Spotlight Ministries, Vincent McCann, 1998
Controversa Ariană a început în 318 la Alexandria când Arius, un presbiter acuzat de episcopul Alexandrian, Alexandru, de învăţarea de erezie1. Alexander accentuase aşa de mult unitatea lui Dumnezeu încât Arius a considerat doctrina sa periculos de aproape de Sabellianism2. Răspunsul lui Arius a fost acela de a accentua hipostasisul distinct al Tatălui şi Fiului însă aceasta a fost făcută spre punctul că Fiul a fost redus la o simplă fiinţă creată, supusă Tatălui, şi de o esenţă diferită şi doar numit Dumnezeu într-un sens mai scăzut3. Deoarece această doctrină şi-a câştigat rapid popularitate şi cauza dezbinare în imperiu, Constantin a numit primul Conciliu de la Nicea în 325 în încercarea de a rezolva această chestiune. Aici a fost susţinută Divinitatea Fiului şi formula ‚de o singură substanţă’ (homoousios) cu Tatăl a fost aplicată lui Hristos şi acceptată de majoritate. Arius şi cei care îl urmau au fost exilaţi în Galatia şi Illyricum4.
Deşi se părea că conciliul de la Nicea reuşise în răsturnarea Arianismului aceasta nu l-a adus prin nici un mijloc la un final ci doar l-a îngropat5. Aceasta s-a văzut doar la câteva luni după Nicea când doi episcopi conducători, Eusebius din Nicomedia şi Theognis din Nicea, l-au iluminat pe Împărat faţă de nemulţumirea lor despre crezul din 325 şi şi-au retras aprobarea lor de la acesta6. De asemenea în acelaşi timp unii din deposedaţii Ariani din Alexandria s-au reîntors pentru a face recurs la cauza lor şi au găsit sprijin în Eusebius şi un episcop vecin, Theognis din Nicea. Drept rezultat, apelanţii au fost destituiţi şi cei doi episcopi au fost trimişi în exil în Gaul, unde au rămas pentru trei ani, şi poziţiile lor anterioare au fost transferate la aderenţi loiali niceani7.
Din 328 Constantin şi-a schimbat mintea referitor la poziţia sa anterioară despre conciliul de la Nicea şi a permis episcopilor exilaţi Eusebius şi Theognis să se întoarcă şi să-şi reocupe poziţiile lor anterioare8. Chiar şi Arius a fost chemat înaintea Împăratului pentru o altă evaluare a doctrinei sale. Totuşi, profesiune de credinţă pe care Arius a adus-o înaintea lui Constantin evita cu atenţie orice menţiune a homoousios şi prin urmare a reuşit să evite problemele iniţiale care au fost în joc la Nicea şi l-a convins pe Împărat să-l achite9. dar în ciuda noului său zel format Arius a murit înainte ca să fie reinstalat10.
Odată cu reîntoarcerea Arienilor exilaţi Eusebius din Nicomedia a devenit o figură proeminentă a partidei Ariane11. Eusebius era un lider competent care a realizat faptul că un atac direct asupra conciliului de la Nicea va eşua datorită ataşamentului lui Constantin la acesta12, aşa că în schimb şi-a întors atenţia spre discreditarea acelora care erau suporterii acestuia (în principal Eustathius, Marcellus şi Atanasie)13. În anul 331 Eustathius a fost primul din oponenţii lui Eusebius care să fie destituit şi aceasta a fost mai departe întărită de Constantin care a emis o a doua sentinţă de exil14. Acuzarea principală, de erezie, era iniţiată în accentul lui Eustathius despre unitatea lui Dumnezeu care au dus la acuzaţii de Sabellianism15.
Oponentul principal al lui Eusebius era Atanasie care a preluat poziţia din Alexandria după moartea lui Alexander în 32816. Atanasie, care a urmat aceleaşi convingeri teologice ale lui Alexander, a devenit curând cunoscut ca marele campion al credinţei Nicea17. Referitor la determinarea sa, curajul şi îndurare „nici un erou al istoriei Bisericii nu l-a întrecut vreodată”18. Opoziţia a apărut împotriva lui în 335, la Tyre, când a fost adus înaintea unui conciliu dominat de partida Ariană. Deşi el sosise cu 49 de episcopi din Egipt care profesau credinţa din Nicea, acestora nu li s-a permis să între19. Era o relatare de o asemenea discriminare încât Atanasie a apelat la însăşi Împărat şi a apelat pentru dreptate20. Soluţia lui Constantin a fost acea de a chema sinodul să se re-adune înaintea lui la Constantinopol; dar numai patru, cei doi de Eusebius, Ursacius şi Valens, au încuviinţat cu dorinţele Împăratului21. Cei patru bărbaţi au adus o nouă acuzaţie împotriva lui Atanasie prin a-l învinovăţi de plănuirea de a ascunde stocul de porumb care a rezultat din exilul său prompt de către Împărat spre îndepărtatele Treves şi Moselle22. Marcellus din Ancyra a fost şi el condamnat la un sinod din Constantinopol în 336 pentru susţinerea crezurilor Sabelliane23. Totuşi, se pare că existase o anumită substanţă faţă de această acuzare particulară care este reflectată în atacul lui Atanasie asupra doctrinelor lui într-una din lucrările sale24.
Chiar înainte de moarte sa în 337, Constantin, influenţat de partida Ariană, a fost botezat drept Arian de către Eusebius25. După moartea sa cei trei fii ai lui Constantin au condus imperiul. Constantin II şi Constans şi-au împărtăşit domnia lor în Vest în timp ce Constantius a devenit Împărat în Est26. Deşi exilaţilor li s-a permis să se reîntoarcă, curând a devenit aparent faptul că noua situaţie politică din Est a favorizat Hristologia Ariană27. Totuşi, Arianismul nu şi-a plănuit de fapt să înflorească la fel de reuşit în Vest deoarece exista mai puţină teamă de Sabellianism, şi formula „Un singur Dumnezeu în trei Persoane” era comună şi în armonie cu gândirea Hristologică Nicenă28. Neliniştea politică a apărut în Vest între cei doi Împăraţi şi a continuat până la moartea lui Constantin II în 34029. În ciuda unul ulterior exil în Roma în 339 lui Atanasie i s-a permis eventual să se întoarcă în Alexandria în 346 când Constantius a devenit mai moderat în convingerile sale Ariane datorită influenţei lui Constans30.
De la moartea lui Constans în 350, Constantius a domnit ca singur Împărat şi prin el a fost făcut un efort determinat de către sfătuitorii săi Ariani de a evita doctrina Nicenă cu o formulă care îl proclama pe Fiul a fi în mod clar supus Tatălui (Blasfemia lui Sirmium 357)31. Pentru ei, Fiul era deosebit de Tatăl în toate lucrurile, şi de o substanţă diferită32. EI argumentau că în timp ce El putea fi numit Dumnezeu într-un sens, aceasta a fost în principal folosită pentru a descrie legătura şi activitatea sa cu Tatăl33. Însă spre deosebire de Arius ei credeau că Fiul poseda o formă de divinitate într-atât cât el era activ în creaţie34. Această secţiune a partidei anti-Nicene, care aveau să ajungă cunoscuţi drept Anomoeani, sau Ariani extremi, au reuşit în stabilirea în Est a crezului lor pe deplin subordinaţionist, şi a fost întărit în mod violent în Vest35. Parte din formula pe care pe care o propuneau ei este cam aşa: „Căci poate fi îndoielnic pentru nimeni faptul că Tatăl este mai mare decât Fiul în onoare, demnitate, splendoare, maiestate, şi în fiecare nume al Tatălui, Însăşi Fiul mărturisind ‚Cel care m-a trimis este mai mare decât mine’”36. Crezul continuă să spună că Fiul este „supus Tatălui”37.
Deşi se părea că Arianii erau victorioşi, mulţi s-au arătat a fi nemulţumiţi. Aceia care au urmat anterior Arianismul lui Eusebius de Nicomedia, şi au respins Nicea, au făcut aceasta nu datorită unei convingeri Ariane ci pentru că ei îl suspectau de o formă de Sabellianism. Însă cu Blasfemia lui Sirmium, teologii cei mai moderaţi au început să se arate dintre rangurile lor38 şi au reacţionat puternic împotriva atacului Anomoeanilor asupra divinităţii Fiului39. Aceste reacţii au apărut în Gaul, Africa de Nord, şi printre cercurile mai moderate de Ariani din Est40. Mulţi dintre aceşti episcopi din Est susţineau o Hristologie înaltă şi au fost influenţaţi de generarea eternă a Fiului a lui Origen; doar folosirea Nicenă a termenului homoousios l-au găsit ei a fi inacceptabil41.
Homoeanii (numiţi de asemenea şi Arianii politici) au apărut şi motivau faptul că Fiul era ‚ca şi Tatăl în toate lucrurile’ (deşi ei au afirmat mai târziu că Fiul era pur şi simplu ‚ca Tatăl’)42. Unii din acest grup, ca Ursacius şi Valens erau Ariani extremi care susţineau agenda Anomoeană când puteau, însă tindeau în general să evite orice discuţie asupra subiectului homoousios aşa ca ei să nu trebuiască să definească ceea ce vroiau să spună ei prin afirmaţia lor ‚ca Tatăl’43. Alţii din partida Homoeană au obiectat puternic împotriva afirmaţiilor Anomoeane despre Fiul şi L-au declarat a fi născut din substanţa (ousia) Tatălui; însă în acelaşi timp ei au refuzat să Îl admită ca Divinitate adevărată44. Basil de Ancyra a apărut ca lider al grupului cunoscut ca Homoiousianii când în 358 el a adunat un sinod şi a propus termenul homoiousios pentru a-l descrie pe Fiul ca fiind de „asemenea substanţă” cu Tatăl incluzând fiinţa Sa esenţială (ousia)45. Cu această propunere, Homoiousianii au afirmat că Fiul trebuie să fie considerat următorul după Tatăl, nu ca o simplă fiinţă creată; dar în acelaşi timp ei au evitat a fi înţeleşi greşit ca Sabelliani deoarece ei accentuau o distincţie între Tatăl şi Fiul46. Aceasta a reuşit să câştige aprobarea Împăratului de la Anomoeani47. Deşi Homoiousianii erau opuşi iniţial atât faţă de Ariani cât şi faţă de partida Nicenă, noul lor termen fără îndoială că însemna o mişcare semnificativă faţă de părerea de la Nicea48.
Constantius, căutând reconciliere între grupările anti-Nicene a numit două concilii la Arminium şi Seleucia în 35949. La aceste concilii termenul de ousia a fost respins şi s-a argumentat că deşi ambele termene de homoousios şi homoiousios nu aveau nici o justificare Scripturală pe care o avea termenul homoios, şi însemna acelaşi lucru ca şi homoiousios50. Prin 360 episcopii atât din Est cât şi din Vest au respins complet termenul homoousios ca fiind nescriptural. Aceasta a fost situaţia care l-a instigat pe Jerome să scrie, „Întreaga lume geme şi e uimită să se descopere pe sine Ariană”51.
Odată cu moartea lui Constantius, Iulian Apostatul a permis tuturor exilaţilor să se reîntoarcă şi să producă orice diferenţe din punct de vedere teologic mai degrabă decât politic52. Cu această oportunitate Atanasie a adunat un sinod în Alexandria în 362 şi spre surpriza lui Iulian a existat înţelegere reciprocă între grupările variate53. Sinodul a fost un mare succes pentru Atanasie, deşi el a fost din nou exilat de Iulian pentru o scurtă perioadă de timp după aceia54. Gonzalez observă felul cum subiectul Hristologic al sinodului din Alexandria a deschis discuţia despre Duhul55. Deşi majoritatea episcopilor acceptaseră până în acest timp divinitatea Fiului într-un fel sau altul, erau unii între rangurile lor care au insistat asupra faptului că Duhul nu era co-egal cu Tatăl şi Fiul, deşi profesa divinitatea Fiului56. Aceia care au susţinut această poziţie au fost numiţi Pneumatomachieni (duşmani ai Duhului) şi au fost condamnaţi alături cu Arianismul57. Prin urmare, prin condamnarea atât a Arianismului cât şi a Pneumatomachianismului, o alianţă a fost întărită între Niceani şi Homoiousianii conservativi şi s-au afirmat primii paşi către Trinitarianism58. Însă în ciuda noilor relaţii formate între cele două grupe, încă mai era nevoie de clarificarea termenilor, în special cu privire la folosirea cuvintelor homoousios, ousia şi hypostasis şi cum se aplicau acestea Dumnezeirii59.
Explicaţia mai clară s-a dezvoltat odată cu venirea celor trei teologi, Grigore de Nazianzus şi doi fraţi, Basil de Cezarea şi Grigore din Nyssa, care au ajuns să fie cunoscuţi drept ‚Părinţii Capodocieni’60. Preocuparea lor iniţială se concentra asupra termenilor ousia şi hypostasis, şi cum ar trebui să fie ele înţelese ca fiind distincte mai degrabă decât sinonime aşa cum se credea de obicei61. Teologii capodocieni au interpretat hypostasisul ca o subzistenţă individuală şi ousia ca esenţa comună, şi au continuat să argumenteze faptul că în Dumnezeire existau trei hypostasisuri şi o ousia62. În consecinţă, cu acceptarea acestor termeni de către cei din Vest, şi eventual Estul, capodocienii au fost de asemenea capabili să demonstreze credincioşia termenului Hristologic homoousios63.
În confuzia şi interpretarea greşită a termenilor de la conciliul de la Nicea, până la succesul capodocienilor mai multă controversă de fel diferit a mai apărut. Apollinarius, episcop de Laodicea, a ridicat întrebarea despre cum umanitatea şi Divinitatea erau unite într-o singură Persoană a lui Isus Hristos64. Jackson observă felul cum Apollinarius a propagat învăţătura că Logosul a luat locul sufletului uman în Hristos care a dus la crezul că Hristos nu posedă o natură pe deplin umană şi că El era incapabil de a experimenta vreo emoţie umană reală65.
Apollinarianismul, alături de toate deviaţiile variate Ariane şi Arianizatoare care au lovit Biserica pentru aşa mult timp aveau să fie puse în curând sub o interdicţie şi credinţa de la Nicea avea să fie acceptată încă o dată. Kelly notează felul cum răsturnarea finală a Arianismului a început cu domnia lui Iulian în 361 până la conciliul de la Constantinopol în 38166. După moartea lui Iulian în 363 până la acceptarea lui Nicea sub Teodosius în 381, au apărut o lungă succesiune de Împăraţi care erau ori în favoarea partidei Nicene sau cel puţin nu sprijineau pe Ariani67. Sub Împăratul Teodosius, s-a făcut o încercare fermă de a se aduce unitatea încă o dată în imperiu odată cu numirea conciliului de la Constantinopol în 381. Fiind de înclinaţie tradiţional Vestică, Teodosius a îndemnat ca credinţa de la Nicea ar trebui să fie acceptată de toţi supuşii săi68. Formula capodociană a fost cea care avea să pregătească calea pentru acceptarea şi reafirmarea lui Nicea, şi Arianismul, în toate formele sale, alături de Pneumatomachianismul şi Apollinarianismul au fost excluse ca erezii neortodoxe69.
Deşi după conciliul de la Nicea Arianismul a continuat să crească, era inevitabil ca succesul său aparent ca o doctrină Hristologică să aibă o viaţă scurtă. De fiecare dată când Arianii îşi exprimau doctrina lor în forma sa cea mai extremă conştiinţa creştină avea să reacţioneze puternic împotriva a ceea ce era privit ca un atac asupra adevăratei onori care se datora lui Hristos. Credinţa partidei Nicene, deşi într-un sens mai puţin raţională decât cea a Arianilor, şi deşi a durat mai mult de jumătate de secol să se definească adevăratul său înţeles, a fost capabil în cele din urmă să îşi reafirme locul său de drept şi să profeseze cu convingere fără ezitare că „Dumnezeu împăca în Hristos lumea cu Sine”70.
____________________
Note de subsol
1 F.J.F. Jackson, The History of the Christian Church to A.D. 461 (London: George Allen and Unwin Ltd., 1965), 298.
2 Ibid. 3 Ibid., 299. 4 Ibid., 312-315. Jackson observes how Arius remained in Illyricum for about six years, and may well have personally taught Ursacius and Valens, who were to become strong defenders of Arianism in later years.
5 J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, fifth ed. (London: A&C Black, 1989), 237.
6 H. Jedin, History of the Church, vol. 2 (London: Burns & Oates, 1980), 29.
7 P. Hughes, A History of the Church, vol. 1 (London: Sheed and Ward, 1979), 193.
8 Jedin, 29. Although the exact reasons for the Emperor’s change of mind are difficult to determine clearly, it is possible that Constantine’s stepsister (Constantia), his mother (Helena), and Eusebius of Caesarea influenced him to some degree.
9 Ibid., 31-32.
10 R. Williams, Arius Heresy and Tradition (London: Darton, Longman and Todd, 1987), 81. According to Athanasius, it was a Saturday when the Emperor gave the command to Alexander to accept Arius back into Alexandria. As a result of this, Alexander, and a close friend of Athanasius, the presbyter Macarius, prayed in earnest that either he (Alexander) or Arius would die before morning. Subsequently, Arius died from some kind of internal haemorrhage or rupture which Athanasius saw as a judgement from God.
11 Kelly, 237.
12 Hughes, 193.
13 J.L. Gonzalez, A History of Christian Thought, vol. 1, 3rd printing (Nashville: Abingdon Press, 1970), 281.
14 Hughes, 193.
15 Gonzalez, 281-282. Other reasons for his condemnation included accusations of speaking disrespectfully of Constantine’s mother and charges of adultery.
16 Ibid., 281.
17 Ibid.
18 Hughes, 194.
19 Ibid., 281.
20 Jedin, 31.
21 Ibid.
22 Hughes, 197.
23 Gonzalez, 283.
24 Ibid., 283-284.
25 Hughes, 199.
26 Jedin, 33.
27 Gonzalez, 285.
28 Ibid., 285.
29 Ibid.
30 Ibid.
31 Kelly, 238.
32 Ibid., 249.
33 Gonzalez, 288.
34 Kelly, 249.
35 Gonazalez, 287.
36 J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, third ed. (London: Longman Group Ltd., 1972), 286.
37 Ibid.
38 Gonzalez, 287.
39 Jedin, 46.
40 Ibid.
41 W.H.C. Frend, The Early Church (Philadelphia: Fortress Press, 1985), 147.
42 Gonzalez, 288.
43 Ibid.
44 J.H. Newman, The Arians of the Fourth Century (London: Longmans Green and Co., 1909), 298.
45 T. Dowley, The History of Christianity rev. ed. (Oxford: Lion Publishing, 1990),172.
46 Gonzalez, 290.
47 Jedin, 46.
48 Ibid.
49 Frend, 156.
50 Ibid., 157.
51 Ibid.
52 Newman, 354. Newman notes how Julian, being well aware of the various differences amongst the Christians, had hoped for a spectacular conflict. It was even said that he had invited the leaders of the different groups to his own palace “that he might enjoy the agreeable spectacle of their furious encounters.”
53 Dowley, 172.
54 Ibid., 173. Julian’s famous verdict of Athanasius was: “Athanasius – this troublesome bit of a man.” Dowley, 170.
55 Gonzalez, 291.
56 Ibid.
57 Ibid, 292.
58 Ibid. Due to the present work being Christological rather than Trinitarian, an exhaustive account of Trinitarian developments during this period is beyond the scope of this essay.
59 Ibid., 294. Dowley observes how although the word hypostasis still carried an ambiguity, it was at least understood that it did not mean three god’s (when three hypostaseis were referred to), and neither did it involve its users in Sabellianism (when one hypostasis was referred to). Dowley, 172.
60 Jackson, 380.
61 Gonzalez, 294. Gonzalez observes how part of the confusion regarding these terms derived from the practice of translating them into the Latin word ‘substantia.’
62 Ibid.
63 Dowley, 173-174.
64 Jackson, 391.
65 Ibid.
66 Kelly, Doctrines, 288.
67 Gonzalez, 293. An exception was Valentinian who professed Arianism.
68 Frend, 175.
69 Gonzalez, 296.
70 Ibid., 297.
Bibliografie
Dowley, T. The History of Christianity rev. ed. Oxford: Lion Publishing, 1990.
Frend, W.H.C. The Early Church. Philadelphia: Fortress Press, 1985.
Gonzalez, J.L. A History of Christian Thought, vol. 1, 3rd printing. Nashville: Abingdon Press, 1970.
Hughes, P. A History of the Church, vol. 1. London: Sheed and Ward, 1979.
Jackson, F.J.F. The History of the Christian Church to A.D. 461. London: George Allen and Unwin Ltd., 1965.
Jedin, H. History of the Church, vol. 2. London: Burns & Oates, 1980.
Kelly, J.N.D. Early Christian Creeds, third ed. London: Longman Group Ltd., 1972.
Kelly, J.N.D. Early Christian Doctrines, fifth ed. London: A&C Black, 1989.
Newman, J.H. The Arians of the Fourth Century. London: Longmans Green and Co., 1909.
Williams, R. Arius Heresy and Tradition. London: Darton, Longman and Todd, 1987.
