Canoanele Conciliului din Trullo adesea numit şi Conciliul Quinisext, 692 d. Hr.
Elenchus
Notă introductivă
Canoanele cu sumarul antic şi note
Digresiunea la Canonul VI., despre căsătoria celor din Cler
NOTĂ INTRODUCTIVĂ
Din faptul că canoanele Conciliului din Trullo sunt incluse în acest volumul al Decretelor şi al Canoanelor celor Şapte Concilii Ecumenice acesta nu trebuie presupus că este intenţionat să afirme că aceste canoane au vreo autoritate ecumenică, sau că conciliul prin care au fost acestea adoptate pot să pună baza vreunei pretenţii de a fi ecumenice ori în vederea constituirii sale sau a tratamentului subsecvent de către Biserică a acestor legiferări.
Este adevărat că acesta a pretins în acea vreme un caracter ecumenic, şi s-a denumit pe sine astfel în câteva din canoanele sale, este adevărat că în mintea Împăratului Justinian II., care l-a numit, acesta a avut intenţia să fie unul ecumenic. Faptul e că grecii la început l-au declarat a fi o continuare a celui de-al Şaselea Sinod şi că prin acest nume ei au denumit în mod frecvent şi au citat canoanele acestuia. Dar este de asemenea adevărat că Apusul nu era într-adevăr reprezentat la acesta (aşa cum vom vedea că este prezentat), că atunci când împăratul a trimis mai apoi canoanele către papă pentru a primi semnătura sa, el a refuzat în totalitate de a mai avea de a face cu ei; şi este mai departe adevărat că ele nu au fost observate în mod practic de către Apus deloc, şi că în Răsărit autoritatea lor era mai degrabă teoretică decât reală.
(Fleury. Histoire Ecclesiastique, Livre XL., Chap. xlix.)
După cum ştim că ultimele Concilii Generale (din 553 şi 681) nu au făcut nici un Canon, orientalii au socotit drept adecvat să le ofere acestora 11 an după ce-l de-al Şaselea Conciliu, adică, anul 692, a cincia acuzare. Pentru acest scop împăratul Justinian a convocat un Conciliu, la care au participat 211 episcopi, din care cei mai de bază au fost patru patriarhi, Paul de Constantinopole, Peter de Alexandria, Anastasius de Ierusalim, George de Antiohia. Apoi în subscrieri sunt numiţi John de Justinianopolis, Cyriacus de Cezarea în Capodocia, Basil de Gortyna în Creta, care spune că el reprezintă întregul Conciliu al Bisericii Romane, aşa cum a spus-o în subscrierea faţă de al Şaselea Conciliu. Dar este totodată sigur faptul că în acest ultim conciliu au fost prezenţi împuterniciţi ai Eparhiei Sfinte. Acest conciliu, ca şi al Şaselea (1), s-a adunat într-o cupolă a locului numit în latină Trullus, a cărui nume l-a şi păstrat. Acesta mai este numit în latină şi Quinisextum, în greacă Penthecton, cum ar spune cineva, al cincilea-şaselea, pentru a marca faptul că acesta este doar suplimentul celor două Concilii precedente, deşi acesta este unul distinct.
Intenţia a fost aceea de a face un trup de disciplină pentru a fi observat de aici de întreaga Biserică, şi a fost distribuită în 102 Canoane.
La această declaraţie a lui Fleury s-au făcut anumite adăugiri. Mai întâi cu privire la data sinodului. Aceasta nu este aşa de sigură după cum ar apărea la prima vedere. La cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic, patriarhul Tarasius de Constantinopole a declarat că, „la patru sau cinci ani după cel de-al şaselea Conciliu Ecumenic aceiaşi episcopi, într-o nouă adunare sub Justinian II au publicat Canoanele [Trullan] menţionate”, şi această declaraţie a acceptat-o se pare al Şaptelea Conciliu drept adevărată, dacă înţelegem corect a şasea sesiune. Acum dacă aceasta ar fi adevărat, data ar fi probabil 686, dar aceasta este imposibil prin însăşi cuvintele conciliului, unde găsim menţiune la 15 ianuarie din cea de-a patra acuzare, sau anul lumii, 6109. Ca să fie aceasta în acord cu totul, cercetătorii ne spun că pentru iv trebuie să fie citit xiv. Dar restul afirmaţiei este la fel de eronată, episcopii nu erau aceiaşi, aşa cum se poate vedea prin compararea subscrierilor la Acte. Anul lumii 6109 este cu siguranţă greşit, aşa că alţi cercetători ar citi 6199, dar aici are loc o diviziune, căci unii recunosc era Constantinopolitană, şi pun data la 691, iar alţii urmează era Alexandriniană şi o pun la 706. Dar cea din urmă este cu certitudine greşită, căci canoanele au fost trimise spre semnare la Papa Sergius, care a murit devreme în 701. Concluzia lui Hefele este după cum urmează (Hefele. Hist. of the Councils, Vol. V., p. 222.):
Anul 6199 al erei Constantinopolitană coincide cu anul 691 d. Hr. şi a patra Sesiune a durat din 1 septembrie 690, până în 31 august 691. dacă deci, Sinodul nostru, în canonul iij, vorbeşte de 15 ianuarie în Sesiunea IV trecută, aceasta înseamnă ianuarie 691; dar aceasta aparţine de fapt de a V a Sesiune, adică, s-a deschis după 1 septembrie 691, şi înainte de 1 septembrie 692.
După cum aceasta nu este o istorie a Conciliilor ci doar o colecţie a decretelor şi canoanelor lor cu note ilustrative, singurul alt punct ce trebuie considerat este felul cum au fost primite aceste canoane.
Decretele au fost semnate mai întâi de împărat, apoi următorul loc a fost lăsat pentru Papă, apoi urmau subscrierile Patriarhilor de Constantinopole, Alexandria, Ierusalim şi Antiohia, întregul număr fiind 211, episcopi sau reprezentanţi de episcopi. Nu este chiar sigur dacă vreunul dintre Patriarhi au fost prezenţi cu excepţia lui Paul de Constantinopole; dar luând totul ca întreg probabilitatea este în favoarea prezenţei lor (1). S-au lăsat spaţii libere pentru episcopi din Tesalonic, Sardinia, Ravena şi Corint. Arhiepiscopul de Gortyna în Creta a adăugat la semnătura sa fraza „Susţinând locul sfintei Biserici a Romei în fiecare Sinod”. El a semnat în acelaşi fel decretele III de la Constantinopole, Creta aparţinând Patriarhatului Roman; în ceea ce priveşte dacă delegaţia din partea Sinodului Roman au continuat sau a fost făcută să continue prin voinţa sa noi nu avem nici o informaţie. Greşeala ridicolă a lui Balsamon trebuie notată aici, care declară că episcopii a căror nume lipsesc şi pentru care s-au lăsat spaţii libere, au semnat de fapt.
Papa Sergius a refuzat să semneze decretele atunci când ele au fost trimise la el, respingându-le ca „lipsite de autoritate” (invalidi) şi le-a descris că conţin „erori noi”. Cu eforturile de a îndemna semnătura sa noi nu avem nici o preocupare ulterioară decât să declarăm că ele au eşuat în mod vizibil. Mai apoi, în vremea Papei Constantine, un curs de mijloc se pare că a fost adoptat, un curs subsecvent în secolul al 9lea exprimat astfel de Papa Ioan VIII, „el a acceptat toate acele canoane care nu contraziceau adevărata credinţă, bunele morale, şi decretele Romei”, o declaraţie într-adevăr de notat! La circa un secol mai târziu Papa Hadrian I recunoaşte în mod distinct toate decretele Trullan în scrisoarea sa către Tenasius de Constantinopole şi le atribuie acestora celui de-al Şaselea Sinod. „Toate cele şase sinoade le primesc cu toate canoanele lor, care au fost promulgate de drept şi divin de ei, printre care este conţinut şi referirea la un Miel la care arată Precursorul ca fiind găsit în imaginile sigure venerabile”. Aici referinţa este fără îndoială la Canonul LXXXII Trullan.
Hefele rezumă aceasta astfel (Hefele, Hist. of the Councils, Vol. V., p. 242.):
Că al Şaptelea Conciliu Ecumenic de la Nice a atribuit canoanele Trullan celui de-al Şaselea Conciliu Ecumenic, şi a vorbit de ele în întregime în spiritul grecesc, nu ne poate uimi, acesta fiind frecventat în mare parte doar de greci. Ei au pronunţat în special recunoaşterea canoanelor în discuţie în primul lor canon; dar propriile lor canoane nu au primit niciodată ratificarea Sfintei Eparhii.
Până aici Hefele, dar se pare că declaraţia lui Gratian despre subiectul din Decretum nu ar trebui să fie omisă (Pars I. Dist. XVI., c. v.).
„Canon V. Al Şaselea Sinod este confirmat de autoritatea lui Hadrian. Eu primesc al Şaselea Sinod cu toate canoanele sale.
„Gratian. Există o îndoială cu privire la faptul dacă acesta a expus canoanele dar aceasta este înlăturată prin examinarea celei de-a patra sesiunea a Sinodului al VII [VI prin greşeală, vezi nota corectorilor romani . Căci Peter Episcop de Nicomedia spune: C. VII. Al Şaselea Sinod a scris canoanele.
„Eu am o carte care conţine canoanele celui de-al Şaselea sfânt Sinod. Patriarhul a spus: 1. Unii sunt indignaţi prin ignoranţa lor de aceste canoane spunând: A produs Sinodul al 6lea vreun canon? Fie ca ei să ştie că al 6lea Sfânt Sinod s-a adunat sub Constantine împotriva acelora care au spus că există doar o singură operaţiune şi voinţă în Hristos, în care sfinţii Părinţi i-au anatemizat pe aceştia drept eretici şi au explicat credinţa ortodoxă.
„II. Egal 2. Şi sinodul s-a dizolvat în anul al XIV al lui Constantine. După patru sau cinci ani aceiaşi sfinţi Părinţi s-au readunat sub Justinian, fiul lui Constantine, şi au promulgat canoanele menţionate anterior, de care să nu aibă nimeni nici o îndoială. Căci cei care au fost la sinod sub Constantine, aceiaşi episcopi de sub Justinian au subscris la toate aceste canoane. Căci era potrivit ca un Sinod Universal să promulge canoanele eclesiastice. Chestiunea 2. Sfântul Sinod al 6lea după ce şi-a promulgat definiţia sa împotriva Monotheliţilor, împăratul Constantine care l-a convocat, la scurt timp după aceea murind, şi Justinian fiul său reluând locul său, acelaşi sfânt sinod inspirat divin s-a reîntâlnit din nou la Constantinopole la patru sau cinci ani după aceea şi a promulgat 102 canoane pentru corectarea Bisericii.
„Gratian. Din aceasta se poate aduna faptul că Sinodul 6 a fost adunat de două ori: prima dată sub Constantine şi apoi s-au emis canoanele; a doua oară sub Justinian fiul său, şi s-au promulgat canoanele menţionate anterior”.
La acest pasaj al lui Gratian, Corectorii Romani au o lungă şi interesantă notă, cu citate din Anastasius, care ar trebui să fie citit cu grija de student dar e prea lung spre a fi citat aici.
Închei cu câteva remarci eminente ale Prof. Michaud. (E. Michaud, Discussion sur lea Sept Conciles (Ecumeniques, p. 272.)
Referitor la canoanele acestui conciliu trebuie să remarcăm:
- Cu excepţia acceptării sale a discuţiilor dogmatice a celor 6 Concilii Ecumenice, care este conţinut în primul canon, conciliul susceptibil a avut un caracter disciplinar exclusiv; şi prin urmare dacă acesta ar fi să fie admis de bisericile particulare, acestea ar rămâne întotdeauna, pe baza autonomiei lor, judecând potrivirea sau nepotrivirea aplicaţiei practice a acestor decizii.
- Că Răsăritenii nu au pretins niciodată să impună acest cod asupra practicii Bisericilor Apusene, mai ales că ei nu practică pretutindeni cele 102 canoane menţionate. Tot ceea ce şi-au dorit ei să facă a fost să menţină disciplina antică împotriva abuzurilor şi a inovaţiilor rele ale Bisericii Romane, şi să o facă să se oprească din cursul periculos în care ea începuse să între deja.
- Că dacă printre aceste canoane, unele nu se aplică la starea actuală prezentă a societăţii, de exemplu, al 8lea, 10lea, 11lea, etc.; dacă altele, formate într-un spirit de tranziţie între obiceiurile Apusene şi cele ale Romei, nu apar ca fiind logice şi nici înţelepte aşa cum şi-ar dori cineva, de exemplu, al 6lea, 12lea, 48lea, etc., nu toate aceste pe de altă parte, multe dintre ele sunt marcate cu cea mai profundă inteligenţă.
CANOANELE CONCILIULUI DIN TRULLO
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 1135 et seqq.)
Canonul I.
Că ordinea este cea mai bună dintre toate care face ca fiecare cuvânt şi act să înceapă şi să se termine în Dumnezeu. Drept urmare acea pietate poate fi mai clar expusă de noi şi că Biserica a cărui temelie este Hristos poate să fie crescută în mod continuu şi avansată, şi că poate să fie înălţată mai presus de cedrii din Liban, acum dar noi, prin harul divin la începutul decretelor noastre, definim că credinţa expusă de apostolii aleşi de Dumnezeu care au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, trebuie să fie păstrată fără nici o inovaţie, neschimbată şi neprofanată.
Mai mult credinţa celor 380 de sfinţi şi binecuvântaţi părinţi care s-au adunat la Nice sub conducerea lui Constantin împăratul nostru, împotriva profanului Arius, şi a diversităţii neamurilor de divinităţi sau mai degrabă (ca să fim mai clari) a mulţimi de zei prin care el, care prin recunoaşterea unanimă a credincioşilor a dezvăluit şi declarat nouă consubstanţialitatea celor Trei Persoane cuprinse în Natura Divină, nesuferind ca această credinţă să stea ascunsă sub baniţă ignoranţei, ci să fie învăţată deschis celor credincioşi să adore cu o singură închinare pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, respingând şi împrăştiind în vânt opiniile de diferite grade şi distrugând şi răsturnând năzbâtiile puerile fabricate din nisip de către eretici împotriva ortodoxiei.
Tot aşa noi confirmăm că credinţa care a fost expusă de către cei 150 de părinţi care în vremea lui Theoriesins Bătrânul, Împăratul nostru, s-au adunat în oraşul acesta imperial, acceptând deciziile lor cu privire la Duhul Sfânt în declaraţia despre dumnezeirea sa, şi excluderea lui Macedonius profanul (împreună cu toţi duşmanii anteriori ai adevărului) ca unul care a încercat să-L judece pe Cel ce era rob care este Domnul, şi care a dorit să divizeze, ca un tâlhar, unitatea inseparabilă, aşa încât să nu existe nici un mister perfect al credinţei noastre.
Şi împreună cu acest afirmator odios şi detestabil împotriva adevărului, noi condamnam pe Apollinaris, preot al aceleiaşi nelegiuiri, care a informat că Domnul a preluat un trup neînzestrat cu un suflet (1), de aici sugerând faptul că mântuirea sa înfăptuită pentru noi era imperfectă.
Mai mult decât ceea ce este expus de cei 200 de părinţi purtători de Dumnezeu din oraşul Efesului în zilele lui Teodosius Împăratul nostru, fiul lui Arcadius; aceste doctrine noi le susţinem drept tăria nefrântă a pietăţii, învăţând că Hristos întrupatul Fiu al lui Dumnezeu este unul; şi declarând că cea care l-a adus fără vreo sămânţă umană a fost imaculata Pururi Fecioară, slăvind-o ca într-adevăr ea este Mama lui Dumnezeu. Noi condamnăm drept străin faţă de schema divină absurda diviziune a lui Nestorius, care învaţă că un singur Hristos constă dintr-un om în mod separat şi din Dumnezeire separat şi reînnoieşte profanitatea iudaică.
Ba mai mult noi confirmăm acea credinţă care la Calcedon, Metropole, a fost expusă în acord cu ortodoxia de către cei 630 de părinţi aprobaţi de Dumnezeu în timpul lui Marcian, care era Împăratul nostru, care a emis cu o mare şi măreaţă voce, chiar până la capătul pământului, că unicul Hristos, fiul lui Dumnezeu, este din două naturi, şi trebuie slăvit (2) în aceste două naturi, şi care a scos din sacrele zone ale Bisericii ca o ciumă ce trebuie evitată, Eutyches, bolborosind în mod stupid şi nebuneşte, şi învăţând că marele mister al întrupării (oikonwmias) a fost perfectat doar în gândire. Şi împreună cu el şi pe Nestorius şi Dioseorus, primul fiind apărătorul şi campionul diviziunii, al doilea al confuziei [al celor două naturi din unul Hristos], ambii căzând din divergenţa profanităţii lor într-o moarte comună de pierzare şi negarea a lui Dumnezeu.
Noi recunoaştem de asemenea ca fiind inspirate de Duhul vocile pioase ale celor 165 părinţii purtători de Dumnezeu care s-au adunat în acest oraş imperial în vremea Împăratului Justinian de binecuvântată memorie, şi noii îi învăţăm la cei care vin după noi; căci aceştia au anatemizat în mod sinodic şi au blestemat pe Theodore de Mopsuestia (învăţătorul lui Nestorius), şi Origen, şi Didymus şi Evagrius, toţi dintre cei care au reintrodus mituri greceşti străine, şi au adus lanţurile anumitor trupuri şi suflete, şi au deranjat întorsurile [de transmigraţii] spre aiurelile sau visurile minţilor lor, şi prin a insulta în mod profan învierea morţilor. Mai mult [ei au condamnat] acele lucruri care au fost scrise de Theodoret împotriva credinţei drepte şi împotriva celor Doisprezece Capitole ale binecuvântatului Cyril, aceasta spunându-se că ar fi fost scrisă de Ibas.
Noi suntem de acord de asemenea să păstrăm drept neatinsă credinţa celui de-al Şaselea Sfânt Sinod, care s-a adunat mai întâi în acest oraş imperial în vremea lui Constantine, Împăratul nostru de binecuvântată memorie, credinţă care a primit o confirmare şi mai mare din faptul că Împăratul pios a ratificat cu propriul său sigiliu ceea ce s-a scris pentru siguranţa generaţiilor viitoare. Acest conciliu a învăţat că noi ar trebui să profesăm în mod deschis credinţa noastră că în întruparea lui Isus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, există două voinţe naturale şi două operaţiuni naturale; şi a condamnat printr-o sentinţă dreaptă pe cei care au contrafăcut adevărata doctrină şi au învăţat pe popor că în unicul Domn Isus Hristos nu există decât o voinţă şi o operaţiune; anume, Theodore de Pharan, Cyrus de Alexandria, Honorius de Roma, Sergius, Pyrrhus, Paul şi Peter, care au fost episcopi ai acestui oraş păstrat de Dumnezeu; Macarius, care era episcop de Antiohia; Stephen, care era ucenicul său, şi nebunul Polychronius, care i-a privat de aici de la comuniunea trupului lui Hristos Dumnezeul nostru.
Şi, ca să o spunem odată pentru totdeauna, noi declarăm că credinţa va sta fermă şi va rămâne pură până la sfârşitul lumii precum şi scrierile transmise în mod divin şi învăţăturile tuturor acelora care au înfrumuseţat şi au împodobit Biserica lui Dumnezeu şi au fost lumini în lume, după ce au îmbrăţişat cuvântul vieţii. Şi noi respingem şi anatemizăm pe toţi cei pe care i-au respins şi anatemizat ei, ca fiind duşmani ai adevărului, şi ca înfuriaţi nebuni împotriva lui Dumnezeu, şi ca înălţători ai nelegiuirii.
Dar dacă cineva nu va observa şi va îmbrăţişa decretele pioase menţionate mai sus, şi va învăţa şi predica în consecinţă, ci va încerca să se pună pe sine într-o opoziţie, acesta să fie anatema, conform decretului deja promulgat de sfinţii dovediţi şi binecuvântaţi Părinţi, şi acesta să fie alungat şi lovit ca un străin din numărul creştinilor. Căci decretele noastre nu adaugă nimic la lucrurile definite anterior, şi nici nu iau nimic, căci nici nu avem o asemenea putere.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI I.
Nici o inovaţie nu va fi admisă cu referire la credinţa Apostolilor. Credinţa părinţilor Niceani este perfectă, care răstoarnă prin homoousion doctrinele lui Arius care a introdus gradele în Dumnezeire.
Sinodul ţinut sub Teodosius cel mare va fi păstrat ca neprofanat, care l-a destituit pe Macedonius care a afirmat că Duhul Sfânt era un rob.
Cei 200 care sub Theodosius cel Tânăr s-au adunat la Efes trebuiesc răsturnaţi pentru că ei l-au exclus pe Nestorius care a declarat că Domnul era om şi Dumnezeu separat (idikws). Cei care s-au adunat la Calcedon în timpul lui Marcion trebuiesc sărbătoriţi cu amintire veşnică, care l-au destituit pe Eutyches, care a îndrăznit să spună că marele mister a fost realizat doar în imagine, precum şi pe Nestorius şi Dioscorus, observând lucruri egale într-o direcţie opusă.
165 s-au adunat în oraşul imperial prin Justinian, care l-a anatemizat pe Origen pentru că predica perioadele (periodous) trupurilor şi a sufletelor, şi Theodoret care a îndrăznit să se opună faţă de cele Doisprezece Capitole ale lui Cyril.
La Constantinopole un Sinod a fost adunat sub Constantine care l-a respins pe Honorius de Roma şi Sergius, prelaţi ai Constantinopolului, pentru că învăţau o singură voinţă şi o singură operaţiune.
ARISTENUS.
Al cincilea a fost ţinut în timpul lui Justinian cel Mare la Constantinopole împotriva nebunilor (parafrons) Origen, Evagrius şi Didymus, care au remodela basmele greceşti, şi au spus în mod stupid că aceleaşi trupuri care s-au unit cu ei nu o să învie; şi că Paradisul nu era supus aprecierii simţului, şi că acesta nu era de la Dumnezeu, şi că Adam nu a fost format în trup, şi că va fi un sfârşit al pedepsei, şi o restituire a diavolilor la starea lor nouă, şi alte blasfemii nebuneştii de nenumărat.
Canonul II.
S-a părut de asemenea bine sfântului Conciliu, ca cele 85 de canoane, primite şi ratificate de sfinţii şi binecuvântaţii Părinţi dinaintea noastră, transmise nouă în numele sfinţilor şi glorioşilor apostoli care să rămână de acum înainte ferme şi neclătinate pentru cura sufletelor şi vindecarea tulburărilor. Şi în aceste canoane noi suntem legaţi să primim Constituţiile Sfinţilor Apostoli [scrisă] de Clement. Dar în mod formal prin intermediul acelora care au fost incorecţi faţă de credinţă au introdus o anumită materie adulteră, în mod clar contrară pietăţii, pentru poluarea Biserici, care întunecă eleganţa şi frumuseţea decretelor divine în forma lor prezentă. Noi respingem prin urmare aceste Constituţii ca să ne asigurăm mai bine de edificare şi securitatea turmei celei mai creştine; prin a nu admite în nici un caz apariţia erorii eretice, şi lipirea de pura şi perfecta doctrină a Apostolilor. Dar noi ne punem sigiliul în acelaşi fel pe toate sfintele canoane expuse de sfinţii şi binecuvântaţii noştri Părinţi, adică, de cei 318 adunaţi la Nicea, şi cei din Ancyra, apoi cei din Neocesarea precum şi cei din Gangra, pe cei de la Antiohia în Siria: şi pe cele de la Laodicea în Frigia, precum şi cei 150 care s-au adunat în acest oraş regal protejat de cer: şi pe cei 200 adunaţi prima dată în metropola efesenilor, şi cei 630 de Părinţi binecuvântaţi de la Calcedon. În aceiaşi manieră pe cei din Sardica şi cei din Cartagina: cei care s-au adunat în acest oraş sub episcopul său Nectarins şi Theophilus Arhiepiscop de Alexandria. De asemenea şi Canoanele [adică scrisorile de decret] ale lui Dionysius, anterior Arhiepiscop al marelui oraş Alexandria; şi a lui Peter, Arhiepiscop de Cezarea în Capodocia, a lui Gregory, Episcop de Nyssa, Gregory Theologus, a lui Amphilochius din Iconium, a lui Timothy, Arhiepiscop de Alexandria, a lui Theophilus, Arhiepiscop al aceluiaşi mare oraş, a lui Cyril, Arhiepiscop tot al Alexandriei, a lui Gennadius, Patriarh al acestui oraş regal protejat de cer. Mai mult Canonul expus de Ciprian, Arhiepiscop al ţării Africanilor şi a Martirilor, şi de Sinodul de sub el, care a fost ţinut doar în ţara Episcopilor menţionaţi anterior, conform obiceiului transmis lor. Şi că nimănui nu i se va permite să încalce sau să neglijeze canoanele de mai sus, sau să primească altele pe lângă ele, mai ales cele expuse de anumite persoane care încearcă să facă un trafic al adevărului. De va fi cineva convins de vreo inovaţie sau de încercarea de a răsturna oricare din canoanele de mai sus, el va fi supus să primească pedeapsa pe care o impune canonul, şi să fie curăţit de acesta de nelegiuirea sa.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI II.
Oricare adăugiri s-au fi făcut prin viclenie de către heterodocşi la Constituţiile Apostolice editate de Clement, vor fi înlăturate.
Acest canon defineşte care canoane trebuiesc înţelese că au primit sfinţirea autorităţii ecumenice, şi din moment ce aceste canoane ale Conciliului din Trullo au fost primite la cel de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic în primul său canon drept canoanele celui de-al Şaselea Ecumenic (la care Quinisext a pretins a fi o legitimă continuare) nu poate fi nici o îndoială că aceste canoane enumerate în acest canon sunt expuse pentru călăuza Bisericii.
Cu privire la ce concilii sunt intenţionate: există o dificultate doar în două particularităţi, anume, „Conciliul de la Constantinopole de sub Nectarius şi Theophilus” (1), şi „Conciliul de sub Ciprian”; primul trebuie să fie Conciliul din 394, şi ultimul este de obicei considerat a fi al III lea Sinod de la Cartagina, 254 d. Hr.
FLEURY.
(H.E. Liv. xl., chap. xlix.)
Conciliul de la Constantinopole de sub Nectarius şi Theophilus din Alexandria trebuie să fie cel ţinut în 394, la dedicarea Bisericii lui Ruffinus; dar noi nu avem canoanele sale. … „Canonul publicat de Sf. Ciprian doar pentru Biserica Africană”. Este dificil să înţelegem la ce canon se referă doar dacă aceasta nu ar fi cumva prefaţa la conciliul Sf. Ciprian unde el spune că nimeni să nu pretindă să fie episcop al episcopilor, sau să-şi oblige colegii să-l asculte prin frică tiranică.
De notat este că în timp ce canonul este cel mai atent să menţioneze numărul exact al canoanelor apostolice pe care le-a primit, astfel decizând în favoarea codului mai larg, este la fel de atent să nu le desemneze pe acestea unei origini apostolice, ci doar să spună că ele au ajuns la ei „în numele” apostolilor. În faţa acestora este straniu să găsim pe Balsamon spunând, „Prin acest canon gura lor e oprită să spună că 85 de canoane nu au fost expuse de sfinţii Apostoli”; ceea ce a rezolvat conciliul, atât cât a fost preocupată autoritatea sa, a fost numărul şi nu autoritatea canoanelor. Acesta, cred eu, este ceea ce a intenţionat de fapt Balsamon să afirme, dar cuvintele lui pot fi cu uşurinţă citate ca având un sens diferit.
Acest canon se poate găsi în parte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. XVI, c. VII.
Canonul III.
Din moment ce Împăratul nostru pios şi creştin a adresat acest sfânt şi ecumenic conciliu, pentru ca acesta să poată purta de grijă în privinţa purităţii acelora care sunt din cler, toţi cei care transmit lucruri divine altora, şi că ei pot fi ministranţi fără vină, şi vrednici de sacrificiul marelui Dumnezeu, care este atât Jertfă cât şi Mare Preot, un sacrificiu priceput de inteligenţă: şi că acesta să cureţe poluările cu care acestea au fost pătate de căsătoriile nelegitime: întrucât cei din cea mai sfântă Biserica Romană îşi propun să ţină regula perfecţiunii exacte, dar cei care sunt sub tronul acestui oraş regal protejat de cer să ţină acesta din bunătate şi consideraţie, amestecând ambele aşa cum au făcut părinţii noştri, şi aşa cum cere dragostea lui Dumnezeu, ca nici o blândeţe să nu cadă în acuzare, şi nici severitatea în asprime; în special după cum vina ignoranţei nu a atins nici un număr mic de oameni, noi decretăm că cei care sunt implicat într-o a două căsătorie, şi au fost robi păcatului până în 15 din luna trecută din ianuarie, în ultima Secţiune, anul al 6109lea, şi nu s-au pocăit de aceasta, să fie supuşi la destituirea canonică: dar cei ce sunt implicaţi în dezordinea celei de-a doua căsătorii, dar înainte decretul nostru a admis ceea ce e potrivit, şi a eliminat păcatul lor, şi au îndepărtat de la ei această legătură stranie şi ilegitimă, sau cei a căror soţii din a doua căsătorie sunt deja moarte, sau s-au întors spre pocăinţă din acordul lor, după ce au învăţat abstinenţa, şi şi-au uitat repede nelegiuirile lor anterioare, fie că sunt presbiteri sau diaconi, cei pe care i-am determinat noi că ar trebui să înceteze din orice slujiri preoţeşti sau exerciţii, fiind sub pedeapsă pentru un anumit timp, ci ar trebui să reţină onoarea scaunului şi a staţiei lor, fiind satisfăcuţi cu scaunul lor înaintea laicilor şi implorând cu lacrimi de la Domnul ca păcatul ignoranţei lor să li se ierte: căci era nepotrivit ca el să binecuvânte pe altul care trebuie să îşi îngrijească rănile sale. Dar cei care au fost căsătoriţi cu o singură soţie, dacă ea era văduvă, şi cei care după dedicarea lor au intrat în mod ilegitim într-o astfel de căsătorie, adică presbiterii, diaconii şi subdiaconii, fiind excluşi pentru o vreme de la slujirea sacră, şi cenzuraţi, vor fi din nou restauraţi la rangul lor propriu, fără să mai avanseze niciodată la un alt rang, căsătoria lor nelegitimă fiind în mod deschis dizolvată. Noi declarăm că aceasta este bine doar în cazul acelora care sunt implicaţi în greşelile de mai sus până în 15 ale lumii Ianuarie, din a patra Secţiune, decretând din timpul prezent, şi reînnoind Canonul care declară, că cel care a fost în două căsătorii după botezul său, sau a avut o concubină, nu poate fi episcop, sau presbiter, sau diacon, nimic din lista sacerdotală; în aceiaşi manieră, cel care a luat o văduvă, sau o persoană divorţată, sau o curvă, sau o roabă, sau o actriţă, nu poate fi episcop, sau presbiter, sau diacon, nimic din lista sacerdotală.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI III.
Preoţii care au contractat căsătoriile secunde şi nu vor renunţa la ele să fie destituiţi. Dar cei care şi-au lăsat nelegiuirea, să înceteze pentru o perioadă fixată. Căci cel care este rănit nu binecuvântă. Dar cei ce sunt implicaţi în căsnicie nefastă, şi care după ordinare au contractat căsătorie, după o vreme definită ei vor fi restauraţi la gradul lor, dacă ei rămân fără ofensă, după ce au renunţat la căsătorie. Dar dacă după aceasta se va interzice de acest decret dacă ei încearcă să facă ceva vor rămâne destituiţi.
ZONARAS.
Lucrurile ce aparţin celui de-al 3lea canon sunt doar adoptate pentru vremea în care a fost transmis canonul; apoi nu mai au nici o forţă. Dar lucrurile pe care le-au dorit Părinţii să fie obligatorii la urmaşi este conţinut în canoanele 17 şi 18 ale sfinţilor Apostoli, pe care acest sinod vrea să le reînnoiască în decursul timpului.
VAN ESPEN.
Este clar că Împăratul a intenţionat în mod special ca indulgenţa pe care a extins-o Biserica din Constantinopole către presbiterii şi diaconii ei în a le admite acestora să se folosească de căsătorie au intrat în ordinare, nu ar trebui să fie admişi în continuare, şi nici să fie o ocazie pentru violarea acelui canon apostolic adevărat, „Episcopul, presbiterul, şi diaconul trebuie să fie soţul unei singure soţii” 1 Timotei 3:2.
Căci nici un Constantinopolitan şi nici o altă Biserica Răsăriteană nu a admis prin canon un bigam (sau un om care era în mod succesiv soţul a mai multe soţii) ca să fie avansat în ordinul de presbiter sau diacon, sau să folosească oricare altă căsătorie secundată.
ANTONIO PEREIRA.
(Tentativa Theologica. [Eng. trans.] III. Principle, p. 79.)
În aceiaşi manieră o a doua căsătorie întotdeauna, şi pretutindeni, făcea clerul să fie incapabil pentru Sfintele Ordine şi Episcopat. Aceasta apare de la Sf. Pavel, 1 Timotei 3 şi Tit 1, şi s-a legiferat în mod expres de al 16lea Canon Apostolic, reînnoit de Papii Siricius, Innocent şi Leo cel Mare, şi poate fi regăsit la părinţii anticii şi conciliile ce le-au primit în mod general în Biserică.
Cu toate acestea ştim de la Theodoret, Episcop de Cyrus, că mulţi episcopi remarcabili pentru ştiinţa şi sanctitatea lor, au dispensat în mod frecvent cu această lege Apostolică; precum Alexander de Antiohia, Acacius de Berea, Prayline de Ierusalim, Proclus de Constantinopole, şi alţii, prin a căror exemplu Theodoret îşi apără conduita sa în cazul lui Irineu, în a-l ordina pe acesta Arhiepiscop de Tyre, deşi a fost căsătorit de 2 ori. Dar ceea ce e mai surprinzător în această materie este că, în ciuda celui de-al 11lea Decret al lui Siricius, şi al 12lea al lui Innocentius Primul, că cei care au fost ori căsătoriţi de două ori, ori s-au căsătorit cu văduve, erau incapabili de ordinare, şi ar trebui să fie destituiţi; Conciliul de la Toledo, Canonul 3, şi Primul Conciliul de la Orange, Canonul 25, ambele au dispensat cu aceste legi Pontifice. Primul, pentru ca cei ce s-au căsătorit cu văduve să poată să rămână în sfintele ordine; al doilea, ca cei care s-au căsătorit de două ori să poată să fie promovaţi în ordinul de subdiacon. Socrates observă şi el că deşi aceasta era o lege generală a nu se admite catehumeni în ordine, episcopii de Alexandria erau în obiceiul de a promova pe astfel de oamenii ca cititori şi cântăreţi.
FLEURY.
(H. E., Liv. XL., chap. 1.)
Aceste canoane ale Conciliului din Trullo au fost servite de pe atunci grecilor şi la toţi creştinii din Răsărit drept regulă universală cu privire la abstinenţa clerică, şi ei au fost acum în forţă deplină pentru 1000 de ani. Adică, nu e permis oamenilor care sunt clerici în Sfintele Ordine să se căsătorească după ordinarea lor. Episcopi trebuie să aibă o abstinenţă perfectă, fie că sunt sau nu căsătoriţi înainte de consacrarea lor. Preoţii, diaconii şi subdiaconii deja căsătoriţi pot să-şi ţină soţiile şi să trăiască cu ele, cu excepţia zilelor în care ei se apropie de sfintele mistere
Canonul IV.
Dacă vreun episcop, presbiter, diacon, subdiacon, lector, cantor, sau portar a avut relaţii sexuale cu o femeie dedicată lui Dumnezeu, acesta să fie destituit, ca unul care a coruptă o soţie a lui Hristos, dar dacă este laic, acesta să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI IV.
Un cler cuplat cu o soţie a lui Dumnezeu va fi destituit, în cazul unul laic va fi înlăturat.
Acest canon e găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XXVII., Q. I., c. vj.
Un laic care violează o măicuţă, prin legea seculară era pedepsit prin moartea. Balsamon dă referire astfel: V Cap. primi tit. iiij. lib. Basilic. or cxxiij. Novel.
Canonul V.
Fie ca nici unul din cei care sunt din lista preoţească să nu deţină vreo femeie sau vreo roabă servitoare, dincolo de cei care sunt enumeraţi în canon ca fiind persoane libere de suspiciune, păstrându-se astfel de la a fi implicat în vreo vină. Dar dacă încalcă cineva decretul nostru acesta să fie destituit, dacă sunt clerici; dar dacă sunt laici să fie excomunicaţi.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI V.
Un preot, dacă este eunuc, nu va avea în casa sa o roabă sau altă femeie decât cei care nu pot produce nici o suspiciune. Vezi Canonul III al Primului Conciliu Ecumenic de la Nice. Acest canon adaugă Eunucii.
Canonul VI.
Din moment ce este declarat în canoanele apostolice că cei care sunt avansaţi în cler necăsătoriţi, doar lectorii şi cantorii pot să se căsătorească; şi noi, susţinând aceasta, determinăm că nu este legitim pentru nici un subdiacon, diacon sau presbiter după ordinarea sa să contracteze căsătoria dar dacă a îndrăznit să o facă, acesta să fie destituit. Şi dacă vreunul care intră în cler, doreşte să se unească de o soţie într-o căsătorie legală înainte să fie ordinat, să o facă.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VI.
Dacă vreo persoană contractează căsătoria, acesta să fie destituit. Dacă vrea să se căsătorească el trebuie să o facă înaintea ordinării sale. Aristenus indică felul cum acest canon anulează canonul 10 din Ancyra, care permite unui diacon şi chiar unui presbiter să se căsătorească după ordinare şi să continue în lucrarea sa, cu condiţia ca în acest timp al ordinării sale să aibă în prezenţa sa martori care să declare incapacitatea sa de a rămâne cast sau dorinţa sa de a se căsători. Acest canon prezent îl urmează pe al XXVI lea din canoanele apostolice.
Ultima clauză a acestui canon, limitată în aplicaţia sa faţă de subdiaconi, se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. XXXII., c. vi.
DIGRESIUNEA ASUPRA CĂSĂTORIEI CELOR DIN CLER
Despre acest subiect există o interpretare populară greşită care trebuie înlăturată mai întâi. În mintea populară de azi nu există nici o distincţie între „un cleric căsătorit” căruia i s-a permis, şi „căsătoria clerului” fiind permisă; chiar şi scriitorii teologici care au ajuns la o reputaţie au confundat aceste două lucruri în felul cel mai nedumerit. Va fi suficient să menţionăm faptul unei instanţe a Episcopului Harold Browne în cartea sa despre cele XXXIX Articolele, în care nu numai că se vorbeşte de confuzia de mai sus, dar se mai face şi gafa aceasta pentru scopuri controversate, pentru a susţine prin autoritatea Bisericii antice din Răsărit (care admitea un cler căsătorit) practica Nestorianilor şi a Bisericii moderne a Angliei, ambele care tolerează căsătoria clerului, un lucru pe care Biserica antică l-a urât şi pedepsit cu destituirea.
Nu pot exprima mai bine doctrina şi practica Bisericii antice în Răsărit decât prin a cita cuvintele Rev. John Fulton din Introduction to the Third Edition of his Index Canonum (1). El spune: „Căsătoria nu era un impediment spre ordinare chiar ca un Episcop; şi Episcopii, Preoţii, şi Diaconii, în mod egal cu alţi oameni, le era interzis să-şi lase soţiile sub pretextul religiei. Cazul era diferit atunci când un om era necăsătorit la vremea ordinării sale. Apoi el era reţinut pentru a se dedica pe sine în totalitate lui Dumnezeu în oficiul Sfintei Slujiri, şi lui i se interzicea să ia din acea ofertă măsura grijilor sale şi a afecţiunilor lui care trebuie în mod necesar să fie date spre grija şi administrarea familiei lui. Pe scurt, omul căsătorit putea fi ordinat, dar cu câteva excepţii nici unui om nu i se permitea să se căsătorească după ordinare”. În lucrarea sa „Digest sub voce Celibacy” el prezintă canonul cel mai timpuriu în acest subiect astfel: „Nici unul din cler, cu excepţia lectorilor şi a cântăreţilor nu se poate căsătorii după ordinare (Ap. Can. xxvi.); dar diaconii se pot căsătorii, dacă la ordinarea lor au declarat vreo intenţie în acest sens (Ancyra X.). Un preot care se căsătoreşte trebuie să fie destituit (Neocaesarea i.). O diaconiţă care se căsătoreşte trebuie să fie anatemizată (Chal. XV.); un călugăr sau o fecioară dedicată care se căsătoreşte, trebuie să fie excomunicat (Chal. XVI.) Cei care îşi încalcă jurămintele lor de celibat trebuie să îndeplinească pedeapsa bigamilor (Ancyra XIX.)” (2).
Am putea aşadar să luăm aceasta pentru un principiu general că în nici o parte a Bisericii antice nu exista vreun preot căruia să i se fi permis să contracteze sfânta căsnicie; şi în nici un loc nu i se permitea să îşi exercite preoţia altfel, dacă ar îndrăzni să între într-o astfel de relaţie cu o femeie. Aşa cum am remarcat, nu este locul meu de a aproba sau respinge această lege a Bisericii, datoria mea este una mult mai simplă de trasare în mod istoric a ceea ce era legea şi ceea ce este ea în Răsărit şi Apus astăzi. Reformatorii au considerat că în aceasta, ca şi în multe alte chestiuni, aceste biserici venerabile au făcut o greşeală, dar pe mine nu mă preocupă aprobarea sau menţinerea acestora, în ceea ce priveşte acest volum. Tot ceea ce este necesar pentru mine este să afirm că un preot dacă vroia să încerce să se căsătorească, el ar fi încercat ceva care din vremurile antice din care avem înregistrări, nici unui preot nu i se permitea să facă, dar care întotdeauna a fost pedepsit ca un păcat grosolan de imoralitate.
În trasarea istoriei acestui subiect, singurul timp în care vreo dificultate reală se prezintă pe sine este în primele trei secole, după aceea totul este mult mai clar, şi datoria mea e simplă de a expune faptele nedisputate ale cazului înaintea cititorului.
Începem cu baza de dezbatere. Şi aceasta cu privire la Domnul, „marele Preot al credinţei noastre”, cu siguranţă că nu poate fi nici o îndoială că el a dat un exemplu, sau – dacă gândeşte cineva că el nu a fost un model pentru preoţii Bisericii sale ca să fie urmat – cel puţin şi-a trăit viaţa de celibat. Când ajungem la întrebarea care era practica primilor săi urmaşi în această chestiune, se pare că există puţin aici, dacă nu chiar nici o îndoială rezonabilă. Căci avem înregistrat că dintre apostoli doar Petru era căsătorit, şi avem înregistrat şi cazul lui, ca în cel celorlalţi care „au părăsit totul” pentru a-l urma pe Domnul care a spus, „Oricine lasă case, sau fraţi, ori surori, ori tată, mamă sau soţie sau copii, sau pământuri, pentru numele meu va primii însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (1).
Nu poate fi nici o îndoială că Sf. Pavel în epistolele sale admite şi chiar contemplează la probabilitatea că cei admişi în rangurile clerului erau deja căsătoriţi, dar spune în mod distinct că ei trebuie să fie „soţul unei singure soţii” (2), prin care toată antichitatea şi fiecare comentator al gravităţii recunoaşte că bigamii sunt scoşi din posibilitatea de ordinare, dar nu e nimic care să implice ideea că legătura maritală trebuia să fie continuată după ordinare. Pentru o tratare completă a acestui subiect din punctul de vedere antic şi Patristic, cititorul este îndrumat la Sf. Jerome (3).
Următorul stagiu în progresul nostru este marcat de aşa zisele Canoane Apostolice. Acum pentru cei care susţin că aceste canoane au avut ca autori pe Apostoli în mod direct sau indirect, sau că aşa cum le avem acum chiar şi din date sub-apostolice, chestiunea devine şi mai simplă, căci în timp ce aceste canoane nu exprimă legea formulată prin urmare pentru Răsărit, ele par cu certitudine a nu fi inconsistente cu aceasta, ci mai degrabă priveşte în această direcţie, în special Canoanele V şi LI. Dar puţini vor fi cei care vor dori să susţină o ipoteză atât de extremă, şi în timp ce mulţi cercetători sunt de părere că majoritatea canoanelor a colecţiei pe care o denumim „apostolică” sunt ante-Nicene, cu toate acestea nu vor fi recunoscute ca fiind de o mai mare valoare decât atât de multe oglinzi, arătând ce era la data lor considerat adevărata disciplină. Este destul de clar că părinţii de la conciliul din Trullo prin disciplina care au expus-o a fi disciplina originală a Bisericii în acest domeniu, şi disciplina Apusului în inovaţie, dar că de fapt acesta ar fi şi fost cazul cu mult pare a fi sigur. Thomassinus tratează acest punct cu mai multă învăţare, şi voi cita câteva din autorităţile pe care le aduce el. Dintre acestea cel mai important este Epiphanius, care ca grec putea fi sigur să dea o traducere Răsăritului, dacă nu ar fi fost vreo astfel de tradiţie cunoscută în timpul său. Voi oferi cele trei mari pasaje.
„Este evident că cei din preoţie sunt luaţi din ordinul feciorilor, sau dacă nu sunt aşa, cel puţin dintre călugări; sau dacă nu dintre călugări, atunci ei sunt obişnuiţi să fie făcuţi preoţi care se păstrează pe ei înşişi de soţiile lor, sau care sunt văduve după o singură căsătorie. Dar cel care a fost încurcat de o a doua căsătorie nu este admis în preoţia din Biserică, chiar dacă s-ar abţine de la soţia sa, sau să fie un văduvit. Oricine de acest gen este respins din gradul de episcop, presbiter, diacon, sau subdiacon. Ordinul de cititor, totuşi, poate fi ales din toate ordinele din care se pot alege aceste grade, adică din fecioare, călugări, abstinenţi, văduviţi, şi cei care sunt legaţi de sfânta căsnicie. Mai mult, dacă este silit de necesitate, chiar şi bigamii pot fi lectori, căci acesta nu e un preot, etc” (4).
„Hristos ne-a învăţat printr-un exemplu că lucrarea preoţească şi vesmintele ar trebui să fie comunicate acelora care şi-au păstrat abstinenţa după o singură căsnicie, sau şi-au păstrat fecioria. Şi aceasta au declarat onest şi pios apostoli, prin canonul eclesiastic al preoţiei” (5).
„Mai mult, cel care încă foloseşte căsătoria, şi face copii, chiar dacă e soţul unei singure soţii, nu trebuie admis deloc de Biserică în ordinul de diacon, presbiter, episcop sau subdiacon. Dar pentru toată aceasta, cel care s-a păstrat de relaţia singurei sale soţii, sau s-a lipsit de ea, poate fi ordinar, şi acesta este cel mai uzual cazul din acele locuri unde canoanele eclesiastice sunt cel mai clar observate” (1).
Nici greutatea acestei evidenţe nu este micşorată, ci mai degrabă crescută, de admiterea aceluiaşi tată care în anumite locuri din zilele sale viaţa de celibat nu era observată de acei preoţi care aveau soţii, căci el explică faptul că o astfel de stare de lucruri s-a produs „nu din urmarea autorităţii canoanelor, ci prin neglijenţa oamenilor, care este obişnuinţa din perioadele anumite de caz” (2).
Mărturia Părinţilor Apuseni deşi este atât de absolut şi de indiscutabil de clară ea nu este atât de concluzivă pentru Răsărit, şi totuşi un pasaj din Sf. Jerome ar trebui să fie citat. „Hristosul Virgin şi Fecioara Maria au dedicat virginitatea ambelor sexe. Apostolii au fost aleşi ori când erau feciori ori separaţi de căsnicie, şi episcopii, presbiterii şi diaconii sunt aleşi ori când sunt feciori, ori văduviţi, sau cel puţini abstinenţi pentru totdeauna după preoţie” (3).
Ar fi ieşit din comun să intram într-un argument detaliat cu privire la forţa acestor pasaje, dar voi pune înaintea cititorului rezumatul prin intermediul unui scriitor recent cântărit de la Ultramontane Roman School.
„Este celibatul un ritual apostolic? Bickel a afirmat că este, şi Funk a negat aceasta în 1878. Astăzi [1896] canoniştii admit în comun faptul că nimeni nu poate dovedi existenţa vreunui concept formal, ori divin ori apostolic, care să impună celibatul asupra clerului, şi că toate textele, fie că sunt scoase din Sfânta Scriptură sau de la Părinţi, în acest subiect conţine doar un sfat, şi nu o poruncă”. „În Secolul al Patrulea un mare număr de concilii a interzis episcopilor, preoţilor şi diaconilor să trăiască în folosirea de căsătorie cu soţiile lor legitime. … Dar acolo nu se pare să fi existat vreo dispoziţie de a declara prin lege ca invalidă căsătoriile clericilor din Sfintele Ordine. În Secolele al Cincilea şi al Şaselea legea celibatului a fost observată de toate Bisericile din Apus, mulţumită Conciliilor şi Papilor”. „În al Şaptelea şi până în al Zecelea Secol (4), ca o chestiune de fapt legea celibatului a fost puţin observată într-o mare parte a Bisericii Apusene, dar ca chestiune de lege Pontifii Romani şi Conciliile au fost constante în proclamarea lor a obligării acesteia”. Prin practica canonică a Apusului nereformat, primirea Sfintelor Ordine este un impedimentum dirimens matrimonii, care face ca orice căsătorie subsecvent contractată nu doar ilicită ci şi absolut nulă. În acest impediment de anulare acelaşi scriitor romano-catolic spune: „Impedimentul de anulare al Sfintelor Ordine este de obligaţie eclesiastică şi nu divină, şi prin urmare Biserica o poate distribui. Aceasta este învăţătura prezentă care este în opoziţie cu cea a vechilor şcoli”.
„Nu este nici o întrebare despre nulitatea căsătoriilor contractate de clerici înainte de 1139. La Conciliul de la Lateran din acel an, Innocent II a declarat că aceste căsătorii contractate în sfidare faţă de legea eclesiastică nu sunt căsătorii adevărate în ochii săi. Succesorii său nu par să fi insistat prea mult asupra acestui impediment de anulare, deşi a fost atacat viguros de clericii ofensaţi; dar Şcoala din Bologna, a cărei autoritate pe atunci era nedisputată, a declarat în mod deschis pentru nulitatea căsătoriilor contractate de clericii din Sfintele Ordine. Astfel acest punct al legii a fost rezolvat mai degrabă prin învăţătură decât printr-un text precis, sau printr-o lege dintr-o anumită dată cunoscută” (5).
Nu trebuie uitat că deşi aceasta e adevărat cu privire la Papa Innocent II în 1139, aceasta e adevărat şi cu privire la faptul că în 530 împăratul Justinian a declarat nule şi vide toate căsătoriile contractate de clericii din Sfintele Ordine, iar copiii din aceste căsătorii să fie falşi (spurii).
Cititorul va fi interesat în citirea răspunsului la acest punct a Regelui Henry VIII către scrisoarea trimisă lui de ambasadorii germani (1). Pot da aici doar o scurtă parte a traducerii în engleză. „Deşi Biserica a admis de la început oameni căsătoriţi, ca preoţi şi episcopi, care erau fără crimă, soţul unei singure soţii (din necesitatea vremii, pe cât era de suficient alţi oameni potriviţi nu puteau fi găsiţi să se potrivească spre învăţarea cuvântului) cu toate acestea Pavel l-a ales pe celibatul Timotei; dar dacă cineva a venit necăsătorit în preoţie şi apoi şi-a luat nevastă, el era întotdeauna destituit din preoţie, conform canonului Conciliului din Neocesarea care a fost înaintea celui din Nice. La fel a fost şi la cel din Calcedon, unde în primul canon sunt confirmate fostele canoane, se stabileşte că o diaconiţă, dacă se căsătorea, va rămâne sub anatema, şi o fecioară care s-a dedicat pe sine lui Dumnezeu şi un călugăr cu care s-a căsătorit, vor rămâne excomunicaţi. … Nici un canon apostolic şi nici Conciliul de la Nice nu conţinea ceva similar cu declaraţia aceasta, anume, că preoţii odată ordinaţi se pot căsătorii după aceea. Şi cu aceasta este de acord şi al Şaselea Sinod, în care s-a decretat că dacă cineva din cler va dori să conducă o soţie, el ar trebui să o facă înainte de primirea sub-diaconatului, ceea ce nu era legitim deloc; şi nici nu s-a dat în al Şaselea Sinod vreo libertate preoţilor care conduceau soţii după preoţia lor, aşa cum afirmaţi. Prin urmare de la începutul Bisericii nou născute este văzut clar că niciodată nu s-a permis ca un preot să conducă o soţie după preoţia sa, şi nicăieri, unde se încerca aceasta, nu se făcea cu impunitate, ci vinovatul era destituit din preoţie”.
Canonul VII.
Acum că am învăţat că în anumite biserici diaconii au oficiu eclesiastice, şi că unii din ei cu aroganţă şi licenţă stau îndrăzneţi înaintea presbiterilor: noi am determinat că un diacon, chiar de ar fi într-un oficiu de demnitate, adică, în orice oficiu eclesiastic, nu trebuie să-şi aibă scaunul înaintea unui presbiter, decât dacă acţionează ca un reprezentativ al patriarhului sau al metropolitanului său într-un alt oraş sub un alt superior, căci atunci va putea să aibă locul său onorat. Dar dacă cineva, posedat de o îndrăzneală tiranică, va fi îndrăznit să facă un astfel de lucru, acesta să fie alungat din rangul său specific şi să fie ultimul în ordin din lista bisericii sale; Domnul nostru ne-a îndemnat să nu fugim după locurile înalte, conform doctrinei care se găseşte în sfântul Evanghelist Luca, aşa cum a fost expus chiar de Domnul Dumnezeul nostru. Căci la cei care au fost chemaţi el i-a învăţat această pildă: „Când vi se oferă de cineva un scaun la o nuntă nu staţi în camera de mai sus decât dacă un altul mai înalt ar oferi aceasta. Dar atunci când ţi se oferă, stai în scaunul cel mai de jos aşa că cel care ţi-a dat locul să vină şi să te vadă acolo şi să-ţi spună, Prietene, mergi acolo sus: atunci tu te vei putea închina în prezenţa aceluia care stă cu tine. Căci cine se înalţă va fi smerit, şi cine se smereşte va fi înălţat”. Dar acelaşi lucru ar trebui să fie observat în restul ordinelor sacre; văzând că ştim că lucrurile spirituale sunt de preferat faţă de demnitatea lumească.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VII.
Un diacon în executarea oficiului său, dacă va avea ocazia să stea în prezenţa presbiterilor, să ia locul cel mai de jos doar dacă nu e reprezentantul Patriarhului sau al episcopului.
Balsamon, Zonaras şi apoi Van Espen indică faptul că acest canon este o relaxare a Canonului XVIII de la Nice care pedepseşte pe diaconii aroganţi nu doar cu pierderea rangului în grad, dar şi cu expulzarea din slujire.
Van Espen remarcă bine că Părinţii acestui sinod au avut în minte nu doar prescrierea distinctivelor dintre diaconi şi presbiteri, dar şi dintre cele din ordinele eclesiastice şi cele care se bucurau de demnităţi seculare cu privire la chestiunile eclesiastice, dar care nu trebuiau să fie câştigate din precedenţa eclesiastică. Aceasta se înţelege prin ultima clauză a canonului.
Beveridge oferă o listă a acestor cvasi demnitari eclesiastici după cum urmează: Magnus (Economus, Magno Sacello Praepositus, Magnus Vasorum Custos, Chartophylax, Parvo Sacello Praepositus, Primus Defensor.
Canonul VIII.
Din moment ce dorim ca în fiecare punct lucrurile care au fost decretate de sfinţii noştri părinţi să fie atât stabilite cât şi confirmate, noi reînnoim prin urmare canonul care porunceşte ca sinoadele episcopilor din fiecare provincie să fie ţinute în fiecare an acolo unde episcopii metropolei vor considera mai bine. Dar datorită incursiunilor barbarilor şi a câtorva alte cauze incidentale, cei care prezidează peste biserici nu pot ţine sinoade de două ori pe an, se pare bine că o dată pe an – pe baza întrebărilor eclesiastice care pot apărea – ca un sinod al episcopilor menţionaţi anterior să fie ţinut în fiecare provincie, între sfântul praznic al Paştelui şi octombrie, aşa cum s-a spus mai sus, în locul în care Metropolitanul îl va considera a fi cel mai potrivit. Şi fie ca acei episcopi care nu frecventează, atunci când ei sunt acasă în oraşele lor şi sunt sănătoşi şi liberi de toate treburile de inevitabile şi necesare, să fie mustraţi frăţeşte.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VIII.
Oricând este posibil să se ţină două sinoade pe an, cel puţin unul va fi sărbătorit între Paşte şi luna octombrie. Acest canon sub numele de filă a „Sinodului al Şaselea” este referinţa din Canonul VI al celui de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic (II Nice), şi episcopi de la Quinisext sunt numiţi „Părinţii”.
VAN ESPEN
Ceea ce la început a fost permis din necesitate, puţin câte puţin a trecut în legea generală, şi în fine a fost primit ca lege, ca o dată pe an trebuia să aibă loc o întâlnire a sinodului provincial.
Canonul IX.
Nici un cleric să nu fie admis să ţină o „casă publică”. Căci dacă nu se permite a se intra într-o tavernă, cu atât mai mult se interzice să slujeşti altora în aceasta şi să ai şi o afacere care este nelegiuită pentru el. Căci dacă va fi făcut vreunul din aceste lucruri, ori renunţă la ele ori să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI IX.
Dacă clericilor le este interzis să între în case publice, cu atât mai mult le e interzis să le păstreze. Ori să renunţe la ele ori să fie destituiţi.
Comparaţi cu acest canon liv al Canoanelor Apostolice; xxiv al Laodicean, şi xliij al Sinodului de la Cartagina (1).
Canonul X.
Un episcop, sau presbiter, ori diacon care primeşte camătă, sau ceea ce se numeşte hecatostoe, acesta ori să renunţe la ea ori să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI X.
Un episcop, presbiter, sau diacon care ia camătă va fi destituit dacă nu se opreşte din aceasta. Vezi nota de la canonul XVI de la Nice şi digresiunea notată la acesta.
Canonul XI.
Nimeni din ordinul preoţesc sau dintre laici să nu mănânce pâinea nedospită a iudeilor, şi nici să nu aibă relaţii familiare cu ei, nici să nu-i cheme în boală, nici să nu primească medicamente de la ei, nici să nu se scalde cu ei; dacă va face cineva astfel, dacă e cler, să fie demis, dar dacă e laic să fie dat afară.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XI.
Pâinea nedospită evreiască trebuie să fie refuzată. Oricine îi cheamă pe evrei ca doctori sau se scaldă cu ei trebuie să fie destituit.
VAN ESPEN
Theodore Balsamon este de părere că acest canon nu interzice mâncare azimilor, ci că ceea ce se intenţionează este ţinerea festivalurilor într-o formă iudaică, sau în jertfe să se folosească pâinea nedospită (azymes), şi aceasta, spune Balsamon, datorită latinilor care îşi serbează festivalurile lor cu azymes.
Canonul lxix [adică lxx] din cel numit Apostolic interzice observarea festivalurilor cu evreii; şi declară a fi nelegiuit să primeşti manuscula de la ei, dar prin acest canon orice relaţie familiară cu ei este interzisă.
În timp ce nu poate fi nici o îndoială că în toate canoanele de la Trullo există un sub-curent de ostilitate faţă de Apus, cu toate acestea nu pot vedea aşa ceva în acest canon, şi cred că s-a scris în el prin amărăciunea mai mare a vremurilor de mai târziu. Aceasta pare a fi mult mai sigur din faptul că nu există nimic nou în privinţa pâinii pascale, vezi canoanele de la Laodicea xxxvij şi xxxviij.
Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici. Gratian’s Decretum, Pars II., Causa xxviij., can. xiii.(1)
Canonul XII.
Mai mult încă a ajuns la cunoştinţa noastră că în Africa şi Libia şi în alte locuri că episcopii iubiţi de Dumnezeu din acele părţi nu refuză să trăiască cu soţiile lor, chiar după consacrare, astfel aducând scandal şi ofensă poporului. Acum că este grija noastră particulare ca toţi să aibă grija turmei care ne-a fost încredinţată fiecăruia – s-a părut bine ca nimic de acest fel să nu aibă loc. Şi noi spunem aceasta, nu ca să abolim şi să răsturnăm lucrurile care au fost stabilite de autoritatea veche apostolică, ci ca purtând de grijă pentru sănătatea poporului şi avansarea lor spre lucruri mai bune, şi ca nu cumva starea eclesiastică să sufere vreun reproş. Căci apostolul divin spune: „Faceţi toate lucrurile spre slava lui Dumnezeu, nu faceţi nimănui rău, nici iudeilor, nici grecilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, aşa cum şi eu sunt pe placul tuturor în toate, nu căutând profitul meu ci al multora, ca ei să poată fi mântuiţi. Fiţi imitatori de mine căci şi eu sunt al lui Hristos”. Dacă s-a găsit că a făcut cineva aşa ceva, acesta să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XII.
Deşi s-a decretat faptul că soţiile nu trebuiesc alungate, pentru a fi totul mai bine, noi dăm porunca ca nimeni care a ordinat vreun episcop să mai trăiască cu soţia sa.
ARISTENUS
Al cincilea canon apostolic nu-i permite nici unui episcop, presbiter şi nici diacon să-şi lase nevasta sub pretextul pietăţii; şi desemnează pedepse pentru oricine va face aşa, şi dacă nu se îndreaptă, să fie destituit. Dar acest canon pe de altă parte nu permite unui episcop nici chiar să trăiască cu soţia sa după consacrarea lui. Dar prin această schimbare nu se doreşte nici o neînţelegere asupra a ceea ce s-a stabilit de autoritatea apostolică, ci era făcut prin grija pentru sănătatea poporului şi conducerea spre lucruri mai bune, şi pentru teama ca moşia sacerdotală să nu sufere pagube.
VAN ESPEN
(în Can vi. Apost.)
În vremea [aşa zis al Apostolilor] nu numai presbiterii şi diaconii, dar şi episcopii, este clar, aveau permisiunea prin obiceiul Răsăritean să-şi aibă soţiile lor; şi Zonaras şi Balsamon notează că până în al Şaselea Conciliu, numit în mod comun în Trullo episcopilor le era permis să-şi aibă soţiile lor.
(Acelaşi la acest canon)
Dar ei nu numai că poruncesc ca episcopii după consacrarea lor să nu mai aibă comerţ cu propriile lor soţii, ci mai mult, li se interzice acestora chiar să presupună să trăiască cu ele.
ZONARAS
Când credinţa s-a născut prima dată şi a venit în lume, apostolii au tratat cu mai mare blândeţe şi indulgenţă pe cei care au îmbrăţişat adevărul, care nu era încă împrăştiat atât de departe, şi nici nu au fost exacţi din perfecţiune în toate privinţele, ci au făcut permisiuni mari pentru slăbiciunile lor şi pentru forţa înrădăcinată a obiceiurilor cu care erau încercuiţi ei, atât între păgâni cât şi printre evrei. Dar acum, când religia noastră s-a propagat în lung şi lat, multe eforturi încordate s-au făcut pentru a aplica acele lucruri care au de a face cu o viaţă mai înaltă şi mai sfântă, aşa cum închinarea noastră angelică a crescut de la zi la zi, şi să insistăm prin legea unei vieţi de abstinentă faţă de cei care au fost ridicaţi în episcopat, ca nu numai ei să se abţină de la soţiile lor, ci să nu le mai aibă deloc ca tovarăşe de pat; şi nu numai să nu le admită ca părtaşe a patului lor, ci nici măcar să nu le admită să se oprească sub acelaşi acoperiş sau în casă.
Canonul XIII.
Din moment ce ştim că trebuie transmis ca o regulă a Bisericii Romane că cei ce sunt socotiţi vrednici să fie avansaţi spre diaconat sau prezbiterat ar trebui să permită să nu mai convieţuiască deloc cu soţiile lor, noi, păstrând regula antică şi perfecţiunea şi ordinul apostolic, voim ca căsătoriile legale ale celor care sunt în sfintele ordine să fie de acum înainte ferme, în nici un caz să nu dizolvăm uniunea lor cu soţiile lor şi nici să-i lipsim de relaţia reciprocă la un timp convenabil. Prin urmare, dacă va fi găsit cineva vrednic să fie ordinat subdiacon, sau diacon, ori presbiter, acestuia nu trebuie să i se interzică deloc să fie admis într-un astfel de rang, chiar dacă va trăi cu o soţie legitimă. Nici nu i se va cere ca la vremea ordinării lui ca să promită să se abţină de la relaţiile legale cu soţia sa: ca nu cumva să afecteze în mod injurios căsnicia constituită de Dumnezeu şi binecuvântată de prezenţa sa, aşa cum spune Evanghelia: „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”; şi apostolul a spus, „Căsătoria să fie onorabilă şi patul să fie neîntinat”; şi din nou, „Eşti legat de o soţie? Caută să nu fi dezlegat”. Dar ştim, ca şi cei ce s-au adunat la Cartagina (cu grija pentru viaţa cinstită a clerului) care au spus că subdiaconii, care mânuiesc Sfintele Mistere, şi diaconii şi presbiterii ar trebui să se abţină de la consoarta lor conform cursului lor [de slujire]. Aşa că ceea ce s-a transmis de către apostoli şi păstrat prin obiceiul antic, şi noi menţinem, ştiind că este un timp pentru toate lucrurile în special pentru post şi rugăciune. Căci este drept ca cei care asistă la altarul divin să trebuiască să fie absolut de abstinenţi atunci când împart lucrurile sfinte, ca ei să poată obţine de la Dumnezeu ceea ce cer ei în sinceritate.
Dacă va îndrăzni cineva, contrar Canoanelor Apostolice, să lipsească pe vreunul din sfintele ordine, presbiter, sau diacon ori subdiacon de coabitarea şi relaţia cu soţia sa legitimă, acesta să fie destituit. În aceiaşi manieră dacă vreun presbiter sau diacon cu pretextul pietăţii şi-a lăsat soţia, acesta să fie exclus din comuniune; şi dacă perseverează în aceasta să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIII.
Deşi romanii doresc ca toţi din cei ordinaţi ca diaconi sau presbiteri să-şi lase soţiile lor, noi dorim ca mariajul diaconilor şi al presbiterilor să continue valid şi ferm.
FLEURY
(H.E., Livre XL., chap. 1.)
Ceea ce se spune în acest canon, că conciliul de la Cartagina ordonă preoţilor să se abţină de la nevestele lor la perioade prescrise, este o înţelegere greşită a decretului, cauzată ori de răutate ori de ignoranţă. Acest canon este unul din acelea adoptate de al Cincilea Conciliu de la Cartagina ţinut în anul 400, şi acesta decreta că subdiaconii, diaconii, preoţii şi episcopii se vor abţine de la soţiile lor, urmând statutele antice, şi va fi ca şi când nici nu le-ar avea. Versiunea greacă a acestui canon a atribuit cuvintele latine priora statuta prin acestea, idious horous, care ar putea însemna „timpuri fixate”: căci traducătorul citeşte, urmând alt codex, propria pentru priora. Dar aceasta au presupus Părinţii de la Trullan că acesta obliga clerul doar la abstinenţă în anumite vremuri fixate, şi nu au vrut să fie incluşi şi episcopii.
VAN ESPEN
Deşi Biserica Latină nu dezaprobă (1), ca fiind contrar legii Evangheliei disciplina grecilor care permite folosirea căsătoriei la presbiteri şi diaconi, cu condiţia să fie făcută înainte de ordinare; cu toate acestea nu a aprobat niciodată acest canon care condamnă cu un zel atât de mare obiceiul opus, şi desemnează aspru mari erori Bisericii Romane.
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. XXXI., c. xiij.
Antonius Augustinius în propusa lui corectare a lui Gratian spune (Lib. I. dial. de emend. Grat. c. 8.): „Acest canon nu poate fi primit în nici un caz, căci e scris în opoziţie faţă de celibatul preoţilor latini, şi în mod deschis e contra Bisericii Romane”. Pentru mine însă nota pe care o aduce Gratian pare mult mai învăţată şi adevărată: „Aceasta trebuie dar de înţeles în privinţa aplicaţiei locale; căci Biserica Răsăriteană, la care Sinodul VI a prescris această regulă, nu a primit un jurământ de castitate de la lucrătorii de la altar”. Ar fi bine să notăm aici că prin opinia majorităţii cazuiştilor latini obligaţia de castitate printre clerul roman se bazează pe jurământul şi nu pe legea Bisericii care e legată de aceasta. Aceasta era în mod evident opinia lui Gratian.
Canonul XIV.
Canonul sfinţilor noştri Părinţi purtători de Dumnezeu să fie confirmat şi în această privinţă, că un presbiter să nu fie ordinat înainte de 30 de ani, chiar de ar fi unul foarte vrednic, ci să fie păstrat. Căci Domnul nostru Isus Hristos a fost botezat şi a început să înveţe când avea 30. În aceiaşi manieră nici un diacon să nu fie ordinat înainte ca el să fie de 25 de ani, şi nici o diaconiţă înainte ca ea să aibă 40 de ani.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIV
Un presbiter la 30 de ani, un diacon la 25 şi o diaconiţă la 40.
Comparaţi Canonul XI de la Neocesarea.
E interesant de notat aici că prin legea Comuniunii Romane vârstele canonice sunt după cum urmează: Un subdiacon trebuie să aibă 21 de ani, un diacon 22, un preot 24, şi un episcop 30. Nici unul din clerul inferior nu poate deţine un beneficiu simplu înainte de începerea vârstei de 14 ani. Demnitarii eclesiastici, precum preoţii de Catedrală, nu pot fi conferiţi dacă nu a împlinit 22 de ani. Un beneficiu la care se ataşează o cură a sufletelor se poate da doar unuia care este peste 34, şi o dioceză doar unuia care are 30 de ani (Vide Ferraris, Bibliotheca Prompta).
În Comuniunea Anglicană vârstele sunt, în Anglia, pentru un episcop „30 de ani deplini”, pentru un preot 24, şi pentru un diacon 23 (2): şi în Statele Unite, pentru un episcop 30 de ani, şi pentru un preot 24, şi pentru un diacon 21.
Canonul XV.
Un Subdiacon nu trebuie să fie ordinat sub vârsta de 20 de ani. Dacă vreunul din preoţie a ordinat contrar timpului prescris, acesta să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XV
Aceia vor fi aleşi ca Subdiaconi care au 20 de ani.
Această vârstă se pare că a fost fixată de al Doilea Conciliu de la Toledo (1) (cca. 535 d. Hr.) în primul său canon.
Canonul XVI.
Odată ce cartea Faptele Apostolilor ne învaţă că au fost numiţi 7 diaconi de către apostoli, şi sinodul din Neocesarea în a cărui canoane a pus în mod determinat ca ar trebui să fie în mod canonic doar 7 diaconi, chiar dacă oraşul ar fi mai mare, în acord cu cartea Fapte; noi, fiind potriviţi minţii părinţilor faţă de cuvintele apostolilor, găsim că ei nu au vorbit de acei oameni care au slujit la Mistere ci în administrarea care aparţine servirii la mese. Căci cartea Fapte spune astfel: „În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului. Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia: I-au adus înaintea apostolilor”.
John Chrysostom, un Doctor al Bisericii, interpretând aceste cuvinte, continuă astfel: „Este un fapt remarcabil că mulţimea nu a fost divizată la alegerea ei, şi că apostolii nu au fost respinşi de ei. Dar noi trebuie să învăţăm ce fel de rang au avut ei, şi ce ordinare au primit ei. A fost aceea de diaconi? Dar acest oficiu nu exista încă în biserici. Dar era aceasta buna dispensare a unui presbiter? Dar încă nu era nici un episcop, ci doar apostolii, de unde cred că e clar că nici diacon şi nici presbiter nu era numele” (2). Dar în această relatare noi anunţăm de asemenea că cei şapte diaconi menţionaţi anterior nu trebuie să fie înţeleşi ca diaconi care au slujit la Mistere, conform învăţăturii de dinainte, ci că ei erau cei la care s-a încredinţat dispensarea pentru beneficiul comun al acelora care erau adunaţi laolaltă, care pentru noi era un tip de filantropie şi zel faţă de cei în nevoi.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVI.
Oricine afirmă că numărul diaconilor ar trebui să fie 7 conform spuselor din Fapte, ar trebui să ştie că referinţa din acel pasaj nu este la Diaconii ai Misterelor ci a celor care slujesc la mese.
Van Espen ne aminteşte aici că aceasta este, aşa cum Zonaras îi atrage atenţia în Iris scholion din acest loc, o corectare mai degrabă decât o interpretare a Canonului XV de la Neocesarea, şi Balsamon spune şi el la fel. Singurul interes pe care îl posedă materia este că un canon care a fost primit de al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon) ar trebui să primească un astfel de tratament de la o astfel de adunare ca Sinodul din Trullo.
Canonul XVII.
De când clericii din diferite biserici şi-au părăsit bisericile în care au fost ordinaţi ei şi s-au dus la alţi episcopi, şi fără consimţământul episcopului lor s-au aşezat în alte biserici, astfel dovedindu-se a fi insolenţi şi neascultători, noi decretăm că din luna ianuarie din Secţiunea a 4a nici un cleric, oricare grad l-ar fi avut, nu va avea putere, fără scrisorile de eliberare de la episcopul său, ca să fie înregistrat în lista de clerici ai altei biserici. Oricine din viitor care nu va observa această regulă, ci va aduce dezonoare asupra sa precum şi asupra episcopului care l-a ordinat, acesta să fie destituit împreună cu cel care-l primeşte.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVII.
Oricine primeşte şi ordinează un cleric ambulant va fi destituit împreună cu cel pe care l-a ordinat astfel în mod rău.
Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XXI., Quaest., ii. can. j.
Canonul XVIII.
Acei clerici care în consecinţa unei incursiuni barbare sau în oricare altă circumstanţă au plecat peste graniţă, noi poruncim să se întoarcă la bisericile lor după ce s-a terminat cauza, sau când incursiunea barbarilor este la final. Ei nici nu trebuie să plece pentru lungă vreme fără motiv. Dacă cineva nu se va întoarce conform direcţiei acestui canon prezent – să fie eliminat până se va întoarce în propria biserică. Şi acesta va fi pedepsit de episcopul care-l primeşte.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XVIII.
Oricine a emigrat pe baza unei invazii de barbari se va întoarce la Biserica de a cărui cler aparţine de îndată ce incursiunea încetează. Dar dacă nu va face aşa, el va fi înlăturat împreună cu cel la care s-a dus.
BALSAMON
Părinţii sunt vrednici de mare laudă. Căci privind onoarea ordinului eclesiastic şi a fiecărui episcop, ei au decretat ca clerici, care din cauze drepte şi valide au plecat fără scrisori de demisie de la cei care i-au ordinat, ar trebui să se întoarcă la cler de îndată ce se încheie cauza care i-a făcut să plece; şi că ei să nu fie înrolaţi pe lista de clerici a nici unei alte biserici. Dar oricine nu poate fi convins să se întoarcă este eliminat, precum şi episcop care-l deţine. Dar oricine va spune, Dacă un episcop face un astfel de lucru este eliminat de Metropolitanul său; şi la fel dacă un Metropolitan dispreţuieşte acest canon el este pedepsit de Patriarh. Dar dacă un arhiepiscop autocefal sau un Patriarh altul decât cel de Constantinopole (căci el are o aptitudine pentru a face astfel) va fi convins de o violare a acestui Canon, de cine va fi el eliminat? Presupun că de Pontiful Suprem (1) (oiomai oun para tou meixo-nos arkierews).
Canonul XIX.
Prin urmare cei care prezidă peste biserici, în fiecare zi dar mai ales în ziua Domnului, să înveţe tot clerul şi pe popor cuvintele de pietate şi ale religiei drepte, adunând din Sfânta Scriptură meditaţii şi determinări ale adevărului, şi să nu treacă dincolo de limitele fixate acum, şi nici să varieze de la tradiţia părinţilor purtători de Dumnezeu. Şi dacă se va produce vreo controversă cu privire la Scriptură, aceştia să nu o interpreteze, altfel decât luminile doctorilor bisericii în scrierile lor au explicat, şi în aceasta să se bucure mai degrabă decât să se compromită în lucrurile din afara capetelor lor, ca nu cumva prin lipsa îndemânării lor (2) să se depărteze de ceea ce era potrivit. Căci prin doctrina părinţilor menţionaţi, poporul care ajungea la cunoaşterea a ceea ce era bun şi de dorit precum şi ceea ce este inutil şi de respins, îşi vor remodela viaţa lor prin ceva mai bun, şi să nu fie conduşi de ignoranţă, prin a-şi aplica minţile lor faţă de doctrină, ei vor avea grijă ca nici un rău să nu i se întâmple şi să-şi lucreze mântuirea lor în frica de pedeapsa iminentă.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XIX
Prelaţii Bisericii, în special în zilele Domnului, vor învăţa doctrina.
VAN ESPEN
Cât de mare obligaţie de predicare stă asupra episcopilor, succesorii apostolilor, este evident din cuvintele Sf. Pavel, „Hristos nu m-a trimis să botez ci să predic” (1 Corinteni 1:17), şi rugămintea lui principală către Timotei prin Isus Hristos şi venirea sa, era „Predică Cuvântul” (2 Timotei 2:4). Pentru acest motiv părinţii au numit anterior episcopatul oficiul de predicare (officium predicationis), aşa cum este evident din profesiunea lui Adelbert Morinensis, şi forma de profesare a unui viitor Arhiepiscop. Ambii dintre aceştia se vor găsi în Labbe, appendix to Tom. VIII., of his Concilia.
CONCILIUL DIN TRENT
(SES. V. C. 2)
Predicarea Evangheliei este lucrarea principală a episcopilor.
CONVOVAŢIA DE LA CANTERBURY, 1571 d. Hr.
(Cardwell. Synodalia, Vol. I., p. 126.)
Clerul va fi atent să înveţe nimic în predicile lor care să fie susţinut religios şi crezut de oameni decât ceea ce este agreabil faţă de doctrina Vechiului şi a Noului Testament, şi ceea ce Părinţii Catolici şi Episcopi Antici au colectat din acestea (1).
CONCILIUL DIN TRENT
(Ses. IV)
Nimeni nu va îndrăzni să interpreteze Sfintele Scripturi contrar faţă de consensul unanim al părinţilor.
Canonul XX
Nu va fi legitim pentru un episcop să înveţe public în orice oraş care nu îi aparţine lui. Dacă e observat cineva că face aceasta, să înceteze din episcopat, dar să descarce oficiul unui presbiter.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XX.
Episcopul unui oraş nu va predica public în alt oraş. Dacă se va arăta că a făcut astfel, el va fi destituit şi lipsit de episcopat şi va îndeplini funcţiile unui presbiter.
Înţelesul acestui canon este cel mai obscur. Balsamon şi Zonaras cred că Episcopul nu trebuie să fie destituit din Episcopatul său, ci doar să i se taie dreptul de a executa funcţiile Episcopale, aşa că în fond ar fi redus la un presbiter. Ariseanus, pe de altă parte, consideră destituirea a fi reală şi că acest canon creează o excepţie faţă de Canonul XXIX de la Calcedon.
Canonul XXI
Aceia care au devenit vinovaţi de crime împotriva canoanelor, şi astfel se supun concedierii complete şi perpetue, sunt degradaţi la condiţia de laic. Dacă, totuşi, menţine conversiunea înaintea ochilor lor, ei deplâng în mod voit păcatul pentru care ei au căzut din har, şi s-au făcut pe ei înşişi înstrăinaţi în acest fel, ei pot să îşi mai taie părul după maniera clericilor. Dar dacă nu voiesc să se supună acestui canon, ei trebuie să poarte părul ca laici, ca fiind cei care au preferat comuniunea lumii în viaţa cerească.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXI.
Oricine este deja demis şi redus la starea de laic, dacă el se va pocăi, să continue demis dar să fie tuns. În caz contrar, trebuie să îşi lase părul să crească.
Beveridge doreşte să o pună altfel că cei care au devenit vinovaţi de crime din punct de vedere canonic, înlocuind kanonikps cu kanonikois, în acord cu codicele Bodleian şi Amerbachian.
Canonul XXII
Cei care sunt ordinaţi pentru bani, fie episcopi sau orice alt rang, şi nu prin examinare şi alegerea vieţii, noi ordinăm ca el să fie destituit precum şi cel care l-a ordinat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXII.
Oricine este ordinat pentru plată va fi destituit împreună cu ordinatorul.
VAN ESPEN
Canonul prezent ordonă să fie destituii nu doar cel ordinat în mod simoniacal, dar şi ordinatorul său, poruncind ca ordinările să aibă loc nu pe baza banilor, ci a excelenţei examinării de care a dat dovadă candidatul şi pe baza dreptăţii vieţii. Şi evident că aceasta este trecută cu vederea oriunde sunt folosiţi banii, examinarea vieţii şi consacrarea de merit intră doar puţin în discuţie, sau cel puţin nu i se acordă nici o atenţie.
Canonul XXIII
Nimeni, fie episcop, presbiter, sau diacon, când i se dă Comuniunea imaculată, să nu ia de la cel care se comunică taxe de vreun fel. Căci harul nu trebuie vândut, şi noi nici nu dăm sfinţirea Duhului Sfânt pentru bani; dar cei care sunt vrednici de darul acesta trebuie să fie comunicat în toată simplicitatea. Dar dacă este vreunul înrolat între clerici şi face cereri de la comunicaţi, acesta să fie destituit, ca un imitator al erorii şi al nelegiuirii lui Simon.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXIII.
Oricine va cere o plată sau orice altceva pentru oferirea comuniunii fără pată, va fi destituit.
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decreturn, Pars. II., Causa I., Quaest. I., can. 100, atribuit celui de-al 6lea Sinod, Ivo scrie, „De la al Şaselea Sinod, III Constantinopole”.
Canonul XXIV
Nimeni din cei ce sunt în catalogul preoţesc şi nici vreun călugăr nu îi este permis să ia parte la cursele de cai sau să asiste la reprezentaţiile teatrale. Dacă vreun cleric este chemat la o nuntă, de îndată ce încep jocurile acesta să se ridice şi să plece, căci aşa se ordonă prin doctrina părinţilor noştri. Şi dacă va fi convins cineva de vreo astfel de ofensă să înceteze aceasta sau să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXIV.
Un cler sau un călugăr vor fi destituit dacă merge la curse de cai, sau nu pleacă de la nunţi înainte ca jucătorii să fie aduşi.
VAN ESPEN
Rareori erau interzise aceste jocuri fără introducerea a ceva contrar faţă de ceva contrar onestităţii şi castităţii. Aşa cum notează Lupus aici, cuvântul „obscen” îşi are derivare din aceste reprezentaţii „scenice”.
Pe drept s-a interzis atunci de canoanele sacre ca clerul să nu fie martor la astfel de jocuri.
În a doua parte a acestui canon prin cuvintele „ordinat de doctrina părinţilor noştri”, Sinodul înţelege doctrina părinţilor de la sinodul din Laodicea, care în canonul liv a condamnat acelaşi abuz.
Compară canonul dat în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. XXXIV. can. xix.
Canonul XXV
Mai mult noi reînnoim canonul care ordonă că parohiile contrare (agroikikas) şi cele ce sunt în provincii (egkwrious) vor rămâne supuse episcopilor care au posesiunea lor; în special dacă pentru 30 de ani ei le-au administrat fără opoziţie. Dar dacă în cadrul a 30 de ani a fost vreo controversă în vreun punct, este legitim pentru cei care se consideră răniţi să refere materia către sinodul provincial.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXV
Parohiile rurale şi din afara oraşului ţinute pentru 30 de ani pot fi reţinute. Dar în acest timp nu trebuie să fie nici o controversă. Compară nota de la canonul XVII de la Calcedon.
Canonul XXVI
Dacă un presbiter a contractat prin ignoranţă o căsătorie ilegală, în timp ce încă se mai luptă pentru locul său, aşa cum s-a definit în canoanele sacre, cu toate acestea el trebuie să se abţină de la lucrarea sacerdotală. Căci e de ajuns dacă unuia ca el i se acordă indulgenţă. Căci el este greu de a binecuvânta pe altul care trebuie să aibă grijă de rănile sale, căci binecuvântare este împărţirea sfinţirii. Dar cum poate împărţi el aceasta la un altul care nu posedă în sine un păcat de ignoranţă? Aşa că nici în public şi nici în particular nu poate să binecuvânteze sau să distribuie altora trupul lui Hristos [şi nici să îndeplinească altă lucrare]; căci fiind mulţumit cu locul său de onoare să se plângă Domnului ca păcatul ignoranţei să îi fie iertat. Căci este clar că mariajul nefast trebuieşte dizolvat, şi nici omul acesta nu poate avea relaţii sexuale cu femeia pe baza căreia el este lipsit de executarea preoţiei sale.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVI
Un preot care a căzut într-o căsătorie ilicită şi a fost destituit, îşi mai poate avea locul, dar numai când se abţine în viitor de la nelegiuirea sa.
ARISTENUS
Dacă vreun presbiter înainte de ordinarea sa s-a căsătorit cu o văduvă, sau o curvă, ori o actriţă, sau oricare altă femeie din cele ce sunt interzise, în ignoranţă, el va înceta din preoţia sa dar încă îşi va avea locul printre presbiteri. Dar o astfel de căsătorie ilegitimă, pe baza căreia el a fost lipsit de Slujirea Sacră, trebuieşte dizolvată.
VAN ESPEN
Canonul sacru la care se referă aici Sinodul este numărul xxvij din Sf. Basil în Epistola sa Canonică către Amphiliochius.
Canonul XXVII
Nimeni din cei ce sunt în catalogul clericilor nu va purta haine nepotrivite lor, ori când e în oraş sau într-o călătorie: ci vor purta hainele care le sunt desemnate lor care aparţin clerului. Şi dacă va viola cineva acest canon, el va fi eliminat pentru o săptămână.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVII.
Un cleric nu trebuie să poarte niciodată haine nepotrivite atunci când călătoreşte sau este în oraş. Dacă va face aşa, va fi eliminat pentru o săptămână.
Canonul XXVIII
Din moment ce înţelegem că în anumite biserici se aduc struguri la altar, conform unui obicei care a predominat de mult, şi slujitorii au unit aceasta cu sacrificiul nesângeros al prinosului, şi au distribuit şi poporului în acelaşi timp, noi decretăm că nici un preot nu va face aceasta în viitor, ci va administra prinosul doar pentru popor pentru trezirea sufletelor lor şi pentru iertarea păcatelor lor. Dar cu privire la oferirea de struguri ca prime roade, preoţii îi pot binecuvânta aparte [din oferta prinosului] şi să-i distribuie acelora ce-i caută ca un act de recunoştinţă către cel care este Dătătorul roadelor prin care trupurile noastre sunt crescute şi hrănite conform acestui decret divin. Şi dacă vreau cleric va încălca acest decret, să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVIII.
Strugurii sunt uniţi de unii la sacrificiul nesângeros. Se decretă prin urmare ca nimeni să nu mai facă aceasta în viitor.
VAN ESPEN
Binecuvântările similare de roade, şi în particular a strugurilor, sunt găsite în ritualurile mult mai recente precum şi în Euchologiile Greceşti şi Ritualurile Latine antice. În Sacramentul Sf. Grigore se va găsi o binecuvântare a strugurilor la festivalul Sf. Sixtus.
Cardinalul Bona spune (De Rob. Liturg, Lib. lI., cap. xiv.), că imediat înainte de cuvintele Semper bona creas, sanctificas, etc., dacă roadele noi sau orice alte lucruri adaptate folosirii umane trebuiau să fie binecuvântate, ele erau în vremurile trecute puse înaintea altarului, şi acolo urmau să fie binecuvântate de preot; şi când se încheia binecuvântare cu cuvintele de obicei „Prin Hristos Domnul nostru”, se adăuga următoarea rugăciune: „Perquem haec omnia, etc.”, cuvinte care nu sunt prea referite trupului şi sângelui lui Hristos, ca lucruri ce trebuiesc binecuvântate, pe care Dumnezeu le creează prin reînnoire, şi noi cerem ca ele să fie sfinţite de binecuvântarea sa pentru folosul nostru.
Dar în anii de mai târziu când fervoarea celor credincioşi s-a răcit, ca mesa să nu fie prea lungă, ele erau separate şi totuşi rămânea rugăciunea care, aşa cum e spusă astăzi doar peste speciile consacrate, poate fi cu greu inteleassă.
Acest canon se găseşte în forma prescurtată în Corpus Juris Canonici, Pars. III. De Consecrat., Dist. II., can. vj. Compară Canonul Apostolilor numărul iv.
Canonul XXIX
Un Canon al Sinodului din Cartagina spune că sfintele mistere ale altarului nu trebuiesc îndeplinite de oameni care postesc, decât într-o zi din an în care e sărbătorită Cina Domnului. În acel timp, poate chiar datorită anumitor ocazii din acele locuri care sunt folositoare Bisericii, însăşi sfinţii Părinţi s-au folosit de această dispensaţie. Dar din moment ce nimic nu ne duce la abandonare observării exacte, noi decretăm că tradiţia Apostolică şi Patristică va fi urmată; şi definim că nu e drept să rupem postul în a cincia feria a ultimii săptămâni a Marelui POst, şi astfel să dezonorăm Marele Post în întregime.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXIX.
Unii dintre Părinţi după ce au cinat în ziua Cinei Divine făceau colectă (1). Totuşi, s-a părut bine sinodului ca aceasta să nu se facă, şi ca postul să nu fie rupt la a cincia feria (2) din ultima săptămână a Postului Mare, şi astfel întregul Mare Post să fie dezonorat.
Zonaras remarcă faptul că „tradiţia Apostolică şi Patristică” este o referinţă la canonul lxix al Canoanelor Apostolice şi la canonul 1 de la Laodicea, vezi nota de la acest ultim canon.
Canonul XXX
Voind să face toate lucrurile spre edificarea Bisericii, am determinat să ne îngrijim chiar şi de preoţii care sunt în bisericile barbare. Prin urmare dacă ei cred că ar trebui să întreacă Canonul Apostolic cu privire la a nu lăsa soţia cu pretextul pietăţii şi al religiei, şi să se facă dincolo de ceea ce e poruncit, şi astfel să se abţină prin acord cu soţiile lor de la coabitare, noi decretăm că ei nu mai trebuie să trăiască cu ele în nici un fel, aşa că ei să ne poată permite o demonstrare perfectă a promisiunii lor. Dar noi am concedem aceasta lor în nici un alt motiv decât cel al apropierii lor, şi a manierelor străine şi schimbătoare.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXX.
Acei preoţi care sunt în bisericile dintre barbari, dacă au încuviinţat că s-au abţinut de la comerţul cu soţiile lor nu vor mai avea apoi nimic de a face cu ele în nici un fel.
FLEURY
(Hist. Eccl., Liv. XL., chap. 1.)
„Preoţii care sunt printre barbari”, adică s-ar părea, în Italia şi în alte ţări ale ritului latin. „Apropierea lor şi manierele lor străine şi schimbătoare”, adică ceea ce după ei este o imperfecţiune să aspiri după abstinenţa totală.
Nu cred că această explicaţie a lui Fleury poate fi susţinută, şi s-ar părea că Van Espen este mult mai aproape de adevăr când spune: „Unii preoţi din ţări barbare cred că ar trebui să se abţină, după obiceiul latin, de la soţiile lor luate înaintea ordinării. Şi deşi aceasta era contrar disciplinei grecilor, şi faţă de Canonul V al apostolilor, cu toate acestea Părinţii au crezut că s-ar putea tolera, cu condiţia ca aceşti preoţi să nu mai trăiască cu soţiile lor”. Nu e nici un motiv să se introducă amărăciunea anti-romană acolo unde nu se găseşte deja.
Canonul XXXI
Clericii din oratorii care sunt în case oferă Sfintele Mistere sau botează, noi declarăm că ar trebui să facă aceasta cu consimţământul episcopului din loc. Prin urmare dacă vreun cleric nu va face aşa, să fie destituit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXI.
Să nu oferi un oratoriu într-o casă particulară fără consimţământul episcopului. Cu privire la acest subiect cititorul este îndrumat către curiosul şi interesantul volum publicat de Venantius Monaldini de Venice, în 176. Nu pentru da scopul său mai bun decât să copiez titlul în întregime. Commentarius Theologico-canonico-criticus De ecclcsiis, earum reverentia, et asylo atque concordia sacerdotii, et imperii, auctore Josepho Aloysio Assemani. Accesserunt tractatus el. virorum D. Josephi de Benis, De Oratoriis Publicis; ac. R.P. Fortunati a Brixia De Oratoriis Domesticis, in supplementum celeberrimi operis Joannis Baptistae Gattico De Oratoriis Domesticis, et usu altaris portatilis.
Canonul XXXII
De când a ajuns la cunoştinţa noastră că în regiunea din Armenia ei oferă doar vin la Sfânta Masă, cei care sărbătoresc, sacrificiul nesângeros fără să amestece apă cu el, citându-l, ca autoritate în materie pe John Chrysostom, un doctor al Bisericii, care spune în interpretarea sa a Evangheliei după Sf. Matei:
„Aşadar nu a băut el apă după ce a înviat, ci vin? Pentru a-şi lua inima în dinţi prin rădăcinile altei erezi. Căci sunt anumiţi care folosesc apă în Mistere ca să arate că ambele atunci când el a oferit misterele el a dat vinul şi că atunci când a înviat şi stătea înaintea lor cu o simplă mâncare fără rastere, el a folosit vin, ‚al rodului’, a spus el, al ‚viţei’. Dar o viţă produce vin, nu apă” (1). Şi din aceasta ei cred că doctorul răstoarnă amestecul de apă în sfântul sacrificiu. Acum, ca nu cumva să fie ţinuţi în ignoranţă de acum înainte, noi deschidem opinia ortodoxă a Părintelui. Căci din moment ce era erezia nelegiuită şi antică a lui Hydroparastatae (adică, a celora care ofereau apă), care în loc de vin foloseau apă în sacrificiul lor, acest preot, respingând învăţătura detestabilă a unei astfel de erezii, şi arătând că este direct opusă faţă de tradiţia Apostolică, a afirmat ceea ce s-a citat. Căci pentru biserica sa, unde i s-a dar administrarea pastorală, el a ordinat ca apa amestecată cu vin să fie folosită la sacrificiul nesângeros, aşa ca să arate amestecul sângelui şi a apei care pentru viaţa întregii lumi şi pentru răscumpărarea din păcatele sale, a fost vărsat din coasta preţioasă a lui Hristos Răscumpărătorul nostru; şi mai mult în fiecare biserică unde lumina spirituală a strălucit acest ordin divin oferit este observat.
Căci şi Iacov, fratele de trup al lui Hristos Dumnezeul nostru, căruia i s-a încredinţa tronul bisericii din Ierusalim, şi Basil, Arhiepiscop al Bisericii din Cezarea, a cărei slavă s-a răspândit în întreaga lume, atunci când ei ne-au dat directive pentru sacrificiul mistic în scris, au declarat că sfântul pahar este consacrat în Divina Liturghie cu apă şi vin. Şi sfinţii Părinţi care s-au adunat la Cartagina au spus în termenii lor expreşi: „Că în sfintele Mistere nimic altceva în afară de trupul şi sângele Domnului nu trebuie să fie oferit, aşa cum a lăsat şi Domnul, adică pâine şi vin amestecat cu apă”. Prin urmare dacă vreun episcop sau presbiter nu va îndeplini sfânta acţiune conform cu ceea ce s-a transmis prin apostoli, şi nu va oferi sacrificiul cu vin amestecat cu apă, acesta să fie destituit, ca unul care arată în mod imperfect misterul şi inovaţia asupra lucrurilor care au fost transmise.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXII.
Chrysostom, când răsturna erezia lui Hydroparastatae, spune: „Când Domnul a suferit şi a înviat el a folosit vin”. Armenienii, punând baza acestuia, ofereau doar vin, neînţelegând că Chrysostom, şi Basil şi Iacov au folosit vin amestecat cu apă; şi au lăsat tradiţia ca noi să facem astfel oferirea. Dacă, prin urmare, va oferi cineva doar vin, sau doar apă, şi nu [paharul] amestecat, acesta să fie demis.
VAN ESPEN
Iustin Martirul în a Doua sa Apologie, Ambrozie, sau cine ar fi fost autorul cărţii despre Sacramente (Lib. v, cap i.), Augustin şi mulţi alţii fac menţine la acest ritual, şi mai presus de toţi Sf. Ciprian, care a scris o lungă epistolă lui Cecilius despre aceasta, căutând să motiveze ceremonia ca o expunere a uniunii poporului, reprezentată de apă, cu Hristos, figurat în vin.
O altă semnificaţie a acestui ritual pe care-l indică Sf. Augustin în predica lui către Neofiţi, spune: „Luaţi această pâine, care a stat pe Cruce: Luaţi acest pahar care s-a vărsat din coasta lui”, adică sânge şi apă.
Cardinalul Bona (De Rebus Liturgies, Lib. II., cap. ix., n. 3 and 4) face referire la multe ritualuri în care o rugăciune similară este folosită cu cea din ritualul lui Ambrozie, care spune în timp ce se toarnă apa: „Din coasta lui Hristos a curs sânge şi apă laolaltă. În numele Tatălui, etc.” Bona notează în continuare că „Grecii amestecă de două ori apa şi vinul, odată apa rece, când în prothesis ei pregătesc Sfintele Daruri, şi Preotul străpunge pâinea cu sfânta suliţă şi spune, „Unul din soldaţi cu o lance a deschis coasta lui, şi imediat a curs de acolo sânge şi apă”, şi diaconul toarnă apă şi vin. Din aceasta este evident faptul că grecii sunt de acord cu explicaţia Sf. Augustin.
Pentru a doua oară grecii amestecă „apă fierbinte după consacrare şi imediat înainte de comuniune, diaconul cerând de la preot binecuvântarea peste apa caldă; şi el o binecuvântă astfel: ‚Binecuvântată fii, fervoare a Sfinţilor tăi, acum şi în vecii vecilor, Amin’. Apoi diaconul toarnă apa în pahar, spunând: ‚Fervoarea credinţei, plină de Duhul Sfânt.’” La fel şi Cardinalul Bona ca mai sus. Al treilea motiv al acestui ritual este asumat din faptul că se crede că Hristos a instituit astfel acest sacrament la ultima cină; şi aceasta sinodul se pare că indică în prezentul canon când spune, „Cum a lăsat însăşi Domnul”.
În acest caz grecii presupun că acest ritual a fost transmis de apostoli, şi aceasta este evidentă din citarea lor a Liturghiei Sf. Iacov, pe care au crezut-o ei a fi o lucrare autentică a lui.
Canonul XXXIII
De când ştim că în regiunea Armenienilor, doar aceia sunt numiţi în ordinul clericilor care sunt din neam preoţesc (urmând în aceasta obiceiurile iudaice); şi unii dintre ei care sunt chiar netunşi sunt numiţi să-i urmeze pe cantorii şi cititorii legii divine, noi decretăm de aici înainte că nu va fi legitim pentru cei care doresc să aducă pe cineva în cler, să acorde atenţie neamului acestuia care e să fie ordinat; ci ei să-l examineze dacă e vrednic (conform decretelor expuse în sfintele canoane) să fie pus pe lista clericilor, ca ei să fie promovaţi din punct de vedere eclesiastic, fie că sunt sau nu din neam preoţesc; mai mult, ei să nu permită nimănui că citească în amvon, conform ordinului acelora înrolaţi în cler, decât dacă acesta a primit tunsoarea preoţească şi binecuvântarea canonică a pastorului său; dacă se va găsi cineva că a acţionat contrar acestor direcţii, să fie eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXIII.
Oricine e vrednic de preoţie ar trebui să fie ordinat fie că e sau nu din linie preoţească. Şi cel ce a fost binecuvântat netuns nu va citi Sfintele Scripturi la amvon.
VAN ESPEN
Aici canonul nu se leagă în mod obscur de tunsoarea clerică primită de la episcop cu privire la oficiul de Cititor, cu atât mai mult cel care a fost tuns de episcop s-ar cred că ar fi primit în acelaşi timp tunsoarea şi ordinul de lector.
Canonul XXXIV
Dar în viitor, din moment ce canonul preoţesc expune aceasta, ca crima de conspiraţie sau societatea secretă sunt interzise de legea externă, cu atât mai mult ar trebui să fie interzise în Biserică; şi noi ne grăbim să observăm că dacă vreun cleric sau călugăr e găsit că intră în societăţile secrete sau că conspiră, sau că născoceşte ceva împotriva episcopilor sau a clericilor, ei vor fi împreună privaţi de rangul lor.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXIV.
Dacă clericii sau călugării intră în conspiraţii sau fraternităţi, sau complotează împotriva episcopului sau a clericilor tovarăşi lor, ei vor fi alungaţi din gradul lor. Aceasta este doar o reînnoire a Canonului xviij de la Calcedon, care este cu notă.
Canonul XXXV
Nu va fi legitim pentru nici un Metropolitan ca la moartea unui episcop din provincia sa să se apropie sau să vândă proprietatea privată a celui decedat, sau cea a bisericii văduvite: acestea trebuie să rămână în custodia clerului diocezei peste care a prezidat respectivul până la alegerea unui alt episcop, doar dacă nu mai sunt nici un clerici în biserica aceasta. Căci Metropolitanul va proteja proprietatea fără diminuare, dând totul episcopului atunci când este numit.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXV.
Când episcopul este mort clerul va păzi bunurile sale. Dacă, totuşi, nu mai este nici un cler, Metropolitanul va lua controlul asupra lor până se va ordina unul. Compară canonul xxii de la Calcedon. Acest canon extinde şi interzicerea Metropolitanului.
ARISTENUS
Nici clerului şi nici metropolitanului după moartea episcopului nu li se permite să ia bunurile acestuia, ci vor fi păzite de cler, până un alt episcop este ales. Dar dacă nu a rămas nici un cleric în acea biserică, metropolitanul este cel care va păstra posesiunile nediminuate şi să le întoarcă viitorului episcop.
Canonul XXXVI
Reînnoind legiferările celor 150 de Părinţi adunaţi în oraşul imperial şi protejat de Dumnezeu, şi cele ale celor 630 care s-au întâlnit la Calcedon, noi decretăm că eparhia de Constantinopole va avea privilegii egale cu eparhia Vechii Rome, şi va fi înalt privită în materiile eclesiastice ca ceea ce este, şi va fi a doua după aceasta. După Constantinopole va fi în rang Eparhia de Alexandria, apoi cea din Antiohia, şi apoi cea din Ierusalim.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXVI.
Fie ca tronul de la Constantinopole să fie următorul după cel al Romei, şi să se bucure de privilegii egale. După aceasta Alexandria, apoi Antiohia şi apoi Ierusalim
BALSAMON
Părinţii vorbesc aici despre canoanele 2 şi 3 de la al Doilea Sinod [adică I Constantinopole] şi de canonul xxviij de la al Patrulea Sinod [adică Calcedon]. Şi citeşte ceea ce am spus în aceste canoane.
ARISTENUS
Am explicat al treilea canon al Sinodului de la Constantinopole şi al 28lea canon al Sinodului de la Calcedon care spun că, atunci când se referă la episcopul de Constantinopole acesta ar trebui să se bucure de privilegii egale după episcopul Romei, că ar trebui pus al doilea după cel Roman în ceea ce priveşte timpul. Aşa că prepoziţia de aici „după” denotă timpul dar nu şi onoare. Căci după mulţi ani acest tron de la Constantinopole a obţinut privilegii egale cu Biserica Romană, deoarece acesta a fost onorat de prezenţa Împăratului şi a Senatului. În această opinie Aristenus îl îndreaptă pe cititor la nota canonului iii de la I Constantinopole.
JUSTINIAN.
(Novella CXXXI., Cap. ij.)
Noi poruncim că, după definiţiile celor Patru Concilii cel mai sfânt Papă al Vechii Rome va fi primul după toţi preoţii. Dar cel mai binecuvântat Arhiepiscop de Constantinopole, care este Noua Romă, va avea al doilea loc după Sfânt Eparhie Apostolică a Vechii Rome. Acest canon, într-o formă mutilată, este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Diet. XXII., c. vj.
Canonul XXVII
Din moment ce la diferite perioade au existat invazii de barbari, şi astfel multe oraşe au fost supuse infidelilor, aşa încât episcopul unui oraş să nu poată, după ce a fost ordinat, să ia în posesiune eparhia sa, şi să fie pus în ordinul său sacerdotal, şi astfel să îndeplinească şi să se îngrijească de ordinări şi de toate lucrurile care sunt de obicei atribuite unui episcop: noi, păstrând onoarea şi veneraţia pentru preoţie, şi pentru că nu dorim în nici un caz rănirea neamurilor pentru a ruina drepturile eclesiastice, am decretat că cei care au fost ordinaţi astfel, şi pe baza cauzei sus menţionate nu au fost aşezaţi în eparhiile lor, fără nici un prejudiciu faţă de acest lucru [în bună stare] care poate fi ţinut şi că ei pot să îndeplinească din punct de vedere canonic ordinarea a diferiţilor clerici şi să folosească autoritatea oficiului lor conform limitelor definite, şi că orice administrare purcede de la ei să fie validă şi legitimă. Căci exerciţiul oficiului său nu va fi circumscris de o vreme de necesitate când observarea exactă a legii este circumscrisă.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXVII.
Un episcop care datorită incursiunilor barbarilor, nu este pus pe tronul său, îşi va avea scaunul său de stat, şi va ordina, şi se va bucura cel mai ferm de toate drepturile preoţiei.
Prin Canonul XVIII de la Antiohia principiul acestui canon a fost enunţat, că atunci când un episcop nu intra în posesiunea eparhiei sale pentru că nu putea, el nu trebuia să fie responsabil sau să-şi piardă vreunul din drepturile episcopale şi puteri, în acel caz imposibilitatea apărea din insubordonarea faţă de popor, în această formă dioceza fiind în mâinile barbarilor. Se credea de obicei că Episcopii în partibus infidelium îşi aveau originea în starea lucrurilor făcând apel la acest canon.
Canonul XXXVIII
Canonul care a fost făcut de Părinţi îl observăm şi noi, care a declarat astfel: Dacă vreun oraş este reînnoit prin autoritatea imperială, sau va fi fost reînnoit, fie ca ordinea lucrurilor eclesiastice să urmeze modelele civile şi publice.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXVIII.
Dacă vreun oraş va fi reînnoit de Împărat, ordin ea eclesiastică va urma exemplul politic şi public.
VAN ESPEN
Canonul Părinţilor pe care Sinodul doreşte a fi observat este al XVII de la Calcedon, cu nota sa. Aici trebuie notat faptul că prin „modelele civile şi publice” se înţelege scrisorile „pragmatice” sau imperiale, prin care împăraţii au acordat noilor ridicaţi sau oraşelor re-edificate privilegiul altor oraşe, sau altfel anexate aceleiaşi Provincii.
Canonul XXXIX
De când fratele şi tovarăşul nostru de lucrare, John, episcop al insulei Ciprul, împreună cu poporul său din provincia Hellespont, atât datorită incursiunilor barbare cât şi pentru a fi eliberaţi de asprimea păgână, şi să fie supuşi doar sceptrelor celei mai creştine reguli, au emigrat din această insulă, prin providenţa Dumnezeul file filantropic, şi munca Împărătesei noastre pioase şi iubitoare de Hristos; noi determinăm că privilegiile care au fost cedate de părinţii divini care s-au adunat mai întâi la Efes, trebuiesc păstrate fără inovaţii, anume, că noul Justinianopolis să aibă drepturile Constantinopolului şi oricine este constituit pios şi cel mai religios episcop al acestuia va lua precedenţa peste toţi episcopi provinciei Hellespont, şi va fi ales [?] de proprii săi episcopi conform obiceiurilor antice. Căci acele obiceiuri care obţin în fiecare biserică pe Părinţii noştri divini şi care au suferit ar trebui să fie menţinute, existentul episcop al oraşului Cyzicus fiind supus metropolitanului menţionatului Justinianopolis, pentru imitarea restului episcopilor care sunt sub preaiubitul metropolitan al lui Dumnezeu John, prin care, aşa cum cere obiceiul, chiar şi episcopi oraşului Cyzicus vor fi ordinaţi.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXXIX.
Noul Justinianopolis va avea drepturile Constantinopolului, şi prelatul său va domni peste toţi episcopii din Hellespont la care s-a dus el, şi el va fi ordinat de propriul său episcop: aşa cum au decretat părinţii de la Efes.
HEFELE
Până acum episcopul de Cyzicus era metropolitan al provinciei din Hellespont. Acum şi el trebuie să fie supus episcopului din Noul-Justinianopolis. Ce se înţelege prin „dreptul Constantinopolului”? Era imposibil ca Sinodul să pună pe episcop de Justinianopolis în demnitate egală cu patriarhul de Constantinopole. Ceea ce au vrut ei să spună este, „Drepturile pe care le are episcop de Constantinopole de acum exercitate până la provincia Hellespont, ca metropolitan şef, cad acum în grija episcopului din Noul-Justinianopolis”. Sau poate că ar trebui să citim, în loc de Constantinopole Kwnstantinewn polews, aşa cum Amerbachian MS o pune şi traduce, „Aceleaşi drepturi pe care Constantia (metropola din Cipru) le-a posedat, le va avea de acum Noul-Justinianopolis”. Ultima este mult mai probabilă.
VAN ESPEN
Pentru a înţelege acest canon trebuie să ne amintim că Metropola din Cipru, care se numea anterior Constantia, era restaurată de Împăratul Justinian şi era numită după numele său, Noul-Justinianopolis.
Canonul XL
De când ne lipim de Dumnezeu, retrăgându-ne de la gălăgia şi tulburarea vieţii este foarte benefică, vom admite, dar nu fără examinare înaintea timpului adecvat pe aceia care aleg viaţa monastică, ci să observăm la ei limita transmisă de părinţii noştri, pentru ca noi să putem admite o profesiune a vieţii conform lui Dumnezeu ca ceva ferm pentru totdeauna, şi rezultatul cunoaşterii şi judecăţii după anii de discreţie la care am ajuns. Cel care se va supune jugului vieţii monastice să nu aibă mai puţin de 10 ani, examinarea materiei depinzând pe decizia episcopului, fie dacă el consideră o perioadă mai lungă de timp ajutătoare pentru intrarea şi stabilirea lui în viaţa monastică. Căci deşi marele Basil în sfintele canoane a decretat că cea care se oferă voit lui Dumnezeu şi îmbrăţişează virginitatea, dacă are peste 17 ani, va intra în ordinul fecioarelor, cu toate acestea, după ce a urmat exemplul cu privire la văduve şi diaconiţe, analogia şi proporţia fiind considerată, noi am admis la timpul potrivit pe cei ce au ales viaţa monastică. Căci este scris în apostolul divin că o văduvă trebuie să fie aleasă în biserică la 60 de ani: dar canoanele sacre au decretat că o diaconiţă să fie ordinată la 40, din moment ce ei au văzut că Biserica prin harul divin a crescut mai robustă şi mai puternică şi a avansat, şi ei au văzut fermitatea şi stabilitatea credinţei în observarea poruncilor divine. Prin urmare şi noi, de când am înţeles cel mai bine materia, numim binecuvântarea harului către cel care are să între în luptă conform lui Dumnezeu, chiar prin a imprima pe el un anumit sigiliu, prin care îl introducem către ceea ce nu se ezită prea mult şi declinată, sau mai degrabă stârnitor pentru el chiar şi pentru alegerea şi determinarea binelui.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XL.
Un călugăr trebuie să aibă 10 ani. Chiar dacă Preotul Basil a considerat că acesta ar trebui să fie peste 17 ani. Dar deşi apostolul ordonă ca o văduvă să fie legată de Biserică la vârsta de 60, cu toate acestea Părinţii spun că o Diaconiţă trebuie să fie ordinată la 40, Biserica între timp devenind mai puternică; aşa că noi punem sigiliul peste un călugăr la o vârstă mai tânără.
ARISTENUS
La 18 ani canonul lui Basil cel Mare porunceşte ca cea care se oferă Domnului şi renunţă la căsătorie, trebuie să aibă peste 16 sau 17 ani: aşa ca promisiunea ei să fie fermă şi că dacă ea o încalcă să sufere pedeapsa cuvenită. Căci, spune el, vocile copiilor nu trebuiesc considerate de vreo valoare în astfel de materii. Dar prezentul canon admite pe cineva care nu are mai puţin de 10 ani şi doreşte să fie un călugăr, dar încredinţează determinarea timpului exact în judecata lui hehumenos, dacă acesta crede că ar fi mai avantajos să crească vârsta cerută pentru intrarea şi stabilirea în viaţa căsătorită. Dar canonul micşorează timpul definit de Basil cel Mare, deoarece Părinţii au crezut că Biserica prin harul divin a crescut mai tare de atunci, şi continua aşa, şi că cel credincios se părea mult mai stabil şi ferm pentru observarea poruncilor divine. Şi pentru acelaşi motiv, anume, că Biserica creştea mai bine, canoanele sacre au micşorat vârsta diaconiţelor, şi au fixat-o la 40 de ani, deşi apostolul porunceşte că nici o văduvă să nu fie aleasă în Biserică sub 60 de ani.
Aceia din oraşe sau sate care doresc să meargă în mănăstiri, şi se îngrijesc singuri, înainte ca să între într-o mănăstire şi să practice viaţa anahoretă (1), trebuie ca pentru 3 ani să se supună în frica de Dumnezeu faţă de Superiorul casei, şi să asculte în toate lucrurile, aşa cum este drept, astfel arătat alegerea lor a acestei vieţi şi că ei o îmbrăţişează voit şi cu inima întreabă; apoi trebuie examinaţi de superiorul (proedros) locului, şi apoi să trăiască în afara mănăstirii pentru încă un an, aşa încât scopul lor să poată fi pe deplin manifestat. Căci prin aceasta ei văr arăta pe deplin şi perfect că nu prind slava deşartă, ci că urmează viaţa de solitudine datorită frumuseţii sale inerente şi a onorii. După completarea unei astfel de perioade, dacă rămân în aceiaşi intenţie în alegerea vieţii lor, ei trebuiesc incluşi şi nu este legitim pentru ei să plece dintr-o astfel de casă când ei doresc aşa, decât dacă ar fi determinaţi să facă astfel pentru avantajul comun, sau din alte presiuni necesare care sunt spre moarte; şi apoi numai cu binecuvântarea episcopului din acel lor.
Şi cei care, fără cauzele menţionate mai sus, se avântă din mănăstirile lor, mai întâi trebuie închişi în camera lor chiar contra voinţei lor, şi apoi să fie curăţaţi prin post şi alte mizerii, ştiind cum este scris că „nimeni din cei ce au pus mâna pe plug nu se uită înapoi, nu este potrivit pentru împărăţia cerurilor”.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLI.
Oricine are să între într-o sihăstrie, acesta să trăiască pentru 3 ani într-o mănăstire, şi înainte ca să fie izolat încă un an să fie izolat. Şi nu va pleca de acolo decât dacă moare sau dacă binele comun îi cere aceasta.
VAN ESPEN
Acest canon, în măsura în care el expune necesitarea probării înaintea admiterii vieţii Anahorete, sinoadele din anii de mai apoi au aprobat frecvent, au învăţat prin experienţă cât de periculoasă este chestiunea de a admite fără proba suficientă spre această viaţă solitară şi starea de separare faţă de relaţia comună cu oamenii din jur. Vezi Sinodul din Vannes (cca. 465 d. Hr.) canonul vij, de la Agde cap. lxxxviij, de la Orleans Primul, can. xxij, de la Frankfort can. xij, de la Toledo al Şaptelea, can. v, şi Capitularul de la Charlemagne către călugări, cap. ij.
Canonul XLII
Cei care sunt numiţi Eremiţi şi sunt îmbrăcaţi cu haine negre, şi cu păr lung merg prin oraşe ca să se asocieze cu cei lumeşti şi să aducă dispreţ asupra profesiunii lor – noi declarăm că dacă vor primi obiceiul altor călugări şi vor purta părul scurt, ei pot fi închişi într-o mănăstire şi să fie număraţi printre fraţi; dar dacă nu aleg aceasta, el trebuie să fie excluşi din oraş şi forţaţi să trăiască în deşert (erhmonus) de unde îşi şi derivă numele.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLII.
Un eremit îmbrăcat în negru şi fără părul tuns, dacă nu se tunde va fi exclus din oraş şi va fi închis în mănăstirea sa.
Nu ar fi prea relevant să remarcăm că această specie de impostori au fost întotdeauna comune în Răsărit, şi multe exemplu se vor găsi de dervişi în Nopţile Arabe şi alte poveşti Răsăritene. Călugării „vagabonzi” din Apus au devenit o mare pacoste precum şi un scandal în Evul Mediu. Cititorul va găsi instanţe ale înşelătorilor spanioli din acelaşi fel în „Gil Blas” şi alte romanţe spaniole.
Canonul XLIII
Este legitim pentru fiecare creştin care alege viaţa de disciplină religioasă, şi care pune deoparte răbufnirile tulburi ale vieţii ca să între într-o mănăstire, şi să fie ras în moda unui călugăr fără socoteală a greşelilor pe care le-a comis anterior. Căci Dumnezeu Salvatorul nostru spun, „Cine vine la mine nu îl voi da afară”.
Prin urmare metoda monastică de viaţă se întipăreşte pe noi ca pe o tabletă de penitenţă, noi primim (1) pe oricine vine (2) sincer; şi nici nu e vreun obicei să permitem cuiva să fie împiedicat de la împlinirea intenţiei sale.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLIII.
Oricine fuge de necazurile vieţii şi doreşte să între într-o mănăstire, i se va permite să o facă.
ZONARAS
Măreţia numărului păcatelor unui om n-ar trebui să-l facă să-şi piardă speranţa de împăcare a divinităţii prin penitenţa sa, dacă îşi întoarce ochii către mila divină. Aceasta este ceea ce declară canonul, şi afirmă că oricine, oricât de nelegiuită sau de nefastă a fost viaţa sa, poate îmbrăţişa disciplina monastică, care înscrie, ca pe o tabletă (3), către noi o viaţă de penitenţă. Căci după cum o tabletă ne descrie ceea ce e înscris pe ea, tot aşa şi profesiunea monastică scrie şi înscrie pe noi penitenţa, aşa că aceasta rămâne pentru totdeauna.
Canonul XLIV
Un călugăr convins de păcat trupesc, sau care îşi ia o soţie de comuniune a căsătoriei şi pentru societate, va fi supus pedepselor pentru păcate trupeşti, conform canoanelor.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLIV.
Un călugăr care se căsătoreşte sau comite adulter va plăti pedeapsa pentru un adulter. Pedeapsa de aici pare prea uşoară, aşa că Balsamon crede că acest canon se referă doar la acei călugări care îşi mărturisesc liber păcatul lor şi renunţă la el, rămânând în mănăstiri; şi că pedepsele mai severe atribuite indecenţilor religioşi de către alte sinoade (anume cel de la Calcedon, can. xvj, şi Ancyra, can. xix) sunt pentru cei care nu-şi mărturisesc greşelile ci sunt convinşi de ele după un anumit timp.
ARISTENUS
Călugărul va primi aceiaşi pedeapsă fie că este un curvar sau s-a unit cu o femeie pentru comuniunea căsătoriei.
VAN ESPEN
Se prea pare că din acest canon jurământul Monastic de la vremea acestui Sinod nu are încă un impedimentum dirimens de căsătorie, căci nu se spune nimic de dizolvarea acesteia contractată de un călugăr deşi el a păcătuit grav în violarea credinţei sale jurate faţă de Dumnezeu.
Canonul XLV
Întrucât înţelegem că în anumite mănăstiri de femei cei care trebuiesc îmbrăcaţi cu obiceiul sacru sunt mai întâi împodobiţi în priceperi şi haine de tot felul, precum şi cu aur şi b bijuterii, de cei care-i duc într-acolo, şi că ei astfel se apropie de altar şi acolo sunt dezbrăcaţi de o astfel de vedere a bogăţiei, şi că imediat după ce are loc binecuvântarea obiceiului lor, şi ei sunt îmbrăcate cu robe negre; noi decretăm că aşa ceva nu se va mai face. Căci nu este legitim pentru ea care după voia ei a lăsat totul din viaţă, şi a îmbrăţişat acea metodă a vieţii care este conform lui Dumnezeu, şi au confirmat aceasta cu motive puternice şi stabile, şi astfel a venit la mănăstire, pentru a-şi aduce aminte de lucrurile pe care le-a uitat deja, lucrurile acestei lumi care pier şi trec. Căci astfel ele ridică în sine îndoieli şi sunt tulburate în sufletele lor, ca valurile mării, de ici şi acolo. Mai mult, ele nu ar trebui să dea evidenţă trupească a greutăţii inimii prin plâns, ci dacă câteva lacrimi curg din ochii lor, după cum ar fi de ajuns, ele pot fi presupuse că l-au urmat pe mh mallon pe baza afecţiunii lor (diaqesews, affectionem) pentru lupta ascetă mai degrabă decât (h) pentru că ar renunţa la lume şi la lucrurile lumeşti.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLV.
Părinţii nu ar trebui să îmbrace în podoabe pe fiicele lor care au ales viaţa monastică, şi făcând astfel, ca să le aducă aminte de lumea pe care o părăsesc acestea. Acest canon este în prezent încălcat la profesiunea Carmaliţilor.
Canonul XLVI
Acele femei care aleg viaţa ascetică şi sunt puse în mănăstiri nu pot deloc să le părăsească. Dacă, totuşi, orice necesitate implacabilă le-o cere, să o facă cu binecuvântarea maicii superioare; şi atunci nu trebuie să plece singure, ci cu alte femei bătrâne care sunt eminente în mănăstire, şi la porunca doamnei superioare. Nu li se permite ca ele să se oprească în exterior.
Şi bărbaţii care urmează viaţa monastică să plece numai la necesităţile urgente cu binecuvântarea aceluia căruia îi e încredinţată domnia. Mai mult, cei care încalcă ceea ce este acum decretat de noi, fie că e femeie sau bărbat, să fie supuşi pedepselor corespunzătoare.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLVI.
O călugăriţă nu va pleca din mănăstire fără consensul superioarei ei, şi nici nu va pleca singură ci cu o femeie mai în vârstă din ordin. Nu i se permite acesteia să petreacă noaptea în afară. Acelaşi lucru e şi în cazul unui călugăr; el nu poate pleca din mănăstire fără consensul superiorului.
Canonul XLVII
Nici o femeie nu poate dormi într-o mănăstire de bărbaţi şi nici un bărbat într-o mănăstire de femei. Căci celor credincioşi le şade bine fără ofensă şi să nu provoace scandal, şi să-şi ordoneze vieţile în mod onest şi decent şi acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă va face cineva aşa, fie că e cler sau laic, să fie eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLVII.
Nu se permite ca o femeie să doarmă într-o mănăstire de bărbaţi şi nici invers. Motivul acoperit de acest canon se găseşte şi în Justinian’s Code, Book xliv., Of Bishops and Clergy. Vide also Novella cxxxiii., chap. v.
VAN ESPEN
Din întregul context al legii lui Justinian se vede că el condamnă „dublele mănăstiri”, în care atât bărbaţii cât şi femeile locuiau. Şi el doreşte ca acestea să fie separate, bărbaţii de femei, şi invers, şi ca ambele părţi să locuiască în mănăstiri separate.
Cititorului i se poate aminti de anumite curioase case religioase duble din Anglia pentru bărbaţi şi femei, unde o femeie era superioară a ambelor părţi.
Canonul XLVIII
Soţia aceluia care este avansat la demnitatea Episcopal, va fi separată de soţul ei prin consensul lor reciproc, şi după ordinarea sa consacrarea episcopatului ea va intra într-o mănăstire situată la o distanţă faţă de sălaşul episcopului, şi acolo să se bucure de provizia episcopului. Şi dacă ea e considerată vrednică ea poate fi avansată la demnitatea unei diaconiţe.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLVIII.
Cea care este separată de unul care e să fie consacrat episcop, va intra într-o mănăstire după ordinarea sa, situată la o distanţă faţă de Eparhia oraşului, şi ea va fi îngrijită de episcop.
Canonul XLIX
Reînnoind sfântul canon, noi decretăm că mănăstirile care odată au fost consacrate prin voinţa Episcopală, vor rămâne întotdeauna mănăstiri, şi lucrurile ce le aparţin vor fi păstrate pentru mănăstire, şi ele nu mai pot fi locaşuri seculare nici să fie date secularilor. Dar dacă s-a făcut deja ceva de acest gen, noi declaram că e nul; şi cei care o să mai încerce astfel să fie supuşi pedepselor canonice.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XLIX.
Mănăstirile clădite cu consensul episcopului nu vor deveni apoi case seculare, şi nici nu vor intra în mâinile secularilor.
VAN ESPEN
Acest canon reînnoieşte canonul xxiv de la Calcedon. Şi se poate observa aici că canoanele chiar de la Sinoadele Ecumenice cad în desuetudine puţin câte puţin, dacă nu le menţin grija episcopilor şi a pastorilor, şi din exemplu acestui sinod se poate vedea cât de des au ele nevoie de chemare spre a fi observate.
Nici nu poate fi vreo îndoială că ar fi mult mai avantajos să se reînnoiască canoanele deja expuse de Părinţi, mai degrabă decât să se formuleze altele noi.
Canonul L
Nimeni, fie că e cler sau laic, nu va mai juca de acum înainte zaruri. Dacă se va găsi vreunul făcând aceasta, dacă e cleric va fi destituit, iar dacă e laic va fi eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI L.
Un laic nu ar trebui să joace zaruri. Aceasta reînnoieşte canoanele xlii şi xliij a canoanelor apostolice.
Canonul LI
Acest sfânt şi ecumenic sinod interzice pe cei care sunt numiţi „actori” şi „spectacolele” lor, precum şi expunerile de vânaturi, şi dansurile teatrale. Dacă dispreţuieşte cineva canonul prezent, şi se dedă la vreunul din cele interzice, dacă e cleric va fi destituit, iar dacă e laic va fi eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LI.
Oricine va juca în rol de actor sau va frecventa reprezentări teatrale sau vânaturi va fi eliminat. Dacă este cleric va fi destituit.
BALSAMON
Cineva va spune de ce canonul xxiiij decretează ca cei din ordinele sfinte şi călugării, care de obicei frecventează cursele de cai şi piesele scenice, că trebuie să înceteze sau vor fi destituiţi: canonul prezent însă spune fără discriminare, că cei care se dedau la astfel de lucruri dacă sunt clerici vor fi destituiţi, şi dacă sunt laici vor fi eliminaţi. Soluţia este aceasta. Acesta este un lucru mult mai uşor de îndurat, decât să fie cineva prezent la o cursă de cai, sau să fie convins că a jucat într-o piesă; şi un alt lucru, şi unul care nu poate fi iertat, că s-a dedat la astfel de lucruri, şi să exercite aceasta continuu ca afacere a sa. Prin urmare cei care au păcătuit în mod liber odată, sunt îndemnaţi să înceteze. Dacă nu vor să asculte, ei vor fi destituiţi. Dar cei ce sunt angajaţi constant în această nelegiuire, dacă sunt clerici vor trebui să fie destituiţi din locul cleric, iar dacă sunt laici trebuie să fie eliminaţi.
Canonul LII
În toate zilele din sfântul post cel Mare, cu excepţia Sabatului, ziua Domnului şi ziua sfântă a Anunţării, trebuie spusă Liturghia Preasfinţiţilor.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LII.
În tot Postul Mare cu excepţia zilei Domnului, Sabatul, şi în ziua Anunţării, darurile preasfinţite trebuiesc oferite.
BALSAMON
Noi nu numim serviciul celor Preasfinţiţi sacrificiul nesângeros, ci oferirea a ceea ce s-a mai oferit, şi a sacrificiului perfect, şi a actului complet din punct de vedere preoţesc.
VAN ESPEN
Grecii mărturisesc prin urmare că pâinea odată oferită şi consacrată nu mai trebuie consacrată din nou într-o altă zi; dar se face o altă jertfă a ceea ce s-a consacrat mai înainte şi s-a preasfinţit: la fel cum în Biserica Latină pâinea consacrată sau preasfinţită de Joia Mare este oferită în Vinerea Mare.
Patriarhul Michael de Constantinopole este citat de Leo Allatius care spune că „nici una din rugile mistice de consacrare nu sunt spuse peste darurile preasfinţite, ci doar preotul recită ruga ca el să poată fi un comunicant vrednic”.
Câţiva din grecii de mai târziu au opinia că vinul neconsacrat era consacrat de amestecul cu pâinea consacrată şi (fără vreo vorbă de consacrare) era transmutat în trupul sacru (1), şi cu aceasta se pare că este de acord Michael, Patriarh de Constantinopole, care e citat de Leo Allatius în tratatul său despre ritualul celor preasfinţite. „Cele preasfinţite sunt puse în paharul mistic, şi vinul care era în acesta, este schimbat în sfântul sânge al Domnului”. Şi cu aceasta este de acord Simeon, Arhiepiscop de Tesalonic, în răspunsul lui către Gabriel de Pentapolis, atunci când el scrie, „În mesa Preasfinţită nici o consacrare a ceea ce e în pahar nu se face prin invocarea Duhului Sfânt şi a semnului său, ci prin participarea şi uniunea pâinii dătătoare de viaţă, care este într-adevăr trupul lui Hristos”.
Din această opinie care a fost susţinută de unii din greci, a devenit treptat practica Constantinopolului de a nu mai înmuia pâinea în Sângele Sacru, aşa cum mărturiseşte Michael patriarhul acestei biserici. Ci în Euchologion ordinar al grecilor se expune în mod expres că pâinea preasfinţită înaintea ca ea să fie rezervată, ar trebui să fie înmuiată în sacrul sânge, şi pentru aceasta se oferă un ritual.
Ar trebui citit Leo Allatius’s Dissertatio de Missa Proesanctificatorum; o schiţă a serviciului aşa cum apare în Euchologion, şi ca cea retipărită de Renaudotius este în continuare.
Mai întâi de toate se spun toate vecerniile. După câteva rugăciuni şi lecţii, incluzând „Marea Ectenia” şi cea pentru Catehumeni, aceştia sunt eliberaţi.
După ce au plecat Catehumenii urmează Ectenia celor Credincioşi. După care, „Acum Puterile cereşti invizibile ne slujesc împreună cu noi, căci, iată, Regele Slavei este aici. Priviţi sacrificiul mistic fiind îndeplinit care este adus în înalt de îngeri.
„Să ne apropiem prin credinţă şi dragoste, ca să putem fi părtaşi ai vieţii veşnice. Aleluia, Aleluia, Aleluia.
„Diaconul. Să spunem ruga noastră de seară Domnului.
„Pentru preţioasele şi preasfinţitele daruri care sunt oferite, să ne rugăm Domnului. „Ca Dumnezeul nostru iubitor de oameni… etc” ca în liturghia normală de după ruga Domnului, şi până la Sancta Sanctis, care este astfel:
Preotul. Sfinte lucruri preasfinţite pentru cei sfinţi.
Corul. Unul sfânt, unul Domn Isus Hristos, spre Slava lui Dumnezeu Tatăl – Amin.
Apoi Imnul Comuniunii şi Comuniunea, şi restul ca în liturghia normală, cu excepţia la „această seară întreagă”, care se spune, „această zi întreagă”, şi o altă rugăciune este oferită în cameră care începe cu „Doamne, care îi binecuvintezi, etc” (1).
Este curios să notam că în Vinerea Mare, singura zi în care Mesa Preasfinţitelor este sărbătorită în Apus, folosinţa ei a murit în Răsărit, şi acum ea este folosită „Miercurea şi Vinerea din primele 6 săptămâni ale Marelui Quadragesima, în Joia săptămânii a 5a, şi Luni, Marţi şi Miercuri din Sfânta Săptămână a Patimilor. Se poate spune că, cu excepţia sâmbetelor şi a duminicilor, şi în Festivalul Anunţării, în alte zile din timpul Postului, adică în cele din festival şi din Vegherile lor, şi în Comemorarea Dedicării Bisericii”.
Symeon, care era episcop de Tesalonic şi a înflorit în partea timpurie a secolului al 15lea, se plânge de neglijarea generală a Mesei celor Preasfinte din Vinerea Mare în vremea sa, şi spune că biserica sa era singura din Exarhat care ţinea aceasta. El descrie paragina spre exemplul Bisericii din Ierusalim Vezi chestiunea tratată în lungime în lucrarea sa Quoestiones, lv-lix. Migne’s Pat. Groec. Cf. J. M. Neale Essays on Liturgiology, p. 109.
Canonul LIII
Întrucât relaţia spirituală este mai mare decât afinitatea trupească, şi de când a ajuns la cunoştinţa noastră că în anumite locuri câteva persoane care devin sponsori de copii în botezul aducător de mântuire, după aceea contractează căsătoria cu mamele lor (fiind văduve), noi decretăm că pe viitor nimic de acest gen să nu se mai facă. Dacă este vreunul, după acest canon, şi se va găsi că face astfel, ei trebuie, în primul rând, să renunţe la căsătoria nelegitimă, şi apoi să fie supuşi pedepselor de adultere.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LIII.
Naşilor nu li se permită să se căsătorească cu mama finilor lor. Dacă vreunul face aşa, să facă penitenţă după separare.
JOHNSON
(Clergyman’s Vade Mecum.)
Legea imperială interzicea părintelui adoptiv să se căsătorească cu fiul sau fiica sa adoptivă; căci finul era un fel de copil adoptat.
Van Espen totuşi se referă, şi pentru mintea mea cu un mai mare adevăr, la legea lui Justinian (xxvj a Cod. De Nuptiis) care interzice căsătoria unui om cu dădaca sa sau cu cine l-a primit pe el de la botez, „pentru că”, sune legea, „nimic nu poate incita astfel afecţiunea părintească şi astfel să inducă o interzicere dreaptă a căsătoriei, decât o legătură de acest fel prin care, prin meditarea lui Dumnezeu, sufletele lor sunt legate laolaltă”.
Canonul LIV
Scripturile divine învaţă în mod clar următoarele, „Să nu te apropii de vreunul care îţi este rudă ca să-ţi descopere goliciunea”. Basil, purtătorul de Dumnezeu, a enumerat în canoanele sale anumite căsătorii care erau interzise şi a transmis o mare parte în tăcere, şi astfel ne-a făcut un mare serviciu. Căci prin a evita un număr de nume ruşinoase (ca nu cumva prin astfel de cuvinte el să-şi polueze discursul său) el a inclus necurăţiile sub termenul general, prin care ne-a arătat într-un fel general căsătoriile care sunt interzise. Dar printr-o astfel de tăcere, şi datorită dificultăţii de înţelegere a căsniciilor ce erau interzise, materia a devenit confuză; s-a părut bine pentru noi să o punem mai clar, decretând că din acest timp înainte cel ce se va căsătorii cu fiica tatălui său, sau un tată sau fiu cu o mamă şi fiică, sau un tată şi fiu cu două fete care sunt surori, sau o mamă şi o fiică cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori, cad sub canonul de şapte ani, cu condiţia ca ei să se separe din această uniune nelegitimă.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LIV.
Să nu permiţi căsătoria unui fiu al unui frate cu fiica unui frate; nici cu o fiică şi mama ei nu vor fi căsătorii cu un fiu şi tatăl său; nici o mamă şi o fiică cu doi fraţi, nici fraţi cu două surori. Dacă s-a făcut aşa ceva, împreună cu separarea, penitenţa se va face pentru şapte ani.
Canonul LV
Noi înţelegem că în oraşul romanilor, în sfântul post cel Mare ei postesc sâmbetele, contrar observării eclesiastice, care e tradiţional, s-a părut bine sfântului sinod ca şi în Biserica Romanilor să stea tare canonul care spune în mod clar: „Dacă vreun cleric va fi găsit că posteşte duminica sau sâmbăta (cu excepţia unei singure ocazii) el trebui să fie destituit; şi dacă e laici să fie eliminat”.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LV.
Romanii postesc Sabatele Postului Mare. Prin urmare acest Sinod îndeamnă ca în zilele acestea să fie forţate canonul Apostolic. Acest canon citat este al LXVI din Canoanele Apostolice
VAN ESPEN
Părinţii acestui Sinod au crezut că acest canon al Apostolilor a fost editat chiar de ei, şi prin urmare se pare că ei au respins obiceiul Bisericii Romane de postire în Sabat mult mai amar decât era de drept. Loc de unde aceste canoane nu au fost niciodată primite de Biserica Romană.
ZONARAS
Sinodul a luat în mână să corecteze această cădere (sfalma) a latinilor; dar până în acest timp ei au rămas aroganţi în încăpăţânarea lor, şi aşa rămân până azi. Ei nici nu iau aminte la canoanele antice care interziceau postul în Sabat decât unul, adică marele Sabat, şi nici nu sunt afectaţi de autoritatea acestui canon. Mai mult clerici nu au nici un respect pentru depoziţia ameninţată, nici laicii pentru eliminarea lor.
Canonul LVI
Am aflat aşadar că în regiunile din Armenia şi în alte locuri anumiţi oameni mănâncă ouă şi brânză în Sabatele zilelor Domnului din sfântul paste. Se pare bine prin urmare ca întreaga Biserica a lui Dumnezeu care este în toată lume să urmeze o singură regulă şi să păstreze postul perfect, şi după cum ei se abţin de tot ceea ce este ucis, tot aşa să se abţină de la ouă şi brânză, care sunt roada şi produsul acelor animale de la care ne abţinem. Dacă cineva nu va observa această lege, dacă este cleric, să fie destituit, dar dacă este laici, să fie eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LVI.
Armenienii mănâncă ouă şi brânză în Sabatele Marelui Post. Se determină că întreaga lume ar trebui să se abţină de la acestea. Dacă nu, ofensatorul să fie dat afară.
VAN ESPEN
Acest canon arată că grecii antici, deşi ei nu posteau în Sabatele şi zilele Domnului din Marele Post, ei se abţineau cu toate acestea de la mâncare din carne; şi ei credeau că aceasta implica şi abstinenţa necesară de la toate lucrurile care îşi au originea lor din carne. Aceasta a fost formal observată de latini în Marele Post, şi în anumite religii se mai ştie a fi încă în folosinţă.
Canonul LVII
Nu este drept să oferi miere şi lapte pe altar.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LVII.
Nimeni nu ar trebui să ofere miere sau lapte la altar. Vezi canonul iij al Apostolilor, canonul xxviij al codului African, şi canonul xxviij al acestui sinod. Grecii nu recunoşteau aparent excepţia specificată în canonul Codului African.
Canonul LVIII
Nimeni din cei ce sunt în ordinul laicilor nu pot distribui Divinele Taine sieşi dacă este un episcop, presbiter sau diacon este prezent. Dar cine va încerca să facă aşa, ca acţionând contrar cu ceea ce s-a determinat va fi eliminat pentru o săptămână şi de aici să înveţe să nu se gândească la sine mai presus decât ar trebui.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LVIII.
Un laic nu ar trebui să se comunice pe sine. Dacă va face aşa, să fie eliminat pentru o săptămână.
VAN ESPEN
Este bine cunoscut faptul că în primele secole era obiceiul ca Sfântul Eucharist să fie luat de credincioşi la casele lor; şi că acasă o primeau din mâinile lor. Este evident faptul că aceasta a fost făcută de Ancoriţi şi de călugării care trăiau în deşert, aşa cum se poate vedea dovedit de Cardinalul Bona (De Rebus Liturg., Lib. II., cap. xvij.). Din această comuniune domestică se vede uşor cum a apărut abuzul care este condamnat în acest canon.
Canonul LIX
Botezul nu trebuie administrat într-un oratoriu care este dintr-o casă; dar cei ce sunt socotiţi vrednici de iluminarea nepătată trebuie să meargă la o Biserica Catolică şi să se bucure acolo de acest dar. Dar de va fi cineva găsit că nu observă ceea ce am determinat, dacă e cleric să fie destituit, dacă e laic să fie eliminat.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LIX.
În oratoriile din case nu trebuie sărbătorit botezul. Oricine nu va observa aceasta, dacă e cleric să fie destituit, dacă e laic să fie eliminat.
Canonul LX
Din moment ce Apostolul exclamă că cel care se lipeşte de Domnul este un singur duh, este clar că cel care este intim cu duşmanul său [al Domnului] devină una prin afinitate cu el. Prin urmare, cei care pretind că sunt posedaţi de un diavol şi prin depravarea lor de maniere străine pentru a-şi arăta forma şi aparenţa; se pare bine prin toate mijloacele ca ei să fie pedepsiţi şi să fie supuşi mizeriei şi privaţiunii de acelaşi fel faţă de care ei sunt atât de posedaţi demonic cu intenţia de a-i elibera de [lucrarea sau mai degrabă] energia diavolului.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LX.
Oricine va pretinde că e posedat de un diavol, va îndura pedeapsa demoniacilor. Zonaras spune în scholion al său că până azi oamenii făceau aceiaşi pretenţie faţă de posesiunea diabolică.
Canonul LXI
Cei care se dau pe ei înşişi prezicătorilor sau celor ce sunt numiţi hacatontarchs, sau unora ca ei, ca să înveţe de la ei ce lucruri (1) doresc să le fie revelate, toţi aceştia, conform decretelor făcute recent de Părinţi cu privire la ei, să fie supuşi canonului pentru şase ani. Şi la această [pedeapsă] să fie supuşi şi cei care (2) poartă ursoaice sau animale de orice fel şi injurii simple; precum şi cei care spun preziceri şi sorţi, şi genealogii şi o mulţime de cuvinte de acest fel din nonsensul înşelării şi al imposturii, precum şi toţi cei care sunt numiţi alungători de nori, vrăjitori, dătători de amulete şi prezicători.
Şi cei ce persistă în aceste lucruri, şi nu se întorc şi aleargă de la pericol şi alergări greceşti de acest fel, noi declarăm ca ei să fie alungaţi din Biserică, aşa cum spun sacrele canoane. „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul?” aşa cum spune apostolul, „sau ce acord este între templul lui Dumnezeu şi cel al idolilor? Sau ce parte are credinciosul cu un necredincios? Şi ce armonie are Hristos cu Belial?”
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXI.
Oricine se va deda unui hecantontarch sau diavolilor, ca să înveţe vreun secret, va fi pus sub pedeapsă pentru 6 ani. La fel şi cei care poartă ursoaice, care se unesc cu cei care fac descântece şi alungă norii, şi cred în soartă şi noroc, să fie aruncaţi din adunarea Bisericii.
HEFELE
Conform cu Balsamon (in Beveridge, Synod., Tom. I., p. 228) poporul din vechime care avea reputaţia cunoştinţei speciale [erau numiţi „hecatontarchs”]. Ei vindeau părul [al acestor ursoaice şi alte animale] ca medicament sau ca o amuletă. Cf. Balsamon and Zonaras ut supra.
Sf. Chrysostom în Omiliile sale despre Statute explică, în răspuns la unii care se apărau în această bază, că dacă aceste descântări sunt făcute în numele lui Hristos ele sunt cu atât mai mult mai rele. Sfântul spune, „Cu atât mai mult cred că ea trebuie urâtă care abuzează de numele lui Dumnezeu pentru acest scop, căci în timp ce profesează a fi o creştină, ea arată prin acţiunile sale că este o păgână”.
Canonul LXII
Aşa numitele Calende, şi ceea ce se numeşte Bota şi Brumalia, şi adunarea deplină care ia parte pe 1 martie, noi dorim să o abolim din viaţa credincioşilor. De asemenea şi dansurile publice ale femeilor, care pot face mai mult rău şi stricăciune. Mai mult noi îndepărtăm din viaţa de creştini dansurile date în numele acelor aşa numiţi fals dumnezei de către greci la bărbaţi sau femei, şi care sunt îndeplinite după o modă antică necreştină; decretând că nici un om de acum înainte nu se va mai îmbrăca ca o femeie şi nici o femeie nu va purta haine adecvate unui bărbat. Nici nu îşi va asuma măşti comice, satirice sau tragice, şi nici să invoce numele groaznicului Bacchus atunci când storc vinul în prese; şi nici când toarnă vinul în borcane [ca să facă un râs (3)], practicând în ignoranţă şi vanitate lucrurile care purced din înşelăciunea nebuniei. Aşa că cei care vor încerca oricare din aceste lucruri care sunt scrise, după ce are cunoştinţă de ele, dacă sunt clerici să fie destituiţi, iar dacă sunt laici să fie eliminaţi.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXII.
Să se înlăture acestea din vieţile credincioşilor, anume: Bota şi Calendele, şi Brumalia şi saluturile în onorurile zeilor, măştile comice, satirice şi tragice şi invocarea lui Bacchus la presele de vin şi râsul la butoaiele cu vin. Oricine va persista în acestea după acest canon este răspunzător de acestea.
Despre Calende vezi Du Cange (Glossarium in loc.). Bota erau festivalurile în onoarea lui Pan, Brumalia în onoarea lui Bacchus. Multe particularităţi cu privire la aceste superstiţii vor fi găsite în scholion a lui Balsamon, la care îndreptăm cititorul curios. Van Espen are şi el note valoroase despre Calendele din ianuarie.
Canonul LXIII
Noi interzicem să fie citite public în Biserică istoriile martirilor care au fost puse în mod fals laolaltă de duşmanii adevărului pentru a dezonora pe martirii lui Hristos şi pentru a induce necredinţă între cei care le aud, ci noi poruncim ca astfel de cărţi să fie date în flăcări. Dar cei care le acceptă sau îşi apleacă mintea la ele ca adevărate noi îi anatemizăm.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXIII.
Mariologiile făcute de etnici (Ellh niwn) nu vor fi publicate în biserică. Ceea ce e condamnat sunt falsele istorii ale adevăraţilor martiri, nu (aşa cum presupune eronat Johnson) „legendele false ale pretinşilor martiri”. Au existat martiri, atât regali cât şi plebei, în timpurile de mai târziu a căror vieţi au fost ridiculizate şi a căror memorii au for considerate de urât pentru cei ignoranţi de către aşa zisele „istorii” care puteau să fi primit foarte bine tratamentul ordinat de canon.
Canonul LXIV
Nu îi foloseşte nimic unui laic să se certe sau să înveţe în public, astfel pretinzând pentru sine autoritatea de a învăţa, ci el ar trebui să cedeze faţă de ordinul rânduit de Domnul, şi să-şi deschidă urechile la cei care au primit harul de a învăţa, şi să fie învăţaţi de ei lucruri divine; căci într-o Biserica Dumnezeu a lăsat „diferite mădulare”, conform cuvântului apostolului: şi Grigore Teologul, interpretând cu înţelepciune acest pasaj, porunceşte ordinea în vogă spunând cu ele: (1) „Ordinul fraţilor noi îl rezervăm, aceasta păzim noi. Fie ca una să fie urechea, una limba şi mâna sau oricare alt mădular. Unul să predea, dar altul să înveţe”. Şi mai apoi, „Învăţarea în docilitate şi abundarea în bucurie, şi slujirea cu râvnă, nu toţi ar trebui să fim limba care este cel mai activ mădular, şi nici toţi să fim Apostoli, nici profeţi, şi nici să interpretăm toţi”. Şi din nou: „Vrei tu să te faci pe tine un păstor când eşti de fapt o oaie? De ce să devii cap când tu eşti un picior? De ce vrei să fi un comandant când eşti înrolat în rândul soldaţilor?” Şi în altă parte: „Înţelepciunea porunceşte, nu fiţi rapizi în vorbire, nici nu vă comparaţi cu cei bogaţi, fiind săraci; şi nici nu căutaţi să fiţi mai înţelepţi decât înţelepţii”. Dacă e găsit cineva care slăbeşte prezentul canon, acesta să fie eliminat pentru 40 de zile.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXIV.
Un laic nu va învăţa, căci nu toţi sunt profeţi, şi nici apostoli. Zonaras indică faptul că acest canon se referă doar la instrucţiunea publică şi nu şi la cea privată. Van Espen notează mai departe că în Apus această restricţie e limitată faţă de predicarea solemnă şi publică şi anunţarea Cuvântului lui Dumnezeu, care este restricţionată episcopilor, şi doar printr-o licenţă specială şi expresă altora din clar, şi se referă la prpriul tratament de sine cu privire la acel subiect în jure Eccles, Tom I., part 1, tit. xvj., cap. viij.
Canonul LXV
Flăcările care sunt aprinse în lunile noi de unii înaintea caselor şi prăvăliilor lor, prin care (după un anumit obicei antic) ei sunt obişnuiţi în mod nebuneşte şi prosteşte să sară, noi poruncim ca acestea să înceteze de acum înainte. Prin urmare, oricine va face aşa ceva, dacă e cleric, să fie destituit, dar dacă e laic să fie înlăturat.
Căci este scris în Carta Patru a Regilor „Şi Manase a zidit un altar înaintea oştirii cerurilor, în cele două curţi ale Domnului, şi şi-a făcut fii să treacă prin foc, el a folosit sorţi şi prevestitori şi preziceri prin păsări făcute ventrilogi [sau pitoni (1)] şi vrăjitori multiplicaţi, ca el să facă rău înaintea Domnului şi să-l provoace la mânie” (2).
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXV.
Flăcările care sunt făcute de lună nouă la prăvălii sunt condamnate precum şi cei care sar peste ele. Lupin remarcă faptul că flăcările aprinse de ziua anumitor Sfinţi sunt în mod sigur rămăşiţe ale acestei practici păgâne. Aceste focuri sunt adesea acompaniate de sărituri, băut, şi lupta dintre tineri.
Canonul LXVI
Din sfânta zi a Învierii lui Hristos Dumnezeul nostru şi până în următoare zi a Domnului, pentru o săptămână întreagă, în sfintele biserici credincioşii ar trebui să fie liberi de muncă, bucurându-se în Hristos cu psalmi şi imnuri şi cântări spirituale; şi sărbătorirea festivalului, şi plecarea minţilor spre citirea sfintelor Scripturi, şi încântarea în Sfintele Mistere, căci astfel noi vom fi înălţaţi cu Hristos şi împreună cu el vom fi ridicaţi. Prin urmare, în zilele menţionate nu trebuie să fie nici o cursă de cai sau spectacol public.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXVI.
Cei credincioşi vor merge fiecare la biserică în timpul marii săptămâni a Paştelui.
VAN ESPEN
Este sigur că întreaga săptămână a Pastelul era ţinută ca un festival de întreaga biserică atât în Apus cât şi în Răsărit; şi acest Sinod nu a introdus acest obicei prin canonul său, ci a adoptat acest canon pentru a asigura continuarea sa.
Aici avem expus în mod clar maniera creştină de petrecere a zilei de festival, anume, că credincioşii în aceste zile se dădeau la „Psalmi şi Imnuri şi Cântări Spirituale”, din care numim noi azi oficiul divin canonic [anume, în principal Utreniile şi Vecerniile] din care sunt făcute ele; şi de aici noi înţelegem că toţi cei credincioşi trebuie să frecventeze oficiile de cor, care era intenţionat să fie observat pentru multe secole, aşa cum am arătat în Disertaţia mea despre Orele Canonice, cap. III, 1, şi a fost numită astfel „publică” sau rugăciune [comună].
Canonul LXVII
Scriptura divină ne porunceşte să ne abţinem de la sânge, de la lucrurile strangulate, şi de la adulter. Aceia care pentru un stomac delicat prepară prin orice artă mâncare din sângele vreunui animal, şi apoi să o mănânce, noi îi potrivim în mod corespunzător. Dacă cineva se va aventura de aici să mănânce în orice fel sângele unui animal, dacă e cler să fie destituit, dacă e laic să fie eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXVII.
Un cleric ce va mânca sânge va fi destituit, dar un laic va fi eliminat.
VAN ESPEN
Perceptul apostolic pentru abţinere „de la sânge şi tot ceea ce este sugrumat” pentru anumite ere, nu doar printre greci dar şi printre latini, a fost observat în multe biserici, dar puţin câte puţin şi pas cu pas acesta a intrat în regimul întregii Biserici, cel puţin în Biserica Latină, totodată. În aceasta Biserica Latină a urmat opinia Sf. Augustin Contra Faustum Manichoeum, Lib. XXXII., cap. xiij., unde el învaţă în mare lungime că perceptul a fost dat creştinilor în timp ce Biserica Neamurilor nu era încă stabilită. Acest pasaj al lui Augustin dovedeşte de asemenea că în acea vreme Africa nu observa perceptul apostolilor.
Canonul LXVIII
Nu este legitim pentru nimeni să corupă sau să taie vreo carte din Vechiul sau Noul Testament sau a sfinţilor şi aprobaţilor noştri predicatori şi învăţători, sau să le dea comercianţilor în cărţi sau celora care fac parfume, sau să fie distruse de oricare altă persoană: decât dacă a fost mâncată de viermi, sau de apă, sau în alt fel. Cel care va fi observat că face un astfel de lucru va fi eliminat un an. La fel este şi cu cel care cumpără astfel de cărţi (decât dacă le ţine pentru folosinţa sa, sau le dă altuia ca beneficiul lor să fie păstrat) şi a încercat să le corupă, să fie eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXVIII.
Să nu distrugi şi nici să nu dai copii ale Scripturilor Divine să fie distruse decât dacă sunt absolut inutile.
VAN ESPEN (nota de subsol)
Cred că acest canon a fost direcţionat contra anumitor eretici Nestoriani şi Eutychiani, care, pentru a găsi vreun patronaj al erorilor lor din Sfintele Scripturi, au îndrăznit în secolul al şaselea cel mai ticălos lucru de a corupe anumite pasaje ale Noului Testament.
Canonul LXIX
Nu i se permite unui laic să între în sanctuar (Sfântul Altar, gr.), deşi, în acord cu o anumită tradiţie antică, puterea şi autoritatea imperială nu este deloc interzisă de la aceasta atunci când doreşte să aducă daruri Creatorului.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXIX.
Nici un decât Împăratul nu va merge la altar.
VAN ESPEN
În Biserica Latină precum şi în cea Greacă pentru multe secole a fost un obicei constant, ratificat de diferite concilii, că laici trebuie excluşi din sanctuar şi din locul marcat pentru preoţii care sărbătoresc misterele divine, este atât de notoriu încât nu are nevoie de nici o dovadă, şi canonul prezent artă că printre greci laicii nu erau admis la sacrarium nici chiar să facă oferte.
Sinodul face doar o excepţie, anume, Împăratul, care poate intra în zona sfântului altar prin permisiunea sa, „când el doreşte să ofere daruri Creatorului, conform obiceiului antic”.
Nu fără bază pretinde Sinodul „obiceiul antic” pentru aceasta; căci cu mult înainte, este evident, acesta a fost cazul Împăratului Teodosius cel Tânăr. Vezi Theodoret (H. E., lib. v., cap. xvij.).
În Biserica Latină, nu doar împăraţilor şi ci regilor şi marilor prinţi şi patroni de biserică, la toparchii de locuri, şi chiar magistraţilor, se obişnuiau să se desemneze locuri honoris causa în cadrul sanctuarului sau al corului, şi s-a susţinut că acestea sunt pentru persoane ca acestea.
Este evident din nota lui Balsamon că grecii de mai târziu au privit cel puţin la Împărat ca fiind (ca şi regele Angliei şi al Franţei) o persoană mixtă, împărtăşind în anumite grade caracterul sacerdotal, ca fiind uns nu doar cu ulei, ci cu mir sacru. Vezi J. Wickham Legg, The Sacring of the English Kings, in “The Archaeological Journal,” March, 1894.
Canonul LXX
Femeile nu sunt permise să vorbească în timpul Liturghiei Divine; ci, conform cuvântului lui Pavel apostolul, „ele să tacă. Căci lor nu li se permite să vorbească, ci să fie în supunere, aşa cum spune şi lege. Dar dacă ele vor să înveţe ceva să întrebe pe soţii lor acasă”.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXX.
Femeilor nu li se permite să vorbească în biserică. „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul” este pasajul la care se face referinţă din 1 Corinteni 14:34.
Canonul LXXI
Cei care sunt învăţaţi legile civile nu trebuie să adopte obiceiurile neamurilor, nici să fie influenţaţi să meargă la teatre, şi nici să ţină Cylestrele, şi nici să poarte îmbrăcăminte contrară obiceiului general; şi aceasta este adevărat atunci când ei îşi încep pregătirea, când ajung la final şi pe scurt, în tot timpul derulării ei. Dacă va încerca cineva să facă contrar cu aceasta să fie eliminat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXI.
Oricine se devotează studierii legii, foloseşte maniera neamurilor, mergând la teatre şi învârtindu-se în praf, sau îmbrăcându-se diferit faţă de obicei, va fi eliminat.
Liddell şi Scott identifică kalistra cu kalindhqra, pe care o definesc ca „un loc pentru cai unde se învârt după exerciţiu”, şi notaţi că este un sinonim al lui alindhqra. Dar e diferit de notat că alinhsis este „o învârteală în nisip, un exerciţiu în care luptătorii se învârt pe pământ”.
Hefele spune că Balsamon şi Zonaras au putut să explice corect ceea ce trebuie să înţelegem prin „Cylestrele” interzise, dar cred că Johnson nu e prea departe când traduce „a nu se amesteca cu exerciţiile atletice”.
Canonul LXXII
Unui om ortodox nu i se mărite cu o eretică, şi nici invers. Dacă apare că s-a făcut aşa de oricine [noi le cerem] să considere căsnicia nulă, şi să fie dizolvată. Căci nu e potrivit să amestecăm laolaltă ceea ce nu este amestecat, şi nici nu este bine ca oaia să se unească cu lupul, nici cei pierduţi dintre păcătoşi cu porţiuni din Hristos. Dar dacă cineva va încălca aceste lucruri pe care le-am decretat să fie eliminat. Dacă cineva era până acum necredincios şi nu se numără încă în turma celor ortodocşi care au contractat căsătoria legală dintre ei, şi dacă, unul care alege ce e drept şi vine la lumina adevărului şi celălalt rămânând încă deţinut de legătura erorii şi nu e gata să privească cu ochi deschişi razele divine, femeia necredincioasă este încântată să convieţuiască cu omul credincios, sau bărbatul necredincios cu femeia credincioasă, aceştia să nu fie separaţi, conform apostolului divin, „căci soţul necredincios este sfinţit de soţie, şi soţia necredincioasă de soţul ei”.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXII.
O căsătorie contractată cu eretici este vidă. Dar dacă ei au făcut contractul înainte de [convertire] să rămână [uniţi] dacă aşa doresc ei. Probabil că nici unul dintre canoanele acestui sinod nu prezintă dificultăţi mai mari şi mai insolvabile decât prezentul. Pentru multe secole tradiţia Bisericii a fost ca să fie o căsătorie a unui creştin botezat cu unul nebotezat drept nulă, dar acest canon se pare că spune că acelaşi este cazul dacă unul e eretic deşi e botezat. Dacă aceasta vrea să spună ereticul aceasta ridică erezia într-o impedimentum dirimens. Aceasta nu a fost niciodată legea Apusului după cum nu este nici azi practica bisericii Răsăritene, care admite ca căsătoria oamenilor săi cu Luteranii şi Romano-catolicii şi niciodată nu pune în discuţie validitatea căsătoriilor lor. Van Espen cred că „comentatorii greci par” să gândească faptul că eretici de aici sunt cei ce sunt nebotezaţi; nu ştiu de ce crede el aşa.
Canonul LXXIII
De când crucea dătătoare de viaţă ne-a arătat Mântuirea, trebuie să fim atenţi să acordăm onoarea cuvenită aceleia prin care noi am fost mântuiţi de căderea antică. Pentru ca, în minte, în cuvânt, în sentiment dând venerare (proskunhsin) acesteia, noi condamnăm ca figura crucii, pe care unii au pus-o pe podea, să fie înlăturată de acolo, ca nu cumva trofeul victoriei câştigat pentru noi să fie profanat prin călcare în picioare a acelora ce merg peste ea. Prin urmare din acest prezent cei care fac reprezentarea pe pavaj a semnului crucii vor fi înlăturaţi.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXIII.
Dacă este vreo cruce pe vreun pavaj aceasta trebuie înlăturată. Acest canon defineşte faptul că imaginii crucii trebuie să i se „dea veneraţia (proskunhsis) intelectului, a cuvintelor, şi a simţului”, adică, crucea trebuie să fie venerată cu cultul interior al sufletului, cu cultul exterior al laudei, şi cu actele sensibile, precum sărutatul, aplecatul, etc.
Canonul LXXIV
Nu se permite să se ţină ceea ce se numeşte agapae, adică mese de dragoste, în casele Domnului sau biserici, şi nici să se mănânce în case, şi nici să se aducă canapele. Dacă va încerca cineva aceasta să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXIV.
Agapae nu trebuiesc ţinute în biserici, şi nici să nu se pună paturi acolo, astfel vor fi înlăturaţi cei cu pricina. Aceasta este o reînnoire a canonului xxviij de la Laodicea, la care e de văzut nota.
Canonul LXXV
Noi voim ca cei a căror oficiu este de a cânta în biserici să nu folosească vociferări nedisciplinate, şi nici să forţeze natura să strige, şi nici să nu adopte acele moduri care sunt nepotrivite pentru biserică: ci cei care aduc psalmodierea către Dumnezeu, care observă secretele, cu mare atenţie şi mustrare de conştiinţă. Căci Oracolul Sacru a învăţat ca Fii lui Israel să fie pioşi (1).
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXV.
Vociferările neordonate de psalmi nu sunt admise, şi nici cel care adoptă lucruri nepotrivite pentru biserici. Această întrebare despre caracterul muzicii bisericii a fost unul discutat timpuriu printre creştini, şi (cu mult înaintea acestui sinod) Sf. Augustin în dezbaterea referitor la dacă cântatul sau citirea psaltirii era mai edificatoare, el conclude, „când psalmii sunt cântaţi cu o voce şi cea mai potrivită modulare (liquida voce et convenientissima modulatione), eu recunosc că există o mare utilitate în această practică”, iar apoi el adaugă că cântatul ar trebui să fie mai degrabă aprobat deoarece „prin încântarea oferită urechilor sufletul infirm este adus la aspiraţii pioase” (Confess. Lib. x., cap. xxxiij.).
Canonul LXXVI
Nu este drept ca cei ce sunt responsabili cu reverenţa faţă de biserici să pună în cadrul limitelor sacre un loc de mâncat, şi nici să nu ofere mâncare acolo, şi nici să facă alte vânzări. Căci Dumnezeu Salvatorul nostru ne învaţă atunci când era în trup în templu a poruncit să nu se facă din casa Tatălui său o casă de comerţ. El a scos pe schimbătorii de bani şi pe cei care vindeau în templu. Dacă vreunul e găsit cu vina aceasta, să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXVI.
O casă publică nu ar trebui să fie stabilită în perimetrul sacru; şi e greşit să se vândă mâncare acolo, şi oricine va face aşa va fi înlăturat. Atât Balsamon cât şi Zonaras remarcă faptul că acest canon se referă la vestibulul bisericii şi la restul încăperii sacre, şi nu la interiorul bisericii în sine, căci acolo nu s-ar gândi nimeni să aibă o prăvălie.
Canonul LXXVII
Nu este drept ca cei ce sunt dedicaţi religiei, fie clerici sau ascetici (1), să se spele în baie cu femei, şi nici vreun creştin sau laic să nu facă aşa. Căci aceasta este sever condamnată de păgâni. Dar dacă e prins vreunul în astfel de lucruri, dacă este cleric să fie destituit, dacă e laic să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXVII.
Un creştin nu ar trebui să se scalde cu femeile. Dacă un cleric va face aşa va fi destituit, şi un laic eliminat. Aceasta e o reînnoire a canonului XXX de la Laodicea. Se va nota, aşa cum remarcă Zonaras, că călugării trebuiesc număraţi între laicii care sunt înlăturaţi, din moment ce ei nu au nici un caracter sau vreo tunsoare clerică.
Canonul LXXVIII
Se pare că cei care sunt iluminaţi să înveţe Crezul pe dinafară şi să-l recite episcopului sau presbiterilor în a Cincia Feria a Săptămânii.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXVIII.
Cel care este iluminat să recite (apaggelletw) credinţa în a cincia feria a săptămânii. Aceasta e o reînnoire a canonului xlvi de la Laodicea.
Canonul LXXIX
După cum mărturisim noi naşterea divină din Fecioară a fi fără vreo lăuzie, din moment ce s-a întâmplat fără vreo sămânţă, şi în timp ce predicăm aceasta la întreaga turmă, noi supunem corecţiei pe cei care prin ignoranţă fac ceea ce este inconsistent cu aceasta. Prin urmare unii după ziua Naşterii lui Hristos Dumnezeul nostru se văd că gătesc semidalin, şi distribuie unul la altul, cu pretextul că aduc onoare la puerperia Maternităţii Virgine fără pată, noi decretăm că de acum înainte să nu se mai facă aşa ceva de către cei credincioşi. Căci aceasta nu este onorarea Virginei (care mai presus de gândire şi vorbire a purtat trupul Cuvântului incomprehensibil) când noi definim (2) şi descriem, din lucrurile ordinare şi din cele care se întâmplă cu noi, naşterea ei inefabilă. Dacă va fi descoperit cineva că face astfel de lucru, dacă e un cleric acesta să fie destituit, dacă e laic să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXIX.
Oricine după festivalul mamei lui Dumnezeu va pregăti semidilin (semilam) sau orice altceva în cinstea a ceea ce se numeşte puerperia, acesta să fie înlăturat.
După cum a învăţat întotdeauna Biserica Catolică naşterea din fecioară precum şi conceperea din fecioară a Binecuvântatului nostru Domn, şi a afirmat că Maria a fost pururi fecioară, chiar după ce l-a adus pe Fiul întrupat, aşa că rezultă în mod necesar că nu poate fi nici o lăuzie şi nici vreun flux de puerperală. Trebuie să se remarce că pe lângă alte texte cel al profetului este considerat care învaţă astfel, „Iată Fecioara (ha alma) va concepe şi va aduce un fiu”, şi că „aduce” precum şi că a fost „conceput” în ea ca fiind virgină. Unii comentatori au preluat epilokeia pentru momentul de după naştere, dar Christian Lupus, precum şi Van Espen notează, indicând spre părinţii timpurii că au recunoscut că Fecioara nu a avut „lăuzie” şi aceasta Sf. Jerome o învaţă în mod expres în cartea sa, Contra Helvidium.
Grecii, totuşi, înţeleg aceasta aşa cum am tradus eu, şi mărturia lui Zonaras va fi suficientă. Cuvintele lokos, lokais şi cele asemenea semnifică „aşezarea”, „un loc de aşezare”, şi Liddell şi Scott spun că ultimul este folosit la „aducerea de porumb greu”, care ar exprima şi durerile muncii.
ZONARAS
Acest canon învaţă că naşterea sfintei Virgine a fost fără nici o lăuzie. Căci aceasta (puerperium) este emiterea fătului acompaniat de durere şi un flux de sânge: dar nici unul din noi nu a crezut că Mama lui Dumnezeu a fost supusă suferinţelor de acest fel, căci acestea sunt consecinţele concepţiei naturale, dar concepţia ei a fost supranaturală; şi prin Duhul Sfânt s-a ajuns ca ea să nu fie supusă acestor rele care sunt ataşate de drept naşterii naturale.
La acest canon ar trebui citită tratamentul extensiv al lui Asseman (Bib. Juris Orient., Tom. v., pp. 193 et seqq.).
Canonul LXXX
Dacă vreun episcop, sau presbiter ori diacon sau cei care sunt enumeraţi pe lista clerului, sau un laic, nu are mare necesitate şi nici o afacere dificilă încât să-l reţină de la biserică pentru un timp lung, ci fiind în oraş nu merge la biserică în 3 duminici consecutive – trei săptămâni – dacă e cleric să fie destituit, dar dacă e laic să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXX.
Dacă cineva fără constrângerea necesităţii îşi părăseşte biserica pentru trei zile a Domnului, va fi privat de la comuniune. Aceasta este o reînnoire a canonului xi de la Sardica (xiv conform numărătorii lui Dionysins Exiguus).
Canonul LXXXI
Întrucât am auzit că în anumite locuri în imnul Trisagion se adaugă după „Sfânt şi Nemuritor”, „Care a fost crucificat pentru noi, ai milă de noi”, şi din moment ce aceasta este străin faţă de pietate şi a fost scoasă de Părinţii antici şi sfinţi din imn, precum şi ereticii violenţi care au inserat aceste noi cuvinte au fost aruncaţi din Biserică; şi noi, confirmând lucrurile care au fost anterior stabilite în mod pios de către sfinţii noştri Părinţi, îi anatemizăm pe cei care după acest decret vor permite ca în biserică aceasta sau oricare altă adăugire să fie făcută la cel mai sacru imn; dar dacă cel ce a greşit este din ordin sacerdotal, noi poruncim ca el să fie lipsit de demnitatea preoţească, dar dacă e laic sau călugăr să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXI.
Oricine adaugă la imnul Trisagion aceste cuvinte „Care ai fost răstignit” va fi considerat heterodox. Înţelesul frazei condamnate de acest canon a fost probabil făcută pentru prima dată de Peter Fullo, şi deşi era capabilă de un înţeles bun, dacă se înţelegea că imnul îi era adresat lui Hristos, şi deşi acesta era admis de fiecare dintre ortodocşi, cu toate acestea, aşa cum a fost el folosit în principal de către Monofiziţi şi cu o intenţie eretică fără îndoială, aceasta a fost scoasă în final din această poziţie iar aderenţii săi au fost numiţi Theopaschiţi. Acestea au avut loc în 518 şi era o sursă de dezacord între catolici, unii afirmând expresia, aşa privită în sine, a fi o piatră de căpătâi a ortodoxiei. Împăratul Justinian a încercat să aibă aceasta aprobată de Papa Hormisdas, dar fără succes, pontiful declarând doar că era inutil, şi chiar periculos. Fulgentius de Ruspe şi Dionysius Exiguus au declarat aceasta ortodoxă. Papa John II aproape că a ajuns la punctul de aprobare a frazei „unul din Trinitate a suferit”, dar nici succesorul său Agepetus I nu a mai vorbit de aceasta, ci al Cincilea Conciliu Ecumenic a aprobat direct formula.
Dar aceasta, de sigur, nu atingea punctul de introducere în Trisagion sau, mult mai clar, a introducerii cuvintelor „care a fost răstignit pentru noi”.
Ar trebui de notat că la un Sinod Local din 478, Peter Fullo a fost destituit pentru intenţia acestei clauze, deoarece el intenţiona să implice că adevăratul Dumnezeu a suferit moartea pe cruce. Această sentinţă a fost o confirmare a ceva deja pronunţat împotriva lui de către un sinod ţinut la Antiohia care a ridicat pe unul numit Stephen, la tronul său episcopal.
Aceasta este istoria materiei care, în timp ce s-a părut la început o mică mişcare, pentru mulţi ani a fost o sursă de necaz în Biserică (vezi Hefele, History of the Councils, Vol. III., pp. 454, 457; Vol. IV., p. 26).
Canonul LXXXII
În anumite imagini a venerabilelor icoane, un miel e pictat spre care Precursorul indică cu un deget, care este primit ca un timp de har, indicând înainte prin Lege, adevăratul nostru Miel, Hristos Dumnezeul nostru. Îmbrăţişând prin urmare tipurile antice şi umbrele ca simboluri ale adevărului, şi modelele dăruite lui Hristos, noi preferăm „harul şi adevărul” primind aceasta ca împlinire a Legii. Pentru ca „ceea ce este perfect” să poată fi descris ochilor noştri, cel puţin în expresie colorată, noi decretăm că figura în formă umană a Mielului care ia păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru, să fie de aici prezentată în imagini, în locul mielului antic, ca toţi să poată înţelege prin aceasta adâncimile umilirii Cuvântului lui Dumnezeu, şi ca noi să ne putem aduce aminte de conversia lui în trup, suferinţa şi moartea sa salutară, şi răscumpărarea sa care a fost înfăptuită pentru lumea întreagă.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXII.
Să nu pictezi un miel pentru tipul lui Hristos, ci pe sine. Cât despre acest canon, cu un secol mai devreme înainte de controversa iconoclastă, răspândirea picturilor este evidentă, aşa că din canonul aceluiaşi sinod cu privire la venerarea care se datorează imaginilor crucii (numărul lxxiii) noi învăţăm că ceea ce spune Biserica cu privire la închinarea relativă a fost aceiaşi ca ceea ce s-a expus în mod ulterior, aşa că acuzarea de vreo inovaţie, uneori adusă împotriva celui de-al Şaptelea Conciliu Ecumenic, nu are nici o temelie în fapt.
Acest canon este mai departe interesant pentru că este cel citate de mai multe de un Papă şi Autoritatea Apuseană ca aparţinând „Sinodului al Şaselea”.
Canonul LXXXIII
Nimeni nu poate da Eucharistul către trupul celor morţi; căci este scris „Luaţi şi mâncaţi”. Dar trupurile celor morţi nu pot nici să ia nici să mănânce.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXIII.
Sacramentele nu trebuie date unui mort. Acesta este canonul iv de la Conciliul din Hippo, în anul 393 (Vide Hefele, Vol. II, p. 397). Canonul anterior include şi botezul, în interzicerea sa. Acesta este canonul xviii şi xx din codul African, conform numărătorii greceşti.
Canonul LXXXIV
Urmând legile canonice ale Părinţilor, noi decretăm cu privire la prunci, de îndată ce ei sunt găsiţi fără de martorii de încredere care spun că ei sunt fără îndoială botezaţi; şi după cum ei nu sunt capabili datorită vârstei lor să răspundă satisfăcător în privinţa misterului pruncesc dat lor, ei ar trebui să fie botezaţi fără nici o ofensă, fie ca o astfel de îndoială să-i priveze de sfinţirea unei astfel de purificări.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXIV.
Oricine nu ştie sau nu poate dovedi prin documente că au fost botezaţi, să fie botezaţi. Acesta este canonul VII al Conciliului al Şaselea de la Cartagina (Vide Hefele, Hist. of the Councils, Vol. II., p. 424); şi canonul lxxv din codul African (faţă de care Balsam atribuie acest canon) de numărătoarea grecească (lxxii, de către latini).
Canonul LXXXV
Am primit din Scripturi că din gura a doi sau trei martori trebuie stabilit un cuvânt. Prin urmare noi decretăm că sclavii care sunt eliberaţi de stăpânii lor în prezenţa a trei martori să se bucure de acea onoare; căci cei care sunt prezenţi la acel timp vor adăuga tărie şi stabilitate libertăţii date, şi ei vor face să se împlinească faptul că credinţa va fi păstrată în acele lucruri pe care au fost făcute martore în prezenţa lor.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXV.
Un sclav eliberat de stăpânul său înaintea a doi martori va fi liber.
Canonul LXXXVI
Cei care spre distrugerea sufletelor lor procură şi îşi aduc curve, dacă sunt clerici, ei vor fi [înlăturaţi şi] destituiţi, dacă sunt laici să fie înlăturaţi.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXVI.
Oricine se adună cu curvele spre ruina sufletelor, va fi înlăturat. Parantezele includ citirea din Hervetus. Dar Zonaras are acelaşi text, şi se poate aşadar urma în locul celui al lui Balsamon, editat de Beveridge.
Canonul LXXXVII
Cea care şi-a lăsat soţul este o adulteră dacă a venit la altul, conform sfântului şi divinului Basil, care a adunat aceasta în mod excelent de la profetul Ieremia: „Dacă o femeie a devenit a unui al tom, soţul ei nu se va întoarce la ea, dar fiind spurcată ea va rămâne spurcată”; şi din nou, „Cel care are o adulteră este fără cunoştinţă şi profan”. Dacă apare că ea s-a depărtat de soţul ei fără motiv, el merită iertarea şi ea pedepsirea. Şi iertarea i se va da aceluia ca să poată fi în comuniune cu Biserica. Dar cel ce-şi părăseşte soţia legitim dată lui, şi va lua o alta, este vinovat de adulter prin sentinţa Domnului. Şi s-a decretat de către Părinţii noştri că cei care sunt astfel trebuie să fie „jeluitori” pentru un an, „ascultători” pentru doi ani, „aplecători” pentru trei ani, şi în al şaptelea an să stea cu credincioşii şi astfel să fie socotit vrednic de Împărtăşanie [dacă fac penitenţă cu lacrimi].
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXVII.
Cea care pleacă de la soţul ei la un altul este o adulteră. Şi cel care de la soţia sa merge la o altă femeie este un adulter conform cuvintelor Domnului. Comparaţi acest canon cu al lviij al Sf. Basil. Cuvintele din paranteze sunt găsite în Beveridge, dar lipseau din textul lui Hervetus.
JOHNSON
Aici disciplina este relaxată; anterior o adulteră făcea 15 ani de penitenţă. Vezi Can. Bas. 58, Nu-i de mirare că în vremea a 200 de ani de la Sf. Basil, severitatea disciplinei s-a micşorat.
Canonul LXXXVIII
Nimeni nu va putea să aducă vreo fiară într-o biserica decât prin şansă un călător, îndemnat de necesitatea cea mai mare, în lipsa unui loc de adăpost, care s-a abătut în spusa biserică. Căci dacă nu era dusă fiara înăuntru, aceasta ar fi pierit, şi el, prin pierderea fiarei lui de povară, şi astfel fără mijloace de continuare a călătoriei lui, ar fi în pericol de moarte. Şi noi am fost învăţaţi că Sabatul a fost făcut pentru om: prin urmare siguranţa şi confortul omului nu trebuiesc puse primele. De va fi descoperit cineva fără vreo necesitate cum am menţionat, ducându-şi fiara într-o biserică, dacă este un cleric să fie destituit, şi dacă este un laic să fie înlăturat.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXVIII
Animalele nu ar trebui să fie duse pe holurile sfinte, decât dacă cea mai mare necesitate o cer.
Canonul LXXXIX
Cel credincios care petrece Săptămâna Suferinţei în post, rugăciune şi remuşcare a inimii, ar trebui să postească până la miezul nopţii Marelui Sabat, din moment ce divini Evanghelişti, Matei şi Luca, ne-au arătat cât de târziu era [când a avut loc învierea], unul folosind cuvintele oY sabbatwn, şi celălalt cuvintele orqrou baques.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXIX.
În Marele Sabat postul trebuie continuat până la miezul nopţii.
Canonul XC
Noi am primit de la divinii noştri Părinţi legea canonică că în onoarea învierii lui Hristos, nu ar trebui să îngenunchem Duminicile. Ca nu cumva să ignorăm plinătatea acestei observări noi clarificăm faptul pentru credincioşi că după ce preoţii au mers la Altar după Vecernii sâmbăta (conform obiceiului predominant) nimeni nu va îngenunchea în rugă până în seara de duminică, timp în care după intrarea pentru ultima slujbă din zi, din nou cu genunchii uniţi noi ne aducem rugăciunile noastre Domnului. Căci luarea nopţii de după Sabat, care era premergătoare învierii Domnului nostru, noi începem din ea să cântăm în duhul imnuri lui Dumnezeu, conducând festivalul nostru în noapte până spre ziuă, şi astfel în timpul unei zile şi nopţi întregi, ni sărbătorim Învierea.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XC.
De la intrarea de seară a Sabatului şi până în intrarea de seară a zilei Domnului nu trebuie să fie nici o îngenunchere.
VAN ESPEN
Nu este nici o îndoială că sinodul prin cuvintele „noi am primit de la Părinţii divini”, se referea la canonul xx al Conciliul de la Nice.
Pentru multe secole acest obicei a fost păstrat chiar şi în Biserica Latină şi obiceiul de festival de îngenuncheat şi de zile întregi de seara până seara se crede că au fost o tradiţie apostolică, primite de la iudei. La finalul secolului al 8lea Sinodul din Frankfort a decretat în canonul xxj că „ziua Domnului ar trebui să fie ţinută de seara până seara” (1).
Canonul XCI
Cei care dau medicamente pentru a procura avortul, şi cei care primesc otrăvuri pentru a ucide fetusul, sunt supus pedepsei de moarte.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCI.
Oricine dă sau primeşte medicamente pentru a produce avortul este o omucidere. Vezi canonul xxi de la Ancyra, şi canonul II al Sf. Basil; anume, „Cea care distruge intenţionat fetusul, va suferi pedeapsa de moarte. Şi noi nu dăm atenţie distincţiei subtile dacă a fost sau nu format fetusul. Şi prin aceasta nu numai că justiţia este satisfăcută pentru copilul care trebuia să se nască, ci şi pentru ea care a pregătit pentru sine ispitele, din moment ce femeile mor adesea când fac astfel de experimente”.
Canonul XCII
Sfântul sinod decretă că cei care în numele căsătoriei răpesc femeile şi cei care în orice fel îi ajută pe răpitori, dacă sunt clerici, ei să-şi piardă rangul, dar dacă sunt laici ei vor fi anatemizaţi.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCII.
Cei care fug cu femei, şi cei care-i ajută, dacă sunt clerici vor fi destituiţi, dacă sunt laici vor fi anatemizaţi.
VAN ESPEN
Acest canon reînnoieşte şi confirmă Canonul xxvij de la Calcedon.
Canonul XCIII
Dacă soţia unui om a plecat şi nu apare, convieţuieşte cu altul înainte să fie asigurată de moartea primului, ea este o adulteră. Soţiile soldaţilor care s-au măritat cu soţi care nu apar sunt în acelaşi caz; la fel şi cele care nu aşteaptă după hoinărelile soţilor lor ca să se întoarcă. Dar circumstanţa de aici are o anumită scuză, în aceea că suspiciunea morţii devine foarte mare. Dar cea care în ignoranţă s-a măritat cu un om care în acelaşi timp a fost părăsit de soţia sa, şi apoi este eliberat pentru că prima sa soţie revine la el, a comis într-adevăr curvie, dar prin ignoranţă; prin urmare ea nu este prevenită de la măritiş, dar e mai bine să rămână aşa cum este. Dacă un soldat se va întoarce după un lung timp, şi îşi găseşte soţia după lunga sa absenţă unită cu un altul, dacă aşa voieşte el, el poate să-şi primească soţia [înapoi], iertarea fiind extinsă în considerarea ignoranţei ambilor care s-au măritat cu ea.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCIII.
O femeie care atunci când soţul ei nu se întoarce, înainte ca ea să fie sigură ca a murit, îl ia pe un altul comite adulter. Dar când omul se întoarce el o poate primi din nou, dacă aşa alege el.
Comparaţi cu Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa xxxiv., Quaest. I. şi II. Epistle of St Leo to Nicetas. şi canonul lui Sf. Basil xxxj, xxxvj şi xlvj.
Canonul XCIV
Canonul supune la pedepse pe cei care fac jurăminte păgâne, şi lor le declarăm excomunicarea.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCIV.
Oricine foloseşte juruinţe ale neamurilor este vrednic de pedeapsă, căci el este înlăturat. Referinţa este la canonul lxxxj al canoanelor Sf. Basil.
VAN ESPEN
Tertulian (De Idolatria, cap. xx) presupune că a jura pe falşii zei ai neamurilor conţine în sine o anumită idolatrie, o opinie împărtăşită de Sf. Basil, comparând pe cei care folosesc astfel de juruinţe cu cei ce l-au trădat pe Hristos, şi care sunt părtaşi ai vorbirii diavolilor.
Canonul XCV
Cei care de la eretici vin la ortodoxie, şi la numărul celor care să fie mântuiţi, noi îi primim după următorul ordin şi obicei. Arianii, Macedonenii, Navaţianii, care se numesc Cathari, Aristerii, şi Testareskaidecatitae, sau Tetraditae, şi Apollinarienii, noi îi primim în prezentarea lor de certificate şi în anatemizarea de către ei a fiecărei erezi care pe care nu o ţine sfânta Biserică Apostolică a lui Dumnezeu: apoi mai întâi de toate noi îi ungem cu mir sfânt pe frunte, ochi, nări, gură şi urechi; şi în timp ce-i sigilăm le spunem – „Sigiliul darului Duhului Sfânt”.
Dar referitor la Paulinişti s-a determinat de Biserica Catolică ca ei să fie rebotezaţi. La fel şi Eunomeanii, care botează cu o singură imersiune, şi Montaniştii, care sunt numiţi aici Frigieni, şi Sabellianii, care îl consideră pe Fiul a fi acelaşi cu Tatăl, şi sunt vinovaţi de anumite materii grave şi de alte erezi – căci sunt mulţi eretici, în special aceia din regiunea galatenilor – tot numărul lor se doreşte să vină la credinţa Ortodoxă, noi îi primim ca neamuri. Şi în prima zi noi îi facem creştini, în a doua Catehumeni, apoi în a treia zi în exorcizăm, şi în acelaşi timp suflăm de trei ori în faţa şi urechile lor, şi astfel îi iniţiem şi îi facem să petreacă timp în biserică şi să audă Scripturile; şi apoi în botezăm. Şi Manichaeanii, şi Valentinianii şi Marcioniţii şi toţi din ereziile similare trebuie să dea certificate şi să anatemizeze fiecare din erezia sa, precum şi pe Nestorius, Eutyches, Dioscorus, Severus, şi alţi şefi ai marilor erezii, şi cei ce gândesc cu ei, şi toate ereziile de mai sus; şi astfel ei devin părtaşi ai sfintei Comuniuni.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCV.
Astfel vom admite pe aceşti convertiţi dintre eretici. Îi ungem cu mir sfânt pe frunte, ochi, nări, gură şi urechi, Arianii, Macedonianii, Novaţianii (care sunt numiţi Cathari), Aristerianii (care sunt numiţi Quartadecimani sau Tetraditae) şi Apollinarianii când ei anatemizează fiecare erezie; şi îi însemnăm cu crucea şi spunem, „Sigilul darului Duhului Sfânt. Amin”. Comparaţi acest canon cu Canonul vii de la Laodicea, şi aşa zisul canon vij de la Primul Conciliul din Constantinopole.
Textul tradus este cel dat de obicei, vor prezenta acum argumentul lui Hefele pentru inutilitatea sa.
HEFELE
Acest text este fără îndoială fals, căci (a) botezul Gnosticilor era, conform principiului eclesiastic recunoscut, invalid, şi unui gnostic care vine la Biserica i se cerea să fie botezat din nou; (b) în plus, ar trebui să i se ceară unui gnostic o anatema a lui Nestorius, Eutyches, etc. Mult mai clar, prin urmare, este textul, care l-a oferit Beveridge, şi al lui Balsamon, în efect că: „În acelaşi fel (ca cel anterior) sunt trataţi Munichaeanii, Valentinianii, Marcioniţii, şi eretici similari (adică să fie botezaţi din nou); dar Nestorienii trebuie (doar) să prezinte certificate şi să-şi anatemizeze erezia lor. Nestorius, Eutyches, etc.”. Aici avem dor această greşeală, că Nestorianii trebuie să anatemizeze, printre alţii, şi Eutiyhienii, care ei ar fi făcut-o foarte voit. În cel mai bun caz, trebuie să presupunem că există o ruptură în text, şi că după „toate ereziile similare”, trebuie să adăugăm „ereticii din urmă trebuie să prezinte certificate şi să-l anatemizeze pe Nestorius, Eutyches, etc.”.
Pare a fi o foarte mică îndoială oricare ar fi adevărul în această materie, teologii timpurii şi părinţii susţin că deşi ritualul extern al Sfântului Botez poate fi îndeplinit valid de către schismatici şi eretici, dar prin aceasta persoana astfel botezată nu primea Duhul Sfânt, şi această opinie nu a fost îngrădită de Răsărit, ci a fost predominantă şi în Apus. Vide Rupertus, De Divinis Officiis, Lib. X., Cap. xxv.
Canonul XCVI
Aceia care prin botez s-au îmbrăcat în Hristos au profesat că vor copia maniera vieţii sale pe care a trăit-o în trup. Aceia care se împodobesc şi îşi aranjează părul spre detrimentul celor care îi văd, adică prin împletiri şiret deghizate, şi prin aceasta pun o momeală în calea sufletelor instabile, noi luăm la mână să tratăm aceasta în mod părintesc cu o pedeapsă adecvată: prin a-i învăţa şi pregăti să trăiască sobru, pentru ca după ce au renunţat la vanitatea şi înşelăciunea lucrurilor materiale, să poată să-şi predea minţile în mod continuu spre o viaţă care este binecuvântată şi lipsită de ticăloşie, şi să aibă conversaţia lor în teamă, pură [şi sfântă (1)]; şi astfel să se apropie cât mai mult de Dumnezeu prin puritatea vieţii lor; şi să-şi împodobească omul lor din interior decât cel din exterior, cu virtuţii şi cu maniere bune şi fără de vină, aşa ca ei să nu lase în ei nici o urmă de stângăcie a adversarului. Dar dacă cineva va acţiona contrar canonului prezent acesta să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCVI.
Oricine îşi suceşte părul în plete artistice pentru distrugerea privitorilor sunt înlăturaţi. Pentru complicata manieră de îmbrăcare a părului folosit în Răsărit, şi pentru o descriere a vopsitului auriu, vezi scholion a lui Zonaras. Van Espen remarcă faptul că curioasa grijă a părului cuiva în formă de peruci, atât de predominant cu mulţi laici şi eclesiastici din zilele sale, este acelaşi viciu condamnat de canon într-o altă formă (2).
Canonul XCVII
Cei care au comerţ cu o soţie sau în oricare altă manieră fără precauţie fac locurile sacre comune, şi le tratează cu dispreţ şi astfel rămân în ele, noi ordonăm ca toţi aceştia să fie excluşi, chiar din locuinţele catehumenilor care sunt în templele venerabile. Şi dacă cineva nu va observa aceste direcţii, dacă este cleric să fie destituit, dar dacă este un laic să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCVII.
Oricine dintr-un templu are comerţ cu soţia sa şi rămâne acolo din dispreţ, va fi exclus dintre Catehumeni. Dacă cineva nu va observa aceasta va fi destituit sau înlăturat.
ZONARAS
În numele sfintelor locuri, nu biserica în sine ci clădirile adiacente şi dependente ei sunt intenţionate doar pentru cei ce sunt numiţi „Catechumena”. Căci nimeni nu ar fi destul de îndrăzneţ să dorească să locuiască cu soţia sa în însăşi templu.
Canonul XCVIII
Cel care aduce în relaţia de căsătorie pe o femeie care este logodită cu un alt om care este încă în viaţă, să cadă sub acuzaţia de adulter.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCVIII.
Este adulter cel care ia logodnica altuia. Comentariul lui Aristenus la acest canon este Safhs. O estimare mai extraordinară a acestuia s-ar putea face mai greu. Din înţelesul acestuia fiind „limpede”, aşa cum apare în traducerea latină, înţelesul pare a fi dincolo de a fi găsit; căci, aşa cum remarcă Van Espen, un om care păcătuieşte cu o femeie logodită în mod sigur că nu este un „curvar”. El încearcă să introducă astfel ideea că deşi el nu este un curvar, acesta ar trebui să fie pedepsit de parcă ar fi unul. Dar traducerea greacă pare răbdătoare cu privire la acest înţeles, şi Sumarul Antic spune în aşa multe cuvinte că el este un curvar.
Pe baza acestei dificultăţi unii au presupus că logodiţii menţionaţi aici nu erau de futuro ci de proesenti, şi că era aşadar cazul unei soţii reale a unui alt om. Dar această explicaţie este implicată în multe dificultăţi.
Canonul XCIX
Am aflat mai departe că în regiunile Armenienilor, anumiţi oameni fierb articulaţi de carne în sanctuar şi oferă porţiuni din acestea preoţilor, după maniera iudaică. Aşadar, ca să păstrăm biserica nepătată, noi decretăm că nu este legitim pentru vreun preot să ia porţiunile separate de carne de la cei care le oferă, ci ei trebuie să se mulţumească cu ceea ce primesc; şi mai departe decretăm că astfel de oferte să fie făcute în afara bisericii. Şi dacă cineva nu face aceasta, să fie înlăturat.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XCIX.
Sunt unii care ca şi iudeii coc carne în locurile sfinte. Oricine permite aceasta, sau primeşte ceva de le ei, nu e potrivit să fie preot. Dar dacă cineva o face din propria sa alegere, atunci el poate să primească oricât i se dă, cu condiţia ca să se facă totul în afara bisericii.
Un obicei similar iudaizator care se găsea în Apus, despre care Walafrid Strabo dă o relatare în secolul 9 (De Rebus Ecclesiasticis, cap. xviii.).
Canonul C
„Ochii tăi să privească ceea ce este drept”, porunceşte Înţelepciunea, „şi ţineţi inima ta cu toată grija”. Căci simţurile trupeşti pot aduce uşor impresii în suflet. Prin urmare noi poruncim ca de aici înainte să nu se mai facă imagini, fie că sunt în picturi sau orice fel, care atrag ochiul şi corup mintea, şi incită la aprinderea plăcerilor de bază. Şi dacă va încerca cineva să facă aceasta să fie înlăturat.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI C.
Imaginile care induc impuritate nu trebuiesc pictate. Oricine va încălca aceasta va fi înlăturat.
Canonul CI
Marele şi divinul Apostol Pavel cu voce tare numeşte pe omul creat după chipul lui Dumnezeu, trupul şi templul lui Hristos. Excelând, prin urmare, fiecare creatură sensibilă, cel care prin Suferinţa salvatoare a atins demnitatea cerească, mănâncă sau bea din Hristos, este potrivit în toate privinţele pentru viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul prin participarea harului divin. Prin urmare, dacă doreşte cineva să fie un participant la Trupul imaculat în vremea Synaxis, şi să se ofere pe sine pentru comuniune, să se apropie, aranjându-şi mâinile în formă de cruce, şi astfel să primească comuniunea harului. Dar cei care, în loc de mâinile lor, fac vase de aur sau alte materiale pentru primirea darului divin, şi prin acestea primesc comuniunea imaculată, noi nu le permitem în nici un caz să vină, după cum preferăm materia inferioară şi fără de viaţă faţă de imaginea lui Dumnezeu. Dar dacă se găseşte cineva că împarte Comuniunea imaculată la cei care aduc vase de acest fel, să fie înlăturaţi precum şi cel care aduce acestea.
NOTE.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI CI.
Oricine vine să primească Eucharistul îşi ţine mâinile în formă de cruce, şi ia cu gura; cine va pregăti un recipient de aur sau de oricare alt material în locul mâinii sale, va fi înlăturat.
BALSAMON
La început, din întâmplare, aceasta s-a inventat din sentimente pioase, deoarece mâna care intra în contact cu lucrurile nevrednice nu era vrednică să primească trupul Domnului, dar pe măsură ce a trecut timpul, pietatea s-a transformat în stricăciune a sufletului, aşa că cei care făceau aceasta când veneau să primească cu o atitudine arogantă şi insolentă, erau preferaţi să fie săraci.
SF. CYRIL DE IERUSALIM
(Cateches. Mystagog. v.(1))
Când mergi să primeşti comuniunea nu merge cu mâna întinsă, şi nici cu degetele separate, ci pune mâna stângă ca un tron pentru dreapta ta, care să primească pe un Rege aşa de mare, şi în scobitura palmei să primească trupul lui Hristos, spunând Amin. Vezi şi John Damascene, De Fide Orthodoxa, lib. iv., cap. xiv. Despre întreaga materie cf. Card. Bona, De Rebus Lit., lib. ii., cap. xvij., n. 3.
Canonul CII
Se pare că cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega, să considere calitatea păcatului şi pregătirea păcătosului pentru convertire, şi să aplice medicina potrivită pentru boală, dacă nu cumva acesta este nechibzuit în toate privinţele acestea el va eşua în privinţa vindecării bolnavului. Căci boala păcatului nu este simplă, ci variată şi multiformă, şi aceasta germinează multe vlăstare dăunătoare, din care este difuzat mult rău, şi produce în continuare până ce este verificat de puterea unui medic. Prin urmare cel care profesează ştiinţa medicinii spirituale ar trebui mai întâi să considere dispoziţia aceluia care a păcătuit, şi să vadă dacă el tinde spre sănătate sau (din contra) provoacă boală sieşi prin propriul său comportament, şi să vadă cum poate să se îngrijească de maniera sa de viaţă în acest interval. Şi dacă el nu se opune medicului, şi dacă ulcerul sufletului este crescut prin aplicarea medicamentelor impuse, atunci el să distribuie mila acestuia după cum e vrednic de ea. Căci totul este între Dumnezeu şi el faţă de care regula pastorală a fost transmisă, ca să ducă înapoi pe oaia rătăcită şi să o îngrijească pe cea rănită de şarpe; şi ca el să nu le arunce în prăpăstiile disperării, şi nici să nu elibereze frâul spre dizolvarea sau sfidarea vieţii; ci într-un fel sau altul, ori prin asprime sau astringenţă, sau printr-un medicament mai domol, să reziste acestei boli şi să se exercite pentru vindecarea ulcerului, acum examinând roadele pocăinţei sale şi să-l călăuzească cu înţelepciune pe acel om care este chemat spre iluminarea mai înaltă. Căci ar trebui să ştim două lucruri, anume, lucrurile care aparţin stricteţii şi cele care aparţin obiceiului, şi să urmăm forma tradiţională în cazul acelora care nu sunt potriviţi pentru lucrurile cele mai înalte, aşa cum Basil ne învaţă.
SUMAR ANTIC AL CANONULUI CII.
Caracterul unui păcat trebuie să fie considerat din toate punctele şi convertirea să fie aşteptată. Şi aşa să se ofere milă.
Din The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church [Cele Şapte Concilii Ecumenice ale Biserici Nedivizate, n. tr.], trans H. R. Percival, in Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Series, ed. P. Schaff and H. Wace, (repr. Grand Rapids MI: Wm. B. Eerdmans, 1955), XIV, pp. 356-408.
