Linsarea lui Nestorius

Un articol de rubrică de Stephen M. Ulrich Institute for Holy Land Studies

NESTORIUS. Mulţi oameni, din civilizaţia apuseană, nu-l cunosc pe acest om. Dacă cunosc numele, ei au doar o vagă înţelegere a acestui om şi a grupului pe care-l reprezintă el. Numele Nestorius sau Nestorian la un nivel popular este folosit pentru a stigmatiza. Acest nume divizează lumea Creştinismului în două grupări.

Nestorius s-a născut în mod probabil din părinţi persieni şi şi-a petrecut anii săi timpurii la Germanicia în Siria Eufratensis, Maras din prezent în sudul Turciei. El a devenit ele al lui Theodore de Mopsuestia şi a studiat la Antiohia înainte de a deveni călugăr lângă Mănăstirea Euprepius şi un presbiter (preot) la scurt timp după aceia. El a dobândit o mare reputaţie pentru ascetism, ortodoxism şi elocvenţă. El a fost desemnat Eparhiei de Constantinopole de către Teodosius II în 428 d. Hr. Deşi data exactă a naşterii sale nu este cunoscută, moartea sa a avut loc la scurt timp după Conciliul de la Calcedon în 451.

CYRIL. Aproape la fel de obscur ca şi Nestorius, Cyril a fost antagonistul principal faţă de Nestorius. El s-a născut în Alexandria din părinţi greci (păgâni) în jurul anului 375 d. Hr. Cyril a fost destinat pentru o carieră eclesiastică la o vârstă timpurie. Unchiul său, Theofilus, era Patriarh de Alexandria şi a convocat Sinodul de la Oak în 403 d. Hr. unde Cyril l-a asistat. El l-a urmat pe unchiul său în Eparhia din Alexandria în 412 şi a reţinut această poziţie până la moartea sa în 444.

Acest articol va trata în principal perioada de timp din jurul Conciliului de la Efes, 431 d. Hr., între 425 şi 435. Prin vremea Conciliului, un conflict sever între Nestorius şi Cyril era epidemic. Conflictul este cel mai adesea perceput a fi o dispută teologică, care fără îndoială că a şi fost, dar mulţi pot să ignore situaţia politică şi să se ocupe numai cu percepţiile şcolilor teologice de gândire. Cu alte cuvinte, diferenţele care există între interpretarea Alexandriniană şi Antiohiană şi Hristologie. Ne vom concentra atenţia în două domenii. Primul va fi acela de a adresa cadrul politic în care s-a format Conciliul de la Efes. Al doilea se va concentra pe problemele teologice pe care le-a adresat Nestorius într-o încercare de a răspunde criticilor lui la acuzaţia de erezie. Imaginea politică mai largă a dictat multă activitate care a precedat şi a urmat condamnarea lui Nestorius şi a învăţăturilor lui.

Resentimentul dintre Imperiul Roman Răsăritean cu centrul la Constantinopole şi Imperiul Roman Apusean cu centrul la Roma a fost experimentat în teologie (adică, în răsărit, interpretarea Apocalipsei lui Daniel ca aducând domnia milenară cu Constantinopole drept Capitală), stabilirea liniilor apostolice rivale de succesiune şi dezvoltarea conceptului de întâietate. Mutarea capitalei de către Constantin de la Roma la Constantinopole (Noua Romă) la Bosfor a fost un act de disperare politică pentru a se salva Imperiul Roman. Aceasta a cauzat o rupere în gândirea multora din comunitatea creştină, creând gelozie între vechea Romă şi Noua Romă. Constantin ulterior a exacerbat tensiunea dinte răsărit şi apus prin a se numi pe sine ‚Proto-Apostolos’ care înseamnă ‚primul dintre apostoli’, punând mormântul său în mijlocul cenotafului celor Doisprezece Apostoli în Constantinopole (Haussig, pg. 112). Aceasta a produs o ameninţare faţă de pretenţia de întâietate în Roma şi mai târziu formularea unei liste de succesori apostolici începând cu Apostolul Andrei consacrând un anumit Stachys ca prim episcop de Byzantium. Ca răspuns la pretenţia Bizantină la superioritatea apostolică, Papii Romani au formulat lista lor de succesori de la Apostolul Petru.

Se poate vedea avantajul politic care putea fi câştigat de Papa Celestine alături de Cyril împotriva lui Nestorius, Patriarh de Constantinopole, ori corect ori greşit.

Care este beneficiul câştigat de Cyril prin anatemizarea lui Nestorius? Evidenţa pare să sugereze că în cadrul Egiptului exista o comunitatea Antiohiană înaintea Conciliului de la Efes şi simpatizanţii Nestoriani după Conciliu, care erau încăpăţânaţi împotriva autorităţii lui Cyril. Astfel Cyril a căutat un mijloc prin care el putea să reducă sau să elimine influenţa lor.

După ce a fost convocat Conciliul şi anatema declarată, Nestorius a fost destituit, mai întâi în Antiohia (431-435) apoi în Marea Oază a Hibis (al-Khargah). Urmând deportarea la Marea Oază (435-439), el a petrecut ceva timp în Panopolis sub tutela lui Shenoute. Shenoute a frecventat Conciliul de la Efes în calitatea de tutelar principal al lui Cyril. Unii cercetători reduc influenţa lui Nestorius în Egipt în acest timp dar eşuează să relateze existenţa continuă a mănăstirilor „Nestoriene” care ori au ignorat ori erau inconştienţi de condamnarea lui Nestorius şi a învăţăturii lui.

Eu cred că exista o comunitate „Antiohiană” mare în Egipt care să fi oferit un raison d’etre pentru acţiunile lui Cyril şi să explice prezenţa continuă a comunităţilor monastice care creditează fondarea lor unui „Nestorian”… Isaac de Ninive.

Patriarhul de Constantinopole era o poziţie înalt stimată dar era şi încărcată cu pericole politice. John Chrysostom, în termenul său de 6 ani ca Patriarh (398-404), a fost scos din oficiu de două ori. El a murit a doua oară în mâinile celor care l-au exilat. Succesul sau eşecul Patriarhatului depindea în principal de simţul practic politic al Patriarhului. Anii care au intervenit între John Chrysostom şi Nestorius oferă evidenţă a două extreme de succes şi eşec. Arsacius (404-406) a fost caracterizat ca paşnic. Atticus (406-425) a fost lăudat că era „toate pentru toţi”. În final, Sisimmius (425-427) a fost mai degrabă „indolent” deşi personal el a fost notat ca pios (Gregory, pg. 83).

Începutul termenului lui Nestorius la Constantinopole a fost marcat cu entuziasm. El i-a jurat lui Teodosius II că el va „elibera (ţara) de eretici şi îţi voi da cerul în schimb; ajută-mă să-i distrug pe eretici şi eu te voi ajuta să distrugi pe Persieni” (Gregory, pg. 84). Nestorius a căutat să întărească imediat legile existente referitoare la eretici şi chiar a mers atât de departe încât să adauge pedepse noi împotriva Novaţienilor şi Quarterdecimanilor în Asia, Lydia şi Caria. În entuziasmul său el ar fi trecut unele din graniţele vecinilor lui în căutarea ereticilor fugari, astfel violând graniţele teritoriale. Acest fel de entuziasm nu a fost privit prea binevoitor. Memnon, episcop de Efes, în timpul Conciliului de la Efes s-a opus lui Nestorius pentru urmărirea acestor eretici în domeniile eclesiastice Efesene. Efesul a suferit din punct de vedere financiar ca centru eclesiastic datorită importanţei Constantinopolului (Gregory, pg. 102).

Relaţiile dintre Eparhiile de Alexandria şi Constantinopole nu erau întotdeauna tensionate. Există evidenţe care să sugereze acest punct. În timpul perioadei timpurii a domniei lui Nestorius, el a căutat să stabilească un festival anual la Constantinopole în onoarea lui John Chrysostom şi a reuşit în a aduce consensul lui Cyril pentru a pune numele lui John în dipticele Alexandriniene. Aceasta a avut loc în 429 d. Hr. O scrisoare de la Nestorius către Cyril în jurul anului 429 chiar se referă la mutualele, anterioare „relaţii de prietenie”, când Cyril încerca să-l despovăţuiască pe Nestorius de la poziţia sa cu privire la folosirea cuvântului ‚theotokos’ (Gregory, pg. 193). Aparent, după aceste serii de scrisori, Cyril a decis să accentueze materia şi să caute să convoace un conciliu general.

Cyril, în multe feluri, a fost un politician subtil. El a căutat suportul Bisericii Romane şi după ce un sinod a fost convocat acolo în august 430, Papa Celestine şi-a oferit sprijinul său în spatele episcopului Alexandriei. La sfatul lui Cyril, învăţăturile lui Nestorius au fost condamnate. Cyril a ţinut propriul său sinod în Alexandria în acelaşi an pentru a-i aduna pe suporteri. Toate părţile au fost de acord să rezolve disputa printr-un conciliu general.

Teodosius, care l-a numit pe Nestorius la patriarhat, nu a fost convins că Nestorius era vinovat de erezie şi a fost şovăitor în a numi un conciliu general. El a recunoscut la fel de şovăitor cererea lui Cyril din 30 noiembrie 430, în parte ca un rezultat al neliniştii care era în oraş (Gregory 101). El a emis o scrisoare numind un conciliu şi a ordonat tuturor Metropolitanilor din imperiu să se întâlnească la Efes la Rusalii, pe 7 iunie 431. Eu găsesc ca ciudat că locul conciliului este într-un oraş al cărui Episcop este aşa de anti-Nestorius, dar această întrebare va trebui să o las în analele de istorie nerăspunsă. Speculaţia mea este că Teodosius a încredinţat detaliile conciliului surorii lui mai în vârstă, Pulcheria care s-a opus lui Nestorius şi faţă de ceea ce era popular numit Monofizitism. Pulcheria se poate să fi fost influenţată de amărăciunea mamei sale împotriva lui John Chrysostom. Ea s-a opus oricui care-l favoriza pe John şi Nestorius îl favoriza pe acesta în mod natural aşa cum s-a menţionat anterior.

Nestorius a sosit de Paşte, pe 16 aprilie cu 16 episcopi şi o escortă înarmată. El a auzit de reputaţia lui Cyril. Tot el a avut de a face cu opoziţia şi ameninţările fizice din partea unor călugări din Constantinopole. Aparent Cyril agita opoziţia faţă de Nestorius prin sarcina lui Eusebius, un avocat al Basilica de Constantinopole (Gregory 90). Nestorius a ajuns să descopere mai puţini episcopi prezenţi deja acolo. Cyril a ajuns la scurt timp în oraş însoţit de 55 de episcopi şi un număr considerabil de călugări. Prin 7 iunie data limită 198 de episcopi au sosit însă ei tot mai aşteptau delegaţia orientală care cuprindea pe John de Antiohia şi 30 de alţi episcopi. Această delegaţie era un suport crucial pentru cazul lui Nestorius. Episcopii au agreat să aştepte până pe 10 iulie pentru delegaţie dar pe 21 iunie, armat cu ceea ce a crezut el a că era autoritatea specială din partea Papei Celestine, Cyril a propus să se deschidă conciliul sub pretenţia prevenirii unei mai mari imbolnăviri şi moarte printre episcopi. 68 de episcopi, printre care şi gardianul şef al lui Nestorius din partea Împăratului Teodosius, au prezentat scrisori care protestau decizia şi au cerut ca Cyril să aştepte. Cyril le-a ignorat.

Următoarea zi, 22 iunie, Cyril a deschis conciliul prezidat de peste 60 de episcopi cu aceiaşi idei (Kelly 327), şi a trimis 4 episcopi să-l convoace pe Nestorius. El a refuzat să apară înainte ca episcopii orientală să sosească. În absenţa lui Nestorius, suporterii lui Cyril au trecut repede să-l destituie. Ei au pronunţat în final o declaraţie formală împotriva lui Nestorius. Între timp, acolo era adunată o mulţime, care anticipa nerăbdătoare rezultatul. Trebuie notat că au fost demonstraţii de femei în Efes care susţineau poziţia lui Cyril. Când a fost anunţată decizia de destituire a lui Nestorius la mulţimea adunată, femeile au forţat o procesiune pentru a-şi arăta susţinerea lor (Gregory, nota de subsol 124). Se părea că ele aveau un ataşament special faţă de Maria. Dar de ce simţeau ele această bunăvoinţă şi apropiere faţă de Maria?

Mama Domnului nostru printr-o tradiţie de mai târziu se pare să fie legată de Efes de Apostolul Ioan. În timp ce era pe cruce, Isus i-a dat în custodia lui Ioan pe mama sa. Aproape de finalul vieţii lui Ioan conform tradiţiei ea l-a însoţit la Efes. Epifanius neagă că această tradiţie are vreun merit istoric sau biblic. Aceste femei din Efes care exprimau o venerare specială pentru Maria urmau o veche tradiţie şi devoţiune a unei alte fecioare şi femei, Artemis (Diana) Efesenilor (Fapte 19 şi Gregory 106, 107).

Între timp, Nestorius s-a întâlnit cu un grup de 43 de episcopi rivali într-un sinod şi au emis un verdict similar împotriva lui Cyril şi restul episcopilor (Atiya 250).

În final, pe 26 iunie, delegaţia orientală de episcopi a sosit sub conducerea lui John de Antiohia. John face petiţii Împăratului Teodosius şi descrie oraşul într-o stare de război civil şi „toată maniera de confuzie” (Gregory 104). În scrisoarea sa, el plasează în mod potrivit responsabilitatea pe umerii lui Cyril şi Memnon. Teodosius, auzind condamnarea lui Nestorius şi a învăţăturii sale (29 iunie) a expediat o scrisoare la Efes deplângând decizia conciliului şi mustrându-i pe episcopi pentru că nu au aşteptat pe episcopii orientali. Pe 10 iulie împuternicitul Papei de la Roma a sosit şi a declarat suportul Papei pentru Cyril. Cyril a fost repede să puncteze către împărat că suportul său continuu faţă de Nestorius era contrar deciziei conciliului ecumenic (Gregory 108). Cuvintele lui Nestorius rezumă situaţia:

‚Când urmaşii lui Cyril au văzut vehemenţa împăratului… ei au produs o tulburare şi dezacord printre oamenii cu un strigăt, de parcă împăratul era opus faţă de Dumnezeu; ei s-au ridicat împotriva nobililor şi a principalilor care nu au consimţit în ceea ce s-a făcut de ei şi eu fugeau de încoace şi încolo. Şi… ei i-au luat cu ei pe cei care au fost separaţi şi scoşi din mănăstiri prin motivul vieţii lor şi a manierelor lor stranii şi pentru acest motiv au fost excluşi, şi toţi cei care erau din secte eretice şi care erau posedaţi de fanaticism şi cu ură împotriva mea. Şi o singură pasiune era în ei toţi, evrei şi păgâni şi toate sectele, şi ei se ocupau ca ei să accepte fără examinare lucrurile care s-au făcut fără examinare împotriva mea; şi în acelaşi timp fiecare dintre ei, chiar şi cei care au participat cu mine la masă şi în rugă şi în gândire, au agreat… împotriva mea şi au făcut juruinţe una după alta împotriva mea… în nimic nu erau divizaţi’ (Gregory 109 citându-l pe Nestorius).

Condamnarea lui Nestorius de către conciliul Cyrilian şi contra-condamnarea conciliului oriental împotriva lui Cyril nu a fost sfârşitul materiei. Cyril, Memnon şi Nestorius au fost cu toţii puşi sub arest şi investigarea imperială deplină a fost cerută de episcopii orientali. Fiecare grup a fost invitat să-şi prezinte cazul lor înaintea Împăratului în Calcedon. Până în 435 problema nu fusese rezolvată. După ce s-au potolit lucrurile în Constantinopole, Theodoret a venit la Calcedon prezentând păreri nu prea departe de cele ale lui Nestorius şi a găsit o cantitate considerabilă de sprijin. Aceasta ar putea indica că suportul pentru părerile lui Cyril poate să fi fost inventate în mod artificial prin alianţele politice cu Împărăteasa Pulcheria şi averea distribuită de Cyril membrilor curţii imperiale în suma de 1400 de lire de aur la scurt timp înainte de Conciliul din 431 (Gregory 113).

Mituirile lui Cyril se potrivesc într-o imagine mai largă care sunt evidenţa că el era gata să le împartă cu adevărul ontologic referitor la natura eretică a învăţăturii lui Nestorius pentru a realiza o victorie politică. El a sacrificat principiul pentru politică dar istoria în cele din urmă nu i-a dat nici una. Eu cred că Cyril şi-a imaginat că era „Episcopul episcopilor”, în mare parte ca şi papalitatea Romană de azi. Într-un articol intitulat „Rabbula de Edessa şi Peshitta” Matthew Black ilustrează faptul că Rabbula a utilizat citatele evanghelice ale lui Cyril în revizia evangheliilor Peshitta. Ce are de a face aceasta cu controversa Nestoriană? Anterior timpului lui Rabbula (c. 412-435) majoritatea dacă nu toţi episcopi din Edessa au privit la Antiohia, Seleucia sau Ctesifon pentru direcţia lor în relaţie cu definirea ortodoxiei dar Rabbula a privit la apus, adică, Roma, Constantinopole sau Alexandria. Utilizarea citatelor lui Cyril din Noul Testament par să indice o mutarea în perspectiva politică pentru Edessa şi dorinţa de a accepta conducerea lui Cyril în materiile biblice care implică o cooperare apropiată între Alexandria şi Edessa. În calitate de „campion al Ortodoxiei” în biserică, el trebuia să susţină Roma şi Edessa şi singura persoană care stătea în calea sa de a deveni „Episcopul episcopilor” era Nestorius care era un Antiohian. Dar la scurt timp după condamnarea lui Nestorius, Papa Celestine I a murit în 432 şi Rabbula de Edessa a murit în 435. Planurile lui Cyril au murit odată cu ei.

Există o relatare a unui călugăr pe nume Victor alături de trei alţi călugări care au făcut o plângere oficială către Teodosius II referitor la tratarea lor pe mâinile lui Cyril. Aparent, Nestorius i-a primit şi le-a ascultat plângerea lor împotriva lui Cyril. Aceasta ar fi în mod natural o jenă pentru Cyril. Această situaţie volatilă ar fi cauză pentru confruntare. Cyril avea nevoie să se uite după o oportunitatea împotriva lui Nestorius pentru a-l putea discredita. Popularitatea termenului theotokos în Efes ca atribuit Mariei cuplat cu opoziţia lui Nestorius faţă de motivele teologice era o situaţie ideală pentru Cyril. Aceasta era şansa sa de a câştiga avantajul politic deasupra bazelor teologice ale lui Nestorius şi în acelaşi timp să distragă atenţia de pa propriile sale probleme (Schwartz).

La diferenţele teologice dintre Nestorius şi Cyril se recurge în mod tradiţional când se caută un motiv pentru conciliul de la Efes. Doresc să ofer o scurtă explicaţie a problemelor implicate în discuţie.

Majoritatea discuţiei se centra în jurul folosirii adecvate a termenului theotokos („cea care a purtat pe Dumnezeu” sau „Mama lui Dumnezeu”) pentru mama Domnului nostru. Nestorius simţea că acest termen a fi de neacceptat şi a ales să folosească Christotokos („Mama lui Hristos” sau „purtătoare de Mesia”), Anthropotokos („Mama omului”), sau Theodokos („Primitoare-de-Dumnezeu”). Theotokos apare prima dată în sursele scrise într-o scrisoare din 324 a Episcopului Alexander de Alexandria către omonimul Episcop de Tesalonic dar se pare că merge chiar înaintea vremii lui Origen.

Socrate spune că Origen a scris un lung tratat în Comentariile sale asupra Romani despre potrivirea termenului (theotokos) deşi termenul nu poate fi găsit în textul existent (Anastos 197).

Central discuţiei va fi propria părere a lui Nestorius despre această materie. Pentru 1550 ani predarea lui Cyril a materiei a fost declarată ca ortodoxă şi scrierile lui Nestorius au fost căutate pentru a fi arse. Cu redescoperirea lui Bazaar de Heralceide (Tratat) al lui Nestorius în partea timpurie a acestui secol observatorul obiectiv poate obţine ambele părţi ale dezbaterii. Bazaar prezintă o apologie scrisă de Nestorius, cel mai probabil, chiar înainte de Conciliul de la Calcedon (451) pentru a se răscumpăra pe sine. Mulţi se plâng că documentul este lung, frustrator, plictisitor şi dureros dar atunci când cineva cerne toată tautologia, elimină contradicţiile, şi citeşte relatarea din cadrul contextului unui om care încearcă în mod disperat să-şi salveze reputaţia sa aceasta se va roade uşor în decursul vremii care îl va eticheta ca un eretic şi îi va justifica numele său (Anastos 199).

Tratatul la început îi denunţă pe evrei, Manichaeanii, Arianii, Sabellianii şi Apollinarianii. El îl condamnă în mod explicit pe Paul de Samosata. Apoi, Nestorius merge mai departe să explice baza sistemului său teologic.

„El spune că fiecare animal, obiect, lucru sau persoană existentă inclusiv omul are substanţa sau esenţa sa (usia) şi din această esenţă este derivată viaţa sau existenţa. Usia, care este invizibilă, este ceea ce este obiectul în sine, în fiinţa sa cea mai lăuntrică, aparte de la a fi perceput. Fiecare usia… are o natură distinctă (physis), adică, totalitatea calităţilor, caracteristicilor, atributelor şi particularităţilor (atât pozitive cât şi negative) care îi oferă caracterul sau sigiliul ei individual. Fiecare natură este fondată pe propria sa usia; nu există natură fără o usia; şi usia fără o natură. Astfel usia şi natura sunt termeni corelativi, fiecare dintre ele implică şi necesită una pe alta. Dar nici usia şi nici natura nu este pe deplin efectivă în prezent fără un al treilea element indispensabil, prosopon. Nici una dintre cele trei nu poate fi separată de celelalte două, şi nici usia şi natura nu pot fi recunoscute în mod extern aparte de prosopon care le dezvăluie. Nici o entitate ordinară sau fiinţă individuală nu are mai mult sau mai puţin decât una din aceste trei componente, şi nici una dintre acestea trei nu are mai mult decât una dintre altele două” (Anastos 201, 202).

Nestorius a accentuat punctul Hristologic că Dumnezeu Cuvântul şi natura umană a lui Hristos nu erau niciodată amestecate. Acestea două erau „străine una faţă de alta” (Anastos citând Bazaar 2002). În aceiaşi suflare, el explică că aceste două lucruri, umanitatea (usia) lui Isus şi usia lui Dumnezeu erau unite împreună în prosopon (un prosopon al ambelor naturi). Aceste concepte sunt prezentate în termenii cei mai expliciţi. Nestorius descrie că uniunea celor două naturi sunt într-un prosopon al lui Isus Hristos, şi neagă că aceasta ar trebui să fie descrisă ca o uniune de prosopa (Anastos 204). El susţine în întreaga discuţie un crez ferm în Dumnezeul-Om care este o uniune a Logosului divin şi omul separat individual Isus din momentul concepţiei.

Este crucial ca noi să înţelegem conceptul de prosopon aşa cum l-a prezentat Nestorius. Prosopon a fost înţeles în două sensuri. Primul este unul mult mai general. Acesta poate fi numit apariţia externă a lucrului care are realitate substantivă şi calităţi distincte. Prosopon în acest sens este un alt aspect al physis sau usia. Al doilea sene în care el a înţeles prosopon a fost în acelaşi fel pe care îl înţelegem noi în cuvântul „persoană”. Când ne gândim la un nume ne gândim la o persoană. Când ne gândim la numele Isus Hristos sau Iosua Mesia (Yeshua ha Meshiach) ne gândim la o persoană. În folosirea obişnuită noi nu separăm un nume de o persoană. După ce am înţeles aceste două sensuri ale termenului prosopon Nestorius introduce un factor unificator între Dumnezeu Logosul şi persoana pe care au văzut-o ucenicii. El foloseşte un termen latin – communicatio idiomatum – care înseamnă pur şi simplu un transfer de atribute. Aşa Dumnezeu Logosul (înţeles în primul sens de natură divină) a devenit prosopon al lui naturii umane a lui Isus Hristos (Anastos 206).

Scriptura care a fost folosită de Nestorius pentru a ilustra acest transfer de atribute era Filipeni 2:9-11. acesta accentuează numele de Isus. „Nume” în ebraica biblică sau aramaică este „shem” şi „onama” în greaca koine. Acum, folosirea greacă a lui „onoma” nu invocă nici o semnificaţie specifică dar termenul semitic „shem” denotă o marcă, nume, titlu, natură şi/sau denominaţie (Jastrow 1590). Aşa că înţelegerea semitică include atât ceea ce au văzut ucenicii şi recunoscut ca Isus cât şi realitatea substantivă a individului, de recunoscut în calităţile ei distincte, care au rămas nediminuate după uniunea Logosului divin şi a lui Isus uman.

Nestorius a folosit un termen prosopon în două sensuri diferite pentru a descrie numele de Isus înaintea căruia fiecare genunchi se va pleca. El a fost rapid în a adăuga că prosopon era singular şi astfel evita acuzarea că el adăuga un al patrulea membri la Dumnezeire.

Punctul care trebuie luat din discuţia aceasta este că Nestorius nu era un eretic, aşa cum Cyril l-a perceput sau l-a descris. Unii istorici şi comentatori a diferenţelor dintre Nestorius şi Cyril afirmă opinia că ei se argumentau diferite părţi ale aceleiaşi monede, dar cu tot ceea ce s-a spus despre diferenţe, ei au împărtăşit o bază comună. Ei au împărtăşit un zel pentru „ortodoxie” aşa cum a fost notat mai devreme şi au căutat să extindă cercetările lor în, uneori, domenii neinvitate. Nestorius a admis că titlul de theotokos era inofensiv dacă era explicat în mod adecvat cu calificare suficientă. Ambii au fost de acord cu privire la Hristologie că Hristos avea două naturi şi că fiecare natură are un hypostasis şi un prosopon. Cyril a căutat să accentueze diferenţele şi a numit diferenţele erezii.

Eu cred că defectul major din Nestorius a fost eşecul său de a se ocupa în mod înţelept de Cyril care era un negustor de putere politică. Cyril, ca teolog sau politician, are puţine de oferit Creştinismului cu excepţia antitezelor faţă de un bun şi înţelept politician sau teolog.

BIBLIOGRAFIE

Gregory, Timothy E., Vox Populi: Popular opinion and violence in the religious controversies of the 5th century A.D., Ohio State University Press, Columbus, Ohio, 1986.
Griggs, C. Wilfred, Early Egyptian Christianity from its origin to 451 C.C., Vol. 2, E.J.Brill, Leiden, N.Y. 1990.
Haussig, H.W., A History of Byzantine Civilization, Trans. J.M. Hussey, Thames and Hudson, London, 1966.
Meinardus, Otto, Oriens Christianus, Vol. 51, “The Nestorians in Egypt”, 1967.
Kelly, J.N.D., Early Christian Doctrines, A & C Black, London 5th Ed. 1977.
Anastos, Milton V., Studies in Early Christianity, Vol. IX “Nestorius was Orthodox,” Ed. Everett Ferguson, 1993