de David Arias
Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi alte Fapte ale binecuvântatei Trinităţi
Introducere:
Sfârşitul secolului patru a fost un timp al marii controverse Trinitariene. Le începutul secolului al patrulea, în 325 d.Hr., Biserica Catolică a definit dogmatic că Fiul lui Dumnezeu care este Persoana Domnului Isus Hristos, este consubstanţial cu Dumnezeu Tatăl şi este de asemenea Divin. Această definiţie a fost îndreptată direct împotriva Arianismului care a negat divinitatea Fiului lui Dumnezeu şi prin urmare a lui Hristos. Pe la sfârşitul secolului al patrulea, oricum, a fost un grup de eretici cunoscut ca Macedonieni care au pus sub semnul întrebării nu divinitatea Fiului lui Dumnezeu, ci mai degrabă divinitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Ca răspuns la aceasta şi la alte provocări aduse credinţei, Biserica a stabilit Conciliul de la Constantinopol din 381 d.Hr. Unul din scopurile prioritare ale acestui Conciliu Ecumenic a fost să definească dogmatic divinitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt, aşa încât să se lămurească, odată pentru totdeauna şi pentru toţi, doctrina oficială a Bisericii despre Trinitate.
Din contextul controversei Trinitariene al secolului al patrulea s-a ridicat o altă doctrină problematică, alături de aceea a divinităţii Duhului Sfânt, care trebuia accentuată, definită şi clarificată anumitor indivizi atât din interiorul cât şi din exteriorul Bisericii. Această doctrină problemă pusă în întrebarea dacă cele Trei Persoane ale binecuvântatei Trinităţi acţionează ca un singur Principiu când venim la toate activităţile extra (ex. Toate acţuinile divine „faţă de lumea exterioară” sau în relaţie cu creaţia). Întrebarea a fost ridicată pentru a afla dacă Persoanele binecuvântatei Trinităţi ar putea acţiona independent una de cealaltă, ca Principii independente, în lucrările lor extra sau dacă toate aceste lucrări extra ale binecuvântatei Trinităţi sunt comune în mod necesar la toate cele trei Persoane ca unul singur Principiu de acţiune. Această problemă a fost discutată mai ales atât în anii dinainte şi de după Conciliul din Constantinopol din 381 d.Hr. Biserica, desigur, a răspuns că toate acele activităţi din afara Binecuvântatei Trinităţi sunt comune la toate cele trei Persoane din Trinitate ca unui singur Principiu de acţiune (Ott, 72). Această doctrină, mai departe, a fost văzută ca fiind implicit prezentă în Teologia Crezului Niceo-Constantinopolitan în aceea că Crezul învaţă că toate cele trei Persoane Divine, de drept Persoane Divine, posedă o singură (numeric vorbind) Natură Divină prin care acţionează. După cum susţine Otto, „Tatăl bazează unitatea operării pe unitatea Naturii Divine, care este principium quo al Activităţii Divine” (72).
Mai mult, trebuie să observăm că în timpul secolului al patrulea, când Părinţii Bisericii au apărat această doctrină a faptelor comune extra ale Persoanelor Dvine, au apelat la Evanghelia Sfântului Ioan cu scopul de a susţine argumentele lor. Cu alte cuvinte, din unele lucrări de-ale lor, cineva poate observa că Părinţii au văzut această doctrină Trinitariană ca avându-şi rădicinile, cel puţin în parte, în Teologia Ioanină. Aici trebuie să menţionăm şi să analizăm unele lucrări de-ale SS. Athanasius, Grigorie de Nyssa şi Augustin pe acest subiect al Teologiei Ioanine. Putem înţelege din lucrările lor că ei au ţinut ca această doctrină ioanină a activităţilor comune extra ale celor trei Persoane să fie prezentă implicit în Crezul Niceo-Constantinopolitan.
Comentariul Papal pe Credinţa Niceo-Constantinolitană:
În anul 382, la un an după Conciliul din Constantinopol, Papa Sf. Damasus, a chemat la formarea unui cociliu local în Roma în care a blestemat anumite erori privind doctrina Întrupării şi a Binecuvântatei Trinităţi. Acest conciliu a fost o încercare dorită să clarifice învăţăturile Bisericii pe aceste două doctrine centrale ale Credinţei. Mai mult, acest document a fost intenţionat să clarifice învăţăturile Conciliului din Constantinopol şi să condamne, ca eretice, acele vederi care se opuneau acestor învăţături, fie implicit sau explicit. Aşa se face că în aceste împrejurări Papa Sf. Damasus clarifică învăţătura Bisericii privind activităţile comune extra ale Persoanelor din Binecuvântata Trinitate. Următoarele citate sunt extrase din acest conciliu care sunt relevante pentru scopul nostru:
„Dacă cineva nu zice că Tatăl face toate lucrurile prin Fiul şi Duhul Lui cel Sfânt, că este vizibil şi invizibil, acela este un eretic” (DS, 77).
„Dacă cineva nu zice că sunt trei Persoane adevărate, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, egale, veşnice cuprinzând toate lucrurile vizibile şi invizibile, domnind peste toate lucrurile, judecânt toate lucrurile, dând viaţa tutor lucrurilor, creând toate lucrurile, salvând toate lucrurile, este un eretic” (DS, 79).
După aceste afirmaţii la care s-au adăugat şi altele, Papa Sf. Damasus conclude învăţătura conciliară cu următoarele cuvinte:
„Aceasta este salvarea creştinilor, crezând în Trinitate, că este în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, [şi] botezaţi în aceasta, noi credem fără reţineri că există o singură divinitate şi putere, maiestate şi substanţă ale cestora” (DS, 82).
Din această învăţătură a Sf. Papă Damasus vedem că cel puţin implicit conţine în învăţătura despre Trinitate idea Conciliului de la Constantinopol care afimă că această doctrină a acţiunilor extra ale Binecuvântatei Trinităţi sun comune celor Trei Persoane divine ca unui singur Principiu de acţiune. Deoarece în a doua afirmaţie de mai sus (DS, 79) Papa Sf. Damasus a basat doctrina corporaţiei acţiunilor divine extra pe egalitatea celor trei Persoane divine, şi deoarece egalitatea Lor este bazată în cele din urmă pe faptul că cele trei Persoane Divine sunt consubstanţiale între ele, putem deduce că această doctrină a corporalităţii activtăţilor extra este în final bazată pe doctrina consubstanţialităţii celor trei Persoane Divine. Fundamentele ioanine pentru Doctrina activităţilor extra ale Binecuvântatei Trinităţi:
După cum am explicat mai sus, doctrina potrivit căreia acţiunile extra ale Binecuvântatei Trinităţi sunt comune celor trei Persoane ca unui singur Principiu, este învăţătura Părinţilor Bisericii ca având rădăcinile teologice, cel puţin în parte, în Teologia Ioanină. Părinţii ale căror lucrări le-am menţionat aici ca SS. Athanasius, Grigorie de Nyssa şi Augustin. Sf. Athanasius a trăit şi scris înainte de Conciliul din Constantinopol a fost convocat în 381. Cu toate acestea, scrierile lui sunt în acord cu doctrina Trinităţii definită la Constantinopol. Sf. Gregorie şi Augustin au trăit în timpul şi după Conciliul lui. Lucrările lor, la care ne vom uita aici, au fost scrise după 381 şi au servit ca apărări şi comentarii ale doctrinei Trinităţii definită la Conciliul din Constantinopol.
Sf. Athanasius:
În Discursul său împotriva Arian (cca. 355), Sf. Athanasius a ţinut clar la doctrina că acţiunile din afara Binecuvântatei Trinităţi sunt comune celor Trei Persoane Divine. În Cartea acestei lucrări Sf. Athanasius învaţă că „Triada” este „Creator şi Designer” al tuturor lucrurilor (#16). Mai mult, Sf. Athanasius subliniază că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul lucrează ca un singur Principiu în lucrarea Lor de craţie şi în Ei este viaţa pentru toate lucrurile. Pentru că, după cum a evidenţiat, Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt Una în Natură (Ioan 1:3; 10:30) şi este doar prin Fiul şi cu Fiul, care este înţelepciunea lui Dumnezeu, prin care Binecuvântata Trinitate crează, modelează şi dă viaţa (## 15-20). Sf. Athanasius menţionează, de asemenea, că fiecare din Persoanele Divine este reprezintă atribute divine (#19). Cu alte cuvinte, deoarece fiecare Persoană Divină este consubstanţială cu Celelalte, şi deoarece Natura Divină este baza tuturor atributelor divine, tot aşa fiecare Persoană este Divină este Dumnezeu. Aceasta, de exemplu, este ceea ce Cuvântul Întrupat exprimă când zice, în Ioan 16:6, „Eu sunt viaţa” (#19). Şi, ca „Viaţă”, Cuvântul Divin împreună cu celelalte două persoane ale Trinităţii este „Fântâna” vieţii sau Principiul Divin al vieţii pentru toată creaţia (#19). Este interesant de observat, că în lucrarea aceasta, Sf.Athanasius şi-a concentrat marea atenţie pe Persoanele lui Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, în mod aparte pe consubstanţialitatea Lor. Accentul pus pe aceste două Persoane ale Binecuvântatei Trinităţi mai mult decât pe toate cele trei Persoane Divine pare să fie responsabilitatea scopului său principal din lucrarea sa. Deoarece această lucrare este considerată ca o respingere a Arianismului, şi deoarece erezia arianismului s-a concentrat pe cele două Persoane ale Binecuvântatei Trinităţi aproape exlcusiv, pare potrivit ca Sf. Athanasius ar trebui să dedice mare parte din lucrarea sa concentrându-se pe Persoana lui Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul.
Sf. Grigorie de Nyssa:
Sf. Grigorie de Nyssa, scriind după Conciliul din Constantinopol, se pare, în mod asemănător că a înţeles această doctrină a lucrărilor extra ale Binecuvântatei Trinităţi, ca având mică parte a bazei sale biblice în Teologia Ioanină. Pentru a începe, este clar din lucrarea sa, Cu privire la ce ar trebui să gândim despre Zicerea că nu există Trei Dumnezei după Ablabius (cca. 390), că Sf. Grigorie, susţine doctrina catolică privitoare la faptele extra ale Binecuvântatei Trinităţi. Pentru că în ea el susţine:
Principiul puterii supravegherii şi observării în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una. El începe de la Tatăl ca de la un izvor; el este influenţat de Fiul şi prin puterea Duhului el desăvârşeşte harul lui. Nici o activitate nu este împărţită persoanelor, completată individual de fiecare şi realizată fără a fi văzuţi împreună. Toată providenţa, grija, şi atenţia tuturor, atât lucrurile din creaţia naturală cât şi a lucrurile naturii cereşti – şi păstrarea a ceea ce există, îndreptarea lucrurilor care nu şi-au păstrat armonia, învăţarea lucrurilor drepte – este unul şi nu trei, ţinut drept de Duhul Trinităţii. Nu sunt câţiva în trei, potrivit cu numărul Persoanelor văzute în credinţă, aşa că fiecare activitate, văzută izolat, este a Tatălui, singur sau Singurului-Fiu sau Duhului Sfânt. (Rusch, 157).
În acest text observăm că poziţia doctrinală propusă de Sf. Papă Damasus despre aspectul comun al lucrărilor extra a Binecuvântatei Trinităţi a celor trei Persoane Divine. În afirmaţiile lui, Sf. Grigorie este foarte decisiv în ceea ce zice că nici o activitate a Dumnezeirii nu este unică unei singure hypostaze (Persoană), şi că toate lcurările Binecuvântatei Trinităţi în relaţia cu ordinea creată sunt una şi nu trei.
Chiar dacă Sf. Gregorie nu apelează la Scriptură prin nici o metodă, în această lucrare, aşa cum fac Sfinţii Athanasius sau Augustin în lucrările respective citate în acest eseu, el apelează, totuşi, la Scriptură în general şi la Evanghelia lui Ioan în particular în contextul acestei citări. De fapt el menţionează Ioan 5:22a ca o posibilă obiecţie faţă de poziţia vizavi de doctrina Constantinopolitană a lucrărilor extra ale Trinitităţii. Ioan 5:22 afirmă: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl.” Sf. Grigorie susţine că cineva ar putea interpreata greşit acest text ca însemnând că Fiul judecă singur în aşa fel că această lucrare extra nu este comună Tatălui şi Duhului Sfânt, de asemenea. Oricum, Sf. Grigorie susţine că dacă cineva observă analogia Crezului, atunci ar putea susţine că în timp ce lucrările extra ale Trinităţii Binecuvântate sunt comune celor trei Persoane din Trinitate, este, fără îndoială, cazul în care poate fi atribuită corect sau alocată anumitor lucrări specific Persoanelor Divine. Astfel, Sf. Grigorie susţine că deoarece Dumnezeu Fiul este înţelepciunea lui Dumnezeu Tatăl, şi deoarece înţelepciunea este o virtute fundamentală pe care un judecător trebuie să o aibă, reiese că actul judecării omenirii este corect atribuit sau alocat lui Dumnezeu Fiul chiar dacă, ca o lucrare extra, este comună celor trei Persoane Divine. Astfel, Sf. Grigorie conclude, acest text Ioanin, mai mult decât subminează doctrina Trinitară, de fapt, o susţine pe deplin (Rusch, 157).
Sf. Augustin:
Sf. Augustin, ca şi Sf. Grigorie, a scris lucrarea sa De Trinitate (din 399-419) după Conciliul din Constantinopol şi în care a încercat să explice şi să apere doctrina Trinitară a Bisericii. Este important pentru obiectivele noastre să notăm că în De Trinitate, Sf. Augustin citează Evanghelia lui Ioan de mai multe ori decât o face cu oricare altă carte a Scripturii. Este în sine interesant pentru că revelează că acest Doctor al Bisericii gândeşte că cele mai explicite teme Trinitariene în Scripturi pot fi găsite în Evanghelia lui Ioan.
Cel puţin de câteva ori în De Trinitate Sf. Augustin spune clar că este un Crez Catolic susţinerea afirmaţiei că lucrările extra ale Binecuvântatei Trinităţi sunt comune celor trei Persoane Divine (ex. I, 4, 7, 11). Mai mult, el adesea apelează la Evanghelia lui Ioan cu scopul de a argumenta biblic această doctrină Trinitară. De exemplu, Sf. Augustin apelează direct la Ioan 5:19c, „şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”, cu scopul de a demonstra că nu există lucrare extra care să fie făcută doar de Tatăl, sau de Fiul, sau de Duhul Sfânt în autonomie faţă de celelalte persoane divine (I,11). În completare la aceasta, Sf. Augustin apelează de asemenea la Ioan 1:1-3 cu diferite ocazii, cu scopul de a arăta că din doctrina consubstanţialităţii Persoanelor Divine decurge doctrina participării împreună la lucrările Lor extra (I, 9, 12). Acest punct de vedere este în mod particular profund, deoarece arată că, potrivit gândirii Sf. Augustin, toată esenţa doctrinei Trinitariene de la Conciliul din Constantinopol poate fi dedusă din Evanghelia Sfântului Ioan.
În scurta noastră abordare a acestui subiect, putem vedea că cel puţin câţiva din Părinţii Bisericii secolului al patrulea şi al cincilea, au susţinut că doctrina Trinităţii, privind participarea împreună la lucrările extra ale Binecuvântatei Trinităţi a celor trei Persoane Divine, este ferm înrădăcinată în solul biblic al Evangheliei lui Ioan. Astfel, vedem că în gândirea Bisericii Primare, a Patra Evanghelie a fost explicit Trinitariană în Teologia ei şi, în aces fel, ea a furnizat suport biblic pentru doctrinetele Trinitariene ale Conciliilor Bisericii Primare.
Lucrări citate:
Quotations from SS. Athanasius and Gregory are from William G. Rusch ed., The Trinitarian Controversy.
Quotations from St. Augustine’s The Trinity are from the translation of Edmund Hill, O.P.
Quotations from the Council of Rome (382 AD) are from Henry Denzinger, Sources of Catholic Dogma.
For more information on the Trinitarian doctrine, see Ludwig Ott, Fundamentals of Catholic Dogma.
