Epistola 51 a Sf. Grigore Teologul către Cledonius, împotriva lui Apollinarius
Către cel mai reverend frate şi preaiubit de Dumnezeu şi preot tovarăş, Cledonius, de la Grigore: Salutări în Domnul.
Doresc să aflu care este felul de inovare în lucrurile Referitoare la Biserică, care să permită oricui vrea, sau trecătorului, aşa cum spune Biblia, să rupă în bucăţi turma care a fost bine condusă, şi să o prădeze prin atacuri de furtişag, sau mai degrabă prin învăţături piratereşti şi greşite. Căci dacă atacatorii noştri prezenţi aveau vreun motiv pentru condamnarea noastră cu privire la credinţă, nu ar fi fost drept pentru ei, chiar şi în acel caz, să se aventureze într-un asemenea curs fără să ne avertizeze. Ei trebuiau mai degrabă să ne fi determinat mai întâi, sau să fie voitori să fie înduplecaţi de noi (dacă s-ar lua măcar în socoteală că noi avem frică de Dumnezeu, care ne luptăm pentru credinţă, şi ajutăm Biserica), şi apoi, totuşi, să inoveze; dar probabil că ar fi fost o scuză pentru comportamentul scandalos. Dar din moment ce credinţa noastră a fost proclamată, atât în scris cât şi fără scriere, aici şi în părţile distante, în vremuri de pericol sau de siguranţă, cum se face că unii fac astfel de încercări, şi alţii stau tăcuţi?
Cea mai dureroasă parte din aceasta nu este (deşi şi aceasta este şocantă) ca oamenii să-şi introducă erezia lor în sufletele mai simple prin cei care sunt mai răi; dar că ei mai spun şi minciuni despre noi şi spun că noi împărtăşim opiniile şi sentimentele lor; astfel muşcând cârligele lor, şi prin această haină împlinind în mod mârşav voia lor, şi să facă din simplicitatea noastră, care i-a privit pe ei ca fraţi şi nu ca duşmani, într-un suport al nelegiuirii lor. Şi nu numai aceasta, dar ei mai şi afirmă, aşa cum am spus, că ei au fost primiţi de Sinodul Apusean, prin care ei au fost anterior condamnaţi, aşa cum se ştie de către toţi. Dacă, totuşi, cei care susţin părerile lui Apollinarius au fost primiţi ori acum ori înainte, să demonstreze ei aceasta şi noi vom fi mulţumiţi. Căci este evident că ei puteau să fie astfel primiţi încât să se declare faţă de Credinţa Ortodoxă, căci aceasta era o imposibilitate în oricare termeni. Şi ei pot dovedi aceasta cu certitudine, ori prin momentele Sinodului, sau prin Scrisorile de Comuniune, căci acesta este obiceiul regulat al Sinoadelor. Dar dacă acestea sunt simple cuvinte şi o invenţie de-a lor, plănuită de dragul aparenţelor şi de a le da lor greutate cu mulţimea prin creditul persoanelor, învaţă-i să-şi ţină limbile, şi dezaprobă-i; căci noi credem că o astfel de sarcină este bine potrivită pentru maniera voastră de viaţă şi ortodoxie. Nu lăsa pe oameni să înşele pe ei şi pe alţii cu declaraţia că „Omul Domnului”, aşa cum Îl numesc ei, care mai degrabă este Domnul şi Dumnezeul nostru, este fără de minte umană. Căci noi nu despicăm Omul din Dumnezeire, ci expunem ca o dogmă Unitatea şi Identitatea Persoanei, care din vechime nu a fost Om ci Dumnezeu, şi Singurul Fiu dinaintea veacurilor, neamestecat cu trupul sau orice corporal, dar care în ultimele zile a preluat Omenirea şi pentru mântuirea noastră; pasibil în Trupul Său, impasibil în Dumnezeirea Sa; circumscris în trup, necircumscris în Spirit; deodată pământesc şi ceresc, tangibil şi intangibil, comprehensibil şi incomprehensibil; ca prin Una şi Aceiaşi Persoană, care era Om perfect dar şi Dumnezeu, întreaga umanitate căzută prin păcat să poată fi creată din nou.
Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Mama lui Dumnezeu, el este auster faţă de Dumnezeire. Dacă ar declara cineva că El a trecut prin Fecioară ca printr-un canal, şi că nu a fost deodată divin şi uman format în ea (divin, pentru că a fost fără intervenţia vreunui om; uman, pentru că era în acord cu legile sarcinii), el este în aceiaşi manieră nelegiuit. Dacă declară cineva că Umanitatea a fost formată şi apoi a fost îmbrăcată cu Dumnezeire, şi acesta trebuie să fie condamnat. Căci aceştia nu sunt dintr-o Generaţia a lui Dumnezeu, şi o generaţie eschivatoare. Dacă introduce cineva noţiunea de Doi Fii, unul al lui Dumnezeu Tatăl, celălalt al Mamei, şi discreditează Unitatea şi Identitatea, acesta să-şi piardă partea în adopţia promisă acelora care cred corect. Căci Dumnezeu şi Omul sunt două naturi, aşa cum sunt şi sufletul şi trupul; dar nu există doi Fii sau doi Dumnezei. Căci nici în această viaţă nu există două umanităţi: deşi Pavel vorbeşte într-un anumit limbaj despre omul interior şi cel exterior. Şi (dacă e să vorbesc concis) Salvatorul este făcut din elemente care sunt distincte una de alta (căci invizibilul nu este la fel ca vizibilul, nici veşnicia la fel cu ceea ce este supus timpului), cu toate acestea El nu este două Persoane. Doamne fereşte! Căci ambele naturi sunt una prin combinare, Divinitatea fiind făcută Om, şi Umanitatea divinizată sau cum ar vrea să exprime cineva aceasta. Şi eu spun Elemente diferite, pentru că este reversul a ceea ce este cazul în Trinitate; căci acolo noi recunoaştem Persoane diferite aşa încât să nu confundăm persoanele; dar nu Elemente diferite, căci cei Trei sunt Una şi aceiaşi în Dumnezeire.
Dacă ar spune cineva că aceasta s-a înfăptuit în El prin har ca într-un Profet, dar nu a fost şi nu este unit cu El în Esenţă – acesta să fie golit de Energia mai Înaltă, sau mai degrabă plin de opusul. Dacă cineva nu se închină la Cel crucificat, acesta să fie Anatema şi să fie numărat printre Deicidei. Dacă declară cineva că El a fost făcut perfect prin fapte, sau că după Botezul Său, sau după Învierea Sa din morţi, El a fost socotit vrednic de o calitate de Fiu adoptivă, precum interpolează cei dintre greci ca fiind adăugat la rangurile de dumnezei, acesta să fie anatema. Căci ceea ce are un început sau un progres sau este făcut perfect, nu este Dumnezeu, deşi expresiile pot fi folosite despre manifestarea Sa treptată. Dacă declară cineva că El s-a dezbrăcat de sfântul Său trup, şi că Dumnezeirea sa este dezgolită de trupă, şi să nege că El este acum cu trupul Său şi că va veni din nou cu el, acesta să nu vadă slava Venirii Sale. Căci unde este trupul Lui acum, dacă nu cu Cel care l-a asumat? Căci acesta nu stă în soare, conform flecărelii Manicheanilor, încât să fie onorat de o dezonoare; şi nici nu a fost revărsat în aer şi dizolvat, astfel fiind natura unei voci sau al cursului unei miresme, sau cursul unui fulger care nu stă niciodată. Unde a fost în acest caz El pus după Înviere, sau unde este văzută fiinţa Sa mai apoi de către cei care L-au străpuns, căci Dumnezeirea este în natura sa invizibilă. Ba mai mult, El va venii cu trupul Său – aşa am învăţat eu – aşa cum a fost văzut de Ucenicii Săi pe Munte, sau aşa cum s-a arătat El pentru o clipă, când Dumnezeirea sa a covârşit voluptatea. Şi după cum spunem că aceasta dezarmează suspiciunea, tot aşa scriem şi celelalte ca să corectăm noua învăţătură. Dacă declară cineva că trupul Său a venit din ceruri, şi că nu este de aici, nu de la noi deşi deasupra noastră, acesta să fie anatema. Căci cuvintele, Al Doilea Om este Domnul din Ceruri, însăşi Fiul Omului care este în Ceruri; şi cele asemenea, trebuiesc înţelese cum am spus cu privire la Uniunea cu cerescul; la fel cum Toate Lucrurile au făcute de Hristos, şi că Hristos locuieşte în inimile voastre se spune, nu din natura vizibilă care aparţine lui Dumnezeu, ci din ceea ce este perceput de minte, numele fiind amestecate precum naturile, şi care se revarsă una în alta, conform legii uniunii lor intime.
Dacă şi-a pus cineva încrederea sa în El ca un Om fără o minte umană, el este lipsit de minte, şi chiar nevrednic de mântuire. Căci ceea ce El nu şi-a asumat El nu a vindecat; dar ceea ce este unit de Dumnezeirea Sa este şi salvat. Dacă numai jumătate din Adam cădea, atunci ceea ce îşi asumă Hristos şi salvează poate fi tot jumătate; dar dacă toată natura sa a căzut, aceasta trebuie să fie unită de întreaga natură a Aceluia care a fost născut, şi astfel să fie mântuit ca un întreg. Să nu ne pizmuiască acesta, dar, mântuirea noastră completă, sau să-l îmbrace pe Salvator doar cu oase şi nervi şi cu portretistica umanităţii. Căci dacă Umanitatea Sa este fără suflet, chiar şi Arienii admit aceasta, că ei pot atribui Suferinţei Sale Dumnezeirii, ca ceea ce dă mişcare trupului este ceea ce suferă. Dar dacă El a avut un suflet, şi totuşi este fără vreo minte, cum de este El om, căci omul nu este un animal fără minte, nu? Şi aceasta ar implica în mod necesar faptul că în timp ce forma şi cortul Său era umană, sufletul Său ar trebui să fie acela al unui cal sau al unui bou, sau a altui animal din cele brute. Aceasta, dar, ar fi ceea ce salvează El; şi eu am fost păcălit de Adevăr, şi am fost dus să mă laud despre o onoare care a fost pusă peste altul. Dar dacă Umanitatea Sa este intelectuală şi nici nu este fără minte, aceştia să înceteze să mai fie chiar aşa de lipsiţi de minte. Dar, spune unul de acest fel, Dumnezeirea a luat locul intelectului uman. Cum mă atinge pe mine aceasta? Căci Dumnezeirea unită doar de trup nu este om, şi nici doar de suflet, nici de ambele aparte de intelect, care este cea mai esenţială parte a omului. Ţineţi atunci omul întreg, şi amestecaţi cu aceasta Dumnezeirea, ca să mă faceţi să beneficiez de desăvârşirea mea. Dar, declară el, El nu putea să conţină Două Naturi perfecte. Nu dacă te vei uita la ceea ce este mintal şi fără de trup, aminteşte-ţi că în singura mea personalitate pot conţine sufletul şi raţiunea şi mintea şi Duhul Sfânt; şi înaintea mea această lume, prin care înţeleg sistemul de lucruri vizibile şi invizibile, au conţinut pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Căci aceasta este natura Existenţelor intelectuale, ca ele să se poată amesteca una cu alta şi cu trupurile, în mod invizibil şi fără de trup. Căci multe sunete sunt percepute de o singură ureche; şi ochii multora sunt ocupaţi de aceleaşi obiecte vizibile, şi mirosul de odoruri; nici simţurile nu sunt îngustate între ele, sau înghesuite, nici obiectele de simţi diminuate de mulţimea de percepţii. Dar există acolo minte de om sau înger atât de perfectă în comparaţie cu cea a Dumnezeirii încât prezenţa celui mai mare trebuie să nu permită intrarea celeilalte? Lumina nu este nimic comparată cu soarele, nici măcar o mică umezeală comparată cu un râu, aşa că trebuie să lăsam aparte mai întâi pe cele mai mici, şi să luăm lumina dintr-o casă, sau umezeala din pământ, ca să permitem acesteia să conţină pe ceea ce e mai mare şi mult mai perfect. Căci cum ar putea conţine un lucru două desăvârşiri, ori casa, raza de soare şi soarele, sau pământul, umezeala şi râul? Aici este materia pentru cercetare; căci într-adevăr întrebarea este vrednică de multă consideraţie. Oare nu ştiu ei, dar, că ceea ce este perfect prin comparaţie cu un lucru poate fi imperfect prin comparaţie cu altul, precum un deal comparat cu un munte, sau un bob de muştar cu o boabă din oricare altă sămânţă, deşi se poate numi mai mare decât oricare alta de acelaşi fel? Sau, dacă vrei, un Înger comparat cu Dumnezeu, sau un om cu un Înger. Aşa că mintea noastră este perfectă şi impunătoare, dar numai în privinţa sufletului şi a trupului; nu absolut perfectă; şi un rob şi un supus al lui Dumnezeu, nu un părtaş al cinstei şi al calităţii Lui de prinţ. Aşa Moise era un Dumnezeu pentru Faraon, dar un rob al lui Dumnezeu, aşa cum este scris; şi stelele care luminează noaptea sunt ascunse de Soare, aşa de mult încât nu ai ştii de existenţa lor în timpul zilei; şi o mică torţă adusă lângă o flacără mare nu este nici distrusă, nici văzută, nici stinsă, ci este tot o flacără, cea mare predominând-o pe cealaltă.
Dar, se poate spune, mintea noastră este supusă condamnării. Ce vom spune de trupul nostru? Nu este şi el supus condamnării? Trebuie aşadar ori să pui deoparte pe ultimul cu privire la păcat, sau să admiţi pe primul cu privire la mântuire. Dacă El a asumat ceea ce era mai rău ca El să-l poată sfinţi prin întruparea Sa, oare nu-şi poate asuma El ceva mai bun ca să poată fi sfinţit de devenirea Lui în Om? Dacă lutul a fost pus la dospit şi a devenit o bucată mai mare, o voi înţelepţilor, oare Imaginea nu va fi dospită şi amestecată cu Dumnezeu, fiind divinizat de Dumnezeirea Sa? Şi voi adăuga şi aceasta: Dacă mintea a fost total respinsă, ca fiind înclinată spre păcat şi supusă condamnării, şi pentru acest motiv EL a asumat un trup dar a lăsat în afară mintea, atunci există o scuză pentru cei care păcătuiesc cu minte; căci mărturia lui Dumnezeu – conform vouă – a arătat imposibilitatea vindecării ei. Să decar rezultatele mai mari. Tu, dragul meu domn, îmi dezonorezi mintea (tu fiind un Sarcolater, dacă eu sunt un Antrhopolater) ca tu să poţi să-l legi pe Dumnezeu de Trup, din moment ce El nu poate fi legat altfel; şi astfel tu iei zidul de despărţire. Dar care este teoria mea, care nu sunt decât un om ignorant, şi nu sunt Filozof. Mintea este amestecată cu mintea, pe atât de aproape şi mult mai îndeaproape relatată, şi prin aceasta cu trupul, fiind un Mijlocitor între Dumnezeu şi voluptate.
Mai departe să vedem care este relatarea lor despre asumarea Omenirii, sau asumarea Trupului, aşa cum o numesc ei. Dacă era cu scopul ca Dumnezeu, de altfel incomprehensibil, să poată fi cuprins, şi să poată conversa cu oamenii prin Trupul Său ca printr-un voal, masca lor şi drama pe care o reprezintă ei este una frumoasă, ca să nu spunem că era deschisă faţă de El pentru a conversa cu noi în alte feluri, ca în vechime, în rugul aprins şi în apariţia unui om. Dar dacă era ca El să fi distrus condamnarea prin sfinţirea celor asemenea, atunci după cum El avea nevoie de trup de dragul trupului care a înfruntat condamnarea, aşa cum spun doctorii despre boli. Căci cel ce a primit porunca a fost cel ce a eşuat să ţină porunca, şi cel care a eşuat să o ţină a fost acelaşi care a îndrăznit să o încalce; şi cel care a încălcat a fost cel care era în nevoia cea mai mare de mântuire; şi cel ce avea nevoie de mântuire a fost cel care El l-a luat asupra Sa. Prin urmare, Mintea a fost luată asupra Lui. Aceasta s-a demonstrat acum, fie că lor le place sau nu aceasta, prin, ca să folosim expresia lor, dovezile geometrice şi necesare. Dar tu acţionezi de parcă, atunci când ochiul unui om a fost rănit şi piciorul său a fost lovit ca urmare, ai fi să îngrijeşti piciorul şi să laşi ochiul neîngrijit; sau de parcă un pictor ar fi desenat ceva rău, tu ai altera imaginea, dar să treci peste artist de parcă el ar fi reuşit. Dar dacă ei, copleşiţi fiind de aceste argumente, se refugiază în propunerea că este posibil pentru Dumnezeu să-i salveze pe oameni aparte de minte, atunci, eu presupun că ar fi posibil pentru El să facă la fel şi aparte de trup printr-un simplu act de voinţă, aşa cum face El toate celelalte lucruri, şi le-a înfăptuit fără de trup. Luaţi, aşadar, trupul precum şi mintea, ca prostia voastră monstruoasă să fie completă. Dar ei sunt înşelaţi de ultima, şi, prin urmare, ei aleargă la trup, pentru că ei nu ştiu obiceiul Scripturii. Îi vom învăţa şi aceasta. Căci ce nevoie ar mai fi dacă s-ar mai şi menţiona la cei care o ştiu, faptul că pretutindeni în Scriptură el este numit Om, şi Fiul Omului?
Dacă, totuşi, ei se bazează pe pasaj, Cuvântul a fost făcut trup şi a locuit între noi, şi datorită acestuia şterg cea mai nobilă partea a Omului (aşa cum fac cârpacii la partea mai groasă din piei) ca ei să poată uni laolaltă Dumnezeu şi Trupul, e vremea ca ei să spună că Dumnezeu este Dumnezeu doar din trup, şi nu din suflete, pentru că este scris, „Căci Tu i-ai dat putere peste tot trupul”, şi „La Tine vor veni toate Trupurile”; şi „Tot Trupul să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt”, adică orice Om. Sau, din nou, ei trebuie să presupună că părinţii noştri s-au dus în Egipt fără trupuri şi invizibili, şi că numai Sufletul lui Iosif a fost întemniţat de Faraon, pentru că este scris, „Ei au mers în Egipt în număr de şaptezeci şi cinci de Suflete”, şi „Fierul a intrat în Sufletul său”, un lucru care nu putea fi legat. Cei care argumentează astfel nu cunosc că astfel de expresii sunt folosite prin sinecdocă, declarând totul în parte, ca şi când Scriptura spune că tinerii corbi strigă la Dumnezeu, pentru a indica toată rasa cu pene; sau Pleiadele, Luceafărul de seară si Arcturus sunt menţionaţi, în locul tuturor Stelelor Providenţei Sale peste ei.
Mai mult, în nici un alt fel nu era posibil pentru Dragostea lui Dumnezeu faţă de ei să fie manifestată decât prin a se face menţine la trupul nostru, şi că de dragul nostru El s-a coborât până în partea noastră mai joasă. Căci acel trup este mai puţin preţios decât sufletul, oricine are puţin sens va recunoaşte aceasta. Şi la fel şi pasajul, Cuvântul a fost făcut trup, pare a fi pentru mine echivalentul a aceea în care se spune că El a fost făcut păcat, sau un blestem pentru noi; nu că Domnul a fost transformat în vreuna din acestea, cum s-ar putea aşa cea? Dar pentru că El a luat asupra Lui păcatele noastre şi a purtat nelegiuirile noastre. Aceasta, dar, este suficient pentru a spune în prezent de dragul clarităţii şi de a fi înţeleşi de mulţi. Şi voi scrie aceasta, nu cu vreo dorinţă de a compune un tratat, ci doar de a verifica progresul înşelătoriei; şi dacă se crede bine, vor oferi o relatare mai deplină a acestor materii într-o lungime mai mare.
Dar este o materie care este mai gravă decât acestea, un punct special peste care este necesar să nu trec. Aş vrea ca ei să fie chiar tăiaţi ca să nu te mai necăjească, şi să reintroducă un al doilea Iudaism, şi o a doua circumcizie, şi un al doilea sistem de sacrificii. Căci dacă s-ar face aceasta, ce l-ar împiedica pe Hristos să fie născut din nou pentru a-i pune pe aceştia aparte, şi să fie din nou trădat de Iuda, şi crucificat şi îngropat, şi să învie, ca totul să fie împlinit în aceiaşi ordine, precum sistemul grecesc de cicluri, în care aceleaşi revoluţii ale stelelor se învârt în aceleaşi evenimente? Căci care este metoda de selecţie, în acord cu care câteva din evenimente survin şi altele să fie omise, fie ca aceşti înţelepţi care se laudă în mulţimea cărţilor lor să ne arate şi nouă.
Dar din moment ce ei sunt sufocaţi de teoria lor despre Trinitate, ei ne acuză în mod fals de a fi nesănătoşi în Credinţă şi că momim mulţimea, este necesar ca oamenii să ştie că Apollinarius, în timp ce acorda Numele de Dumnezeire Duhului Sfânt, nu a conservat Puterea Dumnezeirii. Căci a face ca Trinitatea să constea din Mare, Mai Mare şi Cel Mai Mare, precum Lumina, Raza şi Soarele, Duhul şi Fiul şi Tatăl (aşa cum este clar declarat în scrierile sale), este o scară a Dumnezeirii care nu duce la Cer, ci coboară din Cer. Dar noi recunoaştem pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, şi acestea nu ca simple titluri, divizând inegalităţi de ganguri sau de putere, ci aşa cum există unul şi acelaşi titlu, aşa încât există o singură natură şi substanţă în Dumnezeire.
Dar dacă crede cineva că am vorbit drept despre acest subiect şi ne reproşează că avem comuniune cu ereticii, acesta să ne dovedească că suntem deschişi faţă de această acuzaţie, şi noi ori îl vom convinge ori ne vom retrage. Dar nu este sigur să facem vreo inovaţie înainte de a se da judecata, mai ales într-o materie de o astfel de importanţă, şi legat de astfel de chestiuni. Am protestat şi continuăm să protestăm aceasta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Şi nu numai acum, fiind bine asiguraţi, am scris aceste lucruri, dacă nu am văzut că Biserica a fost separată şi divizată, printre alte păcăleli ale lor, prin sinagoga lor prezentă de vanitate. Dar dacă cineva atunci când spunem sau protestăm aceasta, fie că este dintr-un avantaj vor câştiga astfel, sau prin frica de oameni, sau prin monstruozitatea mică a minţii, sau prin anumită neglijare a pastorilor şi a guvernatorilor, sau prin dragostea de noutate şi înclinaţia spre inovaţii, ne resping ca nevrednici de credit, şi se ataşează de astfel de oameni, şi divizează trupul nobil al Bisericii, el va purta judecata sa, oriunde va fi, şi va da socoteală lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Dar dacă lungile lor cărţi, şi noile lor Psaltiri, contrare celor ale lui David, şi harul ritmurilor lor, sunt luate drept al treilea Testament, şi noi vom compune Psalmi, şi vom scrie multe lucruri în ritm. Căci şi noi credem că avem duhul lui Dumnezeu, dacă acesta este într-adevăr un dar al Duhului, şi nu o noutate umană. Vreau să declari aceasta în public, ca noi să nu fim responsabili, de un rău atât de copleşitor ca acesta, de parcă această doctrină netrebnică a primit hrană şi trăire din indiferenţa noastră.
(courtesy of www.monachos.net)
