Constantinopole a fost locul principal şi fortăreaţa Arianismului; şi, într-un interval lung de patruzeci de ani,(24) credinţa prinţilor şi prelaţilor care au domnit în capitala estului a fost respinsă în şcolile mai pure din Roma şi Alexandria. Tronul arhiepiscopal al lui Macedonius, care a fost murdărit de atât de mult sânge creştin, a fost succesiv ocupat de Eudoxus şi Damophilus. Dioceza lor s-a bucurat de o importare liberă a viciului şi a erorii din fiecare provincie a imperiului; urmărirea doritoare a controversei religioase a permis o nouă ocupaţie trândăviei ocupate a metropolei: şi noi putem credita afirmaţia unui observator inteligent, care descrie, cu ceva voioşie, efectele zelului lor vorbăreţ. „Acest oraş,” spune el, „este plin de mecanici şi sclavi, care toţi teologi profunzi, şi predică în magazine şi pe străzi. Dacă doreşti ca un om să schimbe o bucată de argint, el te informează prin ce diferă Fiul de Tatăl; dacă întrebi preţul unei pâini, ţi se spune, ca un răspuns, că Fiul este inferior Tatălui; şi dacă întrebi dacă baia este pregătită, răspunsul este, că Fiul a fost făcut din nimic.” (25)
Ereticii din felurite denominaţii, au trăit în pace sub protecţia Arianilor din Constantinopole, care s-au străduit să asigure ataşamentul acelor sectanţi obscuri, în timp ce ei au abuzat cu severitate necruţătoare, victoria pe care ei au obţinut-o asupra adepţilor consiliului din Nice. În timpul domniilor parţiale ale lui Constantin şi Valens, rămăşiţa plăpândă a Homoousianilor a fost lipsită de exerciţiul public şi privat al religiei lor; şi s-a observat, în limbaj patetic, că turma risipită a fost lăsată fără un păstor pentru a rătăci pe munţi, sau pentru a fi devorată de lupii hrăpăreţi. (26) Dar ca zelul lor, în loc să fie supuşi, derivând putere şi vigoare din opresie, ei au prins primele momente de libertate imperfectă, pe care ei au dobândit-o prin moartea lui Valens, pentru a se forma pe ei înşişi într-o adunare regulată, sub conducerea unui păstor episcopal.
Doi nativi din Capadocia, Basil şi Gregory Nazianzen, (27) au fost deosebiţi mai presus de toţi contemporanii lor (28) prin rara unire a oratoriei profane şi a pietăţii ortodoxe. Aceşti oratori, care uneori pot fi comparaţi, prin ei înşişi şi prin public, până la cei mai sărbătoriţi dintre grecii antici, au fost uniţi prin legăturile celei mai stricte prietenii. Ei au cultivat, cu ardoare egală, aceleaşi studii liberale în şcolile din Atena în care s-au retras, cu devotament egal, în aceeaşi solitudine în deşerturile din Pontus; şi fiecare scânteie de întrecere sau invidie a apărut a fi total dispărută în piepturile sfinte şi nevinovate ale lui Gregory şi Basil. Dar înălţarea lui Basil, de la viaţa particulară la tronul arhiepiscopal din Cezarea, a descoperit lumii, şi probabil lui însuşi, mândria caracterului său; şi prima favoare pe care el a binevoit să o acorde prietenului lui a fost primită, şi probabil a fost intenţionată, ca o insultă crudă. (29)
În loc să folosească talentele superioare ale lui Gregory într-o staţie folositoare şi remarcabilă, arogantul prelat a selectat, printre cele cincizeci de episcopii ale provinciei sale întinse, satul mizerabil Sasima, (30) fără apă, fără verdeaţă, fără societate, situat la intersecţia a trei drumuri principale şi frecventate doar de trecerea neîncetată a abstinenţilor zgomotoşi şi nepoliticoşi. Gregory s-a supus cu reţinere exilului său umilitor: el a fost ordinat episcop de Sasima; dar el protestează solemn că niciodată el nu şi-a consumat căsătoria sa spirituală cu soţia sa dezgustătoare. După aceea el a fost de acord să îşi asume conducerea bisericii sale native din Nazianzus, (31) în care tatăl său a fost episcop mai mult de patruzeci şi cinci de ani, acceptă misiunea din Constantinopole, noiembrie, 378 d. Hr. Dar în timp ce încă era conştient că merita o altă audienţă decât alt teatru, el a acceptat, fără ambiţie demnă, invitaţia onorabilă care i-a fost adresată lui din partea partidului ortodox din Constantinopole.
La sosirea sa în capitală, Gregory a fost ospătat în casa unei rude evlavioase şi caritabile; cea mai spaţioasă cameră a fost consacrată în folosul închinării religioase; şi numele lui Anastasia a fost ales pentru a exprima învierea credinţei Niceene. Această casă de rugăciune particulară a fost transformată ulterior într-o biserică măreaţă; şi credulitatea erei următoare a fost pregătită să creadă în minunile şi viziunile care atestau prezenţa, sau cel puţin protecţia Mamei lui Dumnezeu. (32) Amvonul lui Anastasia a fost scena muncilor şi triumfurilor lui Gregory Nazianzen; şi în spaţiul dintre cei doi ani el a experimentat toate aventurile spirituale care constituie norocul prosper sau potrivnic al unui misionar. (33) Arianii care au fost provocaţi de curajul său au reprezentat doctrina sa ca şi când ar fi predicat trei Zeităţi distincte şi egale; şi norodul devotat a fost încântat să suprime, prin violenţă şi agitaţie, adunările neregulate ale ereticilor Atanasieni.
De la catedrala din Sf. Sofia au apărut o mulţime pestriţă „de cerşetori comuni, care şi-au pierdut pretenţia lor faţă de milă; a călugărilor, care aveau înfăţişarea unor capre sau satiri; şi a femeilor, mai îngrozitoare decât multe Izabele.” Uşile lui Anastasia au fost deschise; s-a săvârşit sau s-a încercat să se facă multă stricăciune, cu beţe, pietre şi lemne aprinse; şi deoarece un om şi-a pierdut viaţa sa în încăierare, Gregory, care a fost chemat dimineaţa următoare înaintea magistratului, a avut satisfacţia de a presupune că a mărturisit public numele lui Hristos. După ce el a fost eliberat de frica şi pericolul unui duşman străin, biserica sa copilă a fost dezonorată şi tulburată de partida intestină. Un străin, care şi-a luat numele de Maximus (34) şi mantaua unui filozof Cinic, s-a strecurat în încrederea lui Gregory, a înşelat şi a abuzat de opinia sa favorabilă, şi, formând o legătură secretă cu câţiva episcopi din Egipt, a încercat, prin ordinare clandestină, să îşi înlocuiască patronul său în locul episcopal din Constantinopole. Aceste jigniri ar putea să îi ispitească uneori pe misionarii Capadocieni să regrete solitudinea sa obscură. Dar ostenelile sale au fost răsplătite prin creşterea zilnică a faimei sale şi a congregaţiei sale; şi s-a bucurat de plăcerea de a observa că partea cea mai mare din numeroasa sa audienţă s-a retras din predicile sale satisfăcut cu oratoria predicatorului, (35) sau nesatisfăcut de multele imperfecţiuni ale credinţei şi practicii lor. (36)
