de Greg Uttinger / 23 septembrie, 2002
Al doilea Conciliu de la Constantinopole
Conciliul de la Calcedon nu a scăpat biserica de eroarea Hristologică. Nici Antiohia şi nici Alexandria nu era satisfăcută cu decizia Conciliului. Teologii din Antiohia au păstrat distincţia naturilor lui Hristos şi au tins să favorizeze Nestorianismului. Cei din Alexandria au insistat asupra unităţii Persoanei Sale şi au favorizat gândirea Monofizită. Roma, nefiind dedată la subtilităţile gândirii greceşti, a rămas clasă în marea parte din dezbatere şi uneori ajungea de partea ortodoxiei. Patriarhii din Constantinopole erau uneori ortodocşi, adesea Monofiziţi; acelaşi lucru era adevărat în privinţa împăraţilor.
Nestorius fiind condamnat în mod deschis, teologii care erau în favoarea poziţiei sale şi-au găsit refugiul în scrierile a trei oameni care au împărtăşit perspectiva sa. Aceştia au fost Theodore de Mopsuestia, care a fost învăţătorul lui Nestorius, şi Theodoret şi Ibas, doi din prietenii săi. Fiecare a trecut sub cercetarea de la Calcedon dar în cele din urmă au scăpat de condamnarea acestuia. Acum moştenitorii lor spirituali au încercat să arate că Conciliul a aprobat de fapt lucrările lor.
Monofiziţii au lovit la această poziţie neo-Nestoriană prin intermediul împăratului. Ei l-au determinat pe Iustinian, care era ortodox şi devotat, ca să-l condamne pe Theodore şi anumite scrieri ale lui Theodoret şi Ibas. Monofiziţii au sperat să apară drept campioni şi în cele din urmă să găsească o cale de reconciliere a limbajului de la Calcedon cu poziţia lor. Dar decretul lui Iustinian a produs mult mai multă controversă decât ar fi rezolvat. În final, în speranţa restaurării unităţii bisericii şi a imperiului, el a convenit asupra unui al cincilea conciliu ecumenic la Constantinopole în 553.
Într-o serie de 14 anateme, al Doilea Conciliu de la Constantinopole a respins noul Nestorianism, a aprobat expresia „uniunea hipostatică” (VIII), şi a mărturisit că „Domnul nostru Isus Hristos care a fost crucificat în trup este Dumnezeu adevărat” (X). Acesta a sancţionat chiar fraza Alexandriniană „o singură natură întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul” (VIII), dar a făcut astfel într-un context care a respins orice confuzie a divinului şi a umanului din Hristos:
Căci în a spune că singurul născut Cuvânt a fost unit prin hipostasis [în mod personal] noi nu vrem să spunem că a exista o confuzie reciprocă de naturi, ci mai degrabă înţelegem că Cuvântul a fost unit de trup, fiecare [natură] rămânând ceea ce era1.
Conciliul a clarificat intenţia de la Calcedon şi, în termenii acelor clarificări, a anatemizat scrierile oamenilor morţi de mult, în cazul lui Theodore, pe el însuşi. În timp ce mulţi au dorit ca Conciliul să-i lase pe cei morţi în seama lui Dumnezeu, episcopii de la Constantinopole nu au recunoscut nici un refugiu pentru duşmanii Credinţei, nici chiar moartea. Evanghelia era în joc şi Conciliul a ales în favoarea loialităţii faţă de Hristos faţă de politeţea către cei decedaţi.
Erezia Monothelită
Al Doilea Conciliu de la Cronici a închis uşa înaintea Monofizitismului pe deplin dezvoltat, dar cererea pentru o fuziune a umanului şi a divinului a ridicat capul acestuia din nou în Monothelism. Cuvântul grecesc thelema se referă la voinţă, deşi acesta era folosit „… într-un sens mai larg, ca şi când ar include instinctele, apetitele, dorinţele, şi afecţiunile, împreună cu aversiunile lor similare”2. Monotheliţii au argumentat faptul că Hristos avea doar o singură voinţă (mono thelema).
Logica poziţiei Monothelite era simplă. A exista ca o Persoană, Hristos trebuie să aibă exact o singură voinţă. Două voinţe în Hristos ar necesita ca două persoane şi avea să ducă înapoi spre erezia Nestoriană. Voinţa umană a lui Hristos, prin urmare, ori a fost absorbită în voinţa Sa divină sau cele două voinţe ale Sale trebuie să se fi fuzionat pentru a forma un anumit fel de amestec.
Hristosul Scripturii
Dar Hristosul Scripturii nu este Hristosul logicii Monothelite, aşa cum cunoşteau ortodocşii. Căci Scriptura contrastează voinţa umană a Domnului nostru cu voinţa Tatălui: Isus a spus, „Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38). În timpul anilor Săi în Nazaret, El era „supus” lui Maria şi Iosif, două fiinţe păcătoase şi supuse greşelilor (Luca 2:51).
Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39).
S-a depărtat a doua oară şi s-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
Isus i-a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11)
Scriitorul cărţii Evrei ne spune că, „cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Isus nu s-a depărtat niciodată de voinţa Tatălui Său, dar în Gheţimani El a predat voinţa Sa umană. El a îmbrăţişat în mod activ ascultarea faţă de Tatăl Său la cel mai mare cost pentru Sine. În acesta, El a pus modelul pentru sfinţirea noastră.
Al Treilea Conciliu de la Constantinopole
Controversa Monothelită s-a dezlănţuit din 633 până în 680. Împăraţii Heraclius şi Constans II au lucrat pentru reconciliere şi pace, însă în termeni de compromis şi tăcere forţată. Zelul lui Constant pentru pace l-a dus chiar şi la a-l demite, întemniţa şi exila pe Papa Martin I, care a condus bătălia contra Monothelismului în Apus. Dar Constans a fost ucis într-o baie din Syracuse, şi cucerirea arabă a Siriei şi a Egiptului a lăsat Roma mult mai semnificativă din punct de vedere politic decât Antiohia şi Alexandria. Astfel în 680 Constantine IV, în concert cu Papa Agatho, a numit al şaselea conciliu ecumenic, Al Treilea Conciliu de la Constantinopole. Împăratul a prezidat în persoană, însă Agatho a exercitat influenţa decisivă printr-o scrisoare adresată lui Constantine.
Papa Agatho a scris:
Dar atunci când facem o confesiune cu privire la una din aceleaşi trei Persoane ale acelei Sfinte Trinităţi, despre Fiul lui Dumnezeu, sau despre Dumnezeu Cuvântul, şi despre misterul dispensării sale adorabile conform trupului, noi declarăm că toate lucrurile sunt duble într-unul şi acelaşi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos conform tradiţiei Evanghelice, adică, noi mărturisim cele două naturi ale sale, cea divină şi cea umană, despre care şi în care el, chiar după minunata şi inseparabila uniune, subzistă. Şi noi mărturisim că fiecare din naturile sale are proprietatea sa naturală, şi că divinul are toate lucrurile care sunt divine, fără nici un păcat. Şi noi recunoaştem că fiecare (din cele două naturi) ale unuia şi aceluiaşi întrupat, adică, umanizat (humanati) Cuvântul lui Dumnezeu este în el de neconfundat, inseparabil şi de neschimbat, doar inteligenţa distingând o unitate, pentru a evita eroarea de confuzie. Căci noi detestăm în mod egal blasfemia diviziunii şi a amestecului. Căci atunci când noi mărturisim două naturi şi nouă voinţe naturale, şi două operaţii naturale în Domnul nostru Isus Hristos, noi nu afirmam că ele sunt contrare sau opuse una faţă de alta (ca cei care greşesc de pe calea adevărului şi acuză tradiţia apostolică de aceasta. Pe departe să fie această impietate din inimile celor credincioşi!), nu ca separate (în sine separate) în două naturi sau subzistenţe, dar noi spunem că la fel cum acelaşi Domn al nostru Isus Hristos are două naturi tot aşa el are două operaţii şi voinţe naturale, pentru a învăţa, divinul şi umanul: voinţa şi operaţia divină pe care el o are în comun cu Tatăl co-esenţial din toată eternitatea: umanul, pe care el l-a primit de la noi, luate cu natura noastră în timp. Aceasta este apostolica şi evanghelica tradiţie, pe care mama spirituală a celui mai fericit împărat al vostru, Biserica Apostolică a lui Hristos, o susţine3.
În limbajul care reflectă scrisoarea lui Agatho, Conciliul a pronunţat crezul în două voinţe a fi ortodoxie. Definiţia Conciliului spune în parte următoarele:
… Şi noi declarăm că în el exisă două voinţe naturale şi două operaţiuni indivizibile, inconvertibile, inseparabile, de neconfundat, conform învăţăturii sfinţilor Părinţi. Şi aceste două voinţe naturale nu sunt contrare una faţă de alta (ferească Dumnezeu!) aşa cum declară profanii eretici, ci voinţa sa umană este supusă şi aceasta nu ca una care rezistă sau care este refractară, ci mai degrabă ca supusă faţă de voinţa divină şi omnipotentă. Căci este corect ca trupul să fie determinat dar să fie supus voinţei divine, conform celui mai înţelept Athanasius. Căci după cum trupul lui este numit şi este trupul lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa şi voinţa naturală a trupului său este numită şi este voinţa adecvată a lui Dumnezeu Cuvântul, aşa cum el însuşi spune: „Eu am venit din ceruri nu ca să fac voia mea, ci a Tatălui care m-a trimis!” unde el îşi numeşte voinţa sa a trupului său, în măsura în care trupul său era tot al lui….
Păstrând prin urmare caracterul de inconfundat şi indivizibilitatea, noi facem pe scurt această confesiune întreagă, crezând că Domnul nostru Isus Hristos este unul din Trinitate şi după întruparea adevăratului nostru Dumnezeu, noi spunem că cele două naturi ale sale au strălucit în subzistenţa sa unică în care el a făcut minunile precum şi a îndurat suferinţele prin întreaga sa conversaţie economică, şi aceasta nu numai în aparenţă ci şi în fiecare faptă, şi aceasta prin raţiunea de diferenţă a naturii care trebuie să fie recunoscută în aceiaşi Persoană, căci deşi sunt unite laolaltă cu toate acestea fiecare natură voieşte şi face lucrurile adecvate acesteia şi aceasta în mod indivizibil şi infonfundabil. Prin urmare noi mărturisim două voinţe şi două operaţiuni, care concură cel mai potrivit în el pentru mântuirea rasei umane4.
Problema dezbătută
Ar fi uşor să minimalizăm lucrarea celui de-al şaselea conciliu ecumenic. Problemele par a fi ezoterice, iar psihologia implicată, speculativă. Cu certitudine că puţini creştin de astăzi au auzit de Conciliu sau de lucrarea sa. Oare chiar contează acestea?
Cu ceea ce s-a ocupat Constantinopolul a fost amestecul umanului şi al divinului din voinţa lui Isus Hristos, Capul şi Exemplul nostru. Dacă în Hristos voinţa de om a devenit amestecată sau pierdută în voinţa lui Dumnezeu, oare nu ar însemna aceasta că uniunea credinciosului cu Hristos este divinizarea? Oare nu ar seta această fuziune de voinţe modelul de sfinţire pentru toţi creştinii? Neander scrie:
Cel puţin, mulţi dintre Monotheliţi au presupus că rezultatul final al dezvoltării perfecte a vieţii divine din credincioşi avea să fie în ei, ca şi în cazul lui Hristos, o absorbire totală a voinţei umană în voinţa lui Dumnezeu; aşa că în toate, avea să existe o identitate subiectivă, precum şi una obiectivă de voinţă – care, fiind continuată în mod constant, ar duce la noţiunea panteistă al unei absorbţii totale a întregii individualităţi într-un singur spirit original5.
Există două felul prin care să înţelegem cuvintele „Vreau ca voia lui Dumnezeu să fie a mea”. Prima ar fi ceva de acest gen, „Vreau să-l ascult pe Dumnezeu. Vreau să-mi conformez alegerile mele cu perceptele legii lui”. A doua ar fi, „Vreau o fuziune a voinţei mele cu a lui Dumnezeu aşa încât alegerile mele să fie divine. Nu voi mai acţiona sau voii, ci Dumnezeu va acţiona şi voii prin mine şi pentru mine”. Prima este atitudinea credinţei; a doua de mândrie satanică. Cu toate acestea, în timpul ultimelor două secole, cea de-a doua a trecut drept calea înaltă spre sfinţire. Îmi abandonez voinţa mea, eul meu, aşa încât Hristos să trăiască viaţa Lui prin mine. Eu „îi dau drumul şi îl las pe Dumnezeu”. Cuvintele „nu eu, ci Hristos în mine” sunt rupte din context şi au făcut un banner pentru cel mai prezumtiv şi totuşi iresponsabil fel de misticism. Căci de îndată ce voinţa mea a fost înlocuită de a lui Dumnezeu, eu nu mai sunt responsabil pentru nimic şi cu toate acestea fiecare act pe care-l fac este divin.
Al Treilea Conciliu de la Constantinopole a ridicat o barieră contra unui astfel de nonsens. Dacă chiar în Fiul întrupat al lui Dumnezeu voinţa umană şi cea divină rămân distincte, trebuie să mărturisim că voinţele noastre nu vor fi nimic altceva decât umane. Sfinţirea nu este divinizare, ci creştere în har. Noi suntem închişi faţă de modelul din Gheţimani: moartea faţă de voia de sine şi ascultarea activă faţă de poruncile lui Dumnezeu.
Concluzie
În final, ar trebui să ne reamintim de cadrul de timp al controversei Monothelite – mijlocul anilor 600. În timpul acestei jumătăţi de secol, armatele din Islam au trecut prin Arabia şi au atacat Siria, Palestina şi Egiptul. Exista cauza şi efectul teologic care funcţiona acolo, de sigur: lucruri mistice care merg contra oamenilor cu săbii. Dar noi nu trebuie să înţelegem aceasta în termenii unui cadru deist: Domnul judecă în mod activ în cadrul preocupărilor oamenilor şi în particular în lucrurile din biserica Sa (Evrei 10:30). Dumnezeu îşi taie măslinul său şi debarasează ramurile necredincioase (Romani 11:16-22). În timp ce anii 600 se apropiau de un final, Dumnezeu şi-a tăiat biserica Sa cel mai sever, şi mulţi dintre cei care au mărturisit un „Hristos” fals au fost măturaţi de un monothelism care nu mai recunoştea nici un Hristos. Cu Islamul din nou la uşile noastre, noi cei din secolul al 21lea trebuie să luăm în serios lecţiile istoriei.
Note de subsol
- John Leith, Creeds of the Church (Atlanta: John Knox Press, 1973), 49. The bracketed expressions appear in Leith.
- Louis Berkhof, The History of Christian Doctrines (Grand Rapids: Baker Book House, 1975 reprint), 110.
- Henry R. Percival, The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1979 reprint), 330f.
- Ibid., 345f.
- Augustus Neander, General History of the Christian Religion and Church, vol. III (Boston: Crocker and Brewster, 1855), 183 cited in Rousas J. Rushdoony, Foundations of Social Order (N. p.: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1972), 146.
__________
Greg Uttinger predă teologia, istoria şi literatura la Cornerstone Christian School din Roseville, California. El trăieşte aproape de Sacramento County cu soţia sa Kate, şi cei trei copii ai lor.
