INTRODUCERE
Pentru a pune un sfârşit controversei Monothelite, împăratul Constantin IV a cerut papei Donus în 678 să trimită doisprezece episcopi şi patru superiori monastici greci din vest pentru a-l reprezenta pe Papă la o întrunire a teologilor estici şi vestici. Papa Agatho, care între timp i-a urmat lui Donus, a cerut o discuţie la cei din vest cu privire la această problemă. În jurul Paştelui din anul 680 un sinod din Roma format din 125 episcopi italieni, sub prezidiul Papei Agatho, au evaluat replicile sinoadelor regionale ale vestului şi au compus o mărturie de credinţă în cadrul căreia Monothelitismul era condamnat. Legaţii papei au luat această mărturie la Constantinopol, sosind la începutul lui septembrie 680.
La 10 septembrie 680 împăratul a scos un edict către Patriarhul George al Constantinopolului, poruncind convocarea unui conciliu al episcopilor. Conciliul s-a adunat în data de 7 Noiembrie în sala palatului imperial din Constantinopol. S-a auto numit imediat conciliu ecumenic. Au avut loc 18 sesiuni, iar la primele 11 a prezidat împăratul.
La a 8-a sesiune, în data de 7 martie 681, conciliul a adoptat învăţătura Papei Agatho ce condamna Monothelitismul. Patriarhul Macarius al Antioch a fost unul dintre puţinii care au refuzat sa fie de acord; el a fost demis în cea de-a 12-a sesiune.
Concluziile doctrinare ale conciliului au fost precizate în cadrul celei de-a 17-a sesiune, şi au fost promulgate în cea de-a 18-a şi ultima sesiune, la data de 16 Septembrie 681. Actele conciliului, semnate ambele de 174 părinţi şi în final de însuşi împăratul, au fost trimise Papei Leo II, care îi urmase lui Agatho, iar el când le-a aprobat, a poruncit ca ele să fie traduse în latină şi să fie semnate de către toţi episcopii vestului. Constantine IV, totuşi a promulgat decretele conciliului în toate părţile imperiului, printr-un edict imperial. Conciliul nu dezbătea disciplina bisericească şi nu stabilea canoane disciplinare.
Expunerea credinţei
Singurul Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu Tatăl, care a devenit om ca noi în toate lucrurile în afară de păcat, Hristos Domnul nostru adevărat, proclamat clar în cuvintele Evangheliei; Eu sunt lumina lumii, oricine vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii şi din nou Vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea. Împăratul nostru cel mai blând susţinător al credinţei adevărate şi duşman al credinţei false, călăuzit în înţelepciune dumnezeiască de această învăţătură a păcii spusă de Dumnezeu, a adus împreună această adunare sfântă şi universală a noastră şi a stabilit imediat întreaga judecată a bisericii.
Pentru care acest sinod sfânt şi universal al nostru alungând eroarea lipsei de reverenţă care a durat ceva vreme, chiar până în prezent, urmând fără abatere pe o cale dreaptă pe sfinţii şi acceptaţii părinţi, a fost de acord cu cucernicie în toate lucrurile cele cinci sinoade sfinte şi universale: adică cu
- sinodul celor 318 sfinţi părinţi care s-au adunat la Nicea împotriva nebunului de Arius şi
- cel care a urmat la Constantinopole cu 150 oameni conduşi de Dumnezeu, împotriva lui Macedonius, oponent al Duhului şi a necucernicului Apollinarius; de asemenea cu
- primul de la Efes cu 200 oameni duhovniceşti adunaţi împotriva lui Nestorius, care gândea ca evreii; şi
- cel de la Calcedon cu 630 părinţi inspiraţi de Dumnezeu, împotriva lui Eutyches şi a lui Dioscorus, care îl urau pe Dumnezeu; de asemenea adăugând la acestea, cu
- al cincilea sfânt sinod, ultimul dintre ele, care a avut loc aici împotriva lui Theodore de Mopsuestia, Origen, Didymus şi Evagrius, şi scrierile lui Theodoret împotriva celor 12 capitole ale renumitului Cyril, şi scrisoarea care se spune că a fost scrisă de către Ibas către Mari Persanul.
Reafirmând principiile divine ale cucerniciei în toate privinţele nealterate şi alungând învăţăturile profane despre lipsa cucerniciei, acest sinod sfânt şi universal al nostru, şi-a pus de asemenea pecetea, la rândul său, cu inspiraţie de la Dumnezeu, asupra crezului făcut de către 318 părinţi şi confirmat din nou, cu prudenţă dumnezeiască de către cei 150 şi pe care l-au acceptat şi celelalte sinoade sfinte de asemenea, cu bucurie şi l-au ratificat pentru eliminarea ereziei care corupe sufletele.
Credem într-un singur Dumnezeu…[Crezul de la Nicea şi de la Constantinopol 1]
Sinodul sfânt şi universal a spus:
Crezul cucernic şi ortodox al favorului divin a fost de ajuns pentru o cunoaştere completă a credinţei ortodoxe şi o asigurare completă, în această privinţă. Dar deoarece, de la început, născocitorul răului nu a avut odihnă, găsind un complice în şarpe şi prin el aducând asupra naturii umane săgeata otrăvită a morţii, şi de asemenea a găsit acum instrumentele potrivite scopurilor lui – anume Theodore, care a fost episcop al Pharan, Sergius, Pyrrhus, Paul şi Peter, care au fost episcopi ai acestui oraş imperial, şi mai mult, Honorius, care a fost papă al vechii Rome, Cyrus, care a ţinut eparhia din Alexandria, şi Macarius, care a fost recent episcop al Antiohiei, şi discipolul lui Stephen – şi nu a fost nefolositor în a ridica prin ei piedici de erori împotriva întregului trup al bisericii răspândind cu o vorbire neobişnuită printre oamenii ortodocşi erezia unei singure voinţe şi un singur principiu de acţiune în cele două naturi ale membrului Sfintei Treimi, Hristos, Dumnezeul nostru adevărat, o erezie în armonie cu credinţa răului, dezastruoasă pentru minte, a necucernicului Apollinarius, Severus şi Themistius, şi o intenţie de îndepărtare a perfecţiunii devenirii om a aceluiaşi Domn Isus Hristos, Domnul nostru, printr-un anume plan viclean, ducând de acolo la concluzia blasfematoare că carnea lui raţional însufleţită este fără voinţă şi fără un principiu de acţiune.
Aşadar, Hristos, Domnul nostru l-a agitat pe împăratul credincios, noul David, găsind în el un om după inima lui, care, aşa cum spune Scriptura, nu a dat somn ochilor şi adormire pleoapelor sale, până când, prin această sfântă adunare a noastră, strânsă de Dumnezeu, a găsit proclamarea perfectă a dreptei credinţe, deoarece conform cu ceea ce a spus Dumnezeu, Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu cu ei.
Acelaşi sfânt şi universal sinod, prezent aici, acceptă cu credinţă şi întâmpină cu mâinile deschise vestea lui Agatho, Papa cel sfânt şi binecuvântat al vechii Rome, care a venit la împăratul nostru Constantin, cel mai cucernic şi credincios, care i-a respins cu numele pe cei care au proclamat şi au învăţat , după cum s-a explicat deja, o singură voinţă şi un singur principiu de acţiune în dispensaţia întrupată a lui Hristos, Dumnezeul nostru adevărat; şi la fel, aprobă de asemenea cealaltă expunere sinodală către seninătatea sa învăţată de Dumnezeu, din partea sinodului cu 125 episcopi dragi lui Dumnezeu, care s-au întâlnit sub acelaşi prea sfânt Papă, că aşa cum conform cu sfântul sinod de la Calcedon şi cu Volumul preasfântului şi prea binecuvântatului Leo, papă a aceleiaşi vechi Romă, care a fost trimis lui Flavian, care se află între sfinţi şi pe care acel sinod l-a numit un stâlp al dreptei credinţe şi mai mult, cu scrisorile sinodale, scrise de către binecuvântatul Cyril împotriva necucernicului Nestorius şi către episcopii din est.
Urmând celor cinci sinoade sfinte şi universale şi sfinţilor părinţi acceptaţi şi explicând în totalitate, declară că Domnul nostru Isus Hristos, Dumnezeul nostru adevărat, unul din Sfânta Trinitate, care este de aceeaşi fiinţă şi care este sursa vieţii, este perfect în divinitate şi perfect în umanitate, acelaşi adevărat Dumnezeu şi om adevărat, cu un suflet raţional şi cu un trup, consubstanţial cu Tatăl, în ce priveşte divinitatea şi la fel consubstanţial cu noi, în ce priveşte umanitatea, ca şi noi în toate privinţele, cu excepţia păcatului; născut înainte de vremuri din tatăl, cu privire la divinitatea sa, şi în zilele din urmă, pentru noi şi pentru salvarea noastră, din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, care este potrivit şi cu adevărat numită mama lui Dumnezeu, cu privire la umanitatea lui, unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, singurul născut, cunoscut cu două naturi care nu suferă nici o confuzie, nici o schimbare, nici o separare, nici o împărţire; în nici un punct nu a fost diferenţă între naturile luate prin uniune, ci mai degrabă, proprietatea ambelor naturi este păstrată şi vine împreună într-o singură fiinţă reală [in unam personam et in unam subsistentiam concurrente]; el nu este separat sau împărţit în două persoane, ci este unul şi acelaşi unic născut Fiu, Cuvânt al lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, aşa cum au spus proorocii din vechime despre El, şi aşa cum ne-a învăţat însuşi Isus Hristos şi aşa cum crezul sfinţilor părinţi ne-a transmis.
Şi noi la fel proclamăm două acte de voinţă naturale sau voinţe în el şi două principii naturale de acţiune care nu suferă nici o împărţire, nici o schimbare, nici o despărţire, nici o confuzie, în concordanţă cu învăţătura sfinţilor părinţi. Şi cele două voinţe naturale nu sunt în opoziţie, aşa cum spun ereticii, departe de aceasta, ci voinţa lui umană urmează, nu rezistă sau se luptă, de fapt se supune voinţei lui divine şi puternice. Deoarece voinţa cărnii trebuia să fie schimbată şi totuşi să fie supusă voinţei divine, conform cu prea înţeleptul Athanasius. Deoarece aşa cum se spune că este carnea lui şi este carnea Cuvântului lui Dumnezeu, la fel şi voinţa naturală a cărnii lui se spune şi aşa este că aparţine Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum spune şi El însuşi: Am venit din cer, nu pentru a face voia Mea, ci a Tatălui care M-a trimis, numind voinţa lui pe cea a cărnii, deoarece carnea lui i-a devenit proprie. Deoarece, în acelaşi fel cum întreaga lui carne însufleţită, sfântă şi fără pată nu a fost distrusă când a fost făcută divină, ci mai degrabă a fost păstrată, conform teologului Gregory, care spune: „Deoarece, voinţa lui, când este considerat salvator, nu este în opoziţie cu Dumnezeu, fiind făcută divină în întregimea ei.” Şi aici avem două principii naturale de acţiune în acelaşi Isus Hristos Domnul nostru şi Dumnezeu adevărat, care nu suferă împărţire, nici schimbare, nici despărţire, nici confuzie, adică un principiu divin de acţiune şi un principiu uman de acţiune, conform cu Leo, care vorbeşte de la Dumnezeu, care spune foarte clar: „Fiecare formă face în comuniune cu alta activitatea pe care o posedă ca fiind a ei proprie, Cuvântul lucrând ceea ce este al Cuvântului şi trupul realizând lucrurile care sunt ale trupului.” Deoarece, desigur că nu vom admite existenţa unui singur principiu natural de acţiune a ambilor Dumnezeu şi creatură, decât dacă ridicăm ceea ce este făcut la nivelul fiinţei divine sau într-adevăr, reducem ceea ce este foarte specific potrivit naturii divine la un nivel potrivit creaturii, deoarece recunoaştem că minunile şi suferinţele sunt din unul şi acelaşi, conform cu una sau alta din cele două naturi din care este El şi în care îşi are fiinţa, aşa cum a spus admirabilul Cyril: Deci, protejând din toate părţile „fără confuzie” şi „fără împărţire” anunţăm întregul în aceste scurte cuvinte: Crezând pe Domnul nostru Isus Hristos, chiar şi după întruparea Sa , a fi unul din Sfânta Treime şi Dumnezeul nostru adevărat, spunem că, are două naturi [naturas] care strălucesc în subzistenţa [subsistentia] lui în care a manifestat minunile şi suferinţele prin întreaga lui existenţă providenţială aici, nu în aparenţă, ci în adevăr, diferenţa dintre naturi fiind făcută cunoscută în aceeaşi existenţă în care fiecare natură voieşte şi face lucrurile care trebuie în comuniune cu cealaltă; apoi în acord cu această raţiune, susţinem că două voinţe naturale şi principii de acţiune se întâlnesc în concordanţă pentru salvarea rasei umane.
Aşa că acum odată aceste puncte fiind formulate de către noi, cu toată precizia în toate privinţele şi cu toată grija, declarăm categoric că nu este permis nimănui să producă o altă credinţă, adică, să scrie sau să compună sau să ia în considerare sau să înveţe sau să transmită mai departe un alt crez către cei care doresc să se întoarcă spre cunoaşterea adevărului, chiar fie de la elenism sau iudaism sau de la orice altă erezie sau să introducă o noutate de vorbire, adică să inventeze termeni, adică să răstoarne ceea ce a fost definit de către noi, astfel de persoane, dacă sunt episcopi sau clerici, sunt privaţi de episcopia lor sau de rangul lor cleric, şi dacă sunt călugări sau laici să fie excomunicaţi.
