CE S-A INTAMPLAT DE FAPT LA NICEA?

de James R. White

Sumar

Conciliul de la Nicea este adesea interpretat greşit de secte şi de alte mişcări religioase. Preocuparea actuală a conciliului a fost în mod clar şi răspicat relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Este Fiul o creatură, sau Dumnezeu adevărat? Conciliul a spus că El este Dumnezeu adevărat. Totuşi, oponenţii divinităţii lui Hristos nu au renunţat aşa de simplu după decizia conciliului. De fapt, ei aproape că au reuşit în răsturnarea afirmaţiei Nicene despre divinitatea lui Hristos. Însă creştinii credincioşi ca Atanasie au continuat să apere adevărul, şi în final, adevărul a triumfat peste eroare.

Conversaţia s-a intensificat rapid. „Nu te poţi încrede în Biblie”, îmi spune cunoştinţa mea de la Sfinţii din Zilele de pe Urmă (LDS – de la Latter day Saints, n. tr.), „deoarece nu ştii de fapt care cărţi aparţin acesteia. Vezi, o grămadă de oameni s-au adunat împreună şi s-au decis asupra canonului Scripturii la Conciliul de la Nicea, alegând anumite cărţi şi respingând pe altele”. Încă câţiva mai ascultau la conversaţia de la Poarta de Sud de la Templul Mormon din Salt Lake City. Aceasta era Conferinţa Generală a LDS, şi am auzit din nou că Conciliul de la Nicea a prezentat în acel punct din istorie unde ceva „a mers greşit”, unde un grup de oameni nenumiţi, fără feţe „s-au decis” pentru minte ceea ce ar trebui ca eu să cred. L-am corectat repede cu privire la Nicea – nimic nu s-a decis, sau chiar spus, despre canonul Scripturii la acel conciliu¹.

Mi s-a amintit cât de des fraza „Conciliul de la Nicea” este folosit ca o acuzaţie de către cei care resping credinţa creştină. Cei de la New Age pretind adesea că conciliul a înlăturat învăţătura reîncarnării din Biblie². Şi de sigur, Martorii lui Iehova şi criticii divinităţii lui Hristos indică în mod asemănător la acel conciliu ca „începutul Trinităţii” sau „prima dată când divinitatea lui Hristos a fost afirmată ca învăţătură ortodoxă”. Alţii îl vad ca un început al uniunii bisericii şi a statului în lumina participării Împăratului roman, Constantin. Unii chiar spun că acesta a fost începutul bisericii Romano-Catolice.

Fundalul

Cu excepţia conciliului apostolic de la Ierusalim înregistrat în Fapte 15, Conciliul de la Nicea stă mai presus de alte concilii timpurii ale bisericii în ceea ce priveşte scopul şi atenţia sa. Luther l-a numit „cel mai sacru dintre toate conciliile”³. Atunci când a început acesta pe 19 iunie 325, flăcările persecuţiei abia ce se calmaseră. Imperiul Roman fusese fără succes în încercarea sa de a şterge credinţa creştină. 14 ani trecuseră de la persecuţia finală de sub Împăratul Galeriu când aceasta se încheiase. Mulţi dintre bărbaţii care au alcătuit Conciliul de la Nicea purtau în trupurile lor rănile persecuţiei. Ei au fost gata să sufere pentru numele lui Hristos.

Conciliul a fost numit de Împăratul Constantin. Episcopii conducători din biserică au fost de acord să participe, atât de serioasă era problema la îndemână. Pentru a înţelege de ce a fost numit primul conciliu universal, trebuie să ne întoarcem înapoi în anul 318 d. Hr. În suburbia Alexandriană populată a lui Baucalis, un presbiter popular pe nume Arius a început să înveţe în opoziţie cu episcopul Alexandriei, Alexander. În mod specific, el nu era de acord cu învăţătura lui Alexander că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a existat din veşnicie, fiind „generat” în mod veşnic de către Tatăl. În schimb, Arius a insistat asupra faptului că „a existat un timp când Fiul nu a existat”. Hristos trebuie să fie numărat printre fiinţele create – mai presus de înălţat, pentru a fi siguri, insă cu toate acestea o creatură. Alexander şi-a apărat poziţia sa, şi nu după mult timp Arius a fost declarat un eretic într-un conciliu local în 321.

Aceasta nu a încheiat problema. Arius s-a mutat pur şi simplu în Palestina şi a început să-şi promoveze ideile sale acolo. Alexander a scris scrisori bisericilor din zonă, avertizându-le împotriva acelora pe care el îi numea „Exukontieni”, dintr-o frază grecească care înseamnă „din nimic”. Arius învăţa că Fiul lui Dumnezeu a fost creat „din nimic”. Arius a găsit o audienţă pentru învăţăturile sale, şi în cursul următorilor câţiva ani dezbaterea a devenit aşa de aprinsă încât a ajuns în atenţia lui Constantin, Împăratul.

Consolidându-şi poziţia sa în Imperiu, Constantin promova unitatea în oricare fel posibil. El a recunoscut că o schismă în biserica creştină ar fi încă un factor rupere a stabilităţii în imperiul său, şi a mers spre rezolvarea problemei⁴. În timp ce avea încurajarea din partea oamenilor ca Hosiuas, episcop de Cordova, şi Eusebius din Cezarea, Constantin a fost acela care a numit oficial conciliul⁵.

Participanţii şi părerile lor

Conciliul de la Nicea a fost în mare parte Răsăritean. Conform tradiţiei, 318 episcopi au fost prezenţi, deşi majoritatea istoricilor cred că acest număr este puţin cam mare. Majoritatea vastă a venit din Est, cu mai puţin de o duzină reprezentând restul Imperiului.

Conciliul a fost divizat în trei grupe. Arius era prezent, la porunca Împăratului, împreună cu câţiva suporteri. Cei mai notabili dintre aceştia erau doi episcopi egipteni, Theonas şi Secundus, precum şi Eusebius de Nicomedia. Acest grup reprezenta părerea că Hristos era de o substanţă diferită (grecescul heteroousios) decât Tata, adică faptul că El este o creatură.

Grupul „ortodox” a fost condus iniţial de Hosius de Cordova şi Alexander din Alexandria (însoţit de strălucitorul său tânăr diacon, şi mai târziu campion al poziţiei Nicene, Atanasie⁶). Ei reprezentau părerea că Hristos era de aceiaşi substanţă (grecescul homo-ousios⁷) ca Tatăl, adică, că El a împărtăşit în mod etern din singura esenţă care este Dumnezeu şi din deplina divinitate.

Grupul din mijloc, condus de Eusebius de Cezarea (de aici numit şi partida „Eusebiană”) nu se încredea în termenul homoousios, iniţial pentru că acesta a fost folosit în secolul anterior de ereticul modalistic⁸ Sabellius şi alţii care au vrut să înveţe eroarea că Tatăl şi Fiul erau o singură persoană. Acest grup de mijloc era de acord cu partida ortodoxă că Isus era pe deplin Dumnezeu, însă ei erau preocupaţi de faptul că termenul homoousios putea fi înţeles greşit pentru a sprijini ideea falsă că Tatăl şi Fiul sunt o singură persoană. Grupul din mijloc prezenta ideea că Fiul era de o substanţă similară (grecescul homoiousios) ca Tatăl. Prin acest mijloc ei au sperat să evite atât eroarea lui Arius cât şi distinsul pericol al Sabellianismului descoperit în termenul homoousios.

Rolul lui Constantin

Suntem datori, într-o mare măsură, de cuvintele lui Eusebiu de Cezarea pentru cunoaşterea noastră a multor evenimente de la conciliu. Aceasta este oarecum regretabil, deoarece Eusebius, primul „istoric bisericesc”, era un participant partizan şi el. Istoricii recunosc faptul că părerea sa este influenţată de dorinţa sa pentru zelul Împăratului precum şi de ţelurile şi poziţiile sale politice şi teologice. Phillip Schaff, în reproducerea descrierii lui Eusebius despre intrarea Împăratului la Conciliu, vorbeşte despre „linguşirea panegirică”⁹ a lui Eusebius. Eusebius îl prezintă pe Constantin în termenii cei mai înalţi posibili de parcă şi-ar spori poziţia sa.

Care a fost de fapt rolul lui Constantin? Adesea se pretinde (în special de către Martorii lui Iehova, de exemplu) că, pentru oricare motive, Constantin a forţat părerea „aceiaşi substanţă” asupra conciliului¹⁰, sau, cel puţin, s-a asigurat că aceasta avea să fie adoptată. Acesta nu este cazul. Nu este nici o îndoială că Constantin a dorit să unifice biserica după Conciliul de la Nicea. Însă el nu era teolog, şi nici nu-i păsa la vreun grad ce bază va fi folosită pentru a falsifica unitatea pe care o dorea el. Evenimentele de mai târziu arată că el nu avea nimic particular în joc în termenul homoousios şi a fost gata să-l abandoneze, dacă el a văzut că făcând astfel ar fi un beneficiu pentru el. Aşa cum Schaff indică în mod corect cu referire la însăşi termen, „Cuvântul… nu era o invenţie a conciliului de la Nicea, cu atât mai puţin al lui Constantin, ci se născuse anterior în limbajul teologic, şi apare chiar şi la Origen [185-254] şi printre Gnostici…”¹¹. Constantin nu este sursa sau originea termenului, şi conciliul nu a adoptat termenul la porunca sa.

Decizia şi crezul

Adevărul despre cum a ajuns conciliul să folosească termenul nu este greu de desluşit. Atanasie notează că episcopii adunaţi au dorit într-adevăr să-şi exprime iniţiat credinţa lor în limbajul scriptural primar, şi au încercat să o facă astfel. Însă de fiecare dată când veneau cu o afirmaţie care era limitată doar la termenii biblici, Arianii găseau o cale de „citire” a acesteia aşa încât să facă loc acordului¹². Ei au fost forţaţi să vadă că ei aveau nevoie să folosească un termen care nu putea fi înţeles greşit, care ar face diferenţa clară între un crez în divinitatea deplină a lui Hristos şi toate acele poziţii care ar compromite acel crez. Prin urmare, ei s-au concentrat asupra termenului homoousios ca fiind complet antitetic faţă de poziţia Ariană, şi în acelaşi timp care reflecta adevărul scriptural că Isus Hristos nu este o creatură, ci este Dumnezeu în totalitate, divinitate întrupată.

Partida „ortodoxă” trebuia să exprime clar „grupului de mijloc” că prin folosirea termenului homoousios ei nu încercau în nici un fel să dea vreun ajutor şi confort modaliştilor şi Sabellienilor din Est care au continuat să înveţe erorile lor chiar şi în zilele Niceii. Ei nu compromiteau existenţa a trei Persoane, ci mai degrabă protejau deplina divinitate a Persoanelor, şi în particular pe Fiul¹³. Crezul care a rezultat, semnat de toţi în afară de Arius şi doi episcopi, era chiar clar în poziţia sa:

Noi credem… într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică, din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o singură substanţă (homoousios) cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute…

Crezul conţinea şi „anatema” (adică, condamnare) pentru aceia care respingeau aceste adevăruri, şi pentru prima dată, astfel de anateme purtau cu ele repercusiuni civile. Arius şi câţiva din urmaşii săi au fost exilaţi, deşi pentru o scurtă vreme. Aceasta a pus un precedent care avea să aibă ulterior un impact măreţ asupra culturii şi bisericii, însă aceasta este şi o chestiune separată din proclamarea teologică a conciliului.

Nicea nu a apărut cu ceva „nou” în crez. Crezul în divinitatea lui Hristos era vechi de când apostolii, care au enunţat acest adevăr din nou şi din nou¹⁴. Referinţele la divinitatea deplină a lui Hristos sunt abundente în perioada anterioară a Conciliului de la Nicea. Ignatius (mort în c. 108), marele episcop martir din Antiohia, putea cu uşurinţă să vorbească de Isus Hristos ca Dumnezeu la deschiderea celui de-al doilea secol. Mai mult de odată Ignatius vorbeşte de Isus Hristos ca „Dumnezeu al nostru”¹⁵. Când îi scrie lui Polycarp el îl poate îndemna să „îl aştepte pe Acela care este mai presus de toate anotimpurile, Veşnicul, Invizibilul, (care de dragul nostru a devenit vizibil!), Impalpabilul, Impasibilul, (care de dragul nostru a suferit!), care în toate a îndurat de dragul nostru”¹⁶. Ignatius arată cea mai înaltă părere despre Hristos la un stagiu timpuriu, atunci când le scrie efesenilor: „Există un singur medic, de carne şi de duh, generat şi negenerat, Dumnezeu în om, adevărata Viaţă în moarte, Fiul Mariei şi Fiul lui Dumnezeu, primul pasibil apoi impasibil, Isus Hristos Domnul nostru”¹⁷.

Melito de Sardis (c. 170-180), o figură mai puţin cunoscută, a fost măreţ de înzestrat în exprimarea credinţei antice a bisericii referitor la divinitatea lui Hristos:

Şi astfel el a fost ridicat pe un lemn şi i s-a pus o inscripţie, pentru a se indica cine era omorât. Cine a fost acesta? Este un lucru greu de spus, şi un lucru cel mai de temut să te abţii să-l spui. Dar ascultaţi, în timp ce tremuraţi înaintea feţei aceluia la care pământul s-a cutremurat. Cel care a atârnat pământul la locul lui a fost atârnat. Cel care a fixat cerurile la locul lor este fixat într-un loc. Cel care a postat toate lucrurile rapid este postat rapid pe lemn. Stăpânul este insultat. Dumnezeu este ucis. Regele lui Israel este distrus de o mână israelită¹⁸.

Nicea nu crea vreo doctrină nouă, vreun crez nou, ci în mod clar, explicit, definea adevărul împotriva erorii. Conciliul nu a avut nici o idee că ei, prin adunarea lor laolaltă, posedau vreo putere sacramentală de definire a crezurilor: ei au căutat să clarifice adevărul biblic, nu să se pună în frunte şi să se facă o a doua sursă de autoritate.

Aceasta poate fi văzută cu uşurinţă din faptul că Atanasie, în definirea conciliului de la Nicea, o face pe baza armoniei sale cu Scriptura, nu pe baza că conciliul ar fi avut vreo autoritate inerentă în şi de la sine. Notaţi cuvintele lui: „În zadar aleargă ei cu pretextul că au cerut Concilii de dragul credinţei; căci Scriptura divină este suficientă mai presus de toate lucrurile; dar dacă este nevoie de un Conciliu în această privinţă, există procedeele Părinţilor, căci Episcopii Niceni nu au neglijat acest lucru, ci au declarat doctrinele aşa de exact încât persoanele care citeau cuvintele lor cu onestitate, nu puteau face altceva decât să-şi amintească prin ele de religia faţă de Hristos anunţată în Scriptura divină”¹⁹.

Relaţia dintre Scripturile suficiente şi „Episcopii Niceni” ar trebui să fie notată cu atenţie. Scripturile nu sunt făcute insuficiente prin conciliu; mai degrabă, cuvintele conciliului „reamintesc” una din „religiile faţă de Hristos anunţată în Scriptura divină”. Evident, deci, autoritatea conciliului este derivată din fidelitatea faţă de Scriptură.

Canonul #6

În timp ce crezul conciliului a fost realizarea sa centrală, aceasta nu a fost singurul lucru pe care l-au realizat episcopii în cadrul întâlnirii lor. 20 de canoane au fost prezentate având de a face cu variate chestiuni disciplinare în cadrul bisericii. De cel mai mare interes pentru noi astăzi a fost al şaselea, care spune următoarele:

Fie ca obiceiurile antice în Egipt, Libia şi Pentapolis să predomine, ca Episcopul de Alexandria să aibă jurisdicţie în toate acestea, la fel cum este obiceiul Episcopului Romei. În acelaşi fel Antiohia şi celelalte provincii, Bisericile să-şi reţină privilegiile lor²⁰.

Acest canon este semnificativ deoarece demonstrează că în acest timp nu exista nici un concept al unui singur cap universal cu jurisdicţie peste fiecare dintre ele. În timp ce mai târziu episcopii romani aveau să revendice o astfel de autoritate, rezultând în dezvoltarea papalităţii, în acest timp nici un creştin nu a privit la un individ, sau biserică drept autoritatea finală. Aceasta este important deoarece auzim adesea declarat că Trinitatea, sau definiţia Niceană a divinităţii lui Hristos, este un concept „Romano-Catolic” „impus” asupra bisericii de către papă. Singurul fapt al acestui lucru este că, atunci când episcopii s-au adunat la Nicea ei nu au recunoscut pe episcopul Romei ca ceva mai mult decât liderul celei mai influenţatoare biserici din Vest²¹.

Consecinţele

Creştinii moderni au adesea impresia că conciliile antice deţin domnia absolută, şi atunci când ele au făcut „decizia”, controversa s-a încheiat. Aceasta nu este adevărat. Deşi Nicea este văzut ca unul dintre cele mai mari concilii, acesta a trebuit să se zbată din greu pentru acceptare. Baza victoriei sale finale nu a fost puterea politicii, nici girul unei religii stabilite. A existat un motiv pentru care definiţia Niceană a predominat: fidelitatea sa faţă de mărturia Scripturilor.

În timpul celor 6 decade dintre Conciliul de la Nicea şi Conciliul de la Constantinopol din 381, Arianismul a experimentat multe victorii. Au fost perioade când episcopii Ariani constituiau majoritatea ierarhiei eclesiastice vizibile. Iniţial prin forţa puterii politice, simpatizanţii Ariani curând au ajuns la anularea condamnării lui Arius şi a teologiei lui. Eusebius de Nicomedia şi alţii au încercat să răstoarne Nicea, şi pentru un număr de decade se părea că ar fi reuşit. Constantin a adoptat o poziţie compromiţătoare sub influenţa diferitelor surse, inclusiv Eusebius din Cezarea şi o „confesiune” redactată de la Arius. Constantin a pus puţină valoare pe însăşi definiţie de la Nicea: în fine el era un politician. La moartea sa, al doilea fiu al său Constantius a domnit în Est, şi acesta a oferit mare ajutor şi confort Arianismului. Uniţi prin respingerea lor a homoousion, semi-Arianii şi Arianii au lucrat să înlăture de pe scaun un duşman comun, aproape întotdeauna înaintând cu putere politică de partea lor.

Sub Constantius, conciliu după conciliu s-a întâlnit în locaţia asta sau cealaltă. Atât de furioasă era activitatea încât un comentator a scris despre acea vreme, „Drumurile erau acoperite cu episcopi galopanţi”²². Cel mai important, întâlnirile conciliilor regionale de la Ariminum, Seleucia şi Sirmium au prezentat crezuri Ariane şi semi-Ariane, şi mulţi lideri erau constrânşi în a subscrie acestora. Chiar şi Liberius, episcopul Romei, fiind poziţia sa de episcop şi dorind să se întoarcă, a fost convins să se dedea şi să se compromită în această privinţă²³.

În cadrul cursului de decade care au urmat Nicea, Atanasie, care a devenit episcop de Alexandria la scurt timp după conciliu, a fost înlăturat din postura sa de cinci ori, odată prin forţa a 5.000 de soldaţi care au venit la uşa din faţă în timp ce el scăpa pe cea din spate! Hosius, acum având aproape 100 de ani, a fost şi el forţat prin ameninţările imperiale să se compromită şi să facă loc ideilor Ariane. La finalul decadei a şasea a secolului, se părea că Nicea fusese înfrântă. Jerome avea să descrie ulterior acest moment în istorie ca fiind vremea când „întreaga lume a gemut şi a fost uimită să se descopere pe sine Ariană”²⁴.

Totuşi, în mijlocul acestui întuneric, o singură voce a rămas puternică. Argumentând din Scriptură, fără de frică să reproşeze eroarea, scriind din refugiul în deşert, de-a lungul Nilului, sau în suburbiile aglomerate din jurul Alexandriei, Atanasie a continuat să se lupte. Încăpăţânarea sa de a face lor – chiar şi atunci când a fost alungat de Împărat, a fost exclus de la părtăşie de biserica stabilită, şi condamnat de conciliile locale şi episcopii asemănători – au dat naştere frazei Athanasius contra mundum: „Atanasie contra lumii”. Convins că Scriptura este „suficient de deasupra tuturor lucrurilor”²⁵, Atanasie a acţionat ca un adevărat „Protestant” în zilele lui²⁶. Atanasie a protestat împotriva opiniei de consens a bisericii stabilite, şi a făcut aşa pentru că a fost constrâns de către autoritatea scripturală. Atanasie ar fi înţeles, în una din acele lungi şi singuratice zile de exil, ceea ce Wycliffe a vrut să spună cu o mie de ani mai târziu: „Dacă aveam o sută de pape, şi dacă toţi călugării ar fi fost cardinali, înaintea legii evangheliei ar trebui să ne plecăm, mai mult decât această mulţime”²⁷.

Mişcările care au depins de zelul politic (mai degrabă decât adevărul lui Dumnezeu) în cele din urmă a murit, şi aceasta era adevărat despre Arianism. De îndată ce se părea că Arianii şi-au consolidat deţinerea lor a Imperiului, ei s-au întors spre lupta internă şi chiar literal s-au distrus unul pe altul. Ei nu aveau pe nimeni ca un Atanasie credincios, şi nu după multă vreme fluxul s-a întors împotriva lor. În 381 d. Hr., Conciliul de la Constantinopol putea să se întâlnească şi să reafirme, fără ezitare, credinţa Niceană, completă cu clauza homoousious. Întreaga divinitate a lui Hristos a fost afirmată, nu pentru că Nicea a spus aşa, ci pentru că Dumnezeu a revelat-o să fie aşa. Autoritatea Niceii se baza pe fundaţia solidă a Scripturii. La un secol după Nicea, în descoperim pe marele episcop de Hippo, Augustin, scriindu-i lui Maximin, un Arian, spunându-i: „Nu trebuie să presez autoritatea Niceii împotriva ta, şi nici tu cea a lui Arminium împotriva mea; eu nu o admite pe aceasta aşa cum nici tu nu o admiţi pe cealaltă; dar să ajungem la a susţine ceea ce este comun la amândoi – mărturia Sfintelor Scripturi”²⁸.

Nicea astăzi

De ce cred în divinitatea lui Hristos astăzi? Este oare pentru că au fost forţaţi să facă aşa prin teologia legislată de la concilii şi pape? Nu, este pentru că Scripturile învaţă adevărul. Când credincioşii ortodocşi afirmă validitatea crezului stabilit la Nicea, ei pur şi simplu afirmă o prezentare concisă, clară a adevărului scriptural. Autoritatea crezului Nicean, incluzând afirmaţia sa despre homoousion, nu este de găsit într-un concept al unei biserici infailibile, ci în fidelitatea crezului faţă de revelaţia scripturală. Acesta vorbeşte cu vocea apostolilor deoarece vorbeşte adevărul pe care l-au proclamat ei. Creştinii moderni pot fi mulţumitori pentru mărturia noastră a unui Atanasie care a stat pentru aceste adevăruri când majoritatea vastă a stat împotriva lui. Ar trebui să ne amintim exemplul său în zilele noastre.

James R. White este Bursier în Rezidenţă la Colegiul de Studii Creştine, Grand Canyon University, un profesor adjunct la Golden Gate Baptist Theological Seminary (AZ Campus) şi Faraston Theological Seminary, şi Director de Lucrare pentru Alpha and Omega Ministries in Phoenix, Arizona.

____________________

Note de subsol

¹Conciliul de la Nicea nu a tratat problema canonului Scripturii. De fapt, doar conciliile regionale au atins acest subiect (Hippo în 393, Cartagina în 397) până mult mai târziu. Canonul Noului Testament s-a dezvoltat în conştiinţa bisericii în decursul timpului, la fel ca şi canonul Vechiului Testament. Vezi Don Kistler, ed., Sola Scriptura: The Protestant Position on the Bible (Morgan, PA: Soli Deo Gloria Publications, 1995).

²Vezi Joseph P. Gudel, Robert M. Bowman, Jr., and Dan R. Schlesinger, “Reincarnation — Did the Church Suppress It?” Christian Research Journal, Summer 1987, 8-12.

³Gordon Rupp, Luther’s Progress to the Diet of Worms (New York: Harper and Row Publishers, 1964), 66.

⁴Multe s-au scris despre crezurile religioase ale lui Constantin şi „conversia” lui la Creştinism. Unii îi atribuie acestuia motive înalte în implicarea sa la Nicea; alţii îl vad ca urmând doar scopuri politice. În oricare caz, nu avem nevoie să decidem chestiunea validităţii confesiunii de credinţă, căci deciziile de la Conciliul de la Nicea despre natura Fiului nu au fost dictate de Constantin, şi chiar după Conciliu el s-a dovedit a fi gata să „compromită” în această privinţă, toate de dragul unităţii politice. Bătălia adevărată asupra divinităţii lui Hristos a fost dusă în umbra sa, pentru a fi siguri, însă a avut loc pe un plan pe care cu greu îl înţelegea el, cu atât mai mult să-l domine.

⁵Secolele de mai târziu aveau să descopere ideea de conciliu ecumenic numit de oricine în afară de episcopul Romei, papa, fără să ne mai gândim. De aici, la mult timp după Nicea, în 680 d. Hr., a început să circule povestea că de fapt episcopul Romei a numit Conciliul, şi până în zilele de astăzi unii încearcă să reînvie anacronismul istoric, revendicându-i pe cei doi presbiteri (Victor şi Vicentius) care l-au reprezentat pe Sylvester, înaintatul în vârstă episcop al Romei, de fapt aşezaţi ca preşedinţi peste Conciliu. Vezi Philip Schaff’s comments in his History of the Christian Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1985), 3:335.

⁶Rolul lui Atanasie la conciliu a fost aprins dezbătut. În calitate de diacon, lui nu i s-ar fi permis, prin standardele ulterioare, nici să i se permită să voteze. Însă strălucirea sa fusese deja văzută şi prin urmare avea să cadă asupra lui apărarea deciziilor Conciliului, care a devenit lucrarea vieţii lui.

⁷Traducerea latină este consubstantialis, consubstanţial, care este atribuirea comună a termenului din versiunile în engleză ale formei finale a Crezului Nicean.

⁸Modalismul este crezul că există o singură Persoană în Dumnezeire care uneori acţionează ca Tatăl, şi alte ori ca Fiul, şi încă în alte dăţi ca Duhul. Modalismul neagă trinitatea, care afirmă că trei Persoane au existat în mod etern.

⁹Schaff, 3:624.

¹⁰Singura bază care poate fi prezentată pentru o astfel de idee este descoperită într-o scrisoare, scrisă de Eusebius de Cezarea în timpul conciliului către biserica sa, explicând de ce el a cedat şi a semnat eventual crezul, şi a fost de acord cu termenul homoousios. Într-un loc el scrie că Constantin „i-a încurajat pe ceilalţi să îl semneze şi să fie de acord cu învăţătura sa, doar cu adăugarea cuvântului ‚consubstanţial’ [adică, homoousios].” Termenul specific folosit de Eusebius, parakeleueto, poate fi exprimat atât de puternic ca „comanda” sau mai de mijloc ca „sfat” sau „încuraja”. Nu există nimic în scrisoarea lui Eusebius, totuşi, care să sugereze că lui i s-a ordinat să subscrie la folosirea termenului, şi nici că ar fi simţit că Constantin ar fi fost sursa actuală a termenului.

¹¹Schaff, 3:628.

¹²Cineva ar putea spune că aceasta demonstrează insuficienţa Scripturii de a funcţiona ca singura regulă infailibilă de credinţă pentru biserică; adică, că ea neagă sola scriptura. Dar sola scriptura nu revendică faptul că Biblia este suficientă pentru a răspunde fiecărei pervertiri a propriilor sale adevăruri revelate. Petru ştia că o să existe cei care vor suci Scripturile pentru propria lor distrugere, şi e bine de notat că Dumnezeu nu a considerat ca adecvat de a-i transporta pe toţi ereticii de pe planetă îndată ce şi-au rostit erezia lor. Lupta cu falsa învăţătură a fost, în planul suveran al lui Dumnezeu, o parte pentru maturizarea poporului Său.

¹³Pentru multe generaţii neînţelegerile dintre Est şi Vest, complicate de diferenţele de limbă (greaca rămânând predominantă în Est, latina limba normală a religiei din Vest), au menţinut vie controversa când nu mai era nevoie de ea.

¹⁴Tit 2:13, 2 Pet. 1:1, Ioan 1:1-14, Col. 1:15-17, Fil. 2:5-11, etc.

¹⁵Vezi, de exemplu, epistola sa către Efeseni, 18, către Romani, 3, în J. B. Lightfoot and J. R. Harmer, eds., The Apostolic Fathers (Grand Rapids: Baker Book House, 1984), 141 and 150.

¹⁶Polycarp 3, The Apostolic Fathers, 161.

¹⁷Ephesians 7, The Apostolic Fathers, 139.

¹⁸Melito of Sardis, A Homily on the Passover, sect. 95-96, aşa cum este găsit în Richard Norris, Jr., The Christological Controversy (Philadelphia: Fortress Press, 1980), 46. Această omilie este una dintre cele mai bune exemple de predicare timpurie care este solid de biblică în ton şi în mesajul centrat pe Hristos.

¹⁹Athanasius, De Synodis, 6, aşa cum este găsit în Philip Schaff and Henry Wace, eds., Nicene and Post Nicene Fathers, Series II (Grand Rapids: Eerdmans, 1983), IV:453.

²⁰Nicene and Post Nicene Fathers, Series II, XIV:15.

²¹Pentru aceia care se luptă cu ideea că aceasta nu a fost un „Romano-Catolicism” care să fi existat în acele zile, consideraţi următoarele: dacă unul mergea într-o biserică astăzi şi descoperea că oamenii de acolo nu credeau în papalitate, nu credeau în Concepţia Imaculată din Maria, Prezumţia Trupească a lui Maria, purgatoriu, indulgenţe, nu credea în conceptul transsubstanţierii umplut cu schimbarea totală a comuniunii în elemente de bază şi substanţă, şi nu aveau tabernacole pe altarele bisericilor lor, s-ar fi gândit oare cineva că era într-o biserică „Romano-Catolică”? De sigur că nu. Totuşi, biserica din 325 nu avea nici una dintre aceste crezuri. De aici, în timp ce ei se numesc pe sine „Catolici”, ei nu aveau nici o idee a ceea ce însemna „Romano-Catolic”.

²²Ammianus Marcellinus, aşa cum este citat de Schaff, History of the Christian Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1985), III:632.

²³Pentru o discuţie despre căderea lui Liberius, vezi, see Schaff, III:635-36. Pentru informaţii despre relaţia lui Liberius şi conceptul infailibilităţii papale, vezi George Salmon, The Infallibility of the Church (Grand Rapids: Baker Book House, 1959), 425-29, şi Philip Schaff, The Creeds of Christendom (Grand Rapids: Baker Book House, 1985), I:176-78.

²⁴Jerome, Adversus Luciferianos, 19, Nicene and Post Nicene Fathers, Series II, 6:329.

²⁵Athanasius, De Synodis, 6, Nicene and Post Nicene Fathers, Series II, 4:453.

²⁶Îl creditez pe unul din studenţii mei, Michael Porter, pentru această frazeologie.

²⁷Robert Vaughn, The Life and Opinions of John de Wycliffe (London: Holdworth and Ball, 1831), 313. Vezi 312-17 pentru un sumar al doctrinei lui Wycliffe despre suficienţa Scripturii.

²⁸Augustine, To Maximim the Arian, aşa cum este citat de George Salman, The Infallibility of the Church (Grand Rapids: Baker Book House, 1959), 295.