Când Constantin l-a învins pe împăratul Licinius în anul 323 d. Hr. el a pus capăt persecuţiilor împotriva bisericii creştine. La puţin timp după aceea creştinii au avut parte de o problemă internă: Controversa Ariană începând, ameninţa să dividă biserica. Problema a început în Alexandria ca o dezbatere între episcopul Alexandru şi presbiterul (pastor, preot) Arius. Arius a propus că dacă Tatăl L-a procreat pe Fiul, cel din urmă trebuie să fi avut un început, că a fost un timp când el nu exista şi că componenţa lui a fost din nimic, la fel ca restul creaţiei. Sinedriul din Nicea, o adunare similară cu cea descrisă în Faptele Apostolilor 15:4-22, a condamnat părerile lui Arius şi au scris prima versiune a acum faimoasei mărturisiri de credinţă proclamând aceea că Fiul este „unul în făptură cu Tatăl” prin folosirea cuvântului grecesc „homoousius”.
Cât de controversată a fost Controversa Ariana?
La Conciliul de la Nicea s-au adunat în jur de trei sute de episcopi din toată lumea. Eusebiu îi aminteşte pe mulţi dintre ei în scrierile sale precum şi ţările lor de origine. Ar trebui amintit că mulţi dintre cei prezenţi au avut, din cauza recentelor persecuţii, de suferit şi au trebuit să înfrunte ameninţarea morţii din cauza credinţei lor. Aceştia nu au fost oameni şovăitori, nehotărâţi. S-ar putea de asemenea remarca că erau extrem de sensibili la detaliile doctrinei. Ca dovadă pentru aceasta, a doua mare preocupare la Sinedriul din Nicea a fost găsirea răspunsului la mult dezbătuta întrebare, şi anume care este ziua potrivită pentru a sărbători învierea.
Episcopii sinedriului şi-au astupat urechile la auzirea cuvintelor lui Arius şi imediat au respins învăţătura lui ca fiind îndepărtată şi străină de credinţa Bisericii. Au rupt în bucăţele o scrisoare a lui Eusebiu din Nicomedia ce conţinea învăţăturile lui Arius, precum şi o mărturisire de credinţă ariană (vezi anexa despre Conciliul de la Nicea în cartea editurii Baker Book House, “Eusebius’ Ecclesiastical History” – Istoria Ecleziastică a lui Eusebiu)
La început şaptesprezece episcopi dintre cei adunaţi nu au fost de acord să semneze Crezul redactat de Conciliu, şi toţi în afară de trei dintre ei au fost convinşi până la urmă să semneze. Este astfel evident că arienii erau o minoritate distinctă printre episcopi. Iniţial a fost ceva opoziţie la Crezul Nicean, nu din cauza celor ce le spunea ci din cauza faptului cum le spunea. Mulţi au obiectat la folosirea cuvântului “homoousias” într-un document oficial pentru că nu a fost folosit în Scriptură, în ciuda convenţiei lor asupra înţelesului cel purta.
Sinedriul l-a interogat pe Arius folosind Scriptura, doar ca să afle că el avea un mod nou de a interpreta fiecare verset ce i se punea în faţă. În final, au folosit argumentul că punctul de vedere a lui Arius trebuia să fie greşit pentru că era nou. Athanasius spune: “Dar în cele ce priveşte chestiunile de credinţă, ei [episcopii adunaţi în Nicea] nu au scris: ‘s-a decis,’ ci ‘în acest fel crede Biserica Catolică’. Şi în legătură cu aceasta au mărturisit cum au crezut. Aceasta au făcut-o ca să arate că judecata lor nu era din origini de ultima oră, ci de fapt era din timpuri apostolice…” (Volumul 1, Faith of the Early Fathers – Credinţa primilor părinţi, p338). În această privinţă de asemenea, Athanasius întreabă retoric, “…cât de mulţi părinţi [în alte cuvinte, scrierile primilor creştini] poţi să citezi pentru frazele tale?”(Ibid, p325)
Trebuie concluzionat, aşadar, că controversa a fost între o mare majoritate care deţinea credinţa că doctrina susţinută de Crezul Nicean era străveche şi Apostolică, şi o minoritate care credea că noua interpretare a credinţei formulată de Arius era corectă.
Cuvântul Homoousious
Crezul Nicean a introdus “homoousious” sau “consubstanţial” însemnând “dintr-o singură substanţă.” Acest cuvânt nu a fost inventat la Sinedriu. Eusebius scrie că unii dintre “cei mai învăţaţi şi distinşi dintre vechii episcopi au făcut uz de consubstanţial în analiza divinităţii Tatălui şi Fiului “ (Vezi documentul E în Anexă, Baker). Noi nu avem sursele pe care trebuie să le fi avut Eusebiu cu privire la folosirea acestui cuvânt. Astăzi, singura sursă pe care o avem este Origen care a folosit cuvântul în ceea ce pare calea ortodoxă (Johannes Quastren,”Patrology,” Volumul 2, p78). Oricum, această frază a lui Eusebiu stă ca o mărturie a existenţei de uz larg a cuvântului.
Episcopii adunaţi la Nicea au fost atenţi la explicarea felului cum foloseau cuvântul, şi la ceea ce însemna. Aceasta s-a întâmplat pentru că a fost greşit folosit de către Paul din Samosta. Privitor la această folosire neortodoxă, Sf. Hilary şi Sf. Basil ziceau că se spunea a fi „nepotrivit să descrie relaţiile între Tatăl şi Fiul” la sinedriul ce s-a adunat în Antiohia (Ibid, p14). Aparent Paul din Samosta a aplicat cuvântul într-un mod care implica dividerea naturii, asemenea unor monede care sunt din acelaşi metal (Baker, p21).
Rolul lui Constantin
Controversa l-a agitat puternic pe împăratul Constantin care a trimis o scrisoare lui Arius şi lui Alexandru într-o încercare de a-i convinge să lase la o parte diferenţele de opinie. El a scris: “Această problemă nu s-a ridicat respectând vreo poruncă importantă a legii, nici nu s-a introdus o opinie nouă privind venerarea lui Dumnezeu; dar voi amândoi împărtăşiţi aceleaşi sentimente, astfel că puteţi să vă alăturaţi într-o singură credinţă. Se crede a fi nu doar necuviincios, dar şi în totalitate ilegal, ca atât de mulţi oameni a lui Dumnezeu să fie conduşi şi guvernaţi după bunul vostru plac, în timp ce sunteţi astfel doritori de luptă între voi, şi vă certaţi în legătură cu nişte probleme mici ce sunt doar fleacuri.”
S-a sugerat că din cauză că împăratul Constantin s-a referit la controversă drept „fleac”, nu o înţelegea într-adevăr. Ciudat, s-a înregistrat într-o scrisoare a lui Eusebius din Cezarea că împăratul a explicat termenul, arătând diferenţele faţă de folosirea eretică a lui Paul din Samosta. S-a speculat că împăratul şi-a făcut sugestiile la atenţionarea imediată a lui Hosius de Cordova, sfetnicul împăratului şi un om care a fost persecutat sub Maximian.
Constantin a jucat un rol important la Sinedriu. Eusebiu de Cezarea relatează ca el a avut partea principală în a calma, convinge, şi de a-i aduce pe toţi la o înţelegere asupra punctelor disputate. Aprecierea lui Eusebiu este dată corect împăratului, el fiind descris ca o figură cheie. Oricum, nu este sugerat niciunde, că i s-a permis să voteze împreună cu episcopii şi nici că a folosit vreo formă de forţă pentru a obţine un rezultat.
Este posibil ca elocvenţa şi gloria împăratului să fi înduplecat pe cineva, oricum trebuie amintit că până la urmă (la câţiva ani după Conciliu) împăratul a susţinut gruparea Ariană. La câţiva ani după Conciliul din Nicea, Arius a descoperit o nouă metodă de interpretare a cuvântului “homoousius” care era în concordanţă cu doctrinele sale. Apoi el a cerut să-i fie readmisă participarea, dar biserica l-a refuzat. Arius a apelat la împărat. Sora favorită a împăratului Constantin, Constantia, pe patul de moarte, l-a implorat pe Constantin să-l susţină pe Arius, fapt care împăratul l-a şi făcut. S-a fixat o dată pentru ca biserica să fie forţată să-l readmită pe Arius, dar în timp ce-l aştepta pe Constantin să sosească, Arius a încetat să se mai uşureze şi intestinele i-au explodat şi a murit.(Vezi Arianii secolului 4, capitolul III, secţiunea II de John Henry Newman)
Este greu de imaginat cum un om care după cum se presupune s-a luptat cu elocvenţă pentru Crezul Nicean şi care se pare că a formulat fraza cheie şi a explicat-o ar fi abandonat-o pur şi simplu pentru nimic altceva decât o supunere la cuvintele şi nu la înţelesul Crezului. Este greu de imaginat cum aprecierea lui Eusebiu poate să fie împăcată la aparentul eşec al împăratului de a pricepe controversa din scrisoarea lui. Este de asemenea greu de imaginat cum un om care a fost un aşa umil slujitor al bisericii la Nicea ar fi încercat să forţeze Biserica să-i accepte deciziile la o dată atât de târzie. Pe aceste motive, pare rezonabil să presupunem că Eusebius de Cezarea a scris o evaluare mai puţin corectă menită să-i dea credit şi să-l linguşească pe împărat.
Nici Constantin nu a fost ultimul împărat care să i-a partea Arienilor. Athanasius scrie cu privire la aceasta în “Istoria călugărilor ‘Despre hula Ariană’ (AD 358) spunând, „Când a primit vreo decizie a bisericii autoritatea de la Împărat?” şi „niciodată nu au căutat părinţii consimţământul împăratului [hotărârile sfatului Bisericii], nici împăratul nu s-a ocupat de biserică.” El continuă mai departe şi spune că ereticii s-au aliat cu împăratul. (Vezi Faith of the Early Fathers – Credinţa primilor părinţi, vol 1, de William Jurgens).
Biserica era doritoare să accepte ajutorul unui împărat care să asculte ceea ce aveau ei de spus, dar să nu accepte regulile unui împărat în materie de credinţă. Oricum este descris rolul lui Constantin la Sinedriul din Nicea, şi trebuie de amintit că Crezul din Nicea (mărturisirea de credinţă) exprima ceea ce marea majoritate a episcopilor de la sinedriu au găsit că este tradiţional, biblic, şi ortodox din credinţa creştină, o credinţă în care ei credeau cu atâta putere încât erau gata să moară pentru ea.
