Ce s-a întâmplat de fapt la vestitul Conciliu de la Niceea, atunci când împăratul roman a convocat aproape 250 de episcopi creştini aflaţi în dezacord?
de Robert Payne
Referindu-se la primul Conciliu de la Niceea, istoricul W.H.C.Frend scria, „A fost de o importanţă covârşitoare în istoria creştinismului, şi chiar în istoria lumii.”
În istoria creştinismului, doctrina despre divinitatea lui Cristos – o doctrină esenţială şi unică pentru creştinism – a fost pentru prima oară formulată în mod oficial. În istoria mondială, se întâmpla pentru întâia oară că întreaga Biserică se întrunea pentru a-şi definitiva doctrina şi poziţia – chiar dacă aceasta se întâmpla la insistenţele împăratului Romei.
Următorul articol, scris de scriitorul şi biograful contemporan Robert Payne, († 1983), a fost extras şi adaptat din lucrarea sa „The Holy Fire: The Story of the Early Centuries of the Christian Churches in the Near East” (Focul Sfânt: Istoria primelor secole ale Bisericii primare din Orientul Apropiat) (1957). Chiar şi după patruzeci de ani de progres ştiinţific, cititorul se va trezi minunându-se cu privire la anumite detalii de ordin istoric (anumite clarificări şi unele descoperiri recente sunt trecute între paranteze). Însă nici un alt narator nu a reuşit să atingă în aceeaşi măsură ca şi el dimensiunea umană a acestui eveniment critic.
Alexandru din Alexandria a chemat prezbiterii [preoţii] să se întrunească. Potrivit istoricului Socrate, „papa” [unora dintre episcopii bătrâni li se spunea „papa”, care înseamnă „tată”] care era destul de înaintat în vârstă, a început să dea citire, poate cu o încetineală prea filosofică, unei dezertaţii pe tema misterului teologic al Sfintei Treimi.
Alexandru vorbea deja de ceva timp despre Tată, Fiu şi Duhul Sfânt, când a fost întrerupt de unul dintre prezbiteri numit Arius, de provenienţă din Libia. Nu avem dovezi cum că Alexandru ar fi fost un teolog cu o gândire prea profundă. Probabil că discursul acestuia nu era prea consistent…., şi este posibil ca Arius să fi fost justificat în acuzarea ce i-a adus-o lui Alexandru de a fi un susţinător al sibelianismului, o erezie care se baza pe credinţa în unitatea lui Dumnezeu, neglijând realitatea Trinităţii. Însă în tentativa sa de a-l combate pe Alexandru, Arius formulează o nouă erezie, pentru că a afirmat, „Dacă Tatăl L-a născut pe Fiul, atunci Cel ce a fost născut are un început al existenţei, iar de aici tragem concluzia că a existat o vreme când Fiul nu era.”
Iată, undeva prin anul 319, se auzea pentru prima oară dictonul arian – „A existat o vreme când Fiul nu era.” Aceste cuvinte aveau să aibă o influenţă extraordinară asupra modelării bisericii. Au avut efectul dinamitei şi au scindat biserica în două, iar aceste cuvinte, care citite în greacă au o melodicitate aparte, continuă să răsune peste veacuri.
Controversa
Alexandru a fost îngrozit de noua erezie şi a înţeles că vor fi necesare măsuri disperate pentru a o combate. Odată admisă afirmaţia că „a existat o vreme când Fiul nu era”, era deschisă calea spre o nouă serie de erezii consecutive. Deşi continua să fie măreţ, Fiul era totuşi infinit mai mic decât Tatăl. Cuvintele sunt precum o pană metalică, făcând ţăndări monoteismul bisericii. Atanasie [diaconul asistent şef al lui Alexandru] a văzut desluşit pericolul, şi se pare că el a fost cel care a preluat de la Alexandru însărcinarea de a-l combate pe Arius.
În favoarea lui Atanasie stă faptul că acesta a văzut desluşit că cea mai periculoasă dintre ereziile existente era tocmai erezia enunţată de Arius. Era o erezie simplă. Arius nu spusese nimic mai mult decât că dacă Tatăl L-a născut pe Fiul, atunci Fiul trebuie să fi trecut printr-o naştere, deci implicit trebuie să fi existat şi o vreme când Fiul lui Dumnezeu să nu fi fost în fiinţă. Existenţa Sa a început potrivit cu voia Tatălui ceresc, şi deci era mai prejos decât Tatăl, deşi mai presus de fiinţa umană. Cristos nu era decât un mediator între om şi Dumnezeu. Răspunsul lui Alexandru şi al lui Atanasie au fost un nu categoric; Cristos este Dumnezeu absolut.
În propria noastră epocă plină de erezii, disputa dintre Atanasie şi Arius poate părea despicarea firului în patru, un fleac, dar nu la fel au stat lucrurile în vremea lor. Istoricul Gibbon a fost amuzat de gândul că creştinismul a fost aproape fondat pe baza controversei dintre homoousios şi homoiousios, soarta omenirii atârnând într-o singură iotă. Însă diferenţa dintre Cristos – mediatorul şi Cristos – Dumnezeu este una foarte reală, iar dacă Cristos este din aceeaşi substanţă – de o fiinţă – cu Dumnezeu [homo-ousios] sau dintr-una asemănătoare [homoi-ousios] este o chestiune de cea mai mare importanţă pentru toţi creştinii, şi nu doar pentru teologi.
Arianismul L-a adus pe Cristos mai aproape de pământeni, făcându-L pe de-o parte inferior Tatălui, dar totodată mult mai popular. După Arius, cineva ar putea crede că Cristos nu era nimic mai mult decât un erou impozant, virtuos şi o copie superbă a lui Dumnezeu. Alexandru şi Atanasie s-au înverşunat împotriva acestei concepţii, şi ei par să fi fost pe deplin conştienţi că erezia avea puterea de a distruge biserica aşa cum o înţelegeau ei.
Runda întâi
Alexandru pare să fi acţionat plin de răbdare; i-a luat lungi interviuri lui Arius; s-au ridicat rugăciuni speciale împotriva ereziei ce se năştea. Clericii din Alexandria s-au întrunit pentru a discuta problema, iar cei mai mulţi dintre ei au semnat o scrisoare urgentă către Arius, implorându-l pe acesta să-şi recunoască rătăcirea. Însă Arius refuză s-o facă.
Alexandru nu a mai avut altă alternativă decât să convoace sinodul episcopilor din Egipt şi Libia şi să-l excludă pe Arius şi adepţii acestuia. În continuare Alexandru a conceput o epistolă enciclică, afirmând în mod succint că disputa depăşise puterile sale de a o rezolva, şi că punctele de vedere ale lui Arius erau anatema. Erezia, care avea să devină o imensă floare otrăvitoare, abia ce înmugurise, şi toate implicaţiile ei nu putură fi prevăzute de la început. În enciclica sa, Alexandru explică câteva dintre consecinţele ereziei:
„Lucrurile noi pe care arienii le-au ridicat mai presus de adevărurile Scripturii sunt acestea: Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată… Cuvântul lui Dumnezeu nu a existat din totdeauna… [pentru că] a fost o vreme când nu exista… şi nici nu este de aceeaşi esenţă cu Tatăl; El nu este nici Cuvântul adevărat şi natural al Tatălui; şi nici adevărata Sa înţelepciune… Iar Tatăl nu poate fi descris de către Fiu, pentru că Cuvântul nu-L cunoaşte pe Tată în mod desăvârşit şi imaculat.”
Scrisoarea lui Alexandru, care are anumite trăsături care trădează pe alocuri intervenţia mâinii lui Atanasie, este o grandioasă sumarizare a ceea ce a însemnat erezia la începuturile ei, însă ea are un singur punct slab. A fost prea concisă şi logică. Oamenii aveau nevoie de ceva care să poată fi fredonat, iar în acest sens Arius le venea din plin în întâmpinare. „A existat o vreme când Fiul nu era” a devenit şlagăr. Au mai existat multe astfel de şlagăre, imnuri şi cântări, „spre a fi intonate la mesele marinarilor, morarilor şi a drumeţilor.” Oamenii au adoptat cauza lui Arius, care s-a retras în Palestina, iar mai apoi în Nicomedia, unde a găsit protecţia episcopului. Aici, într-un colţ al Asiei Mici, în apropiere de Bizanţ, Arius a continuat să-l tachineze pe papa din Alexandria, încrezător în faptul că oamenii erau de partea sa.
Arius a beneficiat şi de alte avantaje. Eusebiu, episcopul de Nicomedia, avea prieteni la curte şi era în mod aparte apropiat de Constanţa, sora Împăratului Constantin. Răul care se născuse în biserica din Alexandria se propaga deja prin întreg Egiptul, Libia, Teba superioară, Palestina şi Asia Mică.
Împăratul intervine
A fost inevitabil ca totul să nu ajungă şi la urechile împăratului, care a discutat cu Hosiu, evlaviosul episcop din Cordoba, ce anume trebuia făcut pentru a pune capăt neînţelegerilor dintre secte. La fel ca Iacob I al Angliei, Constantin considera unitatea ca fiind „mama ordinii,” nefiind prea interesat de adevărurile teologice aflate în discuţie: a hotărât să-l trimită pe Hosiu la Nicomedia şi la Alexandria cu o scrisoare scrisă cu propria sa mână, poruncind prin edict imperial încheierea disputei.
Scrisoarea – una din cele mai uimitoare scrisori trimise vreodată de un împărat unui preot – a ajuns până la noi într-o variantă în care nu găsim nici un semn că ar fi fost editată în prealabil. Este foarte aprinsă, plină de nemulţumire, incoerentă, şi autoritară. Este mai mult decât evident că împăratul nu are o idee prea clară despre subiectul disputei. Face afirmaţia că „aceste întrebări sunt adevărate pânze de controverse orgolioase, ţesute de minţi curioase,” şi întreabă, „Cine să fie oare în stare să înţeleagă astfel de mistere adânci şi ascunse?” Recunoaşte că contestatarii sunt puternic înarmaţi cu argumente, dar că nu reuşeşte să le dea de cap.
Filosofii păgâni au ales o cale mai bună: au căzut tacit de acord că nu sunt de acord cu toate acestea. Însă aceşti noi filosofi sunt inamicii implacabili şi hotărâţi ai liniştii. Să-i lăsăm pe ei să-şi declare ignoranţa cu privire la scopurile finale ale lui Dumnezeu.
Exact acest lucru nu l-au putut declara Arius şi Atanasie. Aproape disperat, Constantin îşi încheie scrisoarea astfel:
„Înţelegând că Dumnezeul nostru mare şi plin de har, Cel ce păstrează toate lucrurile, ne-a dat lumina harului Său, vă rog călduros ca strădaniile mele să fie finalizate într-un mod cât mai eficient, iar poporul meu să fie încurajat astfel să îmbrăţişeze pacea şi buna înţelegere. Îngăduiţi-mi să-mi petrec restul zilelor şi nopţilor în linişte, şi să am parte de lumină şi bucurie, şi nu de lacrimi şi suspine.”
Dacă Constantin spera cu adevărat să pună capăt controversei, acţionase prea târziu. Disputa lua tot mai mult amploare. „În fiecare oraş,” scria un istoric, „un episcop se ridică împotriva altuia, iar oamenii complotează unii împotriva altora, precum roiurile de ţânţari care se războiesc în aer.”
Un alt istoric sublinia pericolul într-un mod şi mai caustic: „Pe vremuri, biserica a fost atacată de inamici străini din afară. Astăzi cei ce sunt născuţi în aceeaşi patrie, care cresc sub acelaşi acoperiş şi care şed în jurul aceleaşi mese, se luptă între ei cu limbile precum cu nişte veritabile suliţe.”
Când Hosiu s-a întors din misiunile sale în Nicomedia şi Alexandria, era un om înfrânt şi tot ce-a putut raporta a fost faptul că nu vede nici un sfârşit în vâltoarea ce se pornise de la faptul că un papă îmbătrânit se apucase să dezbată chestiunea Trinităţii în faţa prezbiterilor săi.
S-a ajuns la vărsare de sânge pe străzi; Alexandria şi Nicomedia îşi aruncau reciproc tot felul de injurii sfidătoare. Constantin a decis să-şi pună toată influenţa în joc.
Chemarea conciliului
A decis să întrunească un conciliu general, primul din lungul şir de concilii bisericeşti ce aveau să-i urmeze, şi care s-a încheiat cu Conciliul din Trent (1545-1563). A ales ca loc de desfăşurare al conciliului un orăşel din Bitinia, Niceea, aflat la numai câţiva kilometri de Nicomedia.
Prin ordinul lui Constantin, 1800 de episcopi au fost invitaţi să participe la conciliu. Au fost trimişi mesageri în toate părţile imperiului său cu invitaţii. Fiecărui episcop i s-a permis să-şi aducă doi dintre prezbiterii săi şi trei servitori; serviciile staţiilor poştale publice au fost oferite gratuit; episcopii au coborât din toate colţurile imperiului spre Niceea, populând drumurile publice.
Nu era o vreme prielnică pentru călătorii. Râurile estice erau învolburate de ploile primăverii târzii, şi deşi imperiul care se întindea din Britania până la graniţele Persiei se găsea în timp de pace, drumurile erau înţesate de mercenari şi tâlhari. Mai puţin de 40 de episcopi au răspuns chemării imperiale, însă numărul lor fu mult mai mare prin mulţimea de prezbiteri, diaconi, subdiaconi şi laici participanţi. Majoritatea clericilor au sosit din Orient, dat fiind faptul că Europa şi Africa de Nord nu fuseseră încă corupte de schismă. Şase episcopi şi doi prezbiteri reprezentau Occidentul. Aceştia au fost Hosiu din Cordoba, Cecil din Cartagina, Nicasiu din Dijon, Domnus din Stridia în Panonia, Eustorgiu din Milano, şi Marcu din Calabria. Cei doi prezbiteri romani Victor şi Vincent l-au reprezentat pe Silvestru, episcop al Romei, înaintat în vârstă şi aflat pe patul de moarte.
Din Orient au venit episcopi care sufereau persecuţie. Au fost Pavel, episcop al Cezareei mesopotamiene, cu mâinile arse de torţe. Pafnuţiu din Egiptul de sus, faimos prin viaţa sa de austeritate, căruia îi fusese scos un ochi şi al cărui tendon de la piciorul stâng fusese retezat în timpul persecuţiei diocleţiene. Episcopul Patamon din Heracleea, care-l cunoscuse pe Anton şi care trăise în deşerturile Nilului, îşi pierduse şi el ochiul stâng.
Mai era Iacob, episcop de Nisibis, care purta o haină din păr de cămilă, iar din insula Cipru a participat episcopul Spiridon, un păstor evlavios care a refuzat să renunţe la păstoritul oilor sale când a fost ridicat la rang de episcop, un om care făcuse minuni spre deliciul ciprioţilor, şi care, spre şi mai marele deliciu al acestora predicase împotriva virginităţii, susţinând că era bine şi cuviincios ca oamenii căsătoriţi să se bucure unul de celălalt în patul conjugal. Apoi a mai fost şi Ioan, episcop din Persia, ca participant din ţările vecine imperiului, şi din nordul necunoscut a venit Teofil Gotul, un scit cu părul bălai de undeva de prin Rusia.
Această colorată adunare de episcopi reprezenta o varietate de tradiţii creştine. Între ei se găseau intelectuali cu mintea ageră, oameni cu învăţătură înaltă, în stare să despice părul în nenumărate părţi. Erau pustnici bătrâni şi înţelepţi care-şi petrecuseră anul anterior îmbrăcaţi în învelitori aspre din păr de capră, hrănindu-se cu rădăcini şi frunze. Erau oameni atât de sfinţi încât era de aşteptat ca în timpul conciliului să facă felurite minuni.
Erau unii oameni gâlcevitori, alţii susţinători a diferite erezii, şi iarăşi alţii care veniseră la Niceea în speranţa că vor beneficia de favoruri din mâinile împăratului. Erau oameni care veniseră cu gând paşnic, intenţionând să fie simpli observatori iar mai apoi să raporteze cele întâmplate turmei lor, şi mai erau şi alţii hotărâţi să pornească război în camera conciliului.
În ultimă instanţă, nici unul dintre toţi aceştia nu avea să aibă vreun efect important şi hotărâtor asupra rezultatului conferinţei, exceptându-l pe Hosiu din Cordoba.
Să intre împăratul
Deşi s-au conceput cinci rapoarte separate de către martori oculari cu privire la conciliu, şi există alte opt relatări din partea unor istorici ai generaţiei următoare întrunirii de la Niceea, nu ştim cu exactitate locaţia unde a avut conciliul loc, dacă s-a desfăşurat într-o clădire ridicată special în acest scop sau într-unul dintre palatele imperiale.
Tradiţia ne îndrumă atenţia spre un spaţiu aflat pe malul lacului, o hală imensă din marmură împrejmuită de coloane, şi posibil deschisă luminii naturale a soarelui. În centrul halei se găsea un tron pe care fusese amplasată o copie a Evangheliilor, iar în cel mai îndepărtat capăt al ei un alt tron pentru împărat, sculptat în lemn, împodobit şi plin de fast, postat mai sus de nivelul tronurilor simple destinate episcopilor.
În această sală, în zorii duminicii Înălţării Domnului Isus, în timp ce pe deasupra lacului plutea negura, epsicopii aşteptau sosirea împăratului. Puţini dintre aceşti episcopi dăduseră înainte ochii cu acest împărat, care chiar cu mâna sa reunise estul şi vestul într-un imperiu unic şi se dovedise a fi un creştin devotat. Îl aşteptau deci nerăbdători.
În sfârşit se auzi zornăitul gărzilor înarmate, iar apoi câţiva ofiţeri de la curte, convertiţi la creştinism, intrară în sală pentru a anunţa că împăratul se afla pe drum. Episcopii stăteau în picioare. Curând un curier a fost văzut înălţând o torţă, semnalul că împăratul era pe cale să intre, şi apoi, precum nişte copii, aceşti episcopi din Siria şi Cilicia, Arabia, Palestina, Egipt, Libia, Mesopotamia, Persia, Sciţia şi Europa fură reduşi la tăcere. Maiestatea sa în persoana lui Constantinius Victor Augustus Maximus era pe cale să apară în faţa ochilor lor, în istoria lumii doar Octavian, care condusese imperiul roman pe vremea Domnului Isus, mai domnise peste un imperiu atât de întins.
Constantin purta botine roşii cu tocuri înalte, o robă de mătase purpurie cu broderie de aur şi nestemate, şi mult mai multe erau giuvaerele bătute în diadema de pe creştetul său. Avea pe-atunci 51 de ani, dar părea mai tânăr, exorbitant de înalt şi plin de vigoare, cu o licărire fioroasă şi o lucire ciudată în ochii săi de leu feroce. Purta părul lung, însă barba îi era tunsă scurt. Avea o ceafă lată şi greoaie, şi un fel curios de a-şi ţine capul dat pe spate, în aşa fel că părea a nu fi fixat cum trebuie între umerii săi puternici, se deplasa cu o uşurinţă remarcabilă, aşa încât în timp ce înainta, lăsa impresia unui om care dansează.
Discursul lui Constantin
După ce mărşălui încet de-a lungul întregii săli, Constantin şezu în tăcere o vreme, între papa Alexandru din Alexandria şi cel mai apropiat sfătuitor cleric al său, Episcopul Hosiu din Cordoba. Toţi ochii erau aţintiţi asupra sa. Episcopul Eusebiu din Cezareea [sau, mai degrabă, Eustaţiu din Antiohia] lectură un discurs de bun-venit, conceput în proză metrică, apoi intonă un imn de mulţumire pentru victoriile împăratului; din nou se lăsă tăcerea până îşi adună Constantin gândurile, şi vorbind în latină, care era totuşi limba de la curte, cu o voce ce părea straniu de blândă şi caldă pentru un bărbat atât de autoritar, îi îndemnă pe episcopi să-şi amintească de faptul că puterea lui Dumnezeu era cea care îi detronase pe tirani, şi că mai rău decât orice câmp de luptă era un război civil între fracţiuni ale bisericii.
„Este dorinţa mea,” spuse el, „să vă întruniţi într-un conciliu general, şi astfel Îi ofer Regelui Regilor mulţumirea că mi-a făcut parte de acest har mai presus de orice alte haruri – şi mă refer la faptul că mi-a fost oferit favorul de a vă vedea strânşi la un loc şi să am asigurarea că sunteţi aici în deplină armonie unii cu alţii.”
Toate aceste cuvinte erau menite să-i flateze pe cei prezenţi, pentru că adevăratul motiv al convocării era de a rezolva un conflict amar, iar Constantin ştia destul de bine din petiţiile primite înainte de la episcopi că acea amărăciune era prezentă în ei toţi.
Continuă, „Când am obţinut acele victorii asupra duşmanilor mei, credeam că nu îmi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să-I dau mulţumiri lui Dumnezeu şi să mă bucur împreună cu cei pe care i-am eliberat. Dar când am început să înţeleg, contrar oricărei aşteptări, că sunt rupturi între voi, atunci m-am gândit cu seriozitate la toate acestea, şi m-am rugat ca aceste discordanţe să fie vindecate cu ajutorul meu, deci v-am adunat astăzi aici, fără întârziere. Mă bucur din toată inima să vă văd aici, cu toate acestea aş fi şi mai mulţumit să văd unitate şi dragoste între voi. De aceea vă rog stăruitor, preaiubiţi slujitori ai lui Dumnezeu, să îndepărtaţi cauzele disensiunilor dintre voi şi să faceţi pace.”
Acum nu mai exista nici o urmă de tăgăduire a ameninţării din spatele vorbelor sale, şi parcă pentru a scoate şi mai mult în evidenţă ameninţarea sa, împăratul făcu semn unui slujitor şi îi fură aduse în tăcere pergamentele şi scrisorile care conţineau plângerile şi petiţiile trimise în mod personal împăratului de către episcopi. Fu înălţat un vas pentru jăratic. Împăratul aruncă petiţiile în flăcări. În timp ce acestea erau mistuite de foc, el le explică faptul că aceste petiţii aveau să apară din nou în ziua judecăţii, şi că atunci marele Judecător a toate avea să le judece şi pe acestea: pentru că el era dispus să asculte deliberările publice ale episcopilor şi că nici măcar nu citise aceste mesaje pline de amărăciune ce-i fuseseră trimise.
Dezbateri răutăcioase pe muzică
Conferinţa se declară cu aceasta deschisă. Pe dată arienii şi anti-arienii se aruncară unii asupra celorlalţi. Denunţări şi acuzaţii mânioase zburau de colo-colo prin încăpere. Deodată nu mai era nimeni care să nu aibă un cuvânt de spus. Era o zbatere sălbatică de arme. „Era ca o luptă în întuneric,” spunea istoricul Socrate mai târziu. „Cu greu s-ar putea spune că exista cineva care să fi cunoscut contextul în care se calomniau reciproc atât de îngrozitor.”
Constantin îl invitase pe Arius să fie prezent şi ascultase cu toată atenţia expunerea lui Arius când acesta explică natura credinţelor sale, şi nu fu prea surprins când Arius izbucni într-o cantată prelungă şi susţinută, acesta punându-şi crezul pe muzică. Aceste cantate şi cântări erau intonate de oameni, iar Arius se gândise probabil că împăratul avea să asculte cu un mai mare interes o cântare decât o dezertaţie despre credinţă:
Dumnezeul necreat L-a făcut pe Fiu
A creat un început la toate
Şi prin adopţie Dumnezeu L-a făcut pe Fiu
Ca o extensie a Sa.
Deşi a Fiului fiinţă
din fiinţa Tatălui s-a strămutat:
El nu este egal cu Tatăl,
Şi nici de-o fiinţă ei nu sunt.
Dumnezeu e Tatăl Atotcunoscător,
Iar Fiul – ale Tatălui taine propovăduitor.
Membrilor Sfintei Trinităţi nu li se cuvine aceeaşi slavă.
Episcopii anti-arieni au fost consternaţi, şi-au închis ochii şi şi-au astupat urechile cu mâinile. Era ca şi când în mijlocul unei dezbateri critice cu privire la viitorul lumii cineva întrerupea cursul discuţiilor cu nişte rime lipsite de sens, sau cu o serie de ecuaţii matematice perplexe şi fără nici o noimă.
Totuşi esenţa misterului Arian se afla în aceste rime cântate pe o muzică intonată de formaţiile de dans alexandrine. Arius, uscăţiv, cu faţa lividă, cu părul subţire atingându-i umerii, putea respinge orice argument teologic prin simpla intonare a unuia dintre aceste cântece, iar atunci când Atanasie [sau oricare altul] răspundea cu un argument concis, se făcea simţită consternarea, pentru că păreau a vorbi în limbi diferite despre lucruri diferite, la fel ca doi oameni din două lumi sau două universuri diferite.
O tentativă de compromis
Probabil că Atanasie se afla chiar în spatele Papei Alexandru, şi deci foarte aproape de împărat. Ceea ce ştim este că a atras atenţia împăratului, dar nu Atanasie avea să fie cel care să rezolve controversa. Se pare că Hosiu a fost cel care a anunţat că cel mai simplu mod în care se putea ajunge la o înţelegere ar fi formularea unui crez.
Primul crez prezentat conciliului a fost scris de 18 dintre episcopii arieni. Deghizat în limbaj biblic, acest crez afirma poziţia ariană atât de agresiv încât s-a declanşat un adevărat balamuc când aceştia l-au supus în mod solemn atenţiei episcopilor.
În acest moment, Eusebiu din Cezareea a sugerat un crez pe care-l auzise prima oară pe când era copil, un crez uimitor de frumos care avea să stea la baza formei finale a crezului adoptat. Eusebiu a avut grijă să spună că a propus acest crez numai pentru că el însuşi credea că lucrurile divine nu pot fi exprimate pe de-a întregul în vreo limbă omenească: nici o limbă nu era perfectă, dar aceasta era mai aproape de perfecţiune decât ar fi putut el ajunge vreodată. Acest crez suna astfel:
Cred într-unul Dumnezeu, Tată atotputernic, creatorul lucrurilor văzute şi nevăzute,
Şi într-unul Domn Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Viaţă din Viaţă, singurul Fiu născut, Cel dintâi născut al întregii creaţii, născut din Tatăl înainte de toţi vecii, prin care au fost făcute toate lucrurile.
Care pentru mântuirea noastră a fost întrupat şi a trăit între oameni, s-a jertfit şi a înviat a treia zi, s-a înălţat la Tatăl, şi va veni din nou în slavă să judece viii şi morţii.
Şi într-unul Duh Sfânt.
Credem că fiecare dintre aceştia este şi a fost, Tatăl, singurul Tată, şi Fiul, singurul Fiu, şi Duhul Sfânt, singurul Duh Sfânt. …
Acest crez a fost acceptat de împărat, iar Arienii, negăsind în această formulare nimic care să le distrugă în mod specific poziţia, l-ar fi acceptat dacă oponenţii lor nu ar fi considerat că acest crez nu reuşea în nici un caz să rezolve conflictul. Era necesară reformularea în aşa fel a crezului încât arienii să fie siliţi să-şi nege afirmaţiile esenţiale.
Papa Alexandru a discutat chestiunea cu Hosiu. Constantin, întorcându-se împotriva arienilor pe care îi favorizase înainte, sugeră ca Cristos să fie definit ca homoousios – unul în esenţă cu Tatăl – şi această definiţie să fie inclusă în crez. Episcopii ortodocşi începeau să revină pe poziţie.
Un nou crez, format din îmbinarea celui vechi cu unul nou, care afirma mai viguros poziţia anti-ariană, a fost făcut public de Hosiu pe 19 iunie. Acesta suna astfel:
Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute.
Şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, care este de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin care au fost făcute toate lucrurile, atât cele din ceruri cât şi cele de pe pământ; care pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră, a coborât pe pământ şi a luat trup de carne, s-a făcut om, s-a jertfit şi a înviat a treia zi, s-a înălţat la ceruri, şi va veni să judece viii şi morţii.
Şi în Duhul Sfânt.
Iar cei ce zic „A fost o vreme când El nu era” şi că „El nu a existat înainte să fie făcut” şi „El a fost făcut din nimic” sau cei ce susţin că Fiul lui Dumnezeu este „Din alt ipostas sau substanţă” sau „creat” sau că „poate fi schimbat” sau „nestatornic” este numit anatema de Biserica Catolică.
În această formă, crezul Nicenean lăsa mult de dorit. Era un text chinuit, necizelat, lipsit de orice rimă sau ritm, şi fără nobleţea crezului formulat de biserica din Palestina. Însă multe dintre cuvintele care au conferit o semnificaţie vie crezului original – „Cuvântul lui Dumnezeu”, „cel întâi născut din întreaga creaţie,” „născut din Tatăl înainte de toţi vecii” – au fost în mod deliberat omise pentru a dovedi faptul că alexandrinii victorioşi nu aveau de gând să tolereze nici un compromis, nici o portiţă de scăpare pentru arieni şi că erau porniţi să evite orice formă de confuzie.
Poezia generată de haos
În forma sa originală, Crezul Nicenean a fost o armă: era intenţionată să devină un articol de credinţă mai subtil, însă în timp, când poezia, formele de stil şi un ritm mai puţin bolovănos şi-au pus amprenta asupra acestuia prin simpla adăugare de cuvinte. Aceste cuvinte, care au conferit profunzime şi rezonanţă crezului, au fost adăugate în cadrul Conciliului de la Constantinopol în 381, formă care a fost în cele din urmă aprobată la conciliul de la Calcedon în 451. Cea de-a doua clauză a devenit atunci:
Şi într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut; cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om; şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi s-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Aşa s-a ajuns printr-un proces lent de încercări şi greşeli, că un poet după altul a introdus câte un cuvânt nou într-o propoziţie sau a înlocuit un altul învechit, revizuind în mod continuu ritmul acestuia, păstrând totodată un rezumat uimitor de frumos al credinţei creştine, un rezumat cum ar fi putut să ne fie oferit eventual de unul dintre apostoli.
Dar de fapt această mărturisire de credinţă s-a format lent şi cu greu, după multe contestaţii dureroase şi multe dispute subtile pe teme dialectice, şi în versiunea acceptată de vestici, au avut loc nenumărate schimbări. Cuvintele „Dumnezeu din Dumnezeu”, omise din crezul original al bisericii din Constantinopol, au fost reintroduse, şi au existat şi multe alte alterări ale clauzelor finale, pentru că în timp anatema ridicată împotriva arianismului şi-a pierdut din relevanţă. Nimeni din cei care citesc astăzi varianta vestică a Crezului Nicenean nu-şi mai aminteşte faptul că acesta a fost intenţionat la geneza sa a fi o lovitură de graţie dată unei erezii.
Însă erezia a persistat. Cu toate discursurile violente ale lui Atanasie, şi cu toate deciziile luate de conciliu, nimic nu a putut opri propagarea acesteia.
Ulterior Atanasie avea să se adreseze în scris Împăratului Jovian, susţinând că Niceea a fost ocazia pentru proscrierea oricărei erezii. Pentru că o vreme el chiar a crezut că „Cuvântul Domnului, care a fost rostit în cadrul conciliului ecumenic de la Niceea, rămâne pentru vecie.” Şi avea motive întemeiate să creadă că cucerise o victorie răsunătoare.
Constantin fusese cel care luase hăţurile în mâna sa. Arius fusese anatemizat în mod public. Potrivit istoricului Socrate, Constantin a dat un edict imperial prin care poruncea ca toate cărţile lui Arius să fie arse „astfel încât toată această doctrină coruptă să fie suprimată în întregime şi ca astfel să nu mai rămână nimic pe suprafaţa pământului care să mai amintească de existenţa sa.” Ascunderea oricărei cărţi concepute de Arius era pedepsită cu moartea!
Cu toate astea, 54 de ani mai târziu, atunci când Grigore de Nazinanţ a fost convocat la Constantinopol, el n-a găsit acolo decât o mică congregaţie care nu devenise adeptă a arianismului. În cele din urmă, arianismul avea să moară, şi aceasta în special ca rezultat al afirmării neobosite a doctrinei ortodoxe de către Atanasie. În ciuda anatemizării, arianismul a rămas o forţă reală în teritoriu.
Banchetul de închidere
Conciliul a luat sfârşit la 25 iulie cu un solemn banchet la care a participat şi împăratul.
Deliberările au durat aproape şapte săptămâni, şi nu numai asupra ereziei ariene. O traducere arabă a canoanelor luate în discuţie la Niceea, descoperită în secolul şaisprezece, arată că s-au dezbătut 84 de subiecte, pornind de la datarea paştelui (au fixat ziua în prima duminică după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară, care să nu coincidă cu paştele evreiesc) şi ajungând până la hotărârea dacă clericilor le este permis să se căsătorească (clericilor le era permisă căsătoria înainte de ordinare, însă nu şi după aceasta).
Extenuaţi de-acum, episcopii se pregătiră să pornească înapoi spre casele lor. Fură ţinute ultimele discursuri. Banchetul fu onorat doar de persoanele cărora li se permisese participarea la ceremonie, împăratul şezând la masă în mijlocul acestora. Constantin, îmbrăcat în purpură, aur şi nestemate, era într-o dispoziţie de zile mari. L-a felicitat pe Atanasie, le-a dăruit cadouri episcopilor săi favoriţi, şi la un moment dat a poruncit să fie adus Episcopul Acesius, care fusese exclus pentru că îmbrăţişa o poziţie solitară în favoarea unei erezii novaţiene, susţinând că singur Dumnezeu avea puterea de a ierta păcatul şi că oricui păcătuieşte după actul botezului trebuie să i se refuze împărtăşirea.
Constantin i-a amintit lui Acesius faptul că doctrina bisericii fusese în sfârşit stabilită. Acesius ţinu o cuvântare prelungită în apărarea interpretării sale puritane a Scripturilor.
Constantin izbucni în râs, „Ha, ha, Acesius! Ştii ce, pune-ţi scară şi suie-te singur pe ea până-n rai!”
Ceva mai târziu, Constantin l-a convocat pe evlaviosul Episcop Pafnuţiu şi i-a sărutat orbita goală, apoi i-a îmbrăţişat piciorul paralizat, şi a fost deosebit de atent cu toţi ceilalţi episcopi care suferiseră în urma persecuţiilor.
Apoi episcopii au trecut printr-un şir de gărzi imperiale care-şi prezentară scuturile.
Conciliul se sfârşise.
Din “The Holy Fire: The Story of the Early Centuries of the Christian Churches in the Near East” (1957). Folosit cu permisiunea JCA Literary Agency.
Copyright © 1996, autorul revistei Christianity Today International/Christian History.
Click aici pentru copierea informaţiei din revista Christian History.
Numărul 51, Vară 1996, Vol. XV, No. 3, Pag. 11
