat şi tatăl nu a fost Tatăl, prin aceasta sugerează timpul dinaintea creării Fiului. Se poate ca Arius să fi gândit că timpul există doar când există trupuri cereşti, şi înainte de aceasta nu există timp. Aceasta a fost o viziune contemporană în gândirea Platonică. Dar nu avem nici o dovadă pentru a fi siguri. Nu există nici o menţionare despre aceasta în Controversa Ariană, care pare să indice faptul că Arius nu a avut aceasta în minte. Se pare că Arius este incomod faţă de această întrebare şi nu a fost în stare să găsească un răspuns satisfăcător.
6 Fiul îl poate cunoaşte pe Tatăl doar imperfect deoarece lucrurile create nu îşi pot cunoaşte pe deplin Creatorul lor. Creatorul este mereu de neînţeles pentru creaturile Sale.
7 Fiul nici măcar nu îşi cunoaşte natura Sa nici nu o înţelege pe deplin.
8 Arius a împins încă o altă doctrină „stabilită” la extrema sa logică când a afirmat că Fiul a fost creat ca un mijlocitor pentru a ne crea pe noi. Dumnezeu nu poate fi în contact direct cu creaţia, aceasta s-ar descompune datorită „deosebirii totale” a lui Dumnezeu. De aceea Arius a postulat că Fiul este Mijlocitorul necesar (creat) dintre Dumnezeu şi creaţie. De fapt, Fiul este instrumentul pentru crearea noastră! Fiul este un Creator creat.
9 Potrivit lui Arius există trei realităţi deosebite în substanţa lor (ousia). Unirea care le face o Trinitate este una doar morală, nu una potrivit substanţei. Nu există o Trinitate reală, Trinitatea pentru Arius este simplu trei substanţe diferite unite într-o unitate morală, nu o realitate ontologică. Arius neagă faptul că există O Natură Divină, împărtăşită în mod egal de Trei Persoane Divine (vezi fragmentul 11).
Arius despre Întrupare
A fost sugerat adesea că Arius nu a fost deloc interesat în soteriologie. Aceasta ar părea să fie o interpretare foarte greşită. De fapt întregul sistem al lui Arius pare să decurgă din dorinţa sa de a prezenta o doctrină reală şi eficientă a mântuirii. Avem un citat din Regula de credinţă pe care Arius a trimis-o la Constantin cel Mare (repetat de Constantin în răspunsul său către Arius) care spune: „Un Dumnezeu … există un Cuvânt fără origine şi nesfârşit al substanţei Sale,”… şi „natura străină a trupului de dragul implementării dacă activităţile divine,” şi „Spiritul veşniciei a fost în Cuvântul superior”, şi „o fiinţă străină”. Mai târziu Constantin l-a citat pe Arius ca spunând: „Nu! Nu vreau ca Dumnezeu să fie implicat în suferirea insultelor,” şi „orice poţi lua de la El, în aceea Îl faci mai puţin,” şi „Hristos a suferit pentru noi… da, dar există un pericol că noi putem apărea ca să Îl înjosim într-un fel”. În acest citat limbajul abuziv pe care Constantin îl aruncă spre Arius a fost înlăturat şi prin urmare el pare cumva incoerent. Totuşi aici ni se prezintă ceea ce pare a fi învăţătura lui Arius referitoare la Întrupare. Pare ciudat la prima vedere că Arius se referă la Fiul ca „Cuvântul fără origine şi nesfârşit al substanţei Sale”, care ar fi însemnat că el a renunţat la ideile sale pentru Credinţa celor Ortodocşi aşa cum este afirmat în formula Niceană (homoousios). De aceea este mult mai probabil că Arius nu se referă la Fiul în propoziţia de mai sus, ci la Logosul etern imanent în Dumnezeu. Acelaşi lucru merge şi pentru „Spiritul veşniciei”. Logosul şi Spiritul nu sunt substanţe separate de Dumnezeu. „Fiinţa străină” trebuie să fi fost o referire la Fiul. Citatele rămase ale lui Arius se referă la Întrupare şi sunt avertizări împotriva a spune că Fiul este „consubstanţial” (de aceeaşi ousia, homoousios) cu Tatăl. Arius gândeşte că făcând aşa, noi spunem că Tatăl este compromis şi expus la suferinţă. Ceea ce îl face pe Dumnezeu capabil să sufere, supus schimbării şi alterării. Dacă Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi substanţă (ousia) atunci datorită Întrupării Dumnezeu este făcut în stare să sufere şi supus schimbării. În doctrina sa despre Întrupare Arius încearcă să evite această concluzie, şi încearcă să îl protejeze pe Tatăl din a fi expus la experienţele umane şi de aceea de a fi supus schimbării.
Ceea ce căuta Arius era un Dumnezeu care putea să se Întrupeze, şi să sufere, fără a compromite pe Tatăl. Ei au găsit în aceasta teoria lor a Creatorului creat. Divinitatea Fiului este divinitate creată. Fiul lui Dumnezeu este capabil să sufere, „un Dumnezeu secund” aşa cum El a fost referit. Întruparea a fost luarea unui trup uman de către Fiul. Arius a perceput aceasta ca fiind imposibil ca „un simplu om” (o fiinţă umană completă, trup, suflet şi duh) ar fi putut avea o valoare salvatoare. De aceea Fiul este Întrupat în „soma apsychon” sau un „trup fără suflet”. Fiul (Logos) a fost principiul animator în Hristos şi de aceea Fiul a fost cel care a suferit. În Hristos Dumnezeu s-a Întrupat şi a suferit pentru răscumpărarea noastră. Văzută din acest unghi teologia lui Arius este despre răscumpărare şi este foarte preocupată de soteriologie. S-ar putea argumenta că teoria lui despre relaţiile dintre Tatăl şi Fiul erau necesare pentru el pentru a susţine o posibilitate reală a răscumpărării. Arius pare să se fi gândit că proclamarea Fiului ca „de aceeaşi esenţă cu Tatăl” punea în pericol semnificaţia adevărată a Întrupării, Suferinţei şi Învierii lui Isus Hristosul.
Arius a găsit o Hristologie care era perfect capabilă de a explica slăbiciunile umane ale lui Isus, foamea, somnul, tristeţea, ignoranţa, îndoiala etc. aşa cum este portretizată în Evangheliile sinoptice. Trăsături care în general nu au fost prea mult accentuate de Ortodocşi. Soluţia lui Arius a fost una creativă, şi una bine raţionată. Totuşi preţul a fost mare, prea mare. În teologia lui Arius nu există nici o theosis (zeificare) reală, şi nici o Întrupare reală. Logosul nu devine o fiinţă umană „reală”, El doar animă trupul ca un fel de păpuşă pe o coardă, prin aceasta de fapt negând realitatea Întrupării. Isus nu a fost o fiinţă umană reală, ca tine şi ca mine. De aceea Dumnezeu nu a fost Întrupat cu adevărat în El. De asemenea teoria unui „Dumnezeu secund”, Logosul ca fiind creat de Dumnezeu este o violare directă a monoteismului pe care Arius l-a delimitat pentru a-l proteja. În timp ce l-a apărat viguros, de fapt Arius cade în politeism.
(courtesy of http://home.zonnet.nl)
