Conciliul de la Efes

CUPRINS

Introducere
Scrisoarea lui Cyril către Nestorius
A doua scrisoare a lui Nestorius către Cyril
A treia scrisoare a lui Cyril către Nestorius
Cele doisprezece anateme propuse de Cyril şi acceptate de Conciliul de la Efes
Judecata împotriva lui Nestorius
Scrisoarea sinodică referitoare la expulzarea episcopilor răsăriteni (et al.)
Definiţia credinţei de la Nicea [sesiunea a 6a 22 iulie 431]
Definiţia împotriva profanilor Messaliani sau Euchitiţi
Rezoluţie: ca episcopi din Cipru să poată conduce ei înşişi ordinările
Formula de uniune dintre Cyril şi John de Antiohia
Scrisoarea lui Cyril către John din Antiohia despre pace
Fragment din conciliul de la Calcedon

Introducere

Nestorius, care a fost condamnat într-un conciliu la Roma pe 11 august 430, a cerut împăratului Teodosius II să convoace acest conciliu. Împăratul s-a decis prin urmare să-l convoace împreună cu co-împăratul Valentinian III şi cu acordul lui Papa Celestine I. Scrisoarea lui Teodosius din 19 noiembrie 430 cerea tuturor celor care au fost convocaţi să se prezinte la Efes pe 7 iunie 431, sărbătoarea Rusaliilor.

Pe 22 iunie, totuşi,

înainte de sosirea ori a împuterniciţilor romani ori a episcopilor răsăriteni conduşi de John de Antiohia,
Cyril de Alexandria a început conciliul.
Nestorius a fost convocat de trei ori dar nu a venit.
Învăţătura sa a fost examinată şi judecată, la care 197 de episcopi au subscris deodată şi alţii au acceptat mai târziu.

La scurt timp după aceasta John de Antiohia şi răsăritenii au sosit: ei au refuzat comunicarea cu Cyril şi au început un alt conciliu. Împuterniciţii romani (episcopul Arcadius şi Projectus şi preotul Philip), la sosire, s-au unit cu Cyril şi au confirmat sentinţa împotriva lui Nestorius. Apoi conciliul în a cincia sa sesiune pe 17 iulie l-a excomunicat pe John şi partida sa.

Documentele conciliului Cyrilian, singurul care este ecumenic, sunt incluse mai jos după cum urmează.

Actul central dogmatic al conciliului este judecata sa referitor la dacă a doua scrisoare a lui Cyril către Nestorius, sau a doua scrisoare a lui Nestorius către Cyril, era în conformitate cu crezul Nicean care a fost recitat la deschiderea procedeelor conciliului.

o Scrisoarea lui Cyril a fost declarată de părinţi a fi în acord cu Nicea,

o A lui Nestorius a fost condamnată.

Ambele sunt tipărite. Se face menţiune în scrisoarea lui Cyril în definiţia de la Calcedon.

Cele 12 anateme şi scrisoarea precedentă explicativă, care a fost produsă de Cyril şi sinodul din Alexandria în 430 şi trimisă lui Nestorius, au fost citite la Efes şi incluse în proceduri.
Decizia cu privire la Nestorius.
Scrisoarea conciliului care îi sfătuia pe toţi episcopii, clericii şi pe popor cu privire la condamnarea lui John din Antiohia; şi unele paragrafe care se ocupă cu disciplina partidei Nestoriene.
Un decret asupra credinţei, aprobat în a şasea secţiune pe 22 iulie, care confirma crezul de la Nicea, ordona aderenţa doar către acesta şi a interzis producerea de crezuri noi.
O definiţie împotriva Messalianilor.
Un decret despre autonomia bisericii din Cipru.

Ambele concilii au trimis împuterniciţi la împăratul Teodosius, care nu a aprobat pe nici unul şi i-a alungat pe episcopi. Lui Nestorius i se dăduse deja permisiune să reviziteze mănăstirea sa la Antiohia, şi pe 25 octombrie 431, Maximianus a fost ordinat patriarh la Constantinopole. Decretele conciliului au fost aprobate de Papa Sixtus III la scurt timp după ordinarea sa pe 31 iulie 432.

Reconcilierea dintre partida Cyrilină şi episcopii răsăriteni nu a fost uşoară. La final, pe 23 aprilie 433, Cyril şi John de Antiohia au făcut pace. Profesiunea de credinţă a lui John a fost acceptată de Cyril şi a devenit formula doctrinară de uniune. Aceasta este inclusă aici alături de scrisoarea lui Cyril în care el laudă la o anumită lungime profesiunea lui John şi o acceptă, adăugând acesteia o explicaţie cu privire la propriile sale expresii; această scrisoare este menţionată în definiţia de la Calcedon. La scurt timp după aceea, probabil în 436, Nestorius a fost trimis definitiv în exil de către împărat.

Traducerea engleză este din textul grecesc, care este versiunea mult mai autoritară.

Scrisoarea lui Cyril către Nestorius

[Declarată de conciliul de la Efes de a fi în acord cu Nicea]

Cyril trimite salutări în Domnul celui mai religios şi mai reverend tovarăş de lucrare Nestorius

Înţeleg că sunt unii care vorbesc aspru despre reputaţia în care îţi ţin reverenţa ta, şi că acesta este în mod frecvent cazul întâlnirilor de oamenii în autoritatea dacă le dăm o oportunitate. Eu cred că ei speră în acest fel să îţi încânte urechile tale şi astfel ei răspândesc în jur expresii necontrolate. Ei sunt oamenii care nu au suferit de vreun rău, dar au fost expuşi de mine pentru propriul lor beneficiu, unul pentru că acuza pe cei orbi şi săraci, un al doilea că şi-a scos sabia la mama sa, un al treilea că a furat banii altcuiva într-un complot cu o slujnică şi de atunci a trăit cu o astfel de reputaţie pe care cineva cu greu dacă ar dori-o celui mai rău din duşmanii săi. Pentru restul nu intenţionez să cheltui mai multe cuvinte în acest subiect ca nu cumva să-mi etalez mediocritatea mea mai presus de învăţătorul sau stăpânul meu sau mai presus de părinţi. Căci oricine încearcă să trăiască, este imposibil să scape de răutatea oamenilor răi, a căror guri sunt pline de blestem şi amărăciune şi care va trebui să se apere pe sine înaintea judecătorului tuturor.

Dar mă întorc spre un subiect mult mai potrivit pentru mine şi îţi amintesc ţie ca un frate în Hristos ca întotdeauna să fi foarte atent la ceea ce spui la oameni în materiile de învăţătură şi despre gândul tău asupra credinţei. Ar trebui să ţii în minte că şi dacă ai scandaliza pe vreunul dintre aceşti micuţi care cred în Hristos te expune la mânia de neîndurat. Dacă numărul acelora care sunt nenorociţi este foarte mare, atunci cu siguranţă că ar trebui să folosim fiecare îndemânare şi grijă pentru a muta scandalurile şi să explicăm cuvântul sănătos al credinţei la cei care caută adevărul. Calea cea mai efectivă de a realiza acest scop va fi de a te ocupa cu gelozie cu cuvintele sfinţilor părinţi, de a stima cuvintele lor, de a examina cuvintele noastre pentru a vedea dacă noi ne ţinem de ceea ce este scris, pentru a conforma gândurile noastre către învăţătura lor corectă şi ireproşabilă.

Sfântul şi marele sinod, prin urmare, a declarat că

1.singurul Fiu născut, născut de Dumnezeu Tatăl după natură, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumina din lumina, cel prin care Tatăl a făcut toate lucrurile, a venit, s-a întrupat, a devenit om,
2. a suferit, a înviat a treia zi şi s-a înălţat la ceruri.

1. Şi noi ar trebui să urmăm aceste cuvinte şi aceste învăţături şi să considerăm ceea ce se înţelege prin a spune că Cuvântul din Dumnezeu a luat trup şi a devenit om. Căci noi nu spunem că natura Cuvântului a fost schimbată şi a devenit trup, şi nici că s-a transformat într-un om făcut din trup şi suflet. Mai degrabă noi pretindem că Cuvântul este într-o manieră de negrăit, de neconceput unit faţă de sine în mod hipostatic trup însufleţit de un suflet raţional, şi astfel a devenit om şi a fost numit fiul omului, nu doar prin voia lui Dumnezeu sau buna plăcere, nici prin asumarea doar a unei persoane. Mai degrabă cele două naturi diferite s-au unit să formeze o unitate, şi din ambele a ieşit un singur Hristos, un singur Fiu. Nu a fost de parcă distincţia naturilor a fost distrusă de uniune, dar divinitatea şi umanitatea împreună au făcut perfect pentru noi un singur Domn şi un singur Hristos, împreună combinându-se minunat şi misterios pentru a forma o unitate. Aşa că cel care a existat şi s-a născut din Tatăl înaintea anilor se spune să s-a născut conform cărnii dintr-o femeie, fără natura divină ori începând să existe în sfânta fecioară, sau că avea nevoie în sine de o a doua naştere după cea din Tatăl său (Căci este absurd şi stupid să vorbim de unul care a existat înaintea fiecărei ere şi este coetern cu Tatăl, având nevoie de un al doilea început ca astfel să existe.). Cuvântul se spune că s-a născut conform cărnii, pentru ca pentru noi şi mântuirea noastră el a unit ceea ce era uman de sine în mod hipostatic şi a ieşit dintr-o femeie. Căci el nu a fost mai întâi născut din sfânta fecioară, un om ca noi, şi apoi Cuvântul a coborât peste el; dar din pântecele mamei sale el a fost unit şi apoi a fost supus naşterii conform cărnii, făcând din sine naşterea propriului său trup.

2. Într-un fel similar noi spune că el a suferit şi a înviat din ou, nu că Cuvântul lui Dumnezeu a suferit loviturile sau străpungerea cu cuie sau oricare alte răni în propria sa natură (căci divinul, fiind fără un trup, este incapabil de a suferi), dar pentru că trupul care a devenit al său a suferit aceste lucruri, despre el se spune că el a suferit pentru noi. Căci el era fără de suferinţă, în timp ce trupul lui a suferit. Ceva similar este adevărat despre moartea sa. Căci prin natură Cuvântul lui Dumnezeu este în sine nemuritor şi incoruptibil şi viaţă şi dătător de viaţă, dar de când pe de altă parte trupul său prin harul lui Dumnezeu, aşa cum spune apostolul, a gustat moartea pentru toţi, despre cuvânt se spune că a suferit moartea pentru noi, nu de parcă el a experimentat moartea atâta cât era preocupată natura sa (ar fi sminteală de-a binelea să spunem sau să gândim aşa), dar pentru că, aşa cum am mai spus, trupul său a gusta moartea. Tot aşa, când trupul lui a fost înviat la viaţă, noi ne referim la aceasta ca învierea sa, nu de parcă el ar fi căzut în corupere – să ne păzească Dumnezeu – dar pentru că trupul lui a fost înviat.

Aşa că noi vom confesa un singur Hristos şi un singur Domn. Noi nu adorăm pe om alături de Cuvântul, de parcă am evita vreo aparenţă de diviziune prin a folosi cuvântul „cu”. Dar noi îl adorăm ca pe unul şi acelaşi, deoarece trupul nu este altul decât Cuvântul, şi îşi ia locul cu el alături de Tatăl, din nou nu de parcă ar fi doi fii aşezaţi laolaltă ci doar unul, unit cu propriul său trup. Dacă, totuşi, noi respingem uniunea hipostatică ca fiind ori imposibilă sau prea neplăcută pentru Cuvântul, cădem în eroare de a vorbi de doi fii. Va trebui să distingem şi să vorbim atât despre om ca onorat cu titlul de fiu, şi de Cuvântul lui Dumnezeu ca prin natură posedant numele şi realitatea calităţii de fiu, fiecare în felul său. Nu ar trebui, prin urmare să împărţim în doi fi pe un singur Domn Isus Hristos. Un astfel de mod de prezentare a unei relatări corecte a credinţei va fi chiar fără de folos, deşi unii vorbesc despre o uniune de persoane. Căci scriptura nu spune că Cuvântul a unit persoana unui om cu sine, ci că el a devenit trup. Devenirea Cuvântului în trup nu înseamnă altceva decât că el a împărtăşit din carne şi sânge ca şi noi; el a făcut din trupul nostru al său, şi a ieşit ca un om din femeie fără să-şi lepede divinitatea sa, sau generarea sa din Dumnezeu Tatăl, dar mai degrabă în asumarea sa a trupului rămânând ceea ce era el.

Aceasta este relatarea adevăratei credinţe profesată pretutindeni. Aşa vom descoperii că au crezut sfinţii părinţi. Aşa au îndrăznit ei să o numească pe sfânta fecioară, mama lui Dumnezeu, nu de parcă natura Cuvântului sau dumnezeirea sa a primit originea fiinţei lor din sfânta fecioară, dar pentru că s-a născut din ea sfântul său trup în mod raţional insuflat, cu care Cuvântul a fost unit în mod hipostatic şi de care se spune că s-a născut în trup. Aceste lucruri le scriu din dragoste în Hristos îndemnându-te ca un frate şi chemându-te înaintea lui Hristos şi a îngerilor aleşi, să ţi şi să înveţi aceste lucruri cu noi, pentru a păstra pacea bisericilor şi ca preoţii lui Dumnezeu să rămână într-o legătură nefrântă de armonie şi dragoste.

A doua scrisoare a lui Nestorius către Cyril

[Condamnată de conciliul de la Efes]

Nestorius trimite salutări în Domnul celui mai religios şi mai reverend tovarăş de lucrare Cyril. Am trecut peste insultele împotriva noastră conţinute în excelenta ta scrisoare. Ei vor fi, cred eu, vindecaţi de răbdarea mea şi de răspunsul pe care-l va oferi evenimentele din cursul timpului. Pe de-o parte, totuşi, nu pot să tac, din moment ce tăcerea ar fi în acel caz foarte periculoasă. În acest punct, evitând astfel lărgimea pe cât pot de mult, voi încerca o mică discuţie şi să încerc să fiu pe cât de liber posibil pentru respingerea obscurităţii şi a prolixităţii de neasimilat. Voi începe de la rostirile înţelepte ale reverenţei tale, punându-le cuvânt cu cuvânt. Care sunt dar cuvintele în care învăţătura ta remarcabilă îşi găseşte expresie?

„Sfântul şi marele sinod declară că singurul născut Fiu, născut din Dumnezeu Tatăl conform naturii, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumina din lumina, cel prin care Tatăl a făcut toate lucrurile, a venit, s-a întrupat, a devenit om, a suferit, a înviat” .

Acestea sunt cuvintele reverenţei tale şi tu le poţi recunoaşte. Acum ascultă la ceea ce spunem noi, care ia forma povăţuirii frăţeşti către pietate de fel de care marele apostol Pavel a dat un exemplu în a se adresa preaiubitului său Timotei: „Îngrijeşte-te la citirea în public a scripturii, la predicare, la învăţare. Căci prin a face aşa te vei mântui atât pe tine cât şi pe cei care te ascultă”. Spune-mi, ce înseamnă „îngrijeşte”? prin citirea într-un fel superficial a tradiţiei acelor oameni sfinţi (erau vinovat de o ignoranţă de iertat), tu ai tras concluzia că ei au spus că Cuvântul care este coetern cu Tatăl era pasibil. Te rog să te uiţi mai atent la limbajul lor şi vei descoperi că corul divin al părinţilor nu a spus niciodată că dumnezeirea consubstanţială era capabilă de suferinţă, sau că întreaga fiinţă care era coeternă cu Tatăl s-a născut recent, sau că a înviat, văzând că a fost în sine cauza învierii a templului distrus. Dacă aplicaţi cuvintele mele ca medicament frăţesc, voi pune înaintea ta cuvintele sfinţilor părinţi şi le voi elibera de calomnia împotriva lor şi prin ele împotriva sfintelor scripturi.

„Eu cred”, spun ei, „şi în Domnul nostru Isus Hristos, singurul său Fiu născut”. Vezi cum pun ei mai întâi fundamentele „Domn” şi „Isus” şi „Hristos” şi „singurul născut” şi „Fiu”, numele care aparţin în comun divinităţii şi umanităţii. Apoi ei clădesc pe acea temelie tradiţia întrupării şi a învierii şi a suferinţei. În acest fel, prin a prefixa numele care sunt comune fiecărei naturi, ei intenţionează să evite separarea expresiilor care se aplică calităţii de fiu şi de domn şi în acelaşi timp să scape de pericolul de distrugere a caracterului distinct al naturilor prin care le absorb pe acestea într-un singur titlul de „Fiu”. În aceasta Pavel a fost învăţătorul lor care, când îşi aminteşte de divinul care devine om şi apoi doreşte să introducă suferinţa, mai întâi menţionează „Hristos”, care, aşa cum tocmai am spus, este numele comun al ambelor naturi şi apoi adaugă o expresie care este corespunzătoare ambelor naturi. Căci ce spun el? „Să aveţi în voi gândul acesta, care este al vostru în Hristos Isus care deşi era în forma lui Dumnezeu, nu s-a socotit egal cu Dumnezeu ca să fie de apucat”, şi aşa până la, „el a devenit ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Căci când el era să menţioneze despre moarte, pentru a preveni pe fie3care de a presupune că Dumnezeu Cuvântul a suferit, el spune, „Hristos”, care este un titlu care exprimă într-o singură persoană naturile pasibile şi impasibile, pentru ca Hristos să fie numit fără caracter impropriu atât pasibil cât şi impasibil, impasibil în dumnezeire, pasibil în natura trupului său.

Aş putea spune multe în această privinţă şi mai întâi de toate că aceşti sfinţi părinţi, când ei discută economia, nu vorbesc de generarea ci de faptul că Fiul a devenit om. Dar eu îmi amintesc de promisiunea de concizie pe care am făcut-o la început care atât îmi restrânge discursul cât şi mă mută la al doilea subiect al reverenţei tale. În aceasta aplaud divizarea ta a naturilor în umanitate şi dumnezeire şi unirea lor într-o singură persoană. Aplaud de asemenea afirmaţia ta că Dumnezeu Cuvântul nu avea nevoie de o a doua generare dintr-o femeie, şi confesiunea ta că dumnezeirea este incapabilă de suferinţă. Astfel de afirmaţii sunt într-adevăr ortodoxe şi egal de opuse faţă de opiniile rele ale tuturor ereticilor referitor la naturile Domnului. Dacă restul era o încercare de a introduce vreo înţelepciune ascunsă şi incomprehensibilă faţă de urechile cititorilor, este precizia ta ca tu să decizi. În părerea mea aceste păreri ulterioare păreau să submineze ceea ce a venit la început. ele au sugerat că cel care a fost proclamat la început ca impasibil şi incapabili de o a doua generare a devenit oarecum capabil de suferinţă şi creat în mod proaspăt, de pară ceea ce aparţinea lui Dumnezeu Cuvântul prin natură ar fi fost distrus de legătura sa cu templul său sau de parcă oamenii au considerat că nu era destul ca templul fără de păcat, care este inseparabil de natura divină, să fi îndurat naşterea şi moartea pentru păcătoşi, sau în filat de parcă vocea Domnului nu merita credinţa când ea a strigat către evrei: „Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica”. El nu a spus, „distrugeţi-mi dumnezeirea şi în trei zile o voi ridica”.

Din nou aş vrea să dezvolt asupra acestuia dar sunt restrâns de memoria promisiunii mele. Trebuie să vorbesc astfel cu concizie. Sfânta scriptură, ori de câte ori pomeneşte economia Domnului, vorbeşte de naşterea şi suferinţa nu a dumnezeirii ci a umanităţii lui Hristos, aşa că sfânta fecioară este mai clar numită mama lui Hristos mai degrabă decât mama lui Dumnezeu. Ascultă aceste cuvinte pe care le proclamă evanghelia: „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”. Este clar că Dumnezeu Cuvântul nu era fiul lui David. Ascultă la altă mărturie dacă vrei: „Iacov l-a născut pe Iosif, soţul lui Maria, din care s-a născut Isus, care este numit Hristosul”. Consideră o altă bucată de evidenţă: „Acum naşterea lui Isus Hristos a avut loc astfel. Când mama sa Maria era logodită cu Iosif, ea s-a găsit că era cu prunc de la Duhul Sfânt”. Dar cine va considera vreodată că dumnezeirea singurului născut era o creatură a Duhului? De ce trebuie să menţionăm : „mama lui Isus era acolo”? Şi din nou de „cu Maria mama lui Isus”; sau „ceea ce este conceput în ea este de la Duhul Sfânt”; şi „Ia copilul şi mama sa şi fugiţi în Egipt” şi „referitor la Fiul său, care s-a născut din sămânţa lui David după trup”? Din nou, scriptura spune când vorbeşte de suferinţa sa: „Dumnezeu şi-a trimis Fiul său în asemănarea trupului păcătos şi pentru păcat, el a condamnat păcatul în trup”; şi din nou „Hristos a murit pentru păcatele noastre” şi „după ce a suferit Hristos în trup”; şi „Aceasta este”, nu „dumnezeirea mea”, ci „trupul meu, frânt pentru voi”.

Zece mii de alte expresii mărturisesc rasei umane că nu ar trebui să creadă că dumnezeirea Fiului era cea care a fost recent omorâtă ci trupul care era unit de natura dumnezeirii (Aici chiar şi Hristos se numeşte pe sine domn şi fiul lui David: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu e el?” Ei i-au spus, „Fiul lui David”. Isus le-a răspuns şi le-a zis, „Cum se face dar că David fiind inspirat de Duhul, îl numeşte pe el Domni spunând, „Domnul a spus Domnului meu, stai la dreapta mea”?” El a spus aceasta ca fiind într-adevăr fiul lui David după trup, dar Domnul lui după dumnezeirea sa). Trupul prin urmare este templul divinităţii Fiului, un templu care este unit de aceasta într-o legătură înaltă şi divină, aşa că natura divină acceptă ceea ce aparţine trupului. O astfel de confesiune este nobilă şi vrednică de tradiţiile evangheliei. Dar a folosi expresia „să accepte ca a sa” ca o cale de diminuare a proprietăţilor trupului unit, naşterea, suferinţa şi îngroparea, este un semn al acelora a căror minţi sunt rătăcite, fratele meu, de gândirea greacă sau sunt bolnavi de sminteala li Apollinarius şi Arius sau a altor erezii sau mai degrabă ceva mult mai serios decât aceştia.

Căci este necesar pentru cei care sunt atraşi de numele de „proprietate” să facă din Dumnezeu Cuvântul o parte, datorită aceleiaşi proprietăţi, prin a fi hrănită cu lapte, într-o creştere treptată, în teroare în vremea suferinţei sale şi în nevoie de asistenţa angelică. Nu fac menţiune de circumcizie şi sacrificiu şi trudă şi foame, care aparţin cu toate trupului şi sunt adorabile odată ce au avut loc de dragul nostru. Dar ar fi fals să aplicăm astfel de idei divinităţii şi ne-ar implica într-o acuzare dreaptă datorită calomniei noastre.

Acestea sunt tradiţiile sfinţilor părinţi. Aceasta sunt perceptele sfintelor scripturi. În acest fel scrie cineva într-un fel evlavios despre mila şi puterea divină, „Practică aceste îndatoriri, devotează-te faţă de ele, ca toţi să îţi vadă progresul tău”. Aceasta este ceea ce Pavel le spune tuturor. Grija pe care o ai în truda pentru cei care au fost scandalizaţi este bine luată şi noi vă suntem mulţumitori atât pentru gândul pe care vi-l devotaţi faţă de lucrurile divine pentru preocuparea pe care o aveţi chiar şi pentru cei care trăiesc aici. Dar trebuie să realizezi că ai fost dus greşit ori de unii de aici care au fost destituiţi de sfântul sinod pentru Manichaeism sau de clericul convingerii tale proprii. De fapt biserica progresează zilnic aici şi prin harul lui Hristos este o asemenea creşterea printre oamenii încât cei care o privesc strigă cu cuvintele profetului, „Pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului cum apa acoperă marea”. Cât despre suveranii noştri, ei sunt în mare bucurie în timp ce lumina doctrinei este răspândită peste tot şi, pentru a fi scurt, datorită stării tuturor ereziilor care se luptă împotriva lui Dumnezeu şi a ortodoxiei bisericii, cineva ar putea descoperi acel verset împlinit „Casa lui Saul slăbea din ce în ce mai mult şi casa lui David creştea din ce în ce mai tare”.

Acesta este sfatul nostru de la un frate către un frate. „Dacă cineva este dispus să fie certăreţ”, va striga Pavel prin noi pentru un astfel de om, „noi nu recunoaştem o astfel de practică, şi nici bisericile lui Dumnezeu”. Eu şi cei cu mine salută pe toată frăţietatea cu voi în Hristos. Fie ca tu să ramai tare şi să continui să te rogi pentru noi, cel mai onorat şi reverenţios domn.

A treia scrisoare a lui Cyril către Nestorius

[Citită la conciliul de la Efes şi în inclusă în procedee. Omitem prefaţa scrisorii]

Noi credem într-un singur Dumnezeu . . . [Crezul Nicean]

Urmând în toate punctele confesiunile sfinţilor părinţi, pe care au făcut-o ei cu Duhul Sfânt vorbind în ei, şi urmând direcţia opiniilor lor şi mergând pe calea regală, noi spunem că singurul născut Cuvânt al lui Dumnezeu, care a fost născut din însăşi esenţa Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină şi cel prin care toate lucrurile din cere şi de pe pământ s-au făcut, pentru mântuirea noastră a venit şi s-a golit pe sine şi s-a întrupat şi s-a făcut om. Aceasta înseamnă că

el a preluat trupul de la sfânta fecioară şi şi-a făcut pe al lui, fiind supus unei naşteri ca a noastră din pântecul ei şi venind ca un om dintr-o femeie.
El nu a lepădat ceea ce era el, dar deşi şi-a asumat trupul şi sângele, el a rămas ceea ce era, Dumnezeu în natură şi adevăr.
Noi nu spunem că carnea lui s-a întors în natura dumnezeirii sau că Cuvântul lui Dumnezeu indescriptibil a fost schimbat în natura cărni. Căci el (Cuvântului) este inalterabil şi absolut de neschimbabil şi rămâne întotdeauna acelaşi aşa cum spune scripturile. Căci deşi era vizibil ca un prunc şi înfăşat în haine, chiar şi atunci când era în sânul fecioarei care l-a purtat, ca Dumnezeu el a umplut întreaga creaţie şi a fost tovarăş domnitor cu cel care l-a născut. Căci divinul este fără cantitate şi dimensiune şi nu poate fi supus circumscripţiei.

Noi mărturisim Cuvântul care a fost făcut una cu trupul în mod hipostatic, şi noi adorăm un singur Fiu şi Domn, Isus Hristos. Noi nu-l divizăm în părţi şi separăm omul şi Dumnezeul din el, de parcă cele două naturi erau în mod mutual unite doar printr-o unitate de demnitate şi autoritate; aceasta ar fi o expresie goală şi nimic mai mult. Şi noi nici nu dăm numele de Hristos într-un sens Cuvântului lui Dumnezeu şi intr-altul aceluia care a fost născut din femeie, dar noi cunoaştem doar un singur Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl cu propriul său trup. Ca om el a fost uns cu noi, chiar dacă el însuşi dă Duhul acelora care sunt vrednici să-l primească şi nu în măsură, aşa cum spune binecuvântatul evanghelist Ioan.

Dar noi nu spunem că Cuvântul lui Dumnezeu a locuit ca într-un om ordinar născut din sfânta fecioară, pentru ca Hristos să nu fie gândit ca un om purtător de Dumnezeu. Căci chiar dacă „Cuvântul a locuit printre noi”, şi se mai spune că în Hristos a locuit „toată plinătatea dumnezeirii în mod trupesc”, noi înţelegem că, devenind trup, maniera locuirii sale nu este definită în acelaşi fel aşa cum se spune că el locuieşte printre sfinţi, el a fost unit prin natură şi nu transformat în trup şi el a fost făcut locaşul său în aşa fel cum putem spune că sufletul omului o face în propriul său trup.

Există prin urmare un singur Hristos şi Fiu şi Domn, dar nu cu felul de legătură pe care un om o poate avea cu Dumnezeu, ca unitatea de demnitate sau autoritate. Egalitatea de onoare prin sine este incapabilă să unească naturile. Căci Petru şi Ioan sunt egali în onoare unul faţă de altul, ambii dintre ei fiind apostoli şi sfinţi ucenici, dar ei erau doi, nu una. Noi nici nu înţelegem maniera de legătură de a fi una de juxtapunere căci aceasta nu este destul pentru uniunea naturală. Şi nici nu este aceasta o întrebare de participare relativă, aşa cum noi, fiind uniţi cu Domnul, suntem aşa cum este scris în cuvintele scripturii „un duh cu el”. Mai degrabă noi combatem termenul de „conjuncţie” ca fiind inadecvat pentru a exprima ideea de uniune.

Noi nici nu-l numim pe Cuvântul de la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul sau Domnul lui Hristos. A vorbi în acest fel ar apărea să împartă în două pe unicul Hristos şi Fiul şi Domnul şi am cădea în acest fel sub acuzaţia de blasfemie, făcându-l pe el Dumnezeul şi Domn al său. Căci, aşa cum am spus deja, Cuvântul lui Dumnezeu a fost unit în mod hipostatic cu trupul şi este Dumnezeul tuturor şi Domn al universului, dar nu este nici sclavul şi nici stăpânul lui. Căci este nebunesc sau mai degrabă profan să ne gândim sau să vorbim în acest fel. Este adevărat că el a numit pe Tatăl „Dumnezeu” deşi el era în sine Dumnezeu prin natura şi fiinţa sa, noi nu suntem ignoranţi de faptul că în acelaşi timp când el era Dumnezeu el a şi devenit om, şi astfel a fost supus lui Dumnezeu conform legii care este potrivită naturii umane. Dar cum să devină el Dumnezeu sau Domn al său? În mod consecvent ca om şi atâta timp cât era potrivit pentru el în cadrul limitelor golirii sale de sine se spune că el a fost supus lui Dumnezeu ca noi înşine. Aşa a ajuns el să fie sub lege în timp ce în acelaşi timp el rostind legea şi fiind un dătător de lege ca Dumnezeu.

Când vorbim de Hristos noi evităm expresia: „Eu mă închin aceluia care este purtat datorită celui care-l poartă pe el; a aceluia care este nevăzut; eu mă închin aceluia care este nevăzut”. Este şocant să spunem în această legătură: „Presupusul împărtăşeşte numele lui Dumnezeu cu cel care-l asumă”. A vorbi în acest fel divide încă o dată în doi Hristoşi şi pune omul separat de sine şi Dumnezeu alături. Această spusă neagă în mod deschis uniunea, conform căreia unul nu e adorat alături de celălalt, şi nici ambii nu împărtăşesc titlul de „Dumnezeu”, dar Isus Hristos este considerat ca unul, singurul născut Fiu, onorat cu o singură adorare, împreună cu trupul său.

Noi mărturisim de asemenea că singurul născut Fiu din Dumnezeu Tatăl, deşi conform naturii sale el nu era supus suferinţei, a suferit în trup pentru noi după scripturi, şi a fost în trupul său crucificat, şi fără ca el să sufere şi-a făcut a sa suferinţa trupului său, căci „prin harul lui Dumnezeu el a gustat moartea pentru toţi”. Pentru acel scop el şi-a dat propriul său trup la moarte deşi el era prin natură viaţă şi învierea, pentru ca, după ce a călcat în picioare moartea prin puterea sa de nedescris, el ar putea deveni în propriul său trup primul născut dintre cei morţi şi „prima roada a celor adormiţi”. Şi ca el să poată face o cale pentru natura umană să se întoarcă în incorupţie prin harul lui Dumnezeu, aşa cum am spus deja, „el a gustat moartea pentru toţi” şi a treia zi s-a reîntors la viaţă, după ce a prădat infernul. În consecinţă, chiar dacă se spune că „prin om a venit învierea din morţi”, totuşi noi înţelegem că acel om a fost Cuvântul care a venit de la Dumnezeu, prin care puterea morţii a fost învinsă. La timpul potrivit el va veni ca un Fiu şi Domn în slava Tatălui, să judece lumea în dreptate, aşa cum este scris.

În mod necesar vom adăuga şi aceasta. Proclamând moartea conform cărnii singurului născut Fiul din Dumnezeu, adică Isus Hristos, şi profesând întoarcerea sa la viaţă din morţi şi înălţarea sa în ceruri, noi oferim adorarea nesângeroasă [sacrificii servitutem] în biserici şi astfel purcedem la mulţumirile mistice şi suntem sfinţiţi împărtăşindu-ne din trupul sfânt [corpus] şi sângele preţios al lui Hristos, salvatorul nostru al tuturor. Acesta nu-l primim ca un trup ordinar, să ne ferească cerul, şi nici ca cel al unui om care a fost făcut sfânt şi unit de Cuvânt prin uniunea de onoare, sau care avea o locuinţă divină, dar într-adevăr a dătătorul de viaţă şi trupul real al Cuvântului [ut vere vivificatricem et ipsius Verbi propriam factam]. Căci fiind viaţă prin natură ca Dumnezeu, când el a devenit una cu propriul său trup, el a făcut acesta să fie şi dătător de viaţă, şi a şi spus: „Adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi din trupul Fiului şi nu beţi din sângele lui”. Căci noi nu trebuie să ne gândim că acesta este trupul unui om ca noi (căci cum ar putea trupul omului să fie dătător de viaţă prin propria sa natură?), dar ca fiind făcut adevărata carne [vere proprium eius factam] a aceluia care de dragul nostru a devenit fiul omului şi a fost numit astfel.

Căci noi nu divizăm cuvintele Salvatorului nostru din evanghelii în două hypostases sau persoane. Căci unul şi singurul Hristos nu este dual, chiar dacă el ar fi considerat a fi din două realităţi distincte, adus laolaltă într-o uniune de nefrânt. În acelaşi fel o fiinţă umană, deşi este compusă din suflet şi trup, nu este considerată a fi duală, dar mai degrabă una din două. Prin urmare, în gândirea corectă, noi ne referim atât la expresiile umane cât şi la cele divine faţă de aceiaşi persoană. Căci atunci când el vorbeşte despre sine într-o manieră divină ca „cel care mă vede pe mine îl vede pe Tatăl”, şi „eu şi Tatăl suntem una”, noi ne gândim la natura sa divină şi de nedescris, conform căreia el este una cu Tatăl său prin identitatea de natură şi este „imaginea şi amprenta şi strălucirea slavei sale”. Dar când, fără să dezonorăm măsura umanităţii lui, el spune de evrei: „Dar acum căutaţi să mă ucideţi, unul care v-a rostit adevărul”, din nou nu mai puţin decât înainte, noi recunoaştem că cel care, datorită egalităţii şi asemănării sale cu Dumnezeu Tatăl este Dumnezeu Cuvântul, este de asemenea în cadrul limitelor umanităţii sale. Căci dacă este necesar să credem că a fi Dumnezeu prin natură el a devenit trup, adică om insuflat cu un suflet raţional, ce alt motiv ar avea cineva de a se ruşina la expresiile rostite de el să trebuiască ca ele să fie potrivite cu el ca om? Căci dacă noi am respinge cuvinte care sunt potrivite lui ca om, cine l-a forţat pe el să devină un om ca noi? De ce el care s-a supus pe sine voluntar la golirea voluntară de sine de dragul nostru, să respingă expresiile care sunt potrivite pentru o astfel de golire de sine? Toate expresiile, prin urmare, care au loc în evanghelii trebuiesc să fie atribuite unei singure persoane, singurul hipostasis întrupat al Cuvântului. Căci există un singur Domn Isus Hristos, conform scripturilor.

Chiar dacă el este numit „apostolul şi marele preot al mărturisirii noastre”, ca oferind lui Dumnezeu Tatăl confesiunea de credinţă care o facem faţă de el şi prin el către Dumnezeu Tatăl cât şi faţă de Duhul Sfânt, din nou spune că el este naturalul şi singurul născut Fiu al lui Dumnezeu şi nu vom atribui unui alt om aparte de el numele şi realitate de preoţie. Căci el a devenit „mijlocitorul dintre Dumnezeu şi omenire” şi stabilizatorul păcii dintre ei, oferindu-se pe sine ca o mireasmă dulce către Dumnezeu Tatăl. Prin urmare el a mai spus: „Tu nu vrei jertfă şi sacrificiu, ci un trup pe care l-ai pregătit pentru mine; [tu nu ai plăcere în arderile de tot şi sacrificiile pentru păcat]. Apoi am spus, ‚Iată vin să fac voia ta, o Dumnezeule’, aşa cum e scris despre mine în sulul cărţii”. Pentru dragul nostru şi nu pentru al său el şi-a adus propriul său trup ca o mireasmă dulce. Într-adevăr, de ce altă jertfă sau sacrificiu pentru sine ar fi avut el nevoie, fiind ca Dumnezeu superior la toată maniera de păcat? Căci prin „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, şi astfel noi suntem înclinaţi către dezordine şi natura umană a căzut în slăbiciunea păcatului, el nu este aşa şi în consecinţă noi suntem în spatele lui în slavă. Cum ar putea să mai fie altă îndoială că adevăratul miel a fost sacrificat pentru noi şi în locul nostru? Sugestia că el s-a oferit pe sine pentru sine cât şi pentru noi este imposibil de separat de acuzaţia de profanitate. Căci el nu a comis niciodată vreo greşeală, şi nici nu a păcătuit în vreun fel. Ce fel de jertfă ar avea el nevoie atunci din moment ce nu era în păcat pentru care să se aducă jertfa potrivită?

Când el spune despre Duhul, „el mă va glorifica”, înţelegerea corectă a acestuia nu este a spune că unicul Hristos şi Fiu avea nevoie de salvă de la altul şi că el a luat slavă de la Duhul Sfânt, căci Duhul său nu este mai bun decât el şi nici deasupra lui. Dar pentru că el a folosit propriul său Duh ca să-şi arate dumnezeirea sa prin faptele sale măreţe, el spune că a fost glorificat de el, la fel cum am putea spune oricare dintre noi de exemplu despre tăria sa inerentă sau cunoaşterea sa a toate care-l glorifică. Căci chiar dacă Duhul există în hipostasisul său şi se crede că este al său, ca fiind Duh şi nu ca Fiu, tot aşa el nu este străin faţă de Fiul. El a fost numit „Duhul adevărului”, şi Hristos este adevărul, şi Duhul a fost revărsat de Fiul, aşa cum într-adevăr Fiul a fost revărsat de la Dumnezeu Tatăl. Prin urmare Duhul a lucrat multe lucruri stranii prin mâna apostolilor sfinţi şi astfel l-a glorificat după înălţarea Domnului nostru Isus Hristos în ceruri. Căci se credea că el este Dumnezeu prin natură şi lucrează prin Duhul său. pentru acest motiv el a spus: „El (Duhul) va lua din ceea ce este al meu şi vi-l va declara vouă”. Dar noi nu spunem că Duhul este înţelept şi puternic prin împărtăşirea cu altul, căci el este atotperfect şi nu are nevoie de nici un lucru bun. Din moment ce el este Duhul puterii şi înţelepciunii Tatălui, adică Fiul, el este în sine, evident, înţelepciune şi putere.

Prin urmare, datorită sfintei fecioare care a adus Dumnezeu în trupul a fost unit în mod hipostatic cu trupul, pentru acel motiv noi o numim pe ea mama lui Dumnezeu, nu de parcă prin natura Cuvântului avea începutul existenţei sale din trup (căci „Cuvântul era la început şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul era cu Dumnezeu”, şi el a făcut erele şi este coetern cu Tatăl şi meseriaşul tuturor lucrurilor), dar pentru că, aşa cum am spus, el a unit cu sine în mod hipostatic umanul şi a suferit o naştere conform trupului din pântec. Aceasta nu era de parcă avea nevoie în mod necesar sau pentru natura sa o naştere în tip şi în ultima vreme a acestei ere, dar pentru ca el să poată binecuvânta începutul existenţei noastre, pentru ca văzând că o femeia i-a dat naştere lui unit de trup, blestemul împotriva întregii rase să înceteze apoi care ar încredinţa toate trupurile noastre pământeşti morţii, şi pentru ca prin eliminarea prin el a blestemului, „în durere vei da naştere la copii”, să demonstreze adevărul cuvintelor profetului: „Moarta puternică i-a înghiţit”, şi din nou, „Dumnezeu a şters orice lacrimă de pe faţa lor”. Pentru această cauză noi spunem că în economia sa el a binecuvântat căsătoria şi, când a fost invitat, a mers în Cana Galileii cu sfinţii săi apostoli.

Noi am fost învăţaţi să susţinem aceste lucruri de

sfinţii apostoli şi evanghelişti şi de
toate scripturile divin inspirate şi de adevărata confesiune a
binecuvântaţilor părinţi.

La toate acestea reverenţa ta ar trebui să fie de acord şi să subscrie fără nici o înşelătorie. Ceea ce se cere pentru reverenţa voastră să anatemizeze noi anexăm acestei epistole.

Cele doisprezece anateme propuse de Cyril şi acceptate de Conciliul de la Efes

Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este Dumnezeu în adevăr, şi prin urmare că sfânta fecioară este mama lui Dumnezeu (căci ea a purtat într-un fel trupesc Cuvântul lui Dumnezeu devenit trup), acesta să fie anatema.

Dacă cineva mărturiseşte că Cuvântul de la Dumnezeu Tatăl nu a fost unit de hypostasis cu trupul şi este un singur Hristos cu trupul său, şi este prin urmare Dumnezeu şi om împreună, acesta să fie anatema.

Dacă cineva divizează în unicul Hristos hipostasisurile după uniune, unindu-le doar printr-o conjuncţie de demnitate sau unitate sau puterea, şi nu mai degrabă prin punerea laolaltă într-o uniune de natură, acesta să fie anatema.

Dacă cineva împarte cele două persoane sau hypostases expresiile folosite ori în evanghelii sau în scrierile apostolice, fie că ele sunt folosite de scriitorii sfinţi ai lui Hristos sau de el despre sine, şi îi atribuie câteva lui ca un om, deşi separat de Cuvântul de la Dumnezeu, şi alţii, ca potrivindu-l pe Dumnezeu, către el ca către Cuvântului de la Dumnezeu Tatăl, acesta să fie anatema.

Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos era un om purtător de Dumnezeu şi nu mai degrabă Dumnezeu în adevăr, fiind prin natură un Fiu, aşa cum „Cuvântul a devenit trup”, şi este făcut părtaş al sângelui şi cărnii precis ca şi noi, acesta să fie anatema.

Dacă cineva spune că Cuvântul de la Dumnezeu Tatăl era Dumnezeul sau stăpânul lui Hristos, şi nu mărturiseşte mai degrabă pe acelaşi atât Dumnezeu cât şi om, Cuvântul devenind trup, conform scripturilor, acesta să fie anatema.

Dacă spune cineva că la fel cum omul Isus a fost activat de Cuvântul lui Dumnezeu şi a fost îmbrăcat cu slava Singurului Născut, ca o fiinţă separată de el, acesta să fie anatema.

Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul care a fost presupus că trebuie să fie adorat şi glorificat împreună cu Cuvântul divin şi să fie numit Dumnezeu împreună cu el, în timp ce este separat de el (căci adăugirea lui „cu” trebuie întotdeauna să ne constrângă să ne gândim astfel), şi nu se va închina mai degrabă lui Emanuel cu o singură veneraţie şi să trimită către el o doxologie, aşa ca „Cuvântul a devenit trup”, acesta să fie anatema.

Dacă spune cineva că un singur Domn Isus Hristos a fost glorificat de Duhul, ca şi când s-ar folosi de o putere străină care a lucrat prin el şi ca primind de la el puterea de a domina duhurile necurate şi de a face lucrări divine printre oameni, şi nu spune mai degrabă că acesta era propriul său Duh prin care el a înfăptuit minunile divine, acesta să fie anatema.

Scriptura divină spune că Hristos a devenit „marele preot şi apostol al mărturisirii noastre”; el s-a adus pe sine lui Dumnezeu Tatăl într-o mireasmă dulce de dragul nostru. Dacă careva, prin urmare, spune că nu a fost Cuvântul de la Dumnezeu care a devenit marele nostru preot şi apostol, când el a devenit trup şi un om ca şi noi, dar ca şi când ar fi un altul care era separat de el, în particular un om dintr-o femeie, sau dacă spune careva că el a adus jertfă şi pentru sine şi nu doar pentru noi (căci cel care nu a cunoscut păcat nu avea nevoie de nici o jertfă), acesta să fie anatema.

Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul domnului este dătător de viaţă şi aparţine Cuvântului de la Dumnezeu Tatăl, dar susţine că acesta aparţine de un altul alături de el, unit cu el în demnitate sau ca bucurându-se de un locaş divin, şi nu este mai degrabă dătător de viaţă, aşa cum am spus, din moment ce el a devenit trup faţă de Cuvântul care are puterea de a aduce toate lucrurile la viaţă, acesta să fie anatema.
Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu a suferit în trup şi a fost crucificat în trup şi a gustat moarta în trup şi a devenit primul născut dintre cei morţi, deşi ca Dumnezeu el este viaţă şi dătător de viaţă, acesta să fie anatema.

Judecata împotriva lui Nestorius

Sfântul sinod spune: După cum, în adaos la toate celelalte, excelentul Nestorius s-a aplecat să asculte la convocările noastre şi nu i-a primit pe episcopii sfinţi şi temătorii de Dumnezeu pe care i-am trimis lui, din necesitate am început o investigare a hulelor lui. L-am descoperit că gândeşte şi vorbeşte în manieră profană, din scrisorile sale, din scrierile sale care au fost citite, şi din lucrurile care au fost spuse recent în această metropolă care a fost mărturisit şi de alţii; şi ca urmare am fost constrânşi din necesitate de

canoane şi de
scrisoarea celui mai sfânt părinte şi tovarăş servitor Celestine, episcop al biserici Romanilor, de a enunţa această tristă condamnare împotriva lui, deşi o facem cu multe lacrimi.

Domnul nostru Isus Hristos, care a fost blasfemiat de el, a determinat prin acest cel mai sfânt sinod că acelaşi Nestorius să fie dezbrăcat de demnitatea episcopală şi să fie scos din colegiul de preoţi.

Scrisoarea sinodică referitoare la expulzarea episcopilor răsăriteni (et al.)

Sfântul şi ecumenicul sinod, adunat împreună la Efes din porunca celor mai pioşi prinţi, [trimite salutări] către episcopii, preoţii, diaconii şi tot poporul din fiecare provincie şi oraş.

Când ne-am adunat laolaltă în conformitate cu decretul pios în metropola din Efes, unii s-au separat de noi, puţin mai mult de 30 în număr. Liderul acestei apostazii a fost John, episcop de Antiohia, şi numele lor sunt după cum urmează: Primul acelaşi John, episcop de Antiohia în Siria, [numele a 33 de alţi episcopi răsăriteni urmează]

Aceşti oameni, în ciuda faptului că ei erau membrii ai comunităţii eclesiastice, nu au nici o licenţă nici să facă rău prin demnitatea lor preoţească sau să facă bine, deoarece unii din numărul lor au fost deja destituiţi. Sprijinul lor al părerilor lui Nestorius şi Celestius a fost clar arătat prin refuzul lor de a-l condamna pe Nestorius împreună cu noi. Printr-un decret comun sinodul sacru i-a exclus pe aceştia de la comuniunea eclesiastică şi i-a destituit de exerciţiul oficiului lor preoţesc, prin care ei au putut să-i rănească pe unii şi să-i ajute pe alţii.

Din moment ce este necesar ca cei care erau absenţi de la sinod şi care au rămas la tară sau în oraş, în socoteala problemelor bisericii lor sau datorită sănătăţii lor, nu ar trebui să fie ignoranţi de deciziile noastre formulate referitoare la aceste materii, noi o facem cunoscut sanctităţii voastre că dacă vreun metropolitan dintr-o provincie se deosebeşte de sfântul şi ecumenicul sinod şi se ataşează de adunarea răzvrătiţilor, sau o să facă aşa mai târziu, sau dacă a adoptat opiniile lui Celestius, sau o va face în viitor, un astfel de om este destituit de toată puterea de a face paşi împotriva episcopilor provinciei sale. EL este prin urmare alungat de sinod de la toată comuniunea eclesiastică şi este destituit de toată autoritatea eclesiastică. În schimb el trebuie să fie supus episcopilor propriei sale provincii şi-a metropolitanilor din jur, prevăzut ca ei să fie ortodocşi, chiar până la extinderea să fie complet destituiţi din rangul de episcop.

Dacă vreunul dintre episcopi provinciali au absentat de la sfântul sinod şi ori s-a ataşat sau a încercat să se ataşeze de apostazie, sau după subscrierea la destituirea lui Nestorius s-au întors în adunarea de apostaţi, aceştia, conform deciziei sfântului sinod, trebuie să fie destituiţi de preoţie şi deposedaţi de rangul lor.

Dacă vreunul dintre clerici ori din oraş sau ţară a fost suspendat de Nestorius şi cei cu el din preoţie datorită ortodoxiei lor, am gândit ca drept ca aceştia să-şi recâştige rangul lor adecvat; şi în general declarăm că acei clerici care sunt în acord cu sinodul ecumenic şi ortodox nu ar trebui să fie în nici un fel supuşi acelor episcopi care s-au revoltat sau s-ar revolta faţă de acesta. Dacă vreunul dintre clerici s-ar apostazia şi ar îndrăzni în public sau în privat să susţină părerile lui Nestorius sau Celestius, se crede drept ca unii ca aceştia să stea destituiţi de sfântul sinod.

Oricine a fost condamnat de practicile nepotrivite de sfântul sinod sau de către episcopii lor, şi care au fost restauraţi în mod necanonic în comuniune şi rang de Nestorius sau simpatizanţii săi, cu lipsa lor de discriminare uzuală, astfel de persoane nu au decretat nimic prin aceasta şi trebuie să rămână destituite ca înainte.

În mod similar dacă oricine ar vrea să tulbure deciziile în oricare punct luat la sfântul sinod de la Efes, sfântul sinod decide că dacă ei sunt episcopi sau clerici ei trebuie să fie complet destituiţi de rangul lor şi dacă ei sunt laici ei ar trebui să fie excomunicaţi.

Definiţia credinţei de la Nicea [sesiunea a 6a 22 iulie 431]

Sinodul de la Nicea a produs acest crez: Noi credem … [urmează Crezul Nicean]

Se pare potrivit ca toţi să aprobe acest sfânt crez. Acesta este pios şi suficient de ajutător pentru întreaga lume. Dar din moment ce unii pretind să confeseze şi să accepte acesta, în timp ce în acelaşi timp distorsionează forţa expresiilor sale pentru propria lor opinie şi astfel să evite adevărul, fiind fii ai erorii şi copii ai distrugerii, s-a dovedi necesar să se adauge mărturiile de la sfinţii şi ortodocşii părinţi care pot împlini înţelesul pe care-l dau ei cuvintelor şi curajului lor în proclamarea acestuia. Toţi cei care au o clară şi nevinovată credinţă vor înţelege, interpreta şi proclama aceasta în acest fel.

Când aceste documente au fost citite, sfântul sinod a decretat următoarele.

Nu este permis să se producă sau scrie sau compune oricare alt crez cu excepţia aceluia care a fost definit de sfinţii părinţi care au fost adunaţi laolaltă în Duhul Sfânt la Nicea.
Oricine îndrăzneşte să compună sau să producă un alt crez pentru beneficiul acelora care doresc să se întoarcă de la Elenism sau Iudaism sau de la o altă erezie la cunoaşterea adevărului, dacă ei sunt episcopi sau clerici ei ar trebui să fie destituiţi de deţinerile lor respective şi dacă sunt laici ei să fie anatemizaţi.
În acelaşi fel dacă s-ar descoperi careva, fie episcopi, clerici sau laici, gândind sau învăţând părerile exprimate în declaraţia sa de preotul Charisius despre întruparea singurului Fiu al lui Dumnezeu sau dezgustătoarele, pervertite păreri ale lui Nestorius, care le susţin, aceştia ar trebui să fie supuşi condamnării de acest sfânt şi ecumenic sinod. Un episcop în mod clar trebuie să fie dezbrăcat de episcopatul său şi destituit, un cleric să fie destituit din cler, şi un laic să fie anatemizat aşa cum s-a spus mai înainte.

Definiţia împotriva profanilor Messaliani sau Euchitiţi

Cei mai pioşi şi mai religioşi episcopi Valerian şi Amfilochius au venit împreună la noi şi au făcut o cerere unită despre aşa zişii Messaliani sau Euchitiţi sau Entuziaşti, sau sub ce nume mai apar aceştia, care locuiesc în regiunea din Pamfilia. Noi am făcut investigaţii şi reverenţiosul şi temătorul de Dumnezeu Valerian a produs un document sinodic referitor la aceşti oameni, care au fost atraşi în marele Constantinopole în timpul lui Sisinnius de memorie binecuvântată. Când aceasta s-a citit în prezenţa tuturor, s-a căzut de acord că a fost bine făcut şi era corect. Noi am fost de acord aşa cum au fost şi cei mai religioşi episcopi Valerian şi Amfilochius şi toţi episcopi pioşi din provinciile din Pamfilia şi Lycaonia, că ceea ce a fost înscris în documentul sinodic să fie confirmat şi să nu fie deloc încălcat, în mod clar fără prejudiciu faţă de faptele Alexandriei. În consecinţă toţi aceia din provincie care au subscris ereziei Messalianilor sau Entuziaştilor, sau care au fost suspectaţi de boală, fie clerici sau laici, să se adune; dacă ei semnează anatemele conform cu ceea ce s-a promulgat în sinodul menţionat anterior, dacă sunt clerici ei să rămână aşa şi dacă sunt laici să rămână în comuniune. Dar dacă ei declină şi nu anatemizează, dacă ei sunt presbiteri sau diaconi sau au alt rang în biserică, ei să-şi piardă statutul lor cleric şi gradul şi comuniunea, şi dacă sunt laici să fie anatemizaţi.

În adiţie, cei ce au fost condamnaţi nu trebuie să li se permită guvernarea mănăstirilor, să nu cumva să se semene dări şi creşteri. Execuţia viguroasă şi zeloasă a tuturor acestor decrete este poruncit de reverenţioşii episcopi Valerian şi Amfilochius şi ceilalţi episcopi din întreaga provincie. În plus s-a părut bine ca acea carte murdară a acestei erezii, care a fost publicată şi este numită de ei Asceticon, ar trebui să fie anatemizată, fiind compusă de eretici, o copie au adus cu el cel mai pios şi religios Valerian. Orice altă producţie care conţine aceiaşi profanitate care este găsită oriunde trebuie să fie tratată la fel.

În adiţie, când ei se adună, ei ar trebui să se dedice clar scrierii a orice conduce la crearea de armonie, comuniune şi ordine. Dar dacă ar apărea vreo discuţie în legătură cu treaba prezentă printre cei mai evlavioşi episcopi Valerian, Amfilochius şi alţi episcopi din provincie, şi dacă ceva dificil sau ambiguu apare, atunci într-un astfel de caz se pare bine ca episcopi evlavioşi din Lycia şi Lycaonia să fie adunaţi, şi metropolitanul oricărei provincii pe care l-au ales aceştia să nu fie lăsat în afară. În acest fel întrebările disputate ar trebui ca prin intermediul lor să fie aduse la o soluţie corespunzătoare.

Rezoluţie: ca episcopi din Cipru să poată conduce ei înşişi ordinările

Sfântul sinod declară:

Cel mai reverenţios episcop Reginiusa şi cu el Zenon şi Evagrius, episcopi reverenţioşi din provincia din Cipru, au produs ceea ce este o inovaţie împotriva obiceiurilor eclesiastice şi a canoanelor sfinţilor părinţi şi se referă la libertatea tuturor. Prin urmare, din moment ce bolile comune au nevoie de mai multă vindecare din moment ce ele aduc mai multă durere cu ele, dacă nu a fost un obicei continuu antic pentru episcopul Antiohiei să ţină ordinări în Cipru – aşa cum e declarat în memoriile şi oral de oamenii religioşi care au venit înaintea sinodului – împuterniciţii sfintelor biserici din Cipru vor folosi, fără de molestare şi violenţă, dreptul lor de a îndeplini de către ele ordinarea episcopilor reverenţioşi, conform canoanelor sfinţilor părinţi şi a obiceiului antic.

Acelaşi principiu va fi observat pentru alte eparhii şi provincii de pretutindeni. Nici unul dintre episcopi respectuoşi nu trebuie să ia în posesiune o altă provincie care nu a fost sub autoritatea sa de la început sau sub a predecesorilor săi. Oricine a apucat astfel şi a supus o provincie trebuie să o restaureze, ca nu cumva canoanele părinţilor să fie încălcate şi aroganţa puterii secular să efectueze o intrare prin acoperirea oficiului preoţesc. Trebuie să evităm pas cu pas distrugerea libertăţii pe care Domnul nostru Isus Hristos eliberatorul tuturor oamenilor, ne-a dat-o prin propriul său sânge. Este prin urmare plăcerea sfântului şi ecumenicului sinod să asigure în mod intact şi neatins drepturile care aparţin fiecărei provincii de la început, conform obiceiului care a fost în vigoare din vechime. Fiecare metropolitan are dreptul de a lua o copie a procedurilor pentru securitatea sa proprie. Dacă produce careva vreo versiune care este în variaţie cu ceea ce este decis aici, sfântul şi ecumenicul sinod decretă în mod unanim să nu aibă nici un folos.

Formula de uniune dintre Cyril şi John de Antiohia

Vom declara pe scurt de ceea ce suntem convinşi şi profesăm referitor la

fecioara purtătoare de Dumnezeu şi
maniera întrupării singurului născut Fiu al lui Dumnezeu –

o nu pin adăugire ci în manierea unei declaraţii depline, aşa cum am primit şi noi şi o deţinem din vechime din

o sfintele scripturi şi din

o tradiţia sfinţilor părinţi,

o adăugând nimic la crezul pus înainte de sfinţii părinţi la Nicea.

Căci aşa cum am spus deja, crezul este suficient atât pentru cunoaşterea evlaviei cât şi pentru repudierea întregii învăţături eretice false. Vom vorbi fără să presupunem că ne apropiem de cel ce nu poate fi apropiat; dar noi mărturisim slăbiciunea noastă şi astfel îi interzicem pe cei care ar vrea să ne reproşeze pentru investigarea lucrurilor dincolo de mintea umană.

Noi mărturisim, dar, pe Domnul nostru Isus Hristos, singurul Fiu din Dumnezeu perfect Dumnezeu şi perfect om de un suflet raţional şi un trup, născut înaintea tuturor erelor din Tatăl în dumnezeirea sa, acelaşi în ultimele zile, pentru noi şi mântuirea noastră, născut din Maria fecioara, conform umanităţii sale, unul şi acelaşi consubstanţial cu Tatăl în dumnezeire şi consubstanţial cu noi în umanitate, căci o unitate de două naturi a avut loc. Prin urmare mărturisim un singur Dumnezeu, un singur Fiu, un singur Domn. Conform acestei înţelegeri a uniunii neconfundate, noi mărturisim sfânta fecioară a fi mama lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu Cuvântul a luat trup şi a devenit om şi încă de la concepţia sa a unit cu sine templul pe care l-a preluat de la ea. Referitor la expresiile evanghelice şi apostolice despre Domnul, noi ştim că teologii îi tratează pe unii în comun ca o singură persoană şi îi disting pe alţii ca din două naturi, şi interpretează pe cei potriviţi de Dumnezeu în legătură cu dumnezeirea lui Hristos şi pe cei de jos cu umanitatea sa.

Scrisoarea lui Cyril către John din Antiohia despre pace

Citind aceste sfinte fraze şi găsindu-ne în acord (căci „există un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”), noi am dat slavă lui Dumnezeu care este salvatorul tuturor şi ne-am bucurat împreună că bisericile noastre şi ale voastre sunt una în profesarea aceleiaşi credinţe ca scripturile inspirate şi tradiţia sfinţilor părinţi. Dar de când am descoperit că sunt unii care sunt aşa de dornici să găsească greşeală, care bâzâie ca albine înfuriate şi scuipă cuvinte rele împotriva mea, în efectul că eu spun că trupul sfânt al lui Hristos a venit din ceruri pe pământ şi nu din sfânta fecioară, am socotit ca necesar în răspuns la aceştia să spun câteva despre această materie ţie.

O nebuni, a căror competenţă este în calomnie! Cum de aţi devenit aşa de pervertiţi în gând şi cădere într-o astfel de boală şi idioţie? Căci voi trebuie să ştiţi în modul cel mai sigur că aproape toată lupta noastră pentru credinţă s-a ridicat în legătură cu insistenţa noastră că sfânta fecioară este mama lui Dumnezeu. Dar dacă noi pretindem că trupul sfânt al salvatorului nostru comun Hristos este născut din ceruri şi nu era de la ea, de ce să mai fie ea considerată purtătoarea-de-Dumnezeu? Căci pe cine a purtat ea de fapt, dacă este neadevărat că ea l-a purtat pe Emanuel conform trupului? Mai degrabă cei care vorbesc un astfel de nonsens împotriva mea sunt cei care merită să fie ridiculizaţi. Căci sfântul profet Isaia nu minte atunci când spune, „Iată fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu pe care-l vor numi Emanuel, care tradus înseamnă Dumnezeu cu noi”. Din nou sfântul Gabriel vorbeşte sfântul adevăr atunci când spune binecuvântatei fecioare: „Nu te teme Maria. Tu ai găsit favoare cu Dumnezeu, şi iată că vei rămânea însărcinată în pântecul tău şi vei aduce un fiu pe care-l vei numi Isus. Căci el va mântui pe poporul său de păcatele lor”.

Dar atunci când noi spunem că domnul nostru Isus Hristos a venit din ceruri şi de sus, noi nu aplicăm astfel de expresii ca „de sus” şi „din cer” la sfântul său trup. Mai degrabă noi îl urmăm pe divinul Pavel care a proclamat în mod clar: „Primul om a fost din pământ, pământesc, al doilea om este Domnul din cer”.

Ne amintim de asemenea de Salvatorul nostru care a spus: „Nimeni nu a mers în ceruri decât cel care a coborât din ceruri, fiul omului”. Şi totuşi el a fost născut, aşa cum am spus, din sfânta fecioară după trup.

Dar de când Dumnezeu Cuvântul, care a venit de sus şi din cer, „s-a golit pe sine, luând forma unui rob”, şi a fost numit fiul omului deşi el a rămas mereu ceea ce era, adică Dumnezeu (căci el este neschimbat şi imutabil prin natură), de el se spune că a venit din ceruri, din moment ce se înţelege acum de a fi una cu trupul său, şi astfel a fost desemnat omul din cer, fiind atât perfect în dumnezeire şi perfect în umanitate şi aceasta într-o singură persoană. Căci există un singur Domn Isus Hristos, chiar dacă noi nu ignorăm diferenţa de naturi, din care spunem noi că uniunea inexprimabilă s-a efectuat. Cât despre cei care spun că a fost un amestec sau confuzie a lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul, fie ca sanctitatea voastră să vadă potrivit oprirea gurilor lor. Căci este chiar probabil că unii vor răspândi aceasta în jur că eu aş fi spus sau gândit astfel de lucruri. Dar eu sunt aşa de departe de a mă gândi ceva de acest gen încât cred că cei care sunt chiar nebuni care presupun că „o umbră de schimbare” este de conceput în legătură cu natura divină a Cuvântului. Căci el rămâne ceea ce el este întotdeauna şi nu se schimbă niciodată, şi nici nu s-ar putea schimba sau să fie susceptibil de aceasta. În plus noi toţi mărturisim că Cuvântul lui Dumnezeu este impasibil deşi în atotînţeleapta sa economie a misterului el este văzut să-şi atribuie sie suferinţele prin care a trecut trupul său. La fel şi atotînţeleptul Petru vorbeşte de „suferinţa lui Hristos pentru ni în trup” şi nu în natura dumnezeirii sale de nedescris. Căci pentru ca el să se poată crede a fi salvatorul tuturor, în conformitate cu însuşirea noastră economică, aşa cum am spus, el îşi atribuie sie-şi suferinţele trupului său, în mare parte acelaşi fel cum este sugerat prin vocea profetului care venea ca din el în avans: „Mi-am dat lovitorilor obrajii să mi bată; nu mi-am ascuns faţa de ruşine şi scuipat”.

Sanctitatea voastră să fie convinsă şi fie ca nimeni să nu întreţină vreo îndoială, că noi urmăm pretutindeni opiniile sfinţilor părinţi în special pe acelea ale binecuvântatului şi gloriosului părinte Athanasius, cu a cărui opinii nu diferim deloc. Aş fi adăugat multe din mărturiile lor, dovedindu-mi opiniile din ale lor, dacă nu mă temeam că lungimea scrisorii să se facă incomodă prin urmare. Noi nu permitem nimănui în nici un fel să necăjească credinţa definită sau crezul dedus de sfinţii părinţi care s-au adunat la Nicea aşa cum cer vremurile. Noi nu ne dăm nouă şi nici lor licenţa de a altera vreo expresie acolo sau să schimbe măcar o silabă, amintindu-ne de cuvintele: „Nu scoateţi jaloanele antice pe care le-au pus părinţii voştri”.

Căci nu ei sunt cei care au vorbit, ci Duhul lui Dumnezeu Tatăl, care purcede de la el şi care nu este distinct faţă de Fiul în esenţă. Suntem prin urmare confirmaţi în părerea noastră de cuvintele sfinţilor noştri părinţi spirituali. Căci în Faptele Apostolilor este scris, „Când ei au ajuns în Misia, ei au încercat să meargă în Bitinia şi Duhul lui Isus nu le-a permis”. Şi divinul Pavel scrie: „Aceia care sunt în trup nu pot să-l placă pe Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi în trup, voi sunteţi în duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Şi oricine nu are Duhul lui Hristos nu aparţine lui”. Can, prin urmare, oricare dintre aceia la care le place să supere doctrina sănătoasă pervertesc cuvintele mele către felul lor de gândire, sanctitatea voastră nu ar trebui să fie surprinsă de aceasta, ci ar trebui să-şi amintească de faptul că urmaşii oricărei erezii extrag din scripturile inspirate ocazia erorii lor, şi că toţi ereticii corup adevăratele expresii ale Duhul Sfânt cu propriile lor minţi rele şi ei îşi duc capul către o flacără care nu se poate stinge.

Din moment ce noi am învăţat că însăşi scrisoarea părintelui nostru glorios Athanasius către binecuvântatul Epictetus, care este ortodox complet, a fost coruptă şi circulată de unii, cu rezultatul că mulţi au fost răniţi ca urmare, să gândiţi drept folositor şi necesar pentru fraţi, noi am alcătuit pentru sanctitatea voastră copii clare ale originalului, scrieri pure pe care le avem.

Fragment din conciliul de la Calcedon

Conciliul de la Calcedon „a acceptat scrisorile sinodice ale binecuvântatului Cyril, pastor al bisericii din Alexandria, către Nestorius şi către Orientali, ca fiind bine potrivite pentru a respinge nebunia prostească a lui Nestorius şi să ofere o interpretare pentru cei care în zelul lor religios doresc să înţeleagă crezul salvator”.

Conciliul de la Efes – 431 d. Hr.