O erezie care a apărut în al patrulea secol şi a negat divinitatea lui Isus Hristos.
DOCTRINA
Prima dintre disputele doctrinare care i-a deranjat pe creştini după ce Constantin a recunoscut Biserica în 313 d. Hr., şi părintele multor altora în timpul a trei secole, Arianismul ocupă un loc larg în istoria clericală. El nu este o formă modernă de necredinţă, şi de aceea va apărea ciudat în ochii moderni. Dar vom înţelege mai bine înţelesul său dacă îl denumim o încercare estică de a raţionaliza crezul dezbrăcându-l de misterul său în privinţa relaţiei lui Hristos cu Dumnezeu. În Noul Testament şi în învăţătura Bisericii, Isus din Nazaret apare ca Fiul lui Dumnezeu. Acest nume El l-a luat pentru Sine (Matei 11:27; Ioan 10:36), în timp ce a Patra Evanghelie declară că El este Cuvântul (Logos), Care la început era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, prin Care toate lucrurile au fost făcute. O doctrină similară este afirmată de Sf. Pavel, în Epistolele sale autentice fără îndoială către Efeseni, Coloseni şi Filipeni. Aceasta se repetă în Scrisorile lui Ignaţiu, şi justifică observaţia lui Pliny că în adunările lor creştinii cântau un imn lui Hristos ca Dumnezeu. Dar întrebarea cum era Fiul înrudit cu Tatăl (Însuşi recunoscut ca fiind Divinitatea Supremă), a dat naştere, între anii 60 şi 200 d. Hr., ca să numărăm sistemele Theosophice, numite în general Gnosticism, şi având ca autori ai lor Basilides, Valentinus, Tatian şi alţi speculanţi greci. Deşi toţi aceştia au vizitat Roma, ei nu au avut nici o urmare în vest, care a rămas liber faţă de controversele de natură abstractă, şi a fost credincios faţă de crezul botezului său. Centrele intelectuale erau în principal în Alexandria şi Antioh, Egipt sau Siria, şi speculaţia a fost dusă în Grecia. Biserica Romană s-a ţinut cu fermitate de tradiţie. Sub aceste circumstanţe, când şcolile Gnostice au dispărut cu a lor „uniri” a puterilor Divine, şi „emanaţii” de la Supremul Dumnezeu care nu poate fi cunoscut („Adâncul” şi „Tăcerea”) toată speculaţia a fost aruncată în forma unei întrebări care atingea „asemănarea” Fiului cu Tatăl Său şi „identitatea” Esenţei Sale. Catolicii au susţinut mereu că Hristos era cu adevărat Fiul, şi cu adevărat Dumnezeu. Ei s-au închinat Lui cu onoruri divine; ei nu au încuviinţat niciodată să Îl separe, în idee sau realitate, de Tatăl, a Cărui Cuvânt, Raţiune, Minte, El era, şi în a Cărui Inimă El a locuit din veşnicie. Dar termenii tehnici ai doctrinei nu erau pe deplin definiţi; şi chiar în cuvinte greceşti cum ar fi esenţa (ousia), substanţă (hypostasis), natură (physis), persoană (hyposopon) purtau o varietate de înţelesuri extrase din sectele pre-creştine de filozofi, care nu au putut decât să determine înţelegerile greşite până când acestea au fost clarificate. Adaptarea unui vocabular folosit de Plato şi Aristotel pentru adevărul creştin era o chestiune de timp; aceasta nu s-a putut face într-o zi; şi când s-a realizat pentru greci aceasta a trebuit să fie preluat de latini, care nu s-au pretat în sine a fi gata pentru distincţii necesare şi totuşi subtile. Faptul că acele dispute s-au răspândit chiar şi printre ortodocşi care toţi ţin o singură credinţă a fost inevitabil. Şi de toate aceste lupte cei raţionalişti au profitat pentru a înlocui crezul antic cu invenţiile lor personale. Curentul avansat de acesta a fost: a nega că într-un sens adevărat Dumnezeu ar putea avea un Fiu; aşa cum a afirmat Mohamed concis după aceea, „Dumnezeu nici nu naşte, nici nu este născut” (Coran, 112). Noi am învăţat să numim aceasta Unitarianism negator. Acesta a fost scopul final al opoziţiei Ariane faţă de ceea ce creştinii au crezut mereu. Dar Arian, deşi nu a provenit direct din Gnosticism, a urmărit o line de argumentare şi a învăţat o viziune pe care speculaţiile Gnosticilor au făcut-o familiară. El l-a descris pe Fiul ca un al doilea, sau un Dumnezeu inferior, stând la mijloc între Prima Cauză şi creaturi; şi Însuşi făcut din nimic, totuşi ca făcând toate celelalte lucrurile; ca existând înainte de lumile veacurilor; şi ca ordonat în toate perfecţiunile divine cu excepţia celei care era locuinţa şi temelia lor. Dumnezeu singurul era fără început, fără origine; Fiul a fost produs, şi odată el nu a existat. Pentru că tot ceea ce are origine trebuie să înceapă să existe.
Aceasta este doctrina autentică a lui Arius. Folosind termeni greceşti, ea neagă faptul că Fiul este de o esenţă, natură, sau substanţă cu Dumnezeu; El nu este consubstanţial (homoousios) cu Tatăl, şi de aceea nu este ca El, sau egal în demnitate, sau co-veşnic, sau în cadrul sferei reale a Divinităţii. Logosul pe care Sf. Ioan îl înalţă este un atribut, Raţiune, care aparţine naturii Divine, nu o persoană distinctă de alta, şi de aceea este un Fiu doar ca o figură de vorbire. Aceste consecinţe decurg din principiul pe care Arius îl susţine în scrisoarea sa către Eusebiu din Nicomedia, că Fiul „nu este parte din Nenăscut.” De vreme ce sectele Ariane care raţionau logic erau stilate Anomoeans: ele au spus că Fiul era „altfel decât” Tatăl. Şi ele au definit pe Dumnezeu simplu ca Necreatul. Ei sunt denumiţi de asemenea Euxucontiani (ex ouk onton), pentru că ei susţineau crearea Fiului din nimic.
Dar o viziune atât de deosebită de tradiţie a găsit puţină trecere; ea cerea slăbire sau uşurare, chiar cu preţul logicii; şi şcoala care a înlocuit forma Arianismului au afirmat anterior asemănarea, fie fără adjunct, sau în toate lucrurile, sau în substanţă, a Fiului cu Tatăl, în timp ce negau co-egala Sa demnitate şi existenţa co-veşnică. Aceşti oameni din Via Media au fost numiţi Semi-Ariani. Ei s-au apropiat, în argument strict, de extrema eretică; dar mulţi dintre ei au ţinut de credinţa ortodoxă, totuşi fără consecvenţă; dificultăţile lor s-au întors spre limbaj sau prejudecata locală, şi nu un număr mic s-a supus în întregime învăţăturii Catolice. Semi-Arianii au încercat mai mulţi ani să inventeze un compromis între viziuni ireconciliabile, şi crezurile lor care se modificau, consiliile agitate şi uneltele lumeşti ne spun cât de amestecată şi de variată mulţime a fost adunată sub steagul lor. Punctul care trebuie ţinut minte este că, în timp ce ei au afirmat că, Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic, ei şi au imaginat că El a trebuit să devină Fiul pentru a crea lumile şi pentru a răscumpăra omenirea. Printre scriitorii ante-Niceeni, se poate detecta o anumită ambiguitate de exprimare, în afara şcolii din Alexandria, atingând ultimul cap al doctrinei. În timp ce învăţătorii Catolici susţineau Monarhia, şi anume, că exista un singur Dumnezeu; şi Trinitatea, că acest Absolut Unul exista în trei subzistenţe distincte; şi Circuminession, că Tatăl, Cuvântul, şi Duhul nu puteau fi separate, în fapt sau în gândire, unul de altul; totuşi era lăsat deschis pentru discuţie chestiunea referitoare la termenul „Fiu,” şi perioada „generării” (gennesis) Sale. Cinci Părinţi ante-Niceeni sunt în special citaţi: Athenagoras, Tatian, Theophilus din Antioh, Hippolytus, şi Novatian, a căror limbaj pare să implice o noţiune ciudată faţă de calitatea de Fiu, gândită că aceasta nu a venit în fiinţă sau nu a fost perfectă până la ivirea zorilor creaţiei. La acestea se pot adăuga Tertulian şi Metodius. Cardinalul Newman susţinea că viziunea lor, care se găseşte în mod clar la Tertulian, a Fiului existând după Cuvânt, este legată ca un antecedent cu Arianismul. Petavius a construit aceleaşi expresii într-un sens condamnabil; dar Episcopul anglican Bull le-a apărat ca ortodoxe, nu fără dificultate. Chiar dacă fiind metaforic, astfel de limbaj ar putea adăposti oameni care dezbat în mod necinstit; dar noi nu suntem răspunzători pentru scăpările învăţătorilor care au eşuat să perceapă toate consecinţele adevărurilor doctrinare susţinute cu adevărat de ei. Din aceste teorii îndoielnice Roma şi Alexandria au păstrat cu mândrie. Origen însuşi, a cărui speculaţii neavizate au fost acuzate cu vina de Arianism, şi care a folosit termeni precum „al doilea Dumnezeu,” în ce priveşte Logos-ul, care nu au fost niciodată adoptate de Biserică – acest Origen a învăţat calitatea veşnică de Fiu a Cuvântului şi nu a fost un Semi-Arian. Pentru el Logosul, Fiul, şi Isus din Nazaret erau o singură Fiinţă Divină veşnic existentă, născut din Tatăl, şi, în acest fel, „subordonat” sursei fiinţei Sale. El vine din Dumnezeu ca şi Cuvântul creativ, şi astfel este un Agent slujitor, sau, dintr-un punct de vedere diferit, este Primul-născut din creaţie. Dionysius din Alexandria (260) a fost chiar denunţat la Roma pentru a-l fi numit pe Fiul o lucrare sau o creatură a lui Dumnezeu; dar el s-a explicat pe sine papei pe principii ortodoxe şi a mărturisit Crezul Homoousian.
ISTORIE
Pavel din Samosata, care era contemporan cu Dionysius, şi Episcop de Antioh, poate fi judecat ca adevăratul strămoş al acelor erezii care l-au aruncat pe Hristos dincolo de sfera Divină, orice epitete de divinitate i le-au permis Lui. Omul Isus, a spus Pavel, a fost distinct de Logos, şi, în limbajul ulterior al lui Milton, prin merit a fost făcut Fiul lui Dumnezeu. Supremul este una în Persoană ca şi în Esenţă. Trei consilii ţinute la Antioh (264-268, sau 269) au condamnat şi au excomunicat Samosatenii. Dar aceşti Părinţi nu au vrut să accepte formula Homoousiană, temându-se ca aceasta să nu fie considerată a semnifica o substanţă materială sau abstractă, potrivit folosirii filozofiilor păgâne. Asociat cu Pavel, şi timp de câţiva ani înlăturat de la comuniunea Catolică, îl găsim pe bine-cunoscutul Lucian, care a editat Septuagintul şi a devenit în final un martir. De la acest om învăţat şcoala din Antioh şi-a tras inspiraţia sa. Eusebius istoricul, Eusebius din Nicomedia şi Arius însuşi, toţi au fost influenţaţi de Lucian. De aceea, nu spre Egipt şi învăţătura sa mistică, ci spre Siria, unde Aristotel a înflorit cu logica sa şi cu tendinţa sa spre Raţionalism, ar trebui să ne uităm spre casa unei aberaţii care în final a triumfat, care ar fi anticipat Islamul, reducând Fiul Veşnic la rangul de profet, şi astfel nimicind revelaţia creştină.
Arius, un Libian prin naştere, a fost crescut în Antioh şi a avut ca şi coleg de şcoală pe Eusebiu, după aceea a fost Episcop de Nicomedia, a luat parte (306) în schisma obscură Meletiană, a fost făcut prezbiter al bisericii numită „Baucalis,” la Alexadria, şi s-a opus Sabellianilor, ei fiind dedicaţi unei viziuni a Trinităţii care nega toate distincţiile reale în Suprem. Epipjanius a descris ereticul ca fiind înalt, serios şi câştigător; nici o defăimare a caracterului său moral nu a fost susţinută; dar există o anumită posibilitate ca diferenţele personale să fi condus la această ceartă cu patriarhul Alexander care, în sinod public, el a acuzat de învăţătura că Fiul era identic cu Tatăl (319). Circumstanţele actuale ale acestei dispute sunt obscure; dar Alexander l-a condamnat pe Arius într-o mare adunare, şi cel din urmă şi-a găsit un refugiu cu Eusebiu, istoricul bisericii, la Cezarea. Motive politice sau de partidă au acrit conflictul. Mulţi episcopi din Asia Mică şi Siria au luat apărarea „prietenului lor Lucianist,” aşa cum Arius nu a ezitat să se numească pe sine. Sinoadele din Palestina şi Bitinia au fost opuse sinoadelor din Egipt. Timp de mai mulţi ani dezbaterea a fost furioasă; dar când, prin înfrângerea sa a lui Lcinius (324), Constantin a devenit stăpânul lumii Romane, el a hotărât să restaureze ordinea clericală în est, precum deja în vest el a încercat să de-a jos Donatiştii la Consiliul din Arles. Arius, într-o scrisoare către prelatul Nicomedian, a respins cu îndrăzneală credinţa Catolică. Dar Constantin învăţat de acest om cu gândire lumească, a trimis din Nicomedia spre Alexander o scrisoare faimoasă, în care el a tratat controversa ca o dispută inutilă despre cuvinte şi a mărit binecuvântările păcii. Împăratul, ar trebui să ne amintim, era doar un începător, imperfect familiarizat cu greaca, mult mai mult incompetent în teologie, şi totuşi ambiţios pentru a exercita o stăpânire asupra Bisericii Catolice asemănătoare cu cea care, aşa cum Pontifex Maximus, a exercitat-o asupra închinări păgâne. De la această concepţie Bizantină (etichetată în termeni moderni Erstianism) trebuie să obţinem calamităţile care în decursul a multor sute de ani şi-au pus semnul asupra dezvoltării dogmei creştine. Alexander nu a putut să se supună într-o chestiune atât de vitală în importanţă. Arius şi sprijinitorii săi nu au cedat. De aceea, a fost adunat un consiliu la Nicea, în Bitinia, care a fost socotit mereu ca fiind primul consiliu ecumenic, şi care şi-a ţinut şedinţele de la jumătatea lui Iunie, 325. În mod obişnuit se spune că Hosius din Cordova a prezidat. Papa Sf. Silvester, a fost reprezentat de nunţii săi papali, şi 318 Părinţi au participat, aproape toţi din est. Din nefericire, actele Consiliului nu s-au păstrat. Împăratul care a fost prezent a respectat religios o adunare care a afişat autoritatea învăţăturii creştine într-o manieră atât de remarcabilă. De la început era evident că Arius nu a putut socoti un număr mare de susţinători printre episcopi. Alexander a fost însoţit de diaconul său tânăr, memorabilul Atanasie care s-a angajat în discuţie cu ereticul în sine, şi din acel moment a devenit conducătorul Catolicilor de-a lungul a aproape cincizeci de ani. Părinţii au apelat la tradiţie împotriva inovatorilor, şi au fost pasionat ortodocşi; în timp ce a fost primită o scrisoare de la Eusebiu din Nicomedia, declarând deschis că el nu va permite niciodată ca Hristos să fie de o substanţă cu Dumnezeu. Această mărturisire a sugerat un mijloc de discriminare dintre credincioşii adevăraţi şi cei care, sub acest pretext, nu au ţinut de Credinţa încredinţată. A fost trasat un crez din partea partidei Ariene prin Eusebiu din Cezarea în care era fiecare termen de onoare şi demnitate, cu excepţia identităţii de substanţă, a fost atribuit Domnului Nostru. În mod clar, nici un alt test cu excepţia Homousion nu a dovedit o potrivire pentru ambiguităţile subtile de limbaj care, atunci ca întotdeauna, au fost adoptate de dizidenţii din mintea Bisericii. A fost descoperită o formulă care ar servi ca un test, deşi nu simplu de găsit în Scriptură, totuşi însumând doctrina lui Sf. Ioan, Sf. Pavel şi Hristos Însuşi, „Eu şi Tatăl una suntem”. Erezia, aşa cum remarcă Sf. Ambrozie, a furnizat din teaca sa o armă pentru a tăia capul său. „Consubstanţialul” a fost acceptat, doar treisprezece episcopi nu au fost de acord, şi aceştia au fost rapid reduşi la şapte. Hosius a extras afirmaţiile consiliului, la care au fost adăugate anateme împotriva celor care afirmă că Fiul nu a existat odată, sau că înainte de a fi El născut El nu era, sau că El a fost făcut din nimic, sau că El era de o substanţă sau esenţă diferită este cea a Tatălui, sau că el a fost creat sau este schimbător. Fiecare episcop a făcut această declaraţie cu excepţia a şase, dintre care ulterior patru au renunţat. Eusebiu din Nicomedia şi-a retras opoziţia sa faţă de termen Nicean, dar nu a semnat condamnarea lui Arius. Prin împărat, care a considerat erezia o răzvrătire, alternativa propusă era subscrierea sau exilul; şi, pe motive politice, Episcopul din Nicomedia a fost exilat nu la mult timp după consiliu, implicându-l pe Arius în decăderea sa. Ereticul şi adepţii săi au suferit sentinţa lor în Illyria. Dar aceste incidente, care ar putea părea că închid capitolul, s-au dovedit a fi începutul unui conflict, şi au condus spre cele mai complicate dezbateri despre care citim în al patrulea secol. În timp ce crezul Arian simplu era apărat de puţini, acei prelaţi politici care au fost de partea lui Eusebiu au purtat un război dublu împotriva termenului „consubstanţial”, şi a campionului său, Atanasie. Acest cel mai mare dintre Părinţii estici l-a succedat pe Alexander în patriarhatul Egiptean (326). El nu avea mai mult de treizeci de ani ca vârstă; dar scrierile sale publicate, anterioare Consiliului, arată, în gândire şi precizie, o stăpânire a chestiunilor implicate pe care nici un învăţător Catolic nu a putut să o întreacă. Viaţa sa fără pată, temperamentul său moderat şi loialitatea faţă de prietenii săi l-au făcut greu de atacat prin orice mijloace. Dar vicleniile lui Eusebiu, care în 328 a recăpătat favoarea lui Constantin, au fost secundate de intrigi asiatice, şi s-a instalat o perioadă de reacţie Ariană. Eutanasie din Antioh a fost demis datorită unei acuzaţii de Sabellianism (331), şi Împăratul a trimis poruncă: Atanasie să îl primească pe Arius în comuniune. Sfântul a refuzat ferm. În 325 ereticul a fost absolvit de două consilii, la Tir şi Ierusalim, cel din urmă la care a fost demis de Atanasie pe motive false şi ruşinoase de purtare rea. El a fost alungat la Trier şi şederea sa de optsprezece luni în acele părţi au legat Alexandria mai strâns de Roma şi de vestul Catolic. Între timp, Constantia, sora Împăratului l-a recomandat pe Arius, despre care ea credea că este un om rănit, îngăduinţei lui Constantin. Cuvintele sale mortale l-au afectat, şi el a rechemat libianul şi a extras de la el o adeziune solemnă faţă de credinţa Niceană, şi i-a ordonat lui Alexander, Episcop al Oraşului Imperial, să îi dea Comuniunea în biserica sa (336). Arius a triumfat în mod deschis; dar în timp ce mergea spre paradă, în seara dinaintea acestui eveniment, el a murit datorită unei tulburări subite, pe care Catolicii nu s-au putut abţine să nu o considere ca pe o judecată din cer, datorită rugăciunilor episcopului. Totuşi, moartea sa nu a oprit ciuma. Acum Constantin nu îi favoriza decât pe Ariani; el a fost botezat în ultimele sale momente de un prelat nestatornic din Nicomedia; şi a lăsat moştenire celor trei fii ai săi (337) un imperiu sfâşiat de neînţelegeri pe care ignoranţa şi slăbiciunea lui le-a agravat.
Constantin care nominal a guvernat estul, a fost marioneta împărătesei sale şi a miniştrilor de la palat. El a ascultat de partida Eusebiană; directorul său spiritual, Valens, Episcop de Mursa, a făcut tot ceea ce i-a stat în fire să infecteze vestul şi Italia cu dogme Ariane. Termenul „asemenea în substanţă”, Homoiousion, care a fost utilizat mai degrabă pentru a scăpa de formula Niceană, a devenit o lozincă. Dar în fiecare din cele patrusprezece consilii ţinute între anii 341 şi 360, în care fiecare umbră a subterfugiului eretic şi-a găsit expresie, au purtat o mărturie decisivă despre nevoia şi eficacitatea standardului Catolic pe care ei toţi l-au respins. Cam în anul 340, o adunare Alexandrină şi-a apărat arhiepiscopul ei într-o epistolă către Papa Julius. Prin moartea lui Constantin şi prin influenţa fiului acelui împărat şi de dragul numelui, el a fost redat poporului său. Dar tânărul prinţ a murit, şi în 341 sărbătoritul Consiliu Antiohian al Dedicării l-a degradat a doua oară pe Atanasie, care acum s-a adăpostit în Roma. Acolo el a petrecut trei ani. Gibbon citează şi adoptă „o observare judiciară” a lui Werstein care merită să fie mereu păstrat în minte. După al patrulea secol, remarcă cărturarul german, când Bisericile estice au fost aproape divizate egal în elocvenţă şi abilitate între categoriile care se luptau între ele, acea partidă care a căutat să învingă a apărut la Vatican, a cultivat maiestatea Papală, a cucerit şi a stabilit crezul ortodox cu ajutorul episcopilor latini. De aceea, Atanasie a fost cel care s-a dus spre Roma. Un străin, Gregory a uzurpat locul său. Consiliul Roman a proclamat inocenţa sa. În 343, Constans, care a domnit peste vest din Illyia până în Anglia, i-a convocat pe episcopi să se întâlnească la Sardica în Pannonia. Nouăzeci şi patru de latini, şaptezeci de greci sau estici prelaţi au început dezbaterile; dar ei nu au putut să ajungă la termene, şi asiaticii s-au retras, ţinând o sesiune separată şi ostilă la Philippopolis în Tracia. S-a spus pe drept că acest Consiliu din Sardica descoperă primele simptoame ale discordiei care, mai târziu, au produs nefericita schismă dintre est şi vest. Dar pentru latini această întâlnire, care a permis apeluri la Papa Julius, sau la Biserica Romană, a părut un epilog care a completat legislaţia Niceană, şi cu acest efect ea a fost citată de Inocent I în corespondenţa sa cu episcopii din Africa.
Biruind peste Constans, care cu căldură şi-a ridicat cauza sa, invincibilul Atanasie a primit de la suveranul său oriental şi Semi-Arian trei scrisori poruncitoare, care îl implorau să se întoarcă în Alexandria (349). Episcopii schismatici, Ursacius şi Valens şi-au retras acuzaţiile lor împotriva lui în mâinile lui Papa Julius; şi când el călătorea spre casă, prin Tracia, Asia Mică şi Siria, mulţimea de prelaţi ai curţii i-au adus un omagiu respingător. Aceşti oameni au virat cu fiecare vânt. Unii, ca Eusebiu din Cezarea, susţineau o doctrină Platonizantă la care ei nu doreau să renunţe, deşi i-au respins pe hulitorii Ariani. Dar mulţi erau servitori ai timpului, indiferent de dogmă. Şi a apărut o nouă partidă, evlavioşii şi sobri Homoiousiani, neprietenoşi lui Atanasie, fără a dori să subscrie la termenii Niceeni, totuşi încet apropiindu-se de crezul adevărat şi în final acceptându-l. În consiliile care urmează acum aceşti oameni buni şi-au jucat partea lor. Totuşi, când Constans a murit (350), şi fratele său Semi-Arian a rămas suprem, persecuţia lui Atanasie s-a redublat în violenţă. Printr-o serie de intrigi episcopii vestici au fost convinşi să îl izgonească la Arles, Milan, Ariminum. În privinţa acestui ultim consiliu (359) Sf. Ieronim a scris, „întreaga lume a gemut şi s-a minunat să se descopere a fi Ariană”. Căci episcopii latini au fost convinşi prin ameninţări şi înşelăciuni să semneze concesiuni care niciodată nu au reprezentat viziunea lor autentică. Consiliile au fost atât de frecvente încât datele lor încă sunt o chestiune de controversă. Chestiunile personale au deghizat importanţa dogmatică a unei lupte care a durat treizeci de ani. Papa de atunci, Liberius, a fost viteaz la început, fără îndoială ortodox, dar despărţit de viziunea sa şi alungat în solitudine sinistră în Tracia, a semnat un crez, în ton Semi-Arian (alcătuit în principal dintr-unul al lui Sirmium), a renunţat la Atanasie, dar a stat împotriva formulei aşa numite „Homoean” a lui Ariminum. Această nouă partidă a fost condusă de Acacius din Cezarea, un aspirant om bisericesc care a susţinut că el, şi nu Sf. Cyril din Ierusalim, era metropolitan peste Palestina. Homoeans, un fel de Protestanţi, nu au avut nici un termen care să nu fie găsit în Scriptură, şi astfel au scăpat de semnarea „Consubstanţialului”. Un set mai extrem, „Animoeanii”, l-au urmat pe Aetius, au fost direcţionaţi de Eunomius, au ţinut întâlniri la Antioh şi Sirmium, au declarat că Fiul este „deosebit” de Tatăl, şi s-au făcut puternici în ultimii ani ai lui Constantin în palat. George din Cappadocia i-a persecutat pe Catolicii Alexandrini. Atanasie s-a retras în deşert printre solitari. Hosius a fost forţat prin tortură să subscrie unui crez la modă. Când Împăratul oscilant a murit (361), Julian, cunoscut ca Apostatul, a suferit la fel pentru a se întoarce în care din care a fost exilat datorită religiei. O adunare foarte importantă, peste care a prezidat Atanasie, în 362, la Alexandria, a unit ortodocşii Semi-Ariani cu sine şi cu vestul. După patru ani cincizeci şi patru de prelaţi Macedonieni anti-Niceeni s-au supus Papei Liberius. Dar Împăratul Valens, un eretic aspru, tot a profanat Biserica.
Totuşi, lunga bătălie se întorcea acum decisiv în favoarea tradiţiei Catolice. Episcopii vestici, precum Hilary din Poitiers şi Eusebiu din Vercellae au fost izgoniţi în Asia pentru că au susţinut credinţa Niceeană, acţionând la unison cu Sf. Basil, cei doi Sf. Gregori, şi au împăcat Semi-Arianii. Ca o mişcare intelectuală erezia şi-a consumat forţa ei. Theodosius, un Spaniard şi un Catolic, a guvernat întregul Imperiu. Atanasie a murit în 373; dar cauza sa a triumfat la Constantinopole, care a fost mult timp un oraş Arian, mai întâi prin predicarea lui Sf. Gregory Nazianzen, apoi în al Doilea Consiliu General (381), la deschiderea căruia Meletius din Antioh a prezidat. Acest om sfânt a fost înstrăinat de campionii Niceeni în timpul unei lungi schisme; dar el a făcut pace cu Atanasie, şi acum, în compania lui Sf. Cyril din Ierusalim, a reprezentat o influenţă moderată care a câştigat. Nici un delegat nu a apărut din vest. Meletius a murit aproape imediat. Sf. Gregory Nazianzen (q. v.), care i-a luat locul a demisionat foarte curând. Un crez care cuprindea pe cel din Niceea a fost alcătuit de Sf. Gregory din Nyssa, dar nu acesta este cel cântat la Mass, cel din urmă fiind datorat, se spune lui Sf. Epiphanius şi Bisericii din Ierusalim. Consiliul a devenit ecumenic prin acceptarea Papei şi a vesticilor veşnic ortodocşi. Din acest moment Arianismul în toate formele sale şi-a pierdut locul din Imperiu. Dezvoltările sale printre barbari au fost mai degrabă politice decât doctrinare. Ulphilas (311-388), care a tradus Scripturile în Maeso-Gothic, a învăţat Goticii de dincolo de Dunăre o teologie Homoeană; împărăţii Ariane s-au ridicat în Spania, Africa, Italia. Gepidae, Heruli, Vandalii, Alanii, şi Lombarzii au primit un sistem pe care au fost atât de puţin capabili să îl înţeleagă cât au fost să îl apere, şi episcopii Catolici, călugării, sabia lui Clovis, acţiunea Papalităţii, l-au terminat înainte de al optulea secol. În forma pe care acesta l-a luat sub Arius, Eusebiu din Cezarea şi Eunomius, el nu a fost înviat niciodată. Indivizi, printre ei sunt Milton şi Isaac Newton, au fost probabil molipsiţi cu acesta. Dar tendinţa Socianiană din care au crescut doctrinele Unitariene nu datorează nimic şcolii din Antioh sau consiliilor care s-au opus celui de la Niceea. Nici vre-un alt lider Arian nu a stat în istorie cu un caracter de proporţii eroice. În întreaga istorie există un singur erou – neînfricatul Atanasie – a cărui minte a fost egală problemelor, ca şi spiritul său măreţ în faţa vicisitudinilor, o chestiune de care a depins viitorul creştinismului.
WILLIAM BARRY
Transcris de Anthony A. Killeen
A.M.D.G.
(courtesy of www-personal.si.umich.edu)
