PRIMUL CONCILIU DE LA NICEA

INTRODUCERE

Acest conciliul s-a deschis pe 19 iunie în prezenţa împăratului, însă este nesigur cine a prezidat peste sesiuni. În lista existentă de episcopi prezenţi, Ossius de Corvoda, şi prezbiterii Vitus şi Vicentius sunt enumeraţi înaintea altor nume, însă este mult mai probabil că Eustathius din Antiohia sau Alexander din Alexandria au prezidat (vezi Decrees of the Ecumenical Councils, ed. Norman P. Tanner S.J.).

Textul îndrăzneţ din profesiunea de credinţă a celor 318 părinţi constituie, conform cu Tanner „Adaosurile făcute de conciliu spre o formă de bază a crezului”, şi că crezul de bază a fost cel mai probabil „derivat din formula de botez din Cezarea puse înainte de episcopul acelui oraş Eusebius” sau că acesta „s-a dezvoltat dintr-o formă originală care existase în Ierusalim sau la oricare rată a Palestinei”. „O descindere directă din crezul lui Eusebius de la Cezarea nu mai se pune în discuţie” (vol 1, p. 2).

Numărul de 318 dat în paragraful de mai sus este de la Hilary de Poitier şi este cel tradiţional. Alte numere sunt Eusebius 250, Eustathius din Antiohia 270, Athanasius aproape 300, Gelasisus de Cyzicus la mai mult de 300.

PROFESIA DE CREDINŢĂ A CELOR 318 PĂRINŢI

Noi credem într-un singur Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul lucrurilor văzute şi nevăzute. Şi într-un singur Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut din Tatăl, adică din substanţa [gr. ousias, lat. substantia] cu Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut [gr. gennethenta, lat. natum] nu făcut [gr. poethenta, lat. factum], CONSUBSTANŢIAL [gr. homoousion, lat. unius substantiae (quod Graeci dicunt homousion)] cu Tatăl, prin care s-au făcut toate lucrurile, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ; pentru noi umanii şi pentru mântuirea noastră el s-a coborât şi a devenit întrupat, a devenit uman, a suferit şi a înviat a treia zi, s-a ridicat la ceruri, are să vină să judece pe cei vi şi pe cei morţi. Şi în Duhul Sfânt.

Şi cei care spun
„că a fost odată când el nu a fost”, şi „înainte ca el să fi fost născut el nu era” şi că
el a venit să fie din

lucrurile care nu sunt, sau
dintr-o altă hipostasis [gr. hypostaseos] sau substanţă [gr. ousias, lat. substantia],

afirmând că Fiul lui Dumnezeu este supus schimbării sau

alterarea acestora catolice şi apostolice biserici anathematises.

CANOANELE

Dacă cineva fiind bolnav a trecut printr-o operaţie din mâinile doctorilor sau a fost castrat de barbari, să rămână printre clerici. Dar dacă cineva cu bună sănătate s-a castrat pe sine, dacă a rămas printre clerici el ar trebui să fie suspendat, şi în viitor un astfel de om să nu fie promovat. Dar, aşa cum este evident că aceasta se referă la cei care sunt responsabili pentru condiţie şi îşi permit să se castreze pe ei înşişi, tot aşa dacă cineva a fost făcut eunuc de către barbari sau de către stăpânii lor, dar au fost descoperiţi vrednici, canonul îi admite pe astfel de oameni în cler.
De atunci, ori prin necesitate ori prin cereri stăruitoare a anumitor indivizi, au existat multe ramuri ale canonului bisericii, cu rezultatul că oamenii care au venit recent dintr-o viaţă păgână la credinţă după un scurt catehumenat au fost admişi deodată spre spălarea spirituală, şi în acelaşi timp ce botezul lor a fost promovat spre episcopat sau prezbiteriat, se agreează că ar fi bine ca nimic de acest gen să nu se întâmple în viitor. Căci un catehumen are nevoie de timp şi de aprobare ulterioară după botez, căci cuvintele apostolilor sunt clare: „Nu un convertit recent, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în condamnare şi în capcana diavolului”. Dar dacă cu trecerea timpului se descoperă vreun păcat de senzualitate la această persoană şi el este condamnat de doi sau trei martori, un astfel de om va fi suspendat din cler. Dacă cineva contravine acestor reguli, va fi obligat să-şi părăsească statutul său cleric pentru acţionarea în sfidare faţă de acest mare sinod.
Acest mare sinod interzice în mod absolut unui episcop, presbiter, diacon, sau careva din cleric să tină o femeie care a fost adusă să trăiască cu el, cu excepţia de sigur a mamei sale sau a surorii ori mătuşii, sau oricare altă persoană care este mai presus de suspiciune.
Este de dorit prin toate mijloacele ca un episcop să fie numit de toţi episcopii provinciei. Dar dacă aceasta este dificil datorită unor necesităţi presante sau lungimea călătoriei implicate, fie ca cel puţin trei să fie laolaltă şi să execute ordinarea, dar numai după ce episcopii absenţi au luat parte la vot şi şi-au dat consimţământul scris al lor. Dar în fiecare provincie dreptul de confirmare a procedeelor aparţine episcopului metropolitan.
Referitor la aceia, ori din cleric ori dintre laici, care au fost excomunicaţi, sentinţa trebuie să fie respectată de episcopii fiecărei provincii conform canonului care interzice ca cei excluşi de unii să fie admişi de alţii. Să se ţină o anchetă pentru a se stabili dacă cineva a fost exclus din comunitate datorită meschinăriei sau certurilor sau de oricare natură rea din partea episcopului. Prin urmare, pentru a putea exista oportunitatea adecvată pentru ancheta în discuţie, este agreat faptul că este bine pentru sinoade să fie ţinute în fiecare an în fiecare provincie de două ori pe an, astfel ca aceste anchete să fie conduse de toţi episcopii provinciei adunaţi laolaltă, şi în acest fel prin consensul general cei care au făcut ofense împotriva episcopului lor să poată fi recunoscuţi de către toţi a fi de-a dreptul excomunicat, până ce toţi episcopii vor decide în comun să pronunţe o sentinţă mai sedativă asupra acestor persoane. Sinoadele trebuiesc ţinute în următoarele perioade: una înaintea Paştilor, astfel ca, toate meschinăriile fiind puse deoparte, darul oferit lui Dumnezeu să fie fără cusur; al doilea după anotimpul de toamnă.
Obiceiurile antice ale Egiptului, Libiei şi Pentapolis vor fi menţinute, conform cărora episcopul de Alexandria are autoritate peste toate aceste locuri din moment ce există un obicei similar cu privire la episcopul Romei. În mod similar în Antiohia şi în alte provincii prerogativele bisericii trebuiesc păstrate. În general următorul principiu este evident: dacă cineva este făcut episcop fără consimţământul metropolitanului, acest mare sinod determină ca acesta să nu fie un episcop. Dacă totuşi doi sau trei prin motivul rivalităţii personale se deosebesc de votul comun al tuturor, presupunând că aceasta este rezonabil şi în concordanţă cu canonul bisericii, votul majorităţii va avea avantaj.
Din moment ce predomină un obicei şi o tradiţie antică faţă de efectul că episcopul de Aelia trebuie să fie onorat, acestuia să-i fie oferit tot ceea ce ţine de această onoare, lăsând demnitate adecvată metropolitanului.
Referitor la cei care şi-au dat lor înşişi numele de Catari, şi care din când în când vin în atenţia bisericii catolice şi apostolice, acest mare şi sfânt sinod decretă faptul că ei pot rămâne printre clerici după ce vor primi o impunere pe mâini. Dar înainte de toate acesta este potrivit ca ei să dea o asumare scrisă că ei vor accepta şi vor urma decretele bisericii catolice, anume că ei vor fi în comuniune cu aceia care au intrat în a doua căsătorie şi cu aceia care au greşit în timpul de persecuţie şi pentru care o perioadă de [penitenţă] a fost fixată şi o ocazie [pentru reconciliere] a fost atribuită, aşa ca în toate lucrurile să urmeze decretele catolicei şi apostolicei biserici. Prin urmare, unde toţi cei ordinaţi din sate sau oraşe au fost descoperiţi a fi doar oameni de acest fel, cei care sunt astfel găsiţi vor rămâne în cler în acelaşi rang; dar atunci când unii vin în locuri unde există un episcop sau un presbiter care aparţine bisericii catolice, este evident că episcopul bisericii va reţine demnitatea episcopului, şi că cel căruia i s-a dat titlul şi numele de episcop printre aşa zişii Catari va avea numele de presbiter, doar dacă episcopul nu consideră potrivit să-l lase pe acesta să împărtăşească din onoarea titlului. Dar dacă aceasta nu este în acord cu aprobarea sa, episcopul îi va oferi un loc drept chorepiscopus sau presbiter, aşa încât să facă starea sa clerică ordinară să fie atât de evidentă şi să prevină astfel să nu fie doi episcopi în oraş.
Dacă au fost promovaţi unii drept presbiteri fără examinare, şi apoi în urma investigării şi-au mărturisit păcatele lor, şi dacă după confesarea lor oamenii şi-au impus mâinile peste astfel de oameni, fiind mişcaţi să acţioneze împotriva canonului, canonul nu-i admite pe aceşti oameni, căci biserica catolică reabilitează doar ceea ce este mai presus de reproş.
Dacă au fost unii promovaţi spre ordinare prin ignoranţa promotorilor lor sau chiar cu încuviinţarea lor, acest lucru nu prejudiciază canonul bisericii; odată ce sunt descoperiţi aceştia ei trebuie să fie destituiţi.
Referitor la cei care au călcat fără necesitatea confiscării proprietăţii lor sau fără pericol sau ceva de această natură, aşa cum s-a întâmplat sub tirania lui Licinius, sfântul sinod decretează că, deşi ei nu merită blândeţe, cu toate acestea ei trebuie trataţi cu milostenie. Aceia, deci, dintre cei credincioşi care se pocăiesc în mod autentic vor petrece trei zile printre ascultători, pentru şapte ani vor fi prosternatori, şi pentru doi ani vor lua parte cu oamenii la rugăciuni, deşi nu şi la ofertă.
Aceia care au fost chemaţi prin har, au dat evidenţă de primul zel şi şi-au lepădat centurile lor [militare], şi care apoi s-au întors înapoi la vomatul lor ca şi câinii, aşa încât unii să fi plătit bani şi şi-au recuperat statutul lor militar prin mite – aceste persoane să petreacă zece ani ca prosternatori după o perioadă de trei ani ca ascultători. În oricare caz, totuşi, dispoziţia lor şi natura penitenţei lor ar trebui să fie examinată. Căci aceia care prin frica şi lacrimile lor, perseverenţa şi faptele lor bune dau dovadă a conversiei lor prin fapte şi nu prin arătarea exterioară, când şi-au încheiat timpul lor rânduit de ascultători, pot să ia parte la rugăciuni, iar episcopul este competent să decidă chiar şi mai favorabil în privinţa lor. Dar aceia care au luat lucrurile cu uşurinţă, şi au crezut că forma exterioară de intrare în biserică este tot ceea ce se cere pentru convertirea lor, trebuie să-şi completeze termenul lor pe deplin.
Referitor la cei care pleacă, antica lege canonică trebuie încă să mai fie menţinută, anume că cei care pleacă nu trebuie să fie lipsiţi de ultima şi cea mai necesară cuminecătură a lor. Dar unul al cărui viaţă a fost disperată a fost admis la comuniune şi s-a făcut părtaş al ofertei şi este descoperit a fi între numărul celor din viaţă, el va fi printre cei care iau parte doar la rugăciune [aici o citire variată din Les canons des conciles oecumeniques adaugă „până ce termenul fixat de acest mare sinod ecumenic a fost îndeplinit”]. Dar ca o regulă generală, în cazul oricui care pleacă şi caută să se împărtăşească din eucharist, episcopul după c va examina situaţia îi va da o parte din ofertă.
Referitor la catehumenii care au greşit, acest mare şi sfânt sinod decretă că, după ce ei au petrecut trei ani doar ca ascultători, ei vor fi apoi admişi să se roage cu catehumenii.
În ceea ce priveşte marea tulburare şi partidele care sunt cauzate, se decretează că obiceiul, dacă se descoperă că există în anumite părţi în contră cu canonul, vor fi în totalitate reprimate, aşa că nici episcopii nici presbiterii şi nici diaconi nu se vor transfera din oraş în oraş. Dacă după această decizie a acestui mare şi sfânt sinod cineva va încerca un astfel de lucru, sau îşi va atribui sine o astfel de procedură, aranjamentul va fi în totalitate anulat, şi el va fi restaurat bisericii de care el a fost ordinat episcop, presbiter sau diacon.
Orice presbiteri sau diaconi sau în general oricine care este înrolat în oricare rang de cler care se depărtează de biserica lor în mod nesocotit şi fără de frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor sau în ignorare faţă de canonul bisericii, nu trebuie primit prin nici un mijloc într-o altă biserică, ci toată presiunea trebuie aplicată acestora pentru a-i îndemna să se întoarcă la eparhiile lor, sau dacă ei rămân este corect ca ei să fie excomunicaţi. Dar dacă cineva îndrăzneşte să fure ceva ce aparţine altuia şi să-l ordoneze în biserica sa fără consimţământul episcopului celuilalt în a cărui cler a fost înrolat înainte de a pleca, ordinarea trebuie să fie anulată.
Din moment ce mulţi care s-au înrolat [printre clerici] au fost provocaţi prin lăcomie şi zgârcenie să uite textul sacru, „cine nu-şi dă banii cu dobândă”, şi să ceară un procent [pe lună] la împrumuturi, acest sinod mare şi sfânt judecă faptul că dacă vreunul este descoperit după această decizie să fi primit dobândă prin contract sau să negocieze afacerea în oricare alt fel sau să ceară [o rată netă de] 50 de procente sau în general să născocească oricare alt mecanism pentru scopul câştigului mârşav, ei vor fi destituiţi din cler şi numele lor să fie scoase de pe listă.
A ajuns în atenţia acestui mare şi sfânt sinod faptul că în anumite locuri şi oraşe diaconii dau comuniunea la presbiteri, deşi nici un canon sau obicei nu permite aceasta, anume că cei care nu au nici o autoritate de a oferi să dea trupul lui Hristos la cei care oferă. Mai mult a ajuns să fie cunoscut că unii din diaconi primesc acum eucharistul chiar înaintea episcopilor. Toate aceste practici trebuiesc reprimate. Diaconii trebuie să rămână în cadrul limitelor lor, cunoscând faptul că ei sunt lucrătorii episcopului şi supuşi presbiterilor. Fie ca ei să primească eucharistul conform ordinii lor după presbiteri şi din mâinile episcopului sau al presbiterului. Nici nu trebuie dat permisiune diaconilor să stea printre presbiteri, căci un astfel de aranjament este contrar canonului şi rangului. Dacă cineva refuză să se supună chiar şi după aceste decrete, el trebuie să fie suspendat din diaconat.
Referitor la foştii Paulinişti care caută refugiu în biserica catolică, se determină că ei trebuie să fie rebotezaţi în mod necondiţionat. Aceia care în trecut au fost înrolaţi în cadrul clerului, dacă apare că ei sunt fără vină şi ireproşabili, trebuie să fie rebotezaţi şi ordinaţi de episcopul bisericii catolice. Dar dacă la o anchetă se arată că ei sunt nepotriviţi, este drept ca ei să fie destituiţi. În mod similar cu referire la diaconiţele şi a celora a căror nume a fost inclus în listă, aceiaşi formă trebuie observată. Ne referim la diaconiţele care au primit acest statut, căci ele nu primesc nici o impunere a mâinilor, aşa că ele sunt în toate privinţele a fi numărate printre laici.
Din moment ce sunt unii care îngenunchează duminica şi în timpul Cinzecimii, acest sfânt sinod decretează că, aşa cum aceste ritualuri asemănătoare pot fi menţinute în fiecare eparhie, rugăciunea cuiva trebuie adusă Domnului în poziţia de stat în picioare.

SCRISOAREA SINODULUI DIN NICEA PENTRU EGIPTENI

Episcopii adunaţi la Nicea, care constituie marele şi sfântul sinod, salută biserica alexandrinienilor, prin harul lui Dumnezeu cel sfânt şi mare, şi fraţii preaiubiţi din Egipt, Libia şi Pentapolis.

Din clipa când harul lui Dumnezeu şi cel mai pios împărat Constantin ne-a chemat laolaltă din diferite provincii şi oraşe să constituim marele şi sfântul sinod di Nicea, s-a părut a fi absolut necesar ca sfântul sinod să trimită o scrisoare ca voi să ştiţi ceea ce s-a propus şi s-a discutat, şi ceea ce s-a decis şi s-a legiferat.

Mai întâi de toate chestiunea lipsei de cucernicie şi nelegiuirea lui Arius şi a urmaşilor săi a fost discutată în prezenta celui mai pios împărat Constantin. S-a agreat în mod unanim ca anatema să fie pronunţată împotriva opiniei sale profane şi a termenilor lui de blasfemie şi expresiile pe care le-a aplicat cu blasfemie Fiului lui Dumnezeu,

– spunând

„el este din lucrurile care nu sunt”, şi
„înainte să fi fost născut el nu era”, şi
„a existat odată când el nu era”,

– spunând de asemenea că

prin propria sa putere Fiul lui Dumnezeu este capabil de
rău şi
bunătate,

– numindu-l

creatură şi o lucrare

Împotriva tuturor acestora sfântul sinod a pronunţat anatema, şi nu a permis ca această opinie profană şi abandonată şi aceste cuvinte de blasfemie să se mai audă vreodată.

Despre acel om şi soarta care o va avea, aţi auzit fără îndoială sau veţi auzi, ca nu cumva să părem că călcăm în picioare pe unul care a primit deja o răsplată potrivită datorită propriului său păcat. Aceasta a fost într-adevăr puterea profanităţii lui încât Theonas de Marmarica şi Secundus de Ptolemais s-au făcut părtaşi consecinţelor, căci şi ei au îndurat aceiaşi soartă.

Dar de când harul lui Dumnezeu a eliberat Egiptul de această opinie rea şi blasfemie, şi de persoana care a îndrăznit să creeze o schismă şi o separare într-un astfel de popor în care până acum a trăit în pace, a mai rămas întrebarea referitoare la presupunerea lui Meletius şi a oamenilor pe care i-a ordonat el, vă vom explica, preaiubiţi fraţi, deciziile sinodului şi despre acest subiect. Sinodul a fost mişcat să încline spre blândeţe în tratarea sa a lui Meletius căci strict vorbind el nu merita nici o milă. Aceasta a decretat ca el să rămână în propriul său oraş fără nici o altă autoritate de a desemna sau ordina, şi că el nu trebuia să se arate spre acest scop în ţară sau în alt oraş, şi că el trebuia să-şi reţină simplul nume al oficiului lui.

S-a decretat ulterior că cei pe care i-a ordinat el, când ei au fost validaţi de o ordinare mai spirituală, aveau să fie admişi spre comuniune cu condiţia ca ei să-şi reţină rangul lor şi să-şi exercite lucrarea lor, însă în fiecare privinţă trebuiau să fie secunzi pentru tot clerul în fiecare eparhie şi biserică care a fost desemnată sub fraţii noştri cei mai onoraţi şi tovarăşul de lucrare Alexander; ei nu ar trebui să aibă nici o autoritate de a rândui candidaţi la alegerea lor sau să aducă înainte nume sau să facă orice fără consimţământul episcopului bisericii catolice, anume episcopul acelora care sunt sub Alexander. Dar cei care prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile noastre nu au fost detectaţi în oricare schismă, şi sunt fără pată în catolica şi apostolica credinţă, trebuie să aibă autoritate de a numi şi de a aduce înainte nume de oameni din cler care sunt vrednici, şi în general de a face orice conform legii şi regulii bisericii.

În evenimentul morţii oricui din biserică, aceia care au fost recent acceptaţi sunt cei care trebuie să urmeze în oficiul celor decedaţi, dacă ei apar a fi vrednici şi sunt aleşi de oameni; episcopul Alexandriei trebuie să ia parte la vot şi să confirme alegerea. Acest privilegiu, care a fost acordat tuturor celorlalţi, nu se aplică persoanei lui Meletius datorită răzvrătirii sale învechite şi a dispoziţiei sale mercuriale şi grăbite, doar dacă vreo autoritate sau responsabilitate ar trebui să fie oferită unuia care este capabil de a se întoarce la practicile sale răzvrătite.

Acestea sunt decretele principale şi cele mai importante în ceea ce priveşte Egiptul şi bisericile cele mai sfinte ale alexandrinienilor. Oricare alte canoane sau decrete au fost legiferate în prezenţa domnului şi cel mai onorat tovarăş slujitor şi frate Alexander, el însăşi vi le va raporta vouă în detalii mai mari când soseşte, căci el însuşi a fost un lider cât şi un participat la evenimente.

Următoarele nu sunt găsite în textele latine, ci în cele greceşti:

Vă trimitem de asemenea vestea bună a stabilirii referitoare la pasca sfântă, anume că în răspuns la rugăciunile voastre această întrebare a fost rezolvată. Toţi fraţii din Răsărit care au urmat până acum practica evreiască vor observa de aici obiceiul Romanilor şi al vostru şi al nostru care din vremurile antice am ţinut Paştele împreună cu voi. Bucurându-ne dar în aceste succese şi în comuna pace şi armonie şi în înlăturarea ereziei, întâmpinaţi cu bucurie pe tovarăşul nostru slujitor, episcopul vostru Alexander, cu toată marea onoarea şi dragostea. El ne-a fericit prin prezenţa sa, şi în ciuda vârstei sale avansate a preluat o lucrare aşa de mare ca voi să vă puteţi bucura de pace.

Rugaţi-vă ca deciziile noastre să rămână trainice prin Dumnezeul atotputernic şi domnul nostru Isus Hristos în Duhul Sfânt, a căruia este salva în vecii vecilor. Amin.

PRIMUL CONCILIU DE LA NICEA – 325 d. Hr.