Apollinarianismul a fost o explicaţie a secolului al 4lea despre natura lui Isus Hristos care a fost respinsă de biserica creştină. Autorul său, Apollinaris din Laodicea (310-90), încercând să ajungă la o formulă care să explice cum putea Isus să fie atât uman cât şi divin, a învăţat că fiinţele umane erau compuse din trup, suflet şi duh, şi că în Isus spiritul uman era înlocuit de Logosul, sau a doua persoană a Trinităţii. Această învăţătură a fost opusă de Atanasie, Basil cel Mare, Grigore Nazianzus şi Grigore din Nyssa deoarece ei credeau că aceasta implica faptul că Hristos nu era pe deplin uman. Apollinarianismul a fost declarat erezie de către Primul Conciliu de la Constantinopol din 381.
Informaţii generale
Apollinarianismul era o doctrină eretică predată de Apollinaris cel Tânăr, episcop de Laodicea în Siria în timpul celui de-al 4lea secol. Un teolog controversat, el susţinea că Logosul, sau natura divină din Hristos, a luat locul sufletului uman raţional sau mintea lui Hristos şi că trupul lui Hristos era o formă spiritualizată şi glorificată a umanităţii. Această doctrină a fost condamnată drept erezie de conciliile romane din 377 şi 381 precum şi la Conciliul de la Constantinopole din 381. În ciuda repetatei sale condamnări, Apollinarianismul a persistat până în secolul al 5lea. La acea vreme înţelesul ei s-a contopit cu Monofiziţii, care susţineau că Hristos avea o natură divină dar nici una umană.
Informaţii avansate
Apollinarianismul era o erezie a secolului al 4lea care purta numele autorului ei, Apollinaris (sau Apollinarius) cel Tânăr. Apollinaris s-a născut undeva între 300 şi 315 şi a murit la scurtă vreme înainte de 392. Aparent el şi-a trăit întreaga sa viaţă în Laodicea, care se află în sud-vestul Antiohiei. El era un om de o asemenea abilitate neobişnuită şi sfinţenie graţioasă încât chiar şi cei mai fermi oponenţi ai săi au plătit tribut caracterului său veritabil. În calitate de tânăr el a devenit un cititor în biserica din Laodicea sub Episcopul Theodotus şi în c. 332 a fost excomunicat scurt pentru frecventarea unei funcţii păgâne. În 346 el a fost excomunicat a doua oară de către Episcopul Arian George. Totuşi, congregaţie Niceană din Laodicea l-au ales pe acesta episcop undeva în jurul anului 361.
Evidenţele aveau să arate că Apollinaris a pus mai mult timp în învăţare şi scriere în Antiohia din apropiere decât în administrarea eclesiastică. În calitate de învăţător respectat el a fost prietenul lui Atanasie, consultant de corespondenţă pentru Basil cel Mare, şi numărat printre elevii săi de Jerome în 373 sau 374.
Apollinarianismul se pare că a apărut treptat ca o răsucire independentă a Creştinismului pe măsură ce oponenţii săi au reuşit în a-l condamna. Un sinod din Alexandria în 362 a condamnat învăţătura dar nu şi învăţătorul. Basil cel Mare l-a mutat pe Papa Damasus I pentru a condamna aceasta c. 376, şi în 377 Apollinaris şi Apollinarianismul au fost ambele condamnate de un sinod roman. Conciliul general de la Constantinopole din 381 l-a anatemizat pe Apollinaris şi doctrina sa. Împăratul Teodosius I a enunţat o serie de decrete împotriva Apollinarianismul în 383, 394 şi 388. Dar bătrânul eretic a continuat în mod aparent să scrie şi să înveţe liniştit în Antiohia şi Laodicea, urmărind pasiunea sa şcolară pentru adevăr cu o încredere senină de sfânt în propria sa dreptate.
Apollinarianismul a devenit o schismă precisă în 373, căci atunci când Împăratul Valens a deportat anumiţi episcopi egipteni în Diocesarea, Apollinaris i-a abordat cu saluturi şi o invitaţie de a intra în comuniune. Ei au respins ca replică propunerile sale. Prin 375, Vitalis, un discipol al lui Apollinaris, a fondat o congregaţie în Antiohia. Vitalis a fost un episcop consacrat de Apollinaris, care a plănuit alegerea prietenului său Timotei la episcopia din Berytus. Apollinarianismul deţinea cel puţin un sinod în 378, şi există evidenţe că se poate să mai fi fost un al doilea sinod Apollinarian drept consecinţă. După moartea lui Apollinaris urmaşii lui s-au împărţit în două partide, Vitalienii şi Polemeanii sau Sinusiati. Prin 420 Vitalienii au fost reuniţi cu Biserica Greacă. Cândva mai târziu Sinusiati s-au contopit în schisma monofisită.
Apollinarianismul a fost mesagerul marilor lupte Hristologice care au pus Antiohia împotriva Alexandriei, cu Roma drept arbitru, şi care la final s-a afirmat în schisma monofisită permanentă a Creştinătăţii după Conciliu de la Calcedon din 451.
Diodore de Tars, lider al şcolii Antiohiene din c. 378 până la moartea sa în c. 392, a caracterizat Hristologia acelei şcoli literale de interpretare a Bibliei. Pentru a apăra imuabilitatea şi eternitatea Logosului el a vorbit despre Hristos ca Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei prin natură şi har respectiv. Uniunea lor a fost una morală. Dacă aceasta nu era dualismul Hristologic, acesta era în mod riscant închis.
În contrast şcoala Alexandriniană a abordat Hristologia într-o manieră de cuvânt-trup. Cuvântul sau Logosul au preluat trupul uman la întrupare, şi Alexandrinienii era apţi să nege sau să ignore posesiunea lui Hristos a unui suflet uman sau a unei minţi.
Aceasta a fost în mod neîndoielnic ca o reprezentare a gândirii Alexandriniene care contraataca tendinţa din Antiohia pe care Apollinaris a început să înveţe şi să scrie Hristologie şi să se mişte spre propria sa extremă.
Deviaţia centrală a Apollinarianismului de la ortodoxia calcedoniană de mai târziu a început într-o trihotomie Platonică. Omul era văzut a fi trup, suflet senzitiv şi suflet raţional. Apollinaris credea că dacă una eşua să reducă natura umană a lui Isus într-un anumit fel, trebuia să rezulte un dualism. În plus, dacă cineva credea că Hristos era un om complet, atunci Isus avea un suflet raţional uman în care voinţa liberă locuia; şi oriunde era voinţă liberă, acolo era păcat. Prin urmare rezulta că Logosul şi-a asumat doar un trup şi sufletul senzitiv al său îndeaproape. Logosul sau Cuvântul în sine a luat locul sufletului raţional (sau spiritul sau nous) în bărbăţia lui Isus. Astfel cineva poate vorbi despre „singura natură întrupată a Cuvântului lui Dumnezeu”. Această doctrină a fost dezvoltată de Apollinaris în lucrarea sa Demonstrare a Întrupării Divine, care a fost scrisă în 376 ca răspuns la iniţiala condamnare papală.
Apollinaris a fost un scriitor prolific, dar după anatemizarea lui în 381 lucrările sale au fost în mod asiduu de căutate şi arse. Apollinarianismul lasă puţină literatură cu excepţia a ceea ce este citat în lucrările criticilor săi. Principiul general pe care a fost condamnat Apollinarianismul era percepţia Răsăriteană că „ceea ce nu este însuşit nu este vindecat”. Dacă Logosul nu a preluat sufletul raţional al omului Isus, atunci moartea lui Isus nu putea vindeca sau răscumpăra sufletele raţionale ale oamenilor. Şi pe măsură ce biserica s-a luptat cu această percepţie ea a respins Apollinarianismul şi a mers spre Definiţia Calcedoniană, care a mustrat şi a corectat ambele extreme, atât pe cea din Antiohia cât şi pe cea din Alexandria: „Acest unul identic este perfect atât în divinitate cât şi în umanitate; acest unul identic este şi Dumnezeu de fapt şi om de fapt, cu un suflet raţional şi un trup.”
V L Walter
Elwell Evangelical Dictionary
Bibliografie
C. E. Raven, Apollinarianism; G. L. Prestige, Fathers and Heretics; B. Altaner, Patrology; P. A. Norris, Manhood and Christ; J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines.
