Apollinarianismul a fost o erezie a secolului al patrulea care purta numele iniţiatorului ei, Apollinaris (sau Apollinarius) cel Tânăr. Apollinaris s-a născut undeva între anul 300 şi 315 şi a murit la scurtă vreme înainte de 392. Aparent el şi-a trăit întreaga viaţă în Laodicea, care se află în sud-vestul Antiohiei. El era un om de o abilitate neobişnuită şi sfinţenie graţioasă încât şi cei mai fideli oponenţi ai său au plătit tribut faţă de caracterul său veritabil. În tinereţe a devenit un cititor în biserica din Laodicea sub Episcopul Theodotus şi în cca. 332 a fost excomunicat pentru că lua parte la o funcţie păgână. În 346 el a fost excomunicat a doua oară de Episcopul Arian George. Totuşi, congregaţia Nicenă din Laodicea l-a selectat ca episcop undeva în jurul lui 361.
Evidenţa ar sugera că Apollinaris a pus mai mult timp în învăţare şi scriere în apropierea Antiohiei mai degrabă decât în administraţia ecleziastică. În calitate de învăţător adorat el a fost prietenul lui Athanasius, consultant prin corespondenţă al lui Basil cel Mare, şi s-a numărat printre elevii săi şi Jerome în 373 sau 374.
Apollinarianismul se pare că a apărut treptat ca o ramură independentă a Creştinismului în timp ce oponenţii săi au reuşit în a-l condamna. Un sinod de la Alexandria din 362 a condamnat învăţătura dar nu şi pe învăţător. Basil cel Mare l-a determinat pe Papa Damasus I către cenzurarea acesteia în cca. 376, şi în 377 Apollinaris şi Apollinarianismul au fost împreună condamnate de un sinod roman. Conciliul general de la Constantinopole din 381 l-a anatemizat pe Apollinaris şi doctrina sa. Împăratul Theodosius I a emis atunci o serie de decrete contra Apollinarianismului în 383, 384 şi 388. Dar bătrânul eretic a continuat aparent să scrie cu seninătate şi să înveţe în Antiohia şi Laodicea, urmându-şi pasiunea sa de şcolar după adevăr cu o încredere sinceră ca de sfânt în propria sa dreptate.
Apollinarianismul a devenit o schismă definită prin 373, când Împăratul Valens a deportat anumiţi episcopi egipteni în Diocezareea. Apollinaris i-a abordat cu saluturi şi o invitaţie de a intra în comuniunea lui. Aceştia la rândul lor au respins uverturile lui. Prin 375 Vitalis, un ucenic al lui Apollinaris, a fondat o congregaţie în Antiohia. Vitalis a fost consacrat ca episcop de către Apollinaris, care a aranjat şi alegerea prietenului său Timothy în episcopatul din Berytus. Apollinarienii au ţinut cel puţin un sinod în 378, şi există evidenţă că ar fi fost un al doilea sinod Apollinarian după acesta. După moartea lui Apollinaris urmaşii lui s-au împărţit în două partite, Vitalienii şi Polemeanii sau Sinusiaţii. Prin 420 Vitalianii au fost reuniţi cu Biserica Greacă. Puţin mai târziu Sinusiaţii s-au unit în schisma monofizită.
Apollinarianismul a fost vestitorul marilor bătălii Hristologice care au pus pe Antiohia contra Alexandriei, cu Roma ca arbitru, şi în cele din ură a rezultat în schisma Hristologică monofizită permanentă de după Conciliul de la Calcedon din 451.
Diodore de Tars, lider al şcolii Antiohiene din cca. 378 şi până la moartea sa în cca. 392, a exemplificat Hristologia acelei şcoli literaliste a interpretării Bibliei. Pentru a apăra imuabilitatea şi eternitatea Logosului el a vorbit despre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Mariei prin natură şi har respectiv. Uniunea lor a fost una morală. Dacă acesta nu era dualismul Hristologic, era primejdios de aproape.
În contrast şcoala Alexandriniană a abordat Hristologia într-o manieră cuvânt-trup. Cuvântul sau Logosul au preluat trupul uman la întrupare, şi Alexandrinienii au fost apţi să nege sau să ignore posesiunea lui Hristos a unui suflet sau a unei minţi umane.
Fără îndoială că aceasta a fost ca o reprezentare a gândirii Alexandriniene contra tendinţei din Antiohia încât Apollinaris a început să înveţe şi să scrie Hristologia şi să meargă spre propria sa extremă.
Deviaţia centrală a Apollinarianismului de la ortodoxia Calcedoniană a început într-o trihotomie platonică. Omul era văzut a fi trup, suflet sensibil, şi suflet raţional. Apollinaris a simţit că dacă cineva eşua să diminueze natura umană a lui Isus într-un anumit fel, trebuia să rezulte un dualism. În plus, dacă învăţa cineva că Hristos era un om complet, atunci Isus avea un suflet uman raţional în care locuia libera voinţă; şi oriunde era voinţa liberă, acolo era şi păcat. Prin urmare a rezultat că Logosul a preluat doar un trup şi sufletul senzitiv îndeaproape legat de el. Logosul sau Cuvântul a luat locul sufletului raţional (sau spiritul sau nous) în umanitatea lui Isus. Astfel cineva poate vorbi despre „singura natură întrupată a Cuvântului lui Dumnezeu”. Această doctrină a fost dezvoltată de Apollinaris în lucrarea sa Demonstraţia Întrupării Divine, care a fost scrisă în 376 ca răspuns la condamnarea papală iniţială.
Apollinaris a fost un scriitor prolific, dar după anatemizarea sa în 381 lucrările lui au fost asiduu căutate şi arse. Astfel Apollinarianismul lasă puţină literatură cu excepţia a ceea ce este citat în lucrările criticilor lui. Principiul general pe care a fost condamnat Apollinarianismul a fost percepţia răsăriteană că „ceea ce nu este asumat nu este vindecat”. Dacă Logosul nu a asumat sufletul raţional al omului Isus, atunci moartea lui Hristos nu putea să vindece sau să răscumpere sufletele raţionale ale oamenilor. Şi în timp ce biserica s-a luptat cu această percepţie ea a respins Apollinarianismul şi a mers către Definiţia Calcedoniană, care a mustrat şi a corectat atât Antiohia cât şi Alexandria în extremele lor: „Acest acelaşi unul este perfect atât în divinitate cât şi în umanitate; acest acelaşi unul este totodată Dumnezeu şi totodată om, cu un suflet raţional şi un trup”.
V L Walter
Elwell Evangelical Dictionary
Biografie
C. E. Raven, Apollinarianism; G. L. Prestige, Fathers and Heretics; B. Altaner, Patrology; P. A. Norris, Manhood and Christ; J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines.
(courtesy of http://mb-soft.com)
Apollinarianismul, Apollinarienii, Apollinariştii [Apollinaris cel Tânăr]
Apollinaris, Sf. şi Mart. prim episcop sau arhiepiscop de Ravenna, probabil din 50-78. Conform Vieţii scrise de Agnellus în secolul 9 (Liber Pontificalis, ap. Muratori, Rer. It. Script. ii. part i.), Sf. Apollinaris a fost un nativ din Antiohia, bine instruit în literatura greacă şi latină, care l-a urmat pe Sf. Petru la Roma, şi a fost trimis de el către Ravenna. În calea sa el l-a vindecat pe fiul lui Irineu care era orb, şi a făcut şi alte miracole. La Ravenna el a botezat în râul Bidens, şi a ridicat pe fiica patricianului Rufus la viaţă; întemniţat de păgânii de lângă capitală, acolo el a fost hrănit de îngeri. Apoi, fiind alungat din oraş, a predicat în Dalmatia, Pannonia, Thrace şi Corint. După trei ani s-a întors, a suferit de noi persecuţii, şi a făcut miracole noi, distrugând o statuie şi templul lui Apollo prin rugăciunile lui. El a fost martirizat sub Vespasian, după un episcopat de peste 28 de ani.
Alte vieţi, precum cea din Acta Sanctorum, sunt mult mai pline de miracole, dar nu adaugă nimic de importanţă. Ziua morţii sale este acceptată a fi pe 23 iulie, anul se poate să fi fost 78. Dintr-o predică a Sf. Peter Chrysologus în secolul 5 (No. 128, pp. 552 seq. ed. Migne), se pare că Sf. Apollinaris era singurul episcop din Ravenna care a suferit de martiraj, şi că el, strict vorbind, poate fi numit doar un mărturisitor. El nu a murit, se pare, de o moarte violentă, deşi aceasta a fost grăbită de persecuţiile prin care a trecut el. Probabil, ca şi succesorul său Aderitus, el a murit în oraşul port din Classis, unde a şi fost ars. O nouă biserică, care încă există, a fost construită în acelaşi timp ca cea a Sf. Vitale, şi în aceasta s-a mutat trupul lui de către Sf. Maximianus c. 552. Mozaicul de peste absidă pare să realizeze cuvintele Sf. Peter Chrysologus (u.s.) „Ecce vivit, ecce ut bonus pastor suo medius assistit in grege”. Devreme în 575 era obiceiul să se facă jurăminte solemne pe moaşele lui (St. Greg. Magn. Ep. vi. 61). Trupul lui a fost dus la Ravenna în 1515 pentru siguranţă, dar a fost restaurat în 1655 (vezi autorităţile din Acta Sanctor pentru 23 iulie). Această basilică cea mai interesantă, cu mănăstirea vacantă alăturată, este singura rămăşiţă a oraşului Classis. [J. W.]
Apollinaris (sau, conform ortografiei greceşti, Apollinarius) Bătrânul, din Alexandria, s-a născut în jurul începutului secolului 4. După ce a predat gramatica pentru ceva vreme la Berytus în Fenicia, el s-a mutat în 335 d. Hr. în Laodicea, într-o biserică unde a fost făcut prezbiter. Aici s-a căsătorit şi a avut un fiu, apoi a devenit episcop de Laodicea [Apollinaris cel Tânăr]. Atât tatăl cât şi fiul erau în termeni intimi cu sofiştii păgâni Libanius şi Epifanius din Petra, frecventând camera de lectură a ultimului, ocazie cu care ei au fost îndemnaţi şi, la aventurarea lor de a sta până la finalul unui imn de Bacchus, excomunicat de Theodotus, episcop de Laodicea, dar care a fost restaurat în urma pocăinţei lor ulterioare (Socr. Eccl. Hist. iii. 16; Soz. vi. 25).
Bătrânul Apollinaris este în principal notat pentru strădaniile lui literare. Când edictul de la Iulian din 362 d. Hr., au interzis creştinilor să citească literatura greacă, acesta cu ajutorul fiului său au întreprins să ofere ceea ce lipsea prin reconstruirea Scripturilor pe modele clasice. Astfel întreaga istorie Biblică de până la avansarea lui Saul s-a transformat în 24 de cărţi de hexametre Homerice, fiecare gravate, ca cele din Iliada, de către o literă a alfabetului. Poeziile, tragediile, şi comediile, după maniera lui Pindar, Euripides, şi Menander, au urmat. Chiar şi Evangheliile şi Epistolele au fost adaptate spre forma disputei Socratice. Doar două lucrări au mai rămas ca mostre ale zelului lor neînfrânt: o tragedie numită Christus Pateins, în 2601 de linii, care a fost editată printre lucrările lui Grigore Nazianzen; şi o versiune a Psalmilor, în hexametrii Homerici. Cel mai mult ce se poate spune despre această Psaltire este că este mai bună decât tragedia, şi ca întreg aceasta poartă reputaţia poetului (Basil. Ep. 273, 406) că lui nu-i lipsea niciodată exprimarea. Socrate, care este mult mai de încredere decât Sozomen (v. 18), atribuie poemele Vechiului Testament către părintele (iii. 16), şi adaugă faptul că fiul în calitatea de retoric mai mare şi-a devotat energiile pentru a convertii Evangheliile şi Epistolele în dialoguri Platonice. Tot el menţionează un tratat de gramatică compilat de bătrânul Apollinaris, cristianikw tupq. Pentru diferite opinii despre autorul tatălui sau al fiului, cf. Vossius, de Hist. Graec. ii. 18; de Poet. Graec. c. 9; Duport, Praef. ad Metaph. Psalm. (Lond. 1674)
Metaphrasis Psalmorum a fost publicat la Paris în 1552; de Sylburg, la Heidelberg, 1596; şi ulterior în diferite colecţii ale Părinţilor. Ultima ediţie este cea din Migne’s Patr. Gk. xxiii. [E. M. Y.]
Articole adiţionale despre acest subiect:
- Prima epistolă a Sf. Grigore Nazianzus, Teologul, împotriva lui Apollinarius – prima din cele două scrisori compusă de Sf. Grigore Teologul către preotul Cledonius, în respingerea lui Apollinarius şi a doctrinei sale eretice cu privire la persoana lui Isus Hristos.
- A doua epistolă a Sf. Grigore Nazianzus, Teologul, împotriva lui Apollinarius
- Apollinarianismul – Informaţii generale – Apollinarianismul a fost o explicaţie a secolului al 4lea despre natura lui Isus Hristos care a fost respinsă de biserica creştină. Autorul său, Apollinaris din Laodicea (310-90), încercând să ajungă la o formulă care să explice cum putea Isus să fie atât uman cât şi divin, a învăţat că fiinţele umane erau compuse din trup, suflet şi duh, şi că în Isus spiritul uman era înlocuit de Logosul, sau a doua persoană a Trinităţii. Această învăţătură a fost opusă de Atanasie, Basil cel Mare, Grigore Nazianzus şi Grigore din Nyssa deoarece ei credeau că aceasta implica faptul că Hristos nu era pe deplin uman. Apollinarianismul a fost declarat erezie de către Primul Conciliu de la Constantinopol din 381.
- Claudius Apollinaris (Episcop din Hierapolis, un apologet) – (a.d. 160-180) Acest autor, un apologet primar, prezintă un interes deosebit fiind un martor competent care povesteşte istorisirea Legiunii Tunătoare într-o manieră naturală şi-i dă un caracter simplu de răspuns la rugăciune. Acest subiect a fost tratat de Lightfoot în lucrarea sa recentă asupra părinţilor apostolici într-o manieră exhaustivă, şi povestirea, aşa cum o prezintă Apolinaris, primeşte de la el o aprobare corectă şi fără echivoc.
