CREZUL
Noi credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic, făcătorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile; şi într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut din Tatăl, din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o singură substanţă (homoousion, consubstantialem) cu Tatăl. Prin care s-au fost făcute toate lucrurile, atât din cer cât şi de pe pământ. Care pentru noi şi mântuirea noastră a coborât [din ceruri] şi s-a întrupat şi a devenit om. El a suferit, a înviat din nou a treia zi, s-a înălţat la ceruri şi vine să judece pe cei vi şi pe cei morţi. Şi [credem] în Duhul Sfânt. Şi oricine va spune că a existat odată un timp când Fiul lui Dumnezeu nu a existat (en pote hote ouk en), sau că înainte ca el să fi fost născut el nu exista, sau că el a fost făcut din lucrurile care nu erau, sau că el este de o substanţă sau esenţă diferită [faţă de Tatăl] sau că el este o creatură, sau că el este supus schimbării sau conversiei – cei care spun astfel Catolica şi Apostolica biserică îi anatemizează.
CANOANELE
Canonul 1. Dacă cineva fiind bolnav a trecut printr-o operaţie din mâinile doctorilor sau a fost castrat de barbari, să rămână printre clerici. Dar dacă cineva cu bună sănătate s-a castrat pe sine, dacă a rămas printre clerici el ar trebui să fie suspendat, şi în viitor un astfel de om să nu fie promovat. Dar, aşa cum este evident că aceasta se referă la cei care sunt responsabili pentru condiţie şi îşi permit să se castreze pe ei înşişi, tot aşa dacă cineva a fost făcut eunuc de către barbari sau de către stăpânii lor, dar au fost descoperiţi vrednici, Canonul îi admite pe astfel de oameni în cler.
Canonul 2. De atunci, ori prin necesitate ori prin cereri stăruitoare a anumitor indivizi, multe lucruri au fost făcute contrar canonului Eclesiastic, cu rezultatul că oamenii care au venit recent dintr-o viaţă păgână la credinţă după un scurt catehumenat au fost admişi deodată spre spălarea spirituală, şi în acelaşi timp ce botezul lor a fost promovat spre episcopat sau prezbiteriat, se agreează că ar fi bine ca nimic de acest gen să nu se întâmple în viitor. Căci un catehumen are nevoie de timp şi de aprobare ulterioară după botez, căci cuvintele apostolilor sunt clare: „Nu un convertit recent, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în condamnare şi în capcana diavolului”. Dar dacă cu trecerea timpului se descoperă vreun păcat de senzualitate la această persoană şi el este condamnat de doi sau trei martori, un astfel de om va fi suspendat din cler. Dacă cineva contravine acestor reguli, va fi obligat să-şi părăsească statutul său cleric pentru acţionarea în sfidare faţă de acest mare sinod.
Canonul 3. Acest mare Sinod interzice în mod absolut unui episcop, presbiter, diacon, sau careva din cleric să tină o subintroducta să trăiască cu el, cu excepţia de sigur a mamei sale sau a surorii ori mătuşii, sau oricare altă persoană care este mai presus de suspiciune.
Canonul 4. Este de dorit prin toate mijloacele ca un episcop să fie numit de toţi episcopii provinciei. Dar dacă aceasta este dificil datorită unor necesităţi presante sau lungimea călătoriei implicate, fie ca cel puţin trei să fie laolaltă şi să execute ordinarea, dar numai după ce [episcopii] absenţi au luat parte la vot şi şi-au dat consimţământul scris al lor. Dar în fiecare provincie dreptul de confirmare a procedeelor aparţine episcopului metropolitan.
Canonul 5. Referitor la aceia, ori din cleric ori dintre laici, care au fost excomunicaţi, sentinţa trebuie să fie respectată de episcopii fiecărei provincii conform canonului care interzice ca cei excluşi de unii să fie admişi de alţii. Să se ţină o anchetă pentru a se stabili dacă cineva a fost exclus din comunitate datorită meschinăriei sau certurilor sau de oricare natură rea din partea episcopului. Prin urmare, pentru a putea exista oportunitatea adecvată pentru ancheta în discuţie, este agreat faptul că este bine pentru sinoade să fie ţinute în fiecare an în fiecare provincie de două ori pe an, astfel ca aceste anchete să fie conduse de toţi episcopii provinciei adunaţi laolaltă, şi în acest fel prin consensul general cei care au făcut ofense împotriva episcopului lor să poată fi recunoscuţi de către toţi a fi de-a dreptul excomunicat, până ce toţi episcopii vor decide în comun să pronunţe o sentinţă mai sedativă asupra acestor persoane. Sinoadele trebuiesc ţinute în următoarele perioade: una înaintea Paştilor, astfel ca, toate meschinăriile fiind puse deoparte, darul oferit lui Dumnezeu să fie fără cusur; al doilea după anotimpul de toamnă.
Canonul 6. Obiceiurile antice ale Egiptului, Libiei şi Pentapolis vor fi menţinute, conform cărora episcopul de Alexandria are autoritate peste toate aceste locuri din moment ce există un obicei similar cu privire la episcopul Romei. În mod similar în Antiohia şi în alte provincii prerogativele bisericii trebuiesc păstrate. În general următorul principiu este evident: dacă cineva este făcut episcop fără consimţământul metropolitanului, acest mare sinod determină ca acesta să nu fie un episcop. Dacă totuşi doi sau trei prin motivul rivalităţii personale se deosebesc de votul comun al tuturor, presupunând că aceasta este rezonabil şi în concordanţă cu canonul bisericii, votul majorităţii va avea avantaj.
Canonul 7. Din moment ce predomină un obicei şi o tradiţie antică faţă de efectul că episcopul de Ælia [adică, Ierusalim] trebuie să fie onorat, acestuia să-i fie oferit tot ceea ce ţine de această onoare, lăsând demnitate adecvată metropolitanului.
Canonul 8. Referitor la cei care şi-au dat lor înşişi numele de Catari, şi care din când în când vin în atenţia bisericii catolice şi apostolice, acest mare şi sfânt sinod decretă faptul că ei pot rămâne printre clerici după ce vor primi o impunere pe mâini. Dar înainte de toate acesta este potrivit ca ei să dea o asumare scrisă că ei vor accepta şi vor urma decretele bisericii catolice, anume că ei vor fi în comuniune cu aceia care au intrat în a doua căsătorie şi cu aceia care au greşit în timpul de persecuţie şi pentru care o perioadă de [penitenţă] a fost fixată şi o ocazie [pentru reconciliere] a fost atribuită, aşa ca în toate lucrurile să urmeze decretele catolicei şi apostolicei biserici. Prin urmare, unde toţi cei ordinaţi din sate sau oraşe au fost descoperiţi a fi doar oameni de acest fel, cei care sunt astfel găsiţi vor rămâne în cler în acelaşi rang; dar atunci când unii vin în locuri unde există un episcop sau un presbiter care aparţine bisericii catolice, este evident că episcopul bisericii va reţine demnitatea episcopului, şi că cel căruia i s-a dat titlul şi numele de episcop printre aşa zişii Catari va avea numele de presbiter, doar dacă episcopul nu consideră potrivit să-l lase pe acesta să împărtăşească din onoarea titlului. Dar dacă aceasta nu este în acord cu aprobarea sa, episcopul îi va oferi un loc drept Chorepiscopus sau presbiter, aşa încât să facă starea sa clerică ordinară să fie atât de evidentă şi să prevină astfel să nu fie doi episcopi în oraş.
Canonul 9. Dacă au fost promovaţi unii drept presbiteri fără examinare, şi apoi în urma investigării şi-au mărturisit păcatele lor, şi dacă după confesarea lor oamenii şi-au impus mâinile peste astfel de oameni, fiind mişcaţi să acţioneze împotriva canonului, canonul nu-i admite pe aceşti oameni, căci Biserica Catolică reabilitează doar ceea ce este mai presus de reproş.
Canonul 10. Dacă au fost unii promovaţi spre ordinare prin ignoranţa promotorilor lor sau chiar cu încuviinţarea lor, acest lucru nu prejudiciază canonul bisericii; odată ce sunt descoperiţi aceştia ei trebuie să fie destituiţi.
Canonul 11. Referitor la cei care au călcat fără necesitatea confiscării proprietăţii lor sau fără pericol sau ceva de această natură, aşa cum s-a întâmplat sub tirania lui Licinius, sfântul sinod decretează că, deşi ei nu merită blândeţe, cu toate acestea ei trebuie trataţi cu milostenie. Aceia, deci, dintre cei credincioşi care se pocăiesc în mod autentic vor petrece trei zile printre ascultători, pentru şapte ani vor fi prosternatori, şi pentru doi ani vor lua parte cu oamenii la rugăciuni, deşi nu şi la ofertă.
Canonul 12. Aceia care au fost chemaţi prin har, au dat evidenţă de primul zel şi şi-au lepădat centurile lor [militare], şi care apoi s-au întors înapoi la vomatul lor ca şi câinii, aşa încât unii să fi plătit bani şi şi-au recuperat statutul lor militar prin mite – aceste persoane să petreacă zece ani ca prosternatori după o perioadă de trei ani ca ascultători. În oricare caz, totuşi, dispoziţia lor şi natura penitenţei lor ar trebui să fie examinată. Căci aceia care prin frica şi lacrimile lor, perseverenţa şi faptele lor bune dau dovadă a conversiei lor prin fapte şi nu prin arătarea exterioară, când şi-au încheiat timpul lor rânduit de ascultători, pot să ia parte la rugăciuni, iar episcopul este competent să decidă chiar şi mai favorabil în privinţa lor. Dar aceia care au luat lucrurile cu uşurinţă, şi au crezut că forma exterioară de intrare în Biserică este tot ceea ce se cere pentru convertirea lor, trebuie să-şi completeze termenul lor pe deplin.
Canonul 13. Referitor la cei care pleacă, antica lege canonică trebuie încă să mai fie menţinută, anume că cei care pleacă nu trebuie să fie lipsiţi de ultima şi cea mai necesară Viaticum. Dar unul al cărui viaţă a fost disperată a fost admis la comuniune şi s-a făcut părtaş al ofertei şi este descoperit a fi între numărul celor din viaţă, el va fi printre cei care iau parte doar la rugăciune. Dar ca o regulă generală, în cazul oricui care pleacă şi caută să se împărtăşească din Eucharist, Episcopul după ce va examina situaţia îi va da o parte din ofertă.
Canonul 14. Referitor la catehumenii care au greşit, acest mare şi sfânt Sinod decretă că, după ce ei au petrecut trei ani doar ca ascultători, ei vor fi apoi admişi să se roage cu catehumenii.
Canonul 15. În ceea ce priveşte marea tulburare şi partidele care sunt cauzate, se decretează că obiceiul, dacă se descoperă că există în anumite părţi în contră cu canonul, vor fi în totalitate reprimate, aşa că nici episcopii nici presbiterii şi nici diaconi nu se vor transfera din oraş în oraş. Dacă după această decizie a acestui mare şi sfânt sinod cineva va încerca un astfel de lucru, sau îşi va atribui sine o astfel de procedură, aranjamentul va fi în totalitate anulat, şi el va fi restaurat bisericii de care el a fost ordinat episcop, presbiter sau diacon.
Canonul 16. Orice presbiteri sau diaconi sau în general oricine care este înrolat în oricare rang de cler care se depărtează de biserica lor în mod nesocotit şi fără de frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor sau în ignorare faţă de Canonul eclesiastic, nu trebuie primit prin nici un mijloc într-o altă biserică, ci toată presiunea trebuie aplicată acestora pentru a-i îndemna să se întoarcă la eparhiile lor, sau dacă ei rămân este corect ca ei să fie excomunicaţi. Dar dacă cineva îndrăzneşte să fure ceva ce aparţine altuia şi să-l ordoneze în Biserica sa fără consimţământul episcopului celuilalt în a cărui cler a fost înrolat înainte de a pleca, ordinarea trebuie să fie anulată.
Canonul 17. Din moment ce mulţi care s-au înrolat printre Clerici au fost provocaţi prin lăcomie şi zgârcenie să uite textul sacru, „cine nu-şi dă banii cu dobândă”, şi să ceară un procent [pe lună] la împrumuturi, acest Sinod mare şi sfânt judecă faptul că dacă vreunul este descoperit după această decizie să fi primit dobândă prin contract sau să negocieze afacerea în oricare alt fel sau să ceară [o rată netă de] 50 de procente sau în general să născocească oricare alt mecanism pentru scopul câştigului mârşav, ei vor fi destituiţi din cler şi numele lor să fie scoase de pe listă.
Canonul 18. A ajuns în atenţia acestui mare şi sfânt Sinod faptul că în anumite locuri şi oraşe diaconii dau comuniunea la presbiteri, deşi nici un canon sau obicei nu permite aceasta, anume că cei care nu au nici o autoritate de a oferi să dea trupul lui Hristos la cei care oferă. Mai mult a ajuns să fie cunoscut că unii din diaconi primesc acum Eucharistul chiar înaintea episcopilor. Toate aceste practici trebuiesc reprimate. Diaconii trebuie să rămână în cadrul limitelor lor, cunoscând faptul că ei sunt lucrătorii episcopului şi supuşi presbiterilor. Fie ca ei să primească eucharistul conform ordinii lor după presbiteri şi din mâinile episcopului sau al presbiterului. Nici nu trebuie dat permisiune diaconilor să stea printre presbiteri, căci un astfel de aranjament este contrar canonului şi rangului. Dacă cineva refuză să se supună chiar şi după aceste decrete, el trebuie să fie suspendat din diaconat.
Canonul 19. Referitor la foştii Paulinişti care caută refugiu în Biserica Catolică, se determină că ei trebuie să fie rebotezaţi în mod necondiţionat. Aceia care în trecut au fost înrolaţi în cadrul clerului, dacă apare că ei sunt fără vină şi ireproşabili, trebuie să fie rebotezaţi şi ordinaţi de episcopul bisericii catolice. Dar dacă la o anchetă se arată că ei sunt nepotriviţi, este drept ca ei să fie destituiţi. În mod similar cu referire la diaconiţele şi a celora a căror nume a fost inclus în listă, aceiaşi formă trebuie observată. Ne referim la diaconiţele care au primit acest statut, căci ele nu primesc nici o impunere a mâinilor, aşa că ele sunt în toate privinţele a fi numărate printre laici.
Canonul 20. Din moment ce sunt unii care îngenunchează în Ziua Domului şi în zilele Cinzecimii, acest sfânt Sinod decretează că, aşa cum aceste ritualuri asemănătoare pot fi menţinute în fiecare eparhie, rugăciunea cuiva trebuie adusă Domnului în poziţia de stat în picioare.
SCRISOAREA SINODALĂ
Către Biserica din Alexandria, prin harul lui Dumnezeu, sfânt şi mare; şi către preaiubiţii fraţi, clerul ortodox şi laicii din Egipt şi Pentapolis şi Libia, şi fiecare naţiune de sub ceruri, marele şi sfântul sinod, episcopii adunaţi la Nicæa, vă dorim sănătate în Domnul.
Întrucât marele şi sfântul sinod, care s-a adunat la Nicæa prin harul lui Hristos şi Suveranul nostru cel mai religios Constantin, care ne-a adus laolaltă din provinciile noastre diferite şi oraşele, a luat în considerare chestiunile legate de credinţa Bisericii, ni s-a părut ca lucru necesar pentru noi ca anumite lucruri să vă fie comunicate din partea noastră în scris, pentru a avea mijloacele de cunoaştere a ceea ce s-a discuta şi investigat, precum şi ceea ce s-a decretat şi confirmat.
Mai întâi de toate, în prezenţa celui mai religios Suveranul Constantin, s-au făcut investigaţii asupra chestiunilor legate de impietatea şi transgresiunea lui Arius şi a aderenţilor lui; şi s-a decretat unanim ca el şi opinia sa profană să fie anatemizaţi, împreună cu cuvintele de blasfemie şi speculaţiile pe care le-a răsfăţat el, aducând blasfemie Fiului lui Dumnezeu, spunând că el este din lucrurile care nu sunt, şi că înainte să fi fost el nu era, şi că a fost un timp când el nu era, şi că Fiul lui Dumnezeu prin voinţa sa liberă este capabil de viciu şi virtute; spunând de asemenea că el este o creatură. Toate aceste lucruri sfântul Sinod le-a anatemizat, nici măcar să nu îndure auzirea profanei sale doctrine şi a nebuniei şi cuvintelor de blasfemie. ŞI despre acuzaţiile împotriva lui şi despre rezultatele pe care le-au avut ele, aţi auzit deja sau veţi auzi în particular, ca nu cumva să părem că noi oprimăm pe vreun om care a primit o recompensă potrivită pentru propriul său păcat. Aceasta a fost într-adevăr puterea profanităţii lui încât Theonas de Marmarica şi Secundus de Ptolemais s-au făcut părtaşi consecinţelor, căci şi ei au îndurat aceiaşi soartă.
Dar de când harul lui Dumnezeu a eliberat Egiptul de această opinie rea şi blasfemie, şi de persoana care a îndrăznit să creeze o schismă şi o separare într-un astfel de popor în care până acum a trăit în pace, a mai rămas întrebarea referitoare la presupunerea lui Meletius şi a oamenilor pe care i-a ordonat el, vă vom explica, preaiubiţi fraţi, deciziile Sinodului şi despre acest subiect. Sinodul a fost mişcat să încline spre blândeţe în tratarea sa a lui Meletius (căci strict vorbind el nu merita nici o milă), a decretat ca el să rămână în propriul său oraş fără nici o altă autoritate de a desemna sau ordina, şi că el nu trebuia să se arate spre acest scop în ţară sau în alt oraş, şi că el trebuia să-şi reţină simplul nume al oficiului lui; dar cei pe care i-a ordinat el, când ei au fost validaţi de o ordinare mai spirituală, aveau să fie admişi spre comuniune cu condiţia ca ei să-şi reţină rangul lor şi să-şi exercite lucrarea lor, însă în fiecare privinţă trebuiau să fie secunzi pentru tot clerul în fiecare eparhie şi biserică care a fost desemnată sub fraţii noştri cei mai onoraţi şi tovarăşul de lucrare Alexander; ei nu ar trebui să aibă nici o autoritate de a rândui candidaţi la alegerea lor sau să aducă înainte nume sau să facă orice fără consimţământul episcopului bisericii catolice, anume episcopul acelora care sunt sub Alexander. Dar cei care prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile noastre nu au fost detectaţi în oricare schismă, şi sunt fără pată în catolica şi apostolica credinţă, trebuie să aibă autoritate de a numi şi de a aduce înainte nume de oameni din cler care sunt vrednici, şi în general de a face orice conform legii şi regulii Bisericii. Dar dacă vreunul din cleric care sunt acum în Biserică are să moară, aceia care au fost recent acceptaţi sunt cei care trebuie să urmeze în oficiul celor decedaţi, dacă ei apar a fi vrednici şi sunt aleşi de oameni; episcopul Alexandriei trebuie să ia parte la vot şi să confirme alegerea. Această concesiune a fost acordată tuturor celorlalţi; dar, datorită răzvrătirii sale învechite şi a dispoziţiei şi precipitaţiei caracterului său, acelaşi decret a fost făcut cu privire la Melerius, dar că, în măsura în care el este capabil de a se întoarce la practicile sale răzvrătite, nici o autoritate şi nici un privilegiu să nu i se admită.
Există particulari, care sunt de un interes special pentru Egipt şi majoritatea sfintei Biserici din Alexandria; dar dacă în prezenţa prea-sfântului nostru domn, colegul şi fratele nostru Alexander, orice altceva a fost legiferat de către canon sau alt decret, el însăşi vi le va comunica în detaliu mai mare, el fiind atât un ghid cât şi un tovarăş de muncă în ceea ce s-a făcut.
Vă trimitem de asemenea vestea bună a acordului referitoare la sfântul Paşte, anume că în răspuns la rugăciunile voastre această întrebare a fost rezolvată; aşa că toţi fraţii din Răsărit care au urmat până acum practica evreiască vor observa de aici obiceiul Romanilor şi al vostru şi al nostru care din vremurile antice am ţinut Paştele împreună cu voi.
Bucurându-ne dar în aceste succese şi în comuna pace şi armonie şi în înlăturarea ereziei, întâmpinaţi cu bucurie pe tovarăşul nostru slujitor, episcopul vostru Alexander, cu toată marea onoarea şi dragostea. El ne-a fericit prin prezenţa sa, şi în ciuda vârstei sale avansate a preluat o lucrare aşa de mare ca voi să vă puteţi bucura de pace. Rugaţi-vă ca deciziile noastre să rămână trainice; căci ele au fost luate, aşa cum credem noi, spre buna plăcere a Dumnezeului Atotputernic şi a Singurului Fiu, domnul nostru Isus Hristos, şi a Duhului Sfânt, a căruia este salva în vecii vecilor. Amin.
