Lucrarea principală a diaconiţei era să asiste pe femeile candidate pentru sfântul botez. La acea vreme sacramentul botezului era întotdeauna administrat prin imersiune
Anul 325 d. Hr. Împăratul – Constantine Pope – Silvester
S-a susţinut de către mulţi faptul că diaconiţa Bisericii Timpurii a avut o instituire apostolică şi că existenţa sa poate fi dedusă de la Sf. Pavel în epistola sa către Romani (16:1) unde el vorbeşte despre Fivi ca fiind o dia/konoj a Bisericii din Chencrea. S-a sugerat mai departe că „văduvele” din 1 Timotei 5:9 pot să fi fost diaconiţe, şi aceasta se pare a fi nu doar puţin probabil din faptul că vârsta pentru admiterea femeilor în lucrarea a fost fixată de Tertulian la şaizeci de ani (De Vel. Virg. Cap. ix.), şi că a fost schimbată la patruzeci, cu două secole mai târziu de către Conciliul de la Calcedon, şi din faptul adăugat că aceste „văduve” de care vorbeşte Sf. Pavel se pare că au avut un jurământ de castitate, căci se afirmă în mod expres că dacă ele se mărite ele au „se fac vinovate de faptul că îşi calcă credinţa dintâi” (1 Timotei 5:12).
Aceste femei erau numite diako/nissai, presbuti/dej (care trebuie distins de presbute/rai, o clasă săracă la care se face referire în Constituţiile Apostolice (2:28) care trebuiesc doar invitate în mod frecvent la masele de dragoste, în timp ce presbuti/dej avea o alocare definită a ofertelor desemnate suportului lor), xh=rai, diaconissoe, presbyteroe şi viduce.
O mare caracteristică a diaconiţei era că ea se jura spre castitate perpetuă. Constituţiile Apostolice (6:17) spun că ea trebuie să fie o fecioară castă (parqe/noj a0gnh;) sau mai degrabă văduvă.
Scriitorul articolului „Diaconiţă” din Dicţionarul Antichităţilor Creştine spune: „Este evident că ordinarea diaconiţelor includea un jurământ de celibat”.
Am văzut deja că limbajul folosit de Sf. Pavel şi al acestei cuvântări a Canonului de la Calcedon este doar un ecou (Canonul 15). „O femeie nu ar trebui să primească punerea mâinilor ca diaconiţă sub vârsta de patruzeci de ani, şi apoi după căutarea examinării. Şi dacă, după ce s-a pus mâinile peste ea, şi a continuat pentru o perioadă de timp să slujească, ea va desconsidera Harul lui Dumnezeu şi se va da pe sine în căsătorie, ea să fie anatemizată cât şi bărbatul care este unit cu ea.”
Legea civilă a mers chiar mai departe, şi prin A Şasea Nuvelă a lui Iustinian 6 acelea care încercau să se căsătorească erau supuse la confiscarea proprietăţii şi pedeapsa capitală. În încasarea din oficiul antic există o petiţie specială că nou admisa diaconiţă poate avea darul abstinenţei.
Lucrarea principală a diaconiţei era acea de a asiste pe tinerele candidate pentru sfântul botez. La acea vreme sacramentul botezului era întotdeauna administrat prin imersiune (cu excepţia acelora care erau extremi de bolnavi) şi de aici era mai mult decât un astfel de ordin de femei în care să fie ele de folos. Ba mai mult, ele dădeau uneori catehumenelor tinere instrucţiunea preliminară, însă lucrarea lor era în întregime limitată femeilor, şi pentru ca o diaconiţă a Bisericii Timpurii să înveţe pe un bărbat sau să-l îngrijească în boală ar fi fost o imposibilitate.
Datoriile femeilor sunt enunţate în multe scrieri antice, citez aici ceea ce este cunoscut ca cel de-al 12 Canon al Patrulea Conciliu de la Cartagina, care s-a întâlnit în 398: „Văduvele şi femeile dedicate (sanctimoniales) care sunt alese să asiste la botezul femeilor, ar trebui să fie aşa de bine instruite în oficiul lor încât să poată să înveţe în mod apt şi adecvat pe femeile rustice şi neîndemânatice cum să răspundă la momentul botezului lor la întrebările care li se pun, şi de asemenea cum să trăiască evlavios după ce ele au fost botezate.”
Această întreagă chestiune este tratată în mod clar de Sf. Epiphanius care, în timp ce de fapt vorbea despre diaconiţe ca un ordin (ta/gma), afirmă că „ele erau doar femei în vârstă, şi nu preotese în nici un sens, că misiunea lor nu era acea de a se amesteca în vreun fel cu funcţiile Sacerdote, ci doar să îndeplinească anumite oficii în grija femeilor” (Hoer. 79, cap. 3).
Din aceasta este evident că ele sunt în totalitate greşite să presupună că „punerea mâinilor” pe care diaconiţele le-au primit au corespuns cu faptul prin care persoanele au fost ordinate în diaconat, presbiterat, şi episcopat în perioada istoriei bisericii. Aceasta era doar o dedicaţie solemnă şi de binecuvântare şi nu era privită ca „un semn exterior al unui har interior atribuit”. Pentru o dovadă ulterioară trebuie să fac referire la Morinus, care a tratat cel mai admirabil acest subiect (De Ordinationibus, Exercitatio X).
Diaconiţele au existat pentru o scurtă vreme. Conciliul de la Laodicea pe atât de devreme ca anii 343-381 d. Hr., au interzis numirea cuiva care era numit presbuti/dei (Vide Canon xi); şi primul conciliu de la Orange, anul 441 d. Hr., în al 26lea canon al său interzice numirea de diaconiţe împreună, şi Al Doilea conciliu al aceluiaşi oraş în canoanele 17 şi 18, decretează faptul că diaconiţele care s-au căsătorit aveau să fie excomunicate dacă nu renunţau la bărbaţii cu care trăiau, şi că, pe baza slăbiciunii sexului, nici una nu mai avea să fie ordinată pe viitor.
Thomassinus, la care fac referire pentru cititor pentru o deplină tratare a întregului subiect, este de opinie că ordinul a fost stins în Vest de secolul al 10lea sau al 12lea, dar că acesta a zăbovit puţin mai târziu la Constantinopol doar în instituţii mănăstireşti (Thomassin, Ancienne et Nouvelle Discipline de l’ Eglise, I Partie, Livre III).
