ARIANISMUL
Philip Schaff, “Arianism,” Philip Schaff, ed., A Religious Encyclopaedia or Dictionary of Biblical, Historical, Doctrinal, and Practical Theology, 3rd edn., Vol. 1. Toronto, New York & London: Funk & Wagnalls Company, 1894. pp.134-137.
ARIANISMUL, numit astfel după conducătorul său – Arius (), un prezbiter din Alexandria (d. 336), vezi ARIUS – este una dintre cea mai puternică şi mai fermă dintre ereziile din istoria creştinismului străvechi. Acesta a fost în timpul secolului al patrulea crezul predominant în Biserica estică, deşi sub protestul constant viguros al partidei ortodoxe. De asemenea el a fost la început crezul celor mai multe rase barbare Teutonice, înainte ca ele să fie convertite la Catolicism.
I. Istoria Arianismului. Rădăcinile conflictului Arian stau adânc în diferenţele doctrinei ante-Niceene despre Logos, în special în elementele contradictorii ale Hristologiei lui Origen, care au fost pretinse de ambele partide. Origen, pe de o parte, a atribuit veşnicia lui Hristos şi alte atribute divine, care conduc spre doctrina Niceană a identităţii de substanţă (homo-ousia); dar, pe de altă parte, în zelul său pentru deosebirile personale din Divinitate, el a învăţat cu accentuare egală o esenţă separată şi subordonarea Fiului faţă de Tatăl, numindu-l un Dumnezeu secundar,” fără articol, în timp ce Tatăl este „Dumnezeul.” El a învăţat generarea veşnică a Fiului din voinţa Tatălui, dar a reprezentat aceasta ca şi comunicarea unei substanţe divine secundare. Atanasie a accentuat primul element, Arius pe cel de-al doilea în Hristologia lui Origen.
(1) Istoria Arianismului din 318 până la Consiliul din Nicea (325). Controversa s-a stârnit în Alexandria, 318 d. Hr. Potrivit relatării lui Socrate, Alexander, episcop de Alexandria, a dat primul impuls insistând într-o întâlnire asupra veşniciei Fiului; după care Anus s-a opus deschis, şi l-a acuzat de Sabellianism. Raţionamentul său a fost astfel: „Dacă Tatăl l-a născut pe Fiul, el trebuie să fie mai bătrân decât Fiul, şi a fost un timp când Fiul nu a existat; din aceasta urmează mai departe că Fiul îşi are substanţa sa (hypostasis) din nimic.” Relatările lui Sozomenus şi Epiphanius diferă în aceasta, prin faptul că ele datează conflictul din discuţiile dintre prezbiteri şi laici, şi Sozomenus îl reprezintă pe Alexander la prima ezitare între cele două opinii. În 321 Alexander a convocat un consiliu de aproape o sută de episcopi egipteni şi libieni la Alexandria, care l-a excomunicat pe Anus şi adepţii săi pentru negarea deschisă a adevăratei Divinităţii lui Hristos. Dar Anus şi-a răspândit părerile sale tot mai zelos într-o lucrare distractivă pe jumătate poetică, Thalia (Banchetul), din care numai fragmente rămân în Atanasie. El a găsit prieteni puternici în Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Cezarea (faimosul istoric al bisericii), şi alţi episcopi, care fie au împărtăşit viziunea sa, fie cel puţin au considerat-o inocentă. În scurt timp întreaga Biserică Estică a fost transformată într-un câmp de bătălie metafizic. Împăratul Constantin a fost înclinat la început să privească controversa ca un simplu logogrif, şi nu a înţeles niciodată însemnătatea sa mai adâncă. Dar, din consideraţii politice el a convocat, la sugestia unor episcopi, primul sinod ecumenic al bisericii, pentru a rezolva controversa Ariană, împreună cu chestiunea timpului de sărbătorire a Paştelui, şi a schismei Meletiane din Egipt.
(2) Consiliul din Nicea (325). Primul Consiliu ecumenic, ţinut la Nicea, Bitinia (acum un sat mizerabil turcesc – Is-nik), constând din trei sute optsprezece episcopi (cam a şasea parte din toţi episcopii din Imperiul Greco-Roman), a rezultat în condamnarea oficială a lui Arius, şi adoptarea „Crezului Nicean,” care afirmă în termeni clari doctrina Divinităţii veşnice a lui Hristos în aceste cuvinte: „(Noi credem) într-unul Domn Isus Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl [singurul născut, din esenţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu], Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, fiind de o substanţă cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute [în cer şi pe pământ]; care pentru noi oamenii, şi pentru mântuirea noastră, a venit jos şi s-a întrupat, şi a fost făcut om; el a suferit, şi a treia zi a înviat, şi s-a înălţat în cer; de acolo el vine să judece pe cei vii şi pe cei morţi.” Pasajul inclus în paranteze a fost omis sau schimbat în aşa numitul Crez Constantinopolitan (381). La Crezul Nicean original este adăugată următoarea anatemă: „Şi cei care spun: a fost un timp când el (Fiul) nu a fost; şi: minciuna că el a fost făcut din nimic, sau de o altă substanţă sau lucru, sau că Fiul lui Dumnezeu este creat, sau se schimbă, sau este flexibil; – ei sunt condamnaţi de Biserica apostolică şi sfântă Catolică.” Această anatemă a fost tot astfel omisă în acea formă a Crezului Nicean care de obicei, deşi incorect, este urmat de sinodul Constantinopolitan din 381, şi care datorită Consiliului din Calcedon din 451 este în întregime înlocuit de Crezul Nicean din 325. (Vezi mai jos.)
Crezul a fost semnat de aproape toţi episcopii, Hosius la început, chiar de către Eusebiu din Cezarea, care înainte şi după aceea, a ocupat o poziţie de mijloc între Atanasie şi Arius.
[135]
Acesta este primul exemplu de o astfel de semnare a unui simbol doctrinar. Eusebiu din Nicomedia aridă şi Theognis din Nicea au semnat crezul, dar nu şi formula condamnatoare ataşată, şi pentru aceasta ei au fost alungaţi şi demişi pentru o scurtă perioadă de timp.
Doar doi episcopi egipteni – Theonas şi Secundus – au refuzat persistent să semneze şi au fost alungaţi, cu Arius în Illyria. Acesta este primul exemplu de pedepsire civilă a ereziei, şi a deschis era lungă şi întunecată a persecuţiilor pentru toate plecările din credinţa catolică sau ortodoxă. Cărţile lui Arius au fost arse, şi adepţii săi au fost etichetaţi ca duşmani ai creştinismului. Crezul Nicean a supravieţuit tuturor furtunilor ulterioare, şi în forma îmbunătăţită dată acestuia în 381 în Constantinopole, rămâne până azi cel mai primit crez al creştinismului, şi, dacă omitem inserţia ulterioară latină, Filioque, o legătură de unitate între bisericile Greacă, Romană şi Protestantă ortodoxă.
(3) De la Consiliul din Nicea (325) la Consiliul din Constantinopole (381). După Consiliul din Nicea a avut loc o reacţie Ariană şi Semi-Ariană, şi a dobândit pentru o vreme ascendenţa în Imperiul Roman. Arianismul a intrat acum în stadiul puterii sale politice. Aceasta a fost o perioadă de mare emoţie în Biserică şi în Stat: un Consiliu a fost ţinut împotriva altui Consiliu; un crez a fost stabilit împotriva altui crez; o anatemă a fost aruncat împotriva altei anateme. „Drumurile principale,” spune istoricul păgân imparţial Ammianus Marcellinus, „au fost acoperite de episcopi care aleargă.” Bisericile, teatrele, hipodromurile, ospeţele, pieţele, străzile, băile şi magazinele din Constantinopole şi alte oraşe mari au fost umplute de dispute dogmatice. În intoleranţă şi violenţă Arianii chiar i-au întrecut pe ortodocşi. Amestecul împăraţilor şi a curţii lor doar a turnat gaz pe foc, şi a sporit amărăciunea luptei prin adăugarea confiscării şi a exilului la pedeapsa spirituală a excomunicării sinodice. Liderul neclintit al partidei ortodoxe a fost Atanasie, un caracter pur şi sublim, care în Consiliul din Nicea a figurat ca un arhidiacon tânăr, în companie cu Episcopul Alexander din Alexandria, şi după moartea sa a devenit succesorul său (328), a fost din nou demis prin despotism imperial, şi a petrecut douăzeci de ani în exil. El a sacrificat orice lucru din convingerea sa, şi a avut curajul de a înfrunta imperiul cu arme („Atanasie contra mundum”), el a fost un om al unei idei şi al unei pasiuni, – divinitatea veşnică a lui Hristos, – pe care el a considerat-o piatra din vârf a sistemului creştin. Liderul politico-clerical al partidei Ariane a fost Eusebiu din Nicomedia (a nu fi confundat cu istoricul), după aceea Episcop de Constantinopole, care l-a botezat pe Constantin pe patul său de moarte. Constantin s-a întors favorabil către Arius, l-a rechemat din exilul său, şi a ordonat ca el să fie restaurat solemn în comuniunea Bisericii Catolice la Constantinopole; dar, în ziua anterioară restaurării sale intenţionate, ereticul a murit subit (336). Vezi ARIUS. În anul următor, însuşi Constantin a murit, şi fiul său Constantin II l-a rechemat pe Atanasie din primul său exil, în care tatăl său l-a trimis. Dar în est, unde Constantius, al doilea fiu al lui Constantin cel Mare a domnit, Arianismul a biruit, şi a fost menţinut cu zel fanatic de către curte şi de Eusebiu din Nicomedia, acum transferat la Constantinopole (din 338). Atanasie a fost demis a doua oară, şi s-a refugiat cu Julius din Roma (340), care, cu marea parte a Bisericii vestice, a fost de partea Crezului Nicean şi l-a glorificat pe Atanasie ca un martir al adevărului creştin.
Nu este necesar să urmăm şansele variate ale celor două partide, şi istoria Consiliilor, care s-au neutralizat unul pe altul, fără a avansa puncte în dispută. Cele mai importante sunt Sinodul din Antioh, 341 d. Hr., care a stabilit un crez ortodox, dar l-a demis pe Atanasie; Consiliul ortodox din Sardica, 343 d. Hr. (nu 347, aşa cum s-a presupus anterior; vezi Hefele, Conciliengeschichte, I., 515 şi următoarele); şi anti-sinodul Arian din Philippopolis; Consiliile din Sirmium, 351; Arles, 353; Milan, 355; al doilea consiliu din Sirmium, 357; al treilea, 358; la Antioh, 358; la Ancyra, 358; la Constantinopole, 360. Ajutat de Constantius, Arianismul, sub forma modificată reprezentat prin termenul homoi-ousion (similar în esenţă, atât de distinct de homo-ousion Nicean şi de strictul hetero-ousionul Arian) a câştigat puterea în imperiu; şi chiar scaunul papal din Roma a fost o vreme profanat de erezie în timpul vieţii lui Felix II. Dar moartea lui Constantius în 361, indiferenţa succesorului său, Iulian Apostatul, la toate disputele teologice, tolerarea lui Jovian (d. 364), şi în special neînţelegerile interne dintre Ariani, a pregătit calea pentru un nou triumf al ortodoxiei. Eusebianii, sau Semi-Arianii credeau că Fiul era similar în substanţă (homoiousios) cu Tatăl; în timp ce Aetianii (de la Aetius, un diacon din Antioh) şi Eunomianii (de la Eunomius, Episcop de Cyticus în Mysia) au învăţat că el era de o substanţă diferită (heteroousios), şi deosebit (anomoios) de Tatăl (de aici numele Hetero-ousiaşti şi Anomoeani). Un număr de sinoade şi crezuri de compromis au fost dedicate vindecării acestor disensiuni, dar fără efect permanent.
Pe de altă parte, apărătorii Crezului Nicean, Atanasie, şi după moartea sa (373), cei trei episcopi Cappadocieni, Basil cel Mare, Gregory din Nazianzum şi Gregory din Nyssa, au apărat cu succes doctrina Catolică împotriva tuturor argumentelor opoziţiei. Când Gregory din Nazianzum a fost chemat la Constantinopole în 379, a fost doar o singură congregaţie mică în oraş care nu a devenit Ariană; dar predicile sale capabile şi elocvente despre divinitatea lui Hristos, prin care a câştigat titlul de „Teolog,” a contribuit puternic la învierea credinţei Catolice; şi doi ani după aceea el a prezidat peste al doilea Consiliu ecumenic. Influenţa crescândă a monasticismului, în special în Egipt a fost strâns legată de cauza lui Atanasie; şi partea mai conservatoare dintre Semi-Ariani s-au apropiat gradat de ortodocşi în ciuda persecuţiilor împăratului Arian violent, Valens.
(4) Triumful final al ortodoxiei Niceene sub Theodosius cel Mare (381). Acest împărat a fost un Spaniard prin naştere şi a urmat credinţa Niceană. În timpul domniei sale lungi şi puternice (379-395) el a completat extern victoria spirituală [136] şi intelectuală a ortodoxiei deja dobândită. El a convocat al doilea consiliu ecumenic la Constantinopole (381), care a constat doar din o sută cincizeci de episcopi, şi a fost prezidat succesiv de Meletius, Gregory din Nazianzum, şi Nectarius din Constantinopole. Consiliul a condamnat erezia Pneumatomachiană, care nega divinitatea Duhului Sfânt, şi realmente completa dogma ortodoxă despre Sfânta Trinitate. Crezul Nicean folosit în mod obişnuit (cu excepţia clauzei latine Filioque care este la o dată mult mai târzie, şi respinsă de Biserica greacă) este urmărit de obicei până la acest sinod din Constantinopole, dar a existat la o dată anterioară: el se găseşte în Ancoratus al lui Epiphanius, 873 d. Hr., şi a derivat prin el dintr-o sursă încă mai veche, şi anume crezul de botez al Bisericii din Ierusalim. Acesta nu este în actele originale ale Consiliului de la Constantinopole, dar după aceea a fost incorporat în ele. Dr. Hort îl obţine în principal de la Cyril din Ierusalim, cam în 362-364…
Împăratul a dat efect legal deciziilor doctrinare şi canoanelor disciplinare, şi în iulie, 381, el a legiferat o lege ca toată proprietatea bisericii să fie dată celor care credeau în egala divinitate a Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt. După patruzeci de ani de domnie, Arianismul a fost scos afară cu forţa din toate bisericile din Constantinopole, şi în general a fost interzis în tot imperiul. Întâlnim ultimele urme ale acestuia în Constantinopole sub Împăratul Anastasius (491-518).
După Theodosius, Arianismul a încetat să existe ca o forţă organizată în teologie şi în istoria bisericii; dar el a reapărut din timp în timp ca o opinie teologică izolată, în special în Anglia. Emlyn, Whiston, Whitby, Samuel Clarke, Lardner şi mulţi care sunt gradaţi printre Sociniani şi Unitarieni au ţinut sentimente Ariane; dar Milton şi Isaac Newton, deşi au abordat viziunea Ariană asupra relaţiei dintre Fiul şi Tatăl, au fost diferiţi faţă de Arianism în spirit şi în ţintă.
(5) Arianismul printre Barbari. Legislaţia bisericii lui Theodosius a fost desigur limitată la Imperiul Roman. Dincolo de acesta, printre barbarii din vest, care au primit creştinismul în forma Arianismului în timpul domniei Împăratului Valens, l-au menţinut timp de încă două secole, deşi mai mult ca o chestiune de accident decât de alegere şi convingere. Ostrogoţii au rămas Ariani până în 553; Vizigoţii până la Sinodul din Toledo în 589; Suevii în Spania până în 560; Vandalii, care au cucerit Africa de Nord în 429, şi i-au persecutat furios pe Catolici, până în 530, când au fost izgoniţi de Belisarius; Burgundii, până la incorporarea lor în Imperiul Franc (în 534); Longobarzii în Italia, până la mijlocul secolului şapte. Alaric, primul cuceritor al Romei, Genseric, cuceritorul Africii de Nord, Thedoric cel Mare, Împăratul Italiei, şi eroul din Niebelungenlied, au fost Ariani; şi prima traducere Teutonică a Scripturilor, din care au rămas fragmente importante, au provenit de la misionari Ariani sau Semi-Ariani Ulfilas.
II. Crezul Arianismului. Tatăl singurul este Dumnezeu: el singurul este nenăscut, veşnic, înţelept, bun, neschimbător. El este separat de om printr-o prăpastie infinită. Dumnezeu nu poate crea lumea direct, ci doar printr-un agent, Logos-ul, care el însuşi este creat cu scopul de a crea lumea. Fiul lui Dumnezeu este preexistent, „înaintea timpului şi înaintea lumii,” şi „înaintea tuturor creaturilor.” El este o fiinţă de mijloc între Dumnezeu şi lume, imaginea perfectă a Tatălui, executorul gândurilor lui, da, chiar Creatorul lumii. Într-un sens secundar sau metaforic el poate fi numit „Dumnezeu.” Dar, pe de altă parte, Hristos însuşi este o „creatură,” – prima creatură a lui Dumnezeu, prin care Tatăl a chemat alte creaturi în existenţă. El este „făcut,” nu de o „esenţă” cu Tatăl, ci „din nimic,” prin „voia” Tatălui, înaintea oricărui timp posibil, totuşi în timp: el de aceea nu este veşnic, şi „a fost un timp când el nu era.” El este schimbător, supus vicisitudinilor unei fiinţe create. Cu limitarea duratei lui Hristos este în mod necesar conectată o limitare a puterii sale, a înţelepciunii şi a cunoştinţei. S-a afirmat expres de către Ariani că Fiul nu îl cunoaşte perfect pe Tatăl, şi de aceea nu îl poate revela în mod perfect. El este esenţial diferit de Tatăl (heteroousios, în opoziţie cu formula ortodoxă, homiiusios, co-egal, şi Semi-Arianul homoiousios, similar în esenţă). Aetius şi Eunomius după aceea au exprimat mai puternic aceasta numindu-l deosebit de Tatăl (anomoios).
În privinţa umanităţii lui Hristos, Anus i-a atribuit lui doar un trup uman cu un suflet animal, nu un suflet raţional. El l-a anticipat pe Appollinarius, care a substituit Logosul divin cu raţiunea umană, dar dintr-un motiv opus, de a salva unitatea personalităţii divine a lui Hristos.
Dezvoltarea ulterioară a Arianismului de către Aetius şi Eunomius nu a adus noi trăsături, cu excepţia multor inconsecvenţe şi contradicţii, şi tendinţa negativă şi de mers înapoi a erorii christologice. Controversa a degenerat într-un război metafizic sterp şi fără inimă. Cele optsprezece sau mai multe crezuri pe care Arianismul şi Semi-Arianismul le-au produs între primul şi al doilea Consiliu ecumenic (325-381) sunt frunze fără flori, şi ramuri fără rod.
Arianii şi-au sprijinit doctrina lor din acele pasaje din Biblie în care se pare că Hristos este egal cu creatura (Proverbe 8:22-25; Fapte 2:36; Coloseni 1:15), sau care atribuie Hristosului întrupat (nu Logosului pre-existent) în starea sa de umilire lipsa de cunoaştere, oboseala, tristeţea sau alte sentimente schimbătoare şi stări ale minţii (Luca 2:52; Marcu 13:32; Evrei 5:8, 9; Ioan 12:27, 28; Matei 26:39), sau care învaţă un fel de subordonare a Fiului faţă de Tatăl (în special Ioan 14:28: „Tatăl este mai mare decât Mine,” care se referă nu la natura esenţială, ci la starea de umilinţă). Anus a fost forţat să recunoască, în prima sa Scrisoare către Eusebiu din Nicomedia, că Hristos a fost numit Dumnezeu (chiar „deplin, Unicul-născut Dumnezeu,” potrivit faimoasei dispute pentru „unicul-născut Fiu,” în Ioan 1:18. Vezi despre aceasta prima Dizertaţie a Profesorului Hort, Lond., 1876). Dar el [137] a redus această expresie la ideea de divinitate subordonată, secundară, creată. Argumentele dogmatice şi filozofice au fost în principal negative şi raţionaliste: Viziunea Niceană despre divinitatea esenţială a lui Hristos este iraţională, inconsistentă cu monoteismul, cu demnitatea şi absolutul Tatălui, şi în mod necesar conduce spre Sabellianism, sau visurile Gnostice ale emanaţiei.
Pe de altă parte, Arianismul a fost respins printr-un şir de pasaje Scripturale, care învaţă direct sau indirect divinitatea lui Hristos, şi egalitatea sa esenţială cu Tatăl. Concepţia unui Creator creat, care a existat înaintea lumii, şi totuşi el însuşi a început să existe, a fost arătată a fi auto-contradictorie şi de neconceput. Nu poate exista nici o fiinţă de mijloc între Creator şi creatură; nici un timp înainte de lume, aşa cum armonia este o parte a lumii, sau forma sub care ea există succesiv; nici calitatea de neschimbare a Tatălui, pe care Anus a accentuat-o atât de mult nu poate fi susţinută cu excepţia temeiului eternităţii calităţii sale de Tată, care, desigur implică eternitatea calităţii de Fiu. Atanasie acuză Arianismul de dualism, şi chiar politeism, şi cu distrugerea întregii doctrine a mântuirii. Căci dacă Fiul este o creatură, omul încă rămâne separat de Dumnezeu, ca mai înainte, nici o creatură nu poate răscumpăra alte creaturi, şi să le unească cu Dumnezeu. Dacă Hristos nu este divin, cu atât mai puţin noi nu putem fi părtaşi ai naturii divine şi în orice sens real copii ai lui Dumnezeu.
Sistemul Arian este o formă rafinată de Păgânism, şi înlocuieşte un demizeu creat pentru veşnicul necreat Logos. Acesta înjoseşte creştinismul la o valoare relativă. Acesta îl separă pe Dumnezeu şi lumea printr-o prăpastie impasibilă, şi face imposibilă o împăcare şi o ispăşire reală. Acesta a reprezentat principiul Erastian al Imperiului Bizantin, şi s-a asociat cu puterea seculară politică, fără de care acesta curând şi-a pierdut vitalitatea sa. Tendinţa sa logica este în jos spre Socinianism, Unitarianism şi Raţionalism, până la concepţia de neconceput a unui Dumnezeu secundar, care şi-a avut originea înaintea lumii, din nimic, dă cale ideii că Hristos a fost doar un om. Cauza civilizaţiei creştine a fost legată cu înfrângerea Arianismului, şi triumful doctrinei Niceene a Sfintei Treimi.
LIT. – (1) Sursele istoriei timpurii a Arianismului sunt: (a) de partea ortodoxă, istoriile bisericii cum ar fi RUFINUS, SOCRATES, SOZOMEN, şi THEODORET, şi majoritatea Părinţilor din secolul patru, în special lucrările dogmatice şi polemice ale lui ATANASIE (Discursurile sale împotriva Arianilor, etc., toate în Tom. I., pars I. and II. din Bened. ed. a lui ATHAN. Opera), BASIL (Adv. Eunomiurn), GREGORY DIN NAZIANZUM (Orationes Theologicæ), GREGORY DIN NYSSA (Contra Eunom.), EPIPHANIUS (Ancoratus), HILARY (De Trinitate), AMBROSE (De Fide), AUGUSTINE (De Trinitate, şi Contra Maximum Arianum). Materialul din procesele verbale sinodice este adunat în MANSI, Concil. Tom. II. and III. – (b) De partea Ariană, fragmente din Thalia şi cele două Epistole ale lui ARIUS, una adresată lui Eusebiu din Nicomedia, şi una lui Alexander din Alexandria, păstrate în Atanasie, Epiphanius, Socrate, şi Theodoret; fragmentele din istoria bisericii ale lui PHILOSTORGIUS (350-425); Fragmenta Arianorum in Angelo Mai’s Scriptorum Veterum Nova Collectio, Rom., 1828, vol. III.
(courtesy of www.earlychurch.org.uk)
