Împărat – CONSTANTINE POGONATUS. Papă – AGATHO I.
Elenchus
Introducere istorică
Extrase din Acte, Sesiunea I
Scrisoarea lui Papa Agatho către Împărat
Scrisoarea Sinodului Roman către Conciliu
Notă introductivă
Extrase din Acte, Sesiunea VIII
Sentinţa împotriva Monotheliţilor, Sesiunea XIII
Aclamaţiile, Sesiunea SVI
Definiţia de Credinţă
Sumar al Prospheneticus către Împărat
Scrisoarea Sinodală către Papa Agatho
Digresiune la Condamnarea Papei Honorius
Edictul Imperial în rezumat
Introducere istorică
Al Şaselea Conciliu Ecumenic s-a întâlnit pe 7 noiembrie 680, pentru prima sa sesiunea, şi şi-a încheiat întâlnirile sale, de care se spune că ar fi optsprezece în număr, pe 16 septembrie al anului următor. Numărul de episcopi prezenţi era sub 300 şi registrele din ultima sesiune au doar 174 de semnături ataşate acestora.
Atunci când împăratul a convocat prima dată conciliul el nu a avut nici o intenţie ca acesta să fie ecumenic. Din Sacras se pare că el a convocat pe toţi Metropolitanii şi episcopii jurisdicţiei din Constantinopole, şi l-a informat şi pe Arhiepiscopul de Antiohia ca şi el să trimită Metropolitani şi episcopi. Cu mult timp în urmă el i-a scris Papei Agatho despre acest subiect.
Atunci când sinodul s-a adunat, acesta şi-a asumat la prima sa întâlnire titlul de „Ecumenic”, şi toţi cei cinci patriarhi au fost reprezentaţi, Alexandria şi Ierusalimul trimiţând deputaţi deşi ei erau pe atunci în mâinile infidelilor.
În acest Conciliul împăratul a prezidat în persoană fiind înconjurat de înalta curte de oficiali. La dreapta sa stăteau Patriarhii de Constantinopole şi de Antiohia şi alături de ei reprezentanţii Patriarhului de Alexandria. În stânga împăratului erau aşezaţi reprezentanţii Papei. În mijloc au fost puse, ca de obicei, Sfintele Evanghelii. După cea de-a 11 secţiune împăratul nu a mai putut să fie prezent, dar s-a reîntors şi a prezidat la întâlnirea de încheiere.
Sesiunile conciliului au fost ţinute în sala cu cupolă (sau posibil capela) din palatul imperial, care, ne spun Actele, era numit Trullo (en tw sekretw tou qeiou palatiou tm outm legomenw Troullw).
Ar fi interesant să marcăm faptul că scrisorile trimise către episcopii din Roma şi Constantinopole sunt adresate, una cu „Celui mai sfânt şi mai Binecuvântat Arhiepiscop al Vechii Rome şi Ecumenicul Papă”, şi cealaltă către „Cel mai sfânt şi Binecuvântat Arhiepiscop de Constantinopole şi Ecumenicul Patriarh”. Unele dintre titlurile date de semnatarii „Prospheneticus” sunt interesante – „George, un umil prezbiter al sfintei Biserici Romane, şi ţinând locul celui mai binecuvântat Agatho, ecumenicul Papă al Oraşului Romei…”, „John, un diacon umil al sfintei Biserici Romane şi ţinând locul celui mai binecuvântat Agatho, ecumenicul Papă al Oraşului Romei”, „George, prin mila lui Dumnezeu episcop de Constantinopole care este Noua Romă”, „Peter un presbiter şi ţinând locul Eparhiei Apostolice a marelui oraş Alexandria”, „George, un umil presbiter al Sfintei Învieri a lui Hristos Dumnezeul nostru, şi ţinând locul lui Theodore presbiterul, preaiubit de Dumnezeu, care ţine locul Eparhiei Apostolice din Ierusalim …”, „John, prin mila lui Dumnezeu episcop al oraşului din Thessalonica, şi împuternicit al Eparhiei Apostolice din Roma”, „John, nevrednicul episcop de Portus, împuternicit al întregului Conciliu al Sfintei Eparhii a Romei”, „Stephen, prin mila lui Dumnezeu, episcop al Corintului, şi împuternicit al Eparhiei Apostolice a Vechii Rome”.
Extrase din Acte
Sesiunea I
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 609 et seqq.)
[După o istorie a adunării Conciliului, Actele încep cu Discursul Împuterniciţilor Papali, după cum urmează:]
Prea blândule lord, în concordanţă cu Sacra către cel mai sfânt Papă(1) din partea maiestăţii dumneavoastră instruită de Dumnezeu, noi am fost trimişi de el către cei mai sfinţi paşi ai calmului dumneavoastră confirmat de Dumnezeu, aducând cu noi sugestia sa (a,s225>aForas, sugestii) precum şi cealaltă sugestie a Sinodului său adresat în mod egal Pietăţii voastre divine de către venerabili episcopi supuşi acestuia, pe care i-am oferit Curajului încoronat de Dumnezeu al dumneavoastră. Din timpul ultimilor 46 de ani, mai mult sau mai puţin, anumite noutăţi în expresie, contrare faţă de credinţa Ortodoxă, au fost introduse de cei care erau de câteva ori episcopi ai acestui oraş regal şi păstrat de Dumnezeu al dumneavoastră, pentru a se afla: Sergius, Paul, Pyrrhus şi Peter, precum şi Cyrus, odată arhiepiscop al oraşului din Alexandria, precum şi Theodore, care a fost episcop al unui oraş numit Pharan, şi de anumiţi alţi urmaşi ai lor, aşa că din moment ce aceste lucruri nu au adus prea multă confuzie în Biserică prin întreaga lume, căci ei învăţau în mod dogmatic că există doar o singură voinţă în dispensaţia Întrupării Domnul nostru Isus Hristos, unul din Sfânta Treime, şi o singură operaţie; şi din moment ce de multe ori slujitorul dumneavoastră, eparhia noastră apostolică, a luptat contra acestui lucru, şi apoi s-a rugat contra ei, şi nu a fost capabilă prin nici un fel, nici până acum, să retragă de la o astfel de opinie depravată pe apărătorii ei, rugăm ca curajul încoronat de Dumnezeu peste dumneavoastră, ca cei care împărtăşesc astfel de păreri din cea mai sfântă biserică din Constantinopole să ne spună, care este sursa acestui limbaj de modă nouă.
[Răspunsul Monotheliţilor la solicitarea împăratului:]
Noi nu am produs nici un fel de metodă nouă de vorbire, ci am învăţat ceea ce am primit de la sfintele Sinoade Ecumenice, şi ceea ce au aprobat sfinţii Părinţi, precum şi de la arhiepiscopii acestui oraş imperial, anume: Sergius, Paul, Pyrrhus şi Peter, precum şi de la Honorius care era Papă a Vechii Rome, şi de la Cyrus care era Papă de Alexandria, adică cu referire la voinţă şi operaţiune, şi aşa am crezut noi, şi aşa şi credem, aşa şi predicăm; prin urmare suntem gata să fim de acord şi să apărăm această credinţă.
Scrisoarea lui Agatho, Papă a Vechii Rome, către împăratul, şi scrisoarea lui Agatho şi a episcopilor din Sinodul Roman, adresată celui de-al Şaselea Conciliu
(Citită la a Patra Sesiune, 15 noiembrie, la cererea lui George, Patriarh de Constantinopole şi a Adepţilor lui.)
Notă Introductivă
(Bossuet, Defensio Cler. Gal. Lib. VII., cap. xxiv.)
Toţi părinţii au vorbit unul câte unul, şi doar după examinare s-au aprobat scrisorile Sf. Agatho de către Conciliul Apusean. Agatho, într-adevăr, şi Episcopi Apuseni şi-au expus decretele lor astfel [‚Noi am condus pe persoanele din umilinţa noastră către valoarea dumneavoastră protejată de Dumnezeu, care vă vor oferi raportul nostru al tuturora, adică, al tuturor Episcopilor din Regiunile Nordice sau Apusene, în care şi noi am adunat confesiunea Credinţei Apostolice, deşi(1)] nu ca aceia care au dorit să se lupte cu privire la aceste lucruri ca fiind nesigure, dar, fiind siguri şi de neschimbat ca să le transmită într-o scurtă definiţie, [îndemnându-vă rugător ca prin favoarea maiestăţii dumneavoastră sacre să porunciţi acelaşi lucruri să fie predicate de toţi, şi să aibă forţă asupra tuturor’.] Fără îndoială, prin urmare, în ceea ce-i priveşte pe aceştia, ei au definit materia. Întrebarea era dacă celelalte Biserici din lume ar fi de acord, şi o chestiune aşa de mare era clarificată doar după examinarea Episcopală. Dar înaltele, măreţele şi totuşi adevăratele expresii, pe care Sf. Agatho le-a folosit despre Eparhia sa, anume, prin bazarea pe promisiunea Domnului aceasta nu s-a depărtat de la calea adevărului, şi că Pontifii săi, predecesorii lui Agatho, care au fost acuzaţi în persoana lui Peter să îi întărească pe fraţii lor, nu a renunţat niciodată la acel oficiu, aceasta primesc şi ascultă Părinţii Conciliului. Dar ei nu numai că cercetează materia, ei caută în cadrul decretelor Pontifilor Romani, şi, după ce s-a ţinut cercetarea, aprobă decretele lui Agatho, le condamnă pe cele ale lui Honorius: o anumită dovadă că ei nu au înţeles expresiile lui Agatho de parcă ar fi fost necesar să primească fără discuţie fiecare decret al Pontifilor Romani chiar spre derâdere, în măsura în care ei sunt supuşi examinării supreme şi finale a unui Conciliu General: dar când aceste expresii sunt luate ca un întreg, în totalul lor, susţin binele în succesiunea totală şi completă a lui Peter, aşa cum am spus adesea, şi în locul său adecvat va spune multe pe larg.
Scrisoarea Papei Agatho
(Găsită în Migne, Pat. Lat., Tom. LXXXVII., col. 1161; L. and C., Tom. VI., col. 630.)
Agatho un episcop şi rob al robilor lui Dumnezeu către cei mai devotaţi şi mai senini victorioşi şi cuceritori, celor mai preaiubiţi fii şi iubitori de Dumnezeu şi al Domnului nostru Isus Hristos, Împăratul Constantin cel Mare, şi lui Heraclius şi Tiberius, Augustuses.
În timp ce contemplam la diferite anxietăţi ale vieţii umane, şi în timp ce gemeam cu plâns vehement înaintea singurului Dumnezeu adevărat, în rugăciune ca el să-mi dea sufletului meu clătinător confortul milei sale divine, şi să mă ridice prin mâna sa dreaptă din adâncimile de necaz şi anxietate, recunosc în modul cele mai reconfortant, lorzii şi fiii mei cei mai iluştrii, că scopul vostru [adică de ţinere a unui Conciliu] mi-a oferit o consolare adâncă şi minunată.
Căci era cel mai pios şi mai emanat din partea calmului vostru cel mai blând, învăţat de bunătatea divină pentru beneficiul bunăstării creştine încredinţată în mod divin pentru păstrarea voastră, că puterea şi clemenţa voastră imperială să poată avea o grijă pentru a cerceta cu sârguinţă referitor la lucrurile lui Dumnezeu (prin care Regii domnesc, care este în sine Rege al Regilor şi Domn al Domnilor) şi să puteţi căuta adevărul credinţei sale fără pată aşa cum a fost transmisă de Apostoli şi de Părinţii Apostolici, şi să fiţi afectaţi cu zel să porunciţi ca în toate bisericile pura tradiţie să fie susţinută. Şi ca nimeni să nu fie ignorant despre această intenţie pioasă a voastră, sau să suspecteze că am fost constrânşi prin forţă, şi că nu am consimţit liberi spre punerea în efect a decretelor imperiale cu privirea la predicarea credinţei noastre evanghelice care a fost adresată predecesorului nostru Donus, un pontif de memorie apostolică, ei au fost trimişi prin lucrarea noastră către şi total aprobaţi de toate naţiunile şi popoarele; căci aceste decrete Duhul Sfânt prin harul său le-a dictat limbii stiloului imperial, din bogăţia unei inimi pure, ca cuvintele unui sfătuitor nu al unui opresor, apărându-se pe sine, nu privind cu dispreţ spre alţii; nu chinuind ci avertizând; şi invita la aceste lucruri care sunt de la Dumnezeu în înţelepciune evlavioasă, pentru că el, Făcătorul şi Răscumpărătorul tuturor oamenilor, care a trebuit să vină în maiestatea Dumnezeirii sale în lume, care putea să-i înspăimânte pe muritori, a preferat să coboare prin clemenţa şi umilinţa sa inestimabilă la starea noastră, pe noi pe care ne-a creat şi astfel să ne răscumpere, care aşteaptă de asemenea de la noi o mărturisire voită a adevăratei credinţe.
Şi aceasta este ceea ce binecuvântatul Peter, prinţul Apostolilor, învaţă: „Hrăniţi turma lui Hristos care este printre voi, nu prin constrângere, ci de bună voie, îndrumând-o către Dumnezeu”. Prin urmare, încurajaţi fiind de aceste decrete imperiale, o cei mai blânzi lorzi dintre toate lucrurile, şi eliberaţi de adâncimile de suferinţă şi ridicaţi la speranţa consolării, eu am început, împrospătat oarecum de o confidenţă mai bună, să mă supun cu promptitudine cu influenţele care au fost acum ceva timp în urmă oferite de Sacra tăriei voastre celei mai gentile, şi mă străduiesc în ascultare ca totodată să găsesc persoanele, după cum îmi va permite vremurile noastre deficiente şi calitatea provinciei ascultătoare, sfătuindu-mă cu episcopii mei tovarăşi, precum şi referitor la sinodul apropiat din Eparhia Apostolică, referitor la clericul nostru, iubitorii Imperiului Creştin, şi, mai apoi referitor la servitorii religioşi ai lui Dumnezeu, ca eu să-i pot îndemna să urmeze în grabă paşii celei mai pioase Seninătăţi.
Şi, dacă n-ar fi fost marea limită a provinciilor, în care este situat conciliul umilinţei noastre ar fi cauzat o mare pierdere de timp, robia noastră de acum ceva timp în urmă ar fi putut să fie împlinită cu ascultarea serioasă ceea ce şi acum s-a făcut din greu. Căci în timp ce din diferite provincii s-a adunat un conciliu cu privire la noi, şi în timp ce noi am fost capabili să selectăm anumite persoane din oraşul roman care să fie supuşi imediat faţă de cea mai senină putere a voastră, sau a celor din apropiere, şi alţii au fost obligaţi să aştepte din depărtatele provincii, în care s-a predicat cuvântul credinţei creştine de cei trimişi de predecesorii micimii mele; şi aşa a trecut puţin timp: aşa că trec peste durerile mele trupeşti ca o consecinţă a vieţii unei persoane cu suferinţă perpetuă care nu este posibilă şi nici plăcută.
Prin urmare, cei mai sfinţi lorzi şi fii creştini, în acord cu cea mai pioasă jussio a clemenţei voastre protejată de Dumnezeu, am avut grijă să trimitem, cu devoţiunea unei inimi de rugăciune (din ascultarea care v-o datoram, nu pentru că ne-am bazat pe cunoştinţa [supra-abundentă] a acelora pe care vi-i trimitem), tovarăşii noştri slujitori prezenţi aici, Abundantius, John, şi John, cei mai reverenzi episcopi fraţi ai noştri, Theodore şi George cei mai preaiubiţi fii şi presbiteri, cu cel mai iubit fiu al nostru John, un diacon, şi cu Constantine, un subdiacon al acestei mame sfinte spirituale, Eparhia Apostolică, precum şi Theodore, presbiterul împuternicit al sfintei Biserici din Ravena şi slujitorii religioşi ai lui Dumnezeu călugării. Căci, printre cei puşi între neamuri, câştigându-şi pâinea lor zilnică prin muncă trupească cu distragere considerabilă, cum ar putea ca o cunoaşterea a Scripturilor, în plinătatea sa, să fie găsită decât prin ceea ce s-a definit în mod canonic de predecesori noştri sfinţi şi apostolici, şi de către cele cinci concilii venerabile, pe care le păstrăm în simplitatea inimii, şi fără vreo deformare păstrăm credinţa venită la noi de la Părinţi, întotdeauna doritori şi străduindu-ne să posedăm acel unic bine şi cel mai principal, anume: ca nimic să nu fie diminuat din lucrurile definite canonic, şi că nimic să nu fie schimbat sau adăugat la acestea, ci ca aceste aceleaşi lucruri, atât în cuvinte cât şi în sens, să fie păstrate neatinse?
Către aceşti aceiaşi împuterniciţi noi le-am dar şi mărturia unora dintre sfinţii Părinţi, pe care Biserica Apostolică a lui Hristos o primeşte, împreună cu cărţile lor, aşa că, după ce au obţinut din puterea creştinismului vostru blajin privilegiul de sugerare, ei ar putea din această strădanie să ofere satisfacţie (atunci când Blândeţea voastră imperială va porunci astfel), referitor la această Biserică Apostolică a lui Hristos, mama lor spirituală şi a imperiului vostru izvorât din Dumnezeu, crede şi predică, nu în cuvintele elocvenţei lumeşti, care nu sunt la porunca oamenilor obişnuiţi, ci în integritatea credinţei apostolice, în care au fost învăţaţi încă din leagăn, noi ne rugam ca noi să slujim şi să-l ascultăm pe Domnul cerului, Propagatorul imperiului creştin, până la sfârşit. În consecinţă, noi le-am oferit acestora aptitudinea sau autoritatea cu cea mai liniştită măreţie a voastră, pentru a oferi satisfacere cu simplitate dacă va porunci clemenţa voastră, ei bucurându-se de aceasta ca o limitare la care presupun să nu adauge, să nu ia, sau să schimbe ceva; ci că ei au expus această tradiţie a Eparhiei Apostolice în toată sinceritatea aşa cum s-a învăţat de către pontifii apostolici, care erau predecesorii noştri.
Căci aceşti împuterniciţi pe care vă implorăm cel mai umil cu genunchii plecaţi ai minţii ca clemenţa voastră plină de considerare, cea agreabilă pentru cea mai blajină şi mai solemnă promisiune a Sacra imperială, Seninătatea voastră asemenea lui Hristos să-i poată considera vrednici de acceptare şi să binevoiască să ofere o ascultare favorabilă la cele mai umile sugestii ale lor. Astfel fie ca cea mai blândă Pietate a voastră să găsească urechile Dumnezeului Atotputernic deschise la rugăciunile voastre, şi fie ca voi să porunciţi ca ei să se întoarcă la ale lor nevătămaţi în cinstea credinţei noastre Apostolice, precum şi în integritatea trupurilor lor. Şi astfel Maiestatea cerească să restaureze domnia blajină a guvernării voastre prin cele mai eroice şi mai nestăpânite strădanii ale clemenţei voastre întărită de Dumnezeu, întreaga federaţie creştină, şi fie ca el să supună naţiunile ostile sceptrului vostru măreţ, ca să existe satisfacţie din acest timp înainte pentru fiecare suflet şi la toate naţiunile, căci ceea ce aţi binevoit să promiteţi solemn prin cele mai impunătoare scrisori ale voastre despre imunitatea şi siguranţa acelora care vin la Conciliu, voi să le fi împlinit în toate privinţele. Nu înţelepciunea lor a fost cea care ne-a dat confidenţă pentru a ne face tari ca să îi trimitem în prezenţa voastră pioasă, ci ascultarea voastră de micime care s-a supus faţă de blajinătatea voastră imperială, cu un ordin graţios, la care au fost îndemnaţi.
Şi pe scurt noi vom sugera Pietăţii voastre instruită în mod divin, ceea ce conţine tăria credinţei noastre Apostolice, pe care noi am primit-o prin tradiţia Apostolică şi prin tradiţia pontifilor Apostolici, şi cea a celor cinci sfinte sinoade generale, prin care temeliile Bisericii Catolice a lui Hristos au fost întărite şi stabilite; acesta este prin urmare statutul [şi tradiţia regulară(1)] a credinţei noastre Evanghelice şi Apostolice, anume, aşa cum şi mărturisim sfânta şi inseparabila Trinitate, adică, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, de a fi o singură divinitate, o singură natură şi substanţă sau esenţă, tot aşa vom profesa şi că aceasta are o singură voinţă naturală, putere, operaţie, dominaţie, maiestate, potenţă, şi glorie.
Şi orice se spune despre aceiaşi Sfântă Trinitate în mod esenţial la singular noi înţelegem că se referă la o singură natură a celor trei Persoane consubstanţiale, fiind astfel învăţaţi de logica canonică. Dar atunci când facem o confesiune cu privire la una din aceleaşi trei Persoane ale Sfintei Treimi, despre Fiul lui Dumnezeu, sau Dumnezeu Cuvântul, şi despre misterul dispensării sale adorabile conform trupului, noi afirmăm că toate lucrurile sunt duble pe de-o parte în acelaşi Domn şi Salvator al nostru Isus Hristos conform tradiţiei Evanghelice, adică, noi mărturisim cele două naturi ale sale, cea divină şi cea umană, despre care şi în care el, chiar şi după minunata şi indispensabila uniune, subzistă. Şi noi mărturisim că fiecare dintre naturile lui îşi are proprietatea sa naturală, şi că divinul are toate caracteristicile ce sunt divine, fără nici un păcat. Şi noi recunoaştem că fiecare (dintre cele două naturi) ale unuia şi aceluiaşi întrupat, adică Cuvântul lui Dumnezeu umanizat (humanati) este în el de neconfundat, inseparabil şi de neschimbat, doar inteligenţa putând discerne o unitate, pentru a evita eroare de confuzie.
Căci noi detestăm în mod egal blasfemia de diviziune şi de amestecare. Căci atunci când noi mărturisim două naturi şi două voinţe naturale, şi două operaţii naturale într-unul Domn Isus Hristos, noi nu afirmam că ele sunt contrare sau opuse una faţă de alta (aşa cum fac cei care greşesc de pe calea adevărului şi acuză tradiţia apostolică de a face aceasta. Să nu fie această impietate în inimile celor credincioşi!), şi nici că ar fi separate (ca atare separate) în două persoane sau subzistenţe, dar noi spunem că la fel cum acelaşi Domn al nostru Isus Hristos are două naturi tot aşa el are două voinţe şi operaţiuni naturale, anume, divinul şi umanul: voinţa şi operaţiunea divină el o are în comun cu co-esenţialul Tată din toată veşnicia: umanul, el l-a primit de la noi, preluând natura noastră în timp.
Aceasta este tradiţia apostolică şi evanghelică, pe care o susţine mama spirituală a celui mai fericit imperiu, Biserica Apostolică a lui Hristos. Aceasta este pura expresie a pietăţii. Aceasta este adevărata şi imaculata profesiune a religiei creştine, nu inventată de viclenia umană, ci care a fost învăţată de Duhul Sfânt prin prinţii Apostolilor. Aceasta este ferma şi nevinovata doctrină a sfinţilor Apostoli, integritatea sincerei pietăţi despre care, de atâta timp cât ea este predicată în mod liber, apără imperiul Seninătăţii voastre în bunăstarea creştină, şi exultă [o va apăra, o va face stabilă; şi triumfătoare], şi (aşa cum credem noi ferm) o va demonstra plină de fericire. Credeţi pe cel mai umil al vostru [servitor], cei mai creştini lorzi şi fii ai mei, că eu îmi revărs aceste rugăciuni cu lacrimile mele, sau stabilitatea şi triumful acesteia [în greacă înălţare]. Şi eu îndrăznesc (deşi nevrednic şi nesemnificativ) să le sfătuiesc prin sincera mea dragoste, deoarece victoria voastră oferită de Dumnezeu este mântuirea noastră, fericirea Seninătăţii voastre este bucuria noastră, inocenţa bunătăţii voastre este securitatea micimii noastre.
Şi prin urmare vă îndemn cu o inimă căită şi cu râuri de lacrimi, cu mintea plecată, binevoiţi să vă întindeţi cea mai clementă mână dreaptă către doctrina Apostolică pe care co-lucrătorul strădaniilor voastre pioase, binecuvântatul apostol Peter, le-a eliberat, ca ele să nu fie ascunse sub o baniţă, ci ca să fie predicate pe întregul pământ mult mai strident decât o trâmbiţă: pentru că adevărata confesiune pentru care Peter a fost pronunţat binecuvântat de Domnul tuturor, a fost revelată de Tatăl din ceruri, căci el a primit de la Răscumpărătorul lui, prin trei recomandări, îndatorirea de hrănire a oilor spirituale ale Bisericii; de sub a cărui scut protector, această Biserică Apostolică a sa nu s-a depărtat de la calea adevărului în nici o direcţie de eroare, a cărei autoritate, ca cea a Prinţului tuturor Apostolilor, întreaga Biserică Catolică, şi Sinoadele Ecumenice le-au îmbrăţişat cu credincioşie, şi le-au urmat în toate lucrurile; şi toţi Părinţii venerabili au îmbrăţişat doctrina sa Apostolică, prin care ei, în calitate de cei mai aprobaţi luminători ai Bisericii lui Hristos au strălucit; şi doctorii sfinţi ortodocşi au venerat şi au urmat aceasta, în timp ce ereticii au urmărit-o cu încriminări false şi cu ură derogatorie.
Aceasta este via tradiţie a Apostolilor lui Hristos, pe care Biserica o susţine pretutindeni, care este în principal de iubit şi nutrit, şi care trebuie predicată cu confidenţă, care conciliază cu Dumnezeu prin confesiunea sa adevărată, care îl face pe om vrednic de laudă înaintea lui Hristos Domnul, care ţine imperiul creştin al Clemenţei voastre, care oferă victorii măreţe către cel mai pios Curaj din partea Domnului din ceruri, care vă însoţeşte la luptă, şi vă înfrânge duşmanii; care protejează în fiecare parte ca un zid de necucerit imperiul vostru izvorât din Dumnezeu, care aruncă eroarea către naţiunile oponente, şi le loveşte cu mânia divină, şi care în războaie oferă lauri cereşti de triumf asupra potopului şi supunerii de duşmani, şi care vă păzeşte cea mai credincioasă suveranitatea a voastră în siguranţă şi cu bucurie în pace.
Căci aceasta este regula adevăratei credinţe, pe care mama spirituală a celui mai calm imperiu, Biserica Apostolică a lui Hristos, atât în prosperitate cât şi în adversitate întotdeauna a susţinut-o şi a apărat-o cu energie; care, se va dovedi, prin harul Dumnezeului Atotputernic, nu a greşit niciodată faţă de calea tradiţiei apostolice, şi nici nu a fost depravată prin a ceda faţă de inovaţiile eretice, ci de la început a primit credinţa creştină de la fondatorii ei, prinţii Apostolilor lui Hristos, şi rămâne nepătată până la final, conform promisiunii divine a Domnului şi Salvatorului, pe care a rostit-o el în sfintele Evanghelii către prinţul ucenicilor săi: spunând, „Petre, Petre, iată, satan a cerut să vă cearnă cum se cerne grâul, dar eu m-am rugat pentru tine ca credinţa ta să nu cadă. Şi când vei fi convertit, să-i întăreşti şi pe fraţii tăi”.
Fie ca senina voastră Clemenţă să considere prin urmare, din moment ce aceasta este credinţa Domnului şi Salvatorului tuturor, care a promis ca credinţa lui Petru să nu cadă şi l-a îndemnat să-i întărească pe fraţii lui, după cum se ştie de toţi că pontifii Apostolici, predecesorii micimii mele au făcut întotdeauna cu confidenţă acest lucru: despre care şi noi, de când am primit această lucrare prin desemnare divină, dorim să fim urmaşii, deşi inegali cu ei şi cei mai mici dintre ei. Căci este vai de mine dacă neglijez să predic adevărul Domnului meu, pe care ei l-au predicat sincer. Vai de mine dacă acopăr cu tăcere adevărul de care sunt legat să-l transmit schimbătorilor, adică, să învăţ pe oamenii creştini şi să le îmbib aceasta. Ce voi spune în viitoarea examinare a lui Hristos, dacă voi roşii (de care să mă ferească Dumnezeu!) să predic aici adevărul cuvintelor sale? Ce compensare aş putea oferi despre mine, dar de sufletele încredinţate mie, atunci când el cere o dare de seamă strictă a oficiului pe care l-am primit? Cine, dar, cei mai clemenţi şi mai pioşi lorzi şi fii, (vorbesc cu tremur şi plecat) nu ar fi mişcat de acea promisiune admirabilă, care este făcută pentru cei credincioşi: „Cine mă va mărturisi înaintea oamenilor şi eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui meu, care este în ceruri”? Şi care dintre cei infideli nu ar fi înspăimântat de cea mai severă ameninţare, în care el protestează că va fi plin de mânie, şi declară că „Oricine mă va tăgădui înaintea oamenilor, şi eu îl voi tăgădui înaintea Tatălui meu, care este în ceruri”? De aici binecuvântatul Pavel, apostolul neamurilor, dă avertizarea şi spune: „Şi chiar dacă dintre noi, sau un înger din cer ar veni să vă predice o altă Evanghelie decât cea cu care v-am evanghelizat, acesta să fie anatema”.
Prin urmare, o astfel de extremitate de pedepsire atârnă deasupra celor care corup, sau a celor care reprimă adevărul prin tăcere, oare nu ar fugi oricine de la vreo încercare de ciuntire a adevărului credinţei Domnului? Motiv pentru care predecesorii de memorie apostolică ai micimii mele, învăţaţi în doctrina Domnului, încă de când prelaţii Bisericii din Constantinopole au încercat să introducă în imaculata Biserică a lui Hristos o inovaţie eretică, nu au încetat niciodată să îndemne şi să-i avertizeze cu multe rugăciuni, că ei ar trebui, măcar prin linişte, să înceteze odată cu eroarea eretică a dogmei depravate, ca nu cumva din aceasta ei să facă începutul unei spărturi în unitatea Bisericii, prin declararea unei voinţe, şi a unei singure operaţiuni a celor două naturi dintr-unul singur Isus Hristos Domnul nostru: un lucru pe care Arianii şi Apollinariştii, Eutychianii, Timotheanii, Acephalii, Theodosianii şi Gaianitae l-au învăţat, şi fiecare nebunie eretică, fie a acelora care confundă, sau cei care divizează misterul Întrupării lui Hristos. Cei care confundă misterul sfintei Întrupări, în măsura în care ei spun că există o singură natură a umanităţii lui Hristos, susţin că el are o singură voinţă, ca unul singur, şi (una) operaţiune personală. Dar cei care divizează, pe de altă parte, uniunea inseparabilă, unesc cele două naturi pe care ei le recunosc şi pe care le posedă Salvatorul, nu într-o uniune care este recunoscută a fi hipostatică, ci le unesc în mod blasfemiant prin armonie, prin afecţiune, a voinţei, ca două subzistenţe, adică, doi persoane.
Ba mai mult, Biserica Apostolică a lui Hristos, mama spirituală a imperiului vostru fondat de Dumnezeu, mărturiseşte un singur Isus Hristos Domnul nostru care există din şi în două naturi, şi ea susţine că cele două naturi ale sale, adică, cea divină şi cea umană, există în el neconfundate chiar după uniunea lor inseparabilă, şi ea recunoaşte că fiecare dintre aceste naturi ale lui Hristos este perfectă în proprietăţile naturii sale, şi ea mărturiseşte că toate lucrurile aparţinând proprietăţilor naturilor sunt duble, deoarece acelaşi Domnul al nostru Isus Hristos este atât Dumnezeu perfect cât şi om perfect, din două şi în două naturi: şi după minunata sa Întrupare, nu se poate spune că divinitatea sa este fără umanitatea sa, şi nici invers. În consecinţă, conform regulii sfintei Catolice şi Apostolice Biserici a lui Hristos, ea mărturiseşte şi predică faptul că există în el două voinţe naturale şi două operaţiuni naturale. Căci dacă cineva ar vrea să înţeleagă o voinţă personală, când de fapt în sfânta Trinitate se spune că sunt trei Persoane, ar fi necesar să se afirme trei voinţe personale, şi trei operaţiuni personale (care este absurd şi într-adevăr profan). Întrucât, aşa cum adevărul credinţei creştine o susţine, voinţa este naturală, acolo unde se vorbeşte despre sfânta şi inseparabila Trinitate, trebuie să se înţeleagă în mod consistent că există o singură voinţă naturală, şi sugestia operaţiei naturale.
Dar când într-adevăr noi mărturisim că într-o singură persoană a Domnului nostru Isus Hristos mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, există două naturi (adică cea divină şi cea umană), chiar după admirabila sa uniune, aşa cum mărturisim noi în mod canonic două naturi a uneia şi aceiaşi persoană, tot aşa noi mărturisim cele două voinţe şi cele două operaţiuni naturale ale lui. Dar ca înţelegerea acestei mărturisiri adevărate să devină clară pentru mintea Pietăţii voastre din doctrina inspirată de Dumnezeu a Vechiului şi a Noului Testament (căci Clemenţa voastră este în mod incomparabil mai capabilă să penetreze înţelesul Scripturilor sacre, ca micimea noastră să o expună în cuvinte frumoase), Domnul nostru Isus Hristos, care este adevăratul şi perfectul Dumnezeu, şi adevăratul şi perfectul om, în sfintele sale Evanghelii arată în anumite instanţe lucruri umane, în altele divine, pe când în altele ambele laolaltă, făcând o manifestarea referitoare la sine pentru ca el să-i poată instrui pe cei credincioşi să creadă şi să predice că el este atât Dumnezeu adevărat cât şi om adevărat.
Astfel ca om el se roagă Tatălui să înlăture paharul suferinţei, deoarece în el natura umană era completă, cu excepţia păcatului, „Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la mine acest pahar, dar nu cum voiesc eu, ci cum voieşti tu”. Şi în alt pasaj: „Nu voia mea ci voia ta să se facă”. Dacă vrem să ştim înţelesul a cărei mărturie a fost explicată de sfinţii şi aprobaţii Părinţi, şi să înţelegem într-adevăr ceea ce semnifică „voia mea” şi „a ta”, binecuvântatul Ambrose în a doua sa carte către Împăratul Gratian, de memorie binecuvântată, ne învaţă înţelesul acestui pasaj în aceste următoare cuvinte: „El primeşte apoi voia mea, el îmi ia durerea, o numesc în mod confidenţial durere în timp ce vorbesc de cruce, a mea este voia, pe care el o numeşte a sa, deoarece el îmi poartă durerea mea ca om, el a vorbit ca un om, şi prin urmare el spune: ‚Nu cum voiesc eu ci cum voieşti tu’. A mea este tristeţea pe care a primit-o el conform afecţiunii mele(1). Vedeţi, cei mai pioşi prinţi, cât de clar expune acest sfânt Părinte ideea că cuvintele Domnului nostru folosite în ruga sa, „Nu voia mea”, aparţin umanităţii sale; prin care se mai spune despre el, conform învăţăturii Binecuvântatului Pavel Apostol al Neamurilor, că a „devenit ascultător până la moarte, şi încă moarte de Cruce”.
Pentru că aceasta ne-a învăţat că el a fost ascultător faţă de părinţii lui, care trebuie să fie înţeles în mod pios că se referă la ascultarea sa voluntară, nu conform divinităţii sale (prin care el guvernează toate lucrurile), ci conform umanităţii sale, prin care el s-a supus pe sine în mod spontan faţă de părinţii lui. Sf. Luca Evanghelistul poartă de asemenea mărturia faţă de acelaşi lucru, spunând cum acelaşi Domn al nostru Isus Hristos s-a rugat conform umanităţii sale către Tatăl lui, şi a spus, „Tată, dacă este posibil fă ca acest pahar să se depărteze de la mine; totuşi nu voia mea ci voia ta să se facă”, pasaj pe care Athanasius, Mărturisitorul lui Hristos, şi Arhiepiscopul Bisericii din Alexandria, în cartea sa împotriva lui Apollinaris ereticul, referitor la Trinitate şi Întrupare, înţelege de asemenea că voinţele sunt două, astfel explicând: Şi atunci când el spune, „Tată, dacă este posibil fă ca acest pahar să se depărteze de la mine; totuşi nu voia mea ci voia ta să se facă”, şi din nou, „Duhul este dornic, dar firea este slabă”, el arată că există două voinţe, una umană care este voia firii, dar cealaltă divină. Căci voinţa sa umană, din slăbiciunea firii se ferea de suferinţă, dar voinţa sa divină era gata pentru aceasta. Ce altă explicaţie mai adevărată s-ar mai putea găsi? Căci cum este posibil să nu recunoaştem în el două voinţe, adică, una umană şi una divină, când în el, chiar şi după uniunea inseparabilă, există două naturi conform definiţiilor sinoadelor? Căci şi Ioan, care a învăţat la pieptul Domnului, ucenicul său iubit, arată aceiaşi stăpânire de sine în aceste cuvinte: „Eu am venit din cer nu să fac voia mea ci voia Tatălui care m-a trimis”. Şi din nou: „Aceasta este voia aceluia care m-a trimis, ca să nu pierd nimic din ceea ce mi s-a dat, ci să-l înviez în ziua de pe urmă”.
Din nou el introduce pe Domnul în timp ce are o dispută cu iudeii, spunând printre altele: „Eu nu caut voia mea, ci voia aceluia care m-a trimis”. Despre înţelesul acestor cuvinte divine binecuvântatul Augustin, cel mai ilustru doctor, scrie astfel în cartea sa împotriva lui Maximinus Arianul. El spune, „Atunci când Fiul spune către Tatăl ‚Nu ceea ce voiesc eu, ci ceea ce voieşti tu’, la ce-mi foloseşte mie, că tu îţi aduci cuvintele tale în supunere şi spui că aceasta arată într-adevăr că voia sa era supusă Tatălui său, de parcă el ar nega că voia omului ar trebui să fie supusă voii lui Dumnezeu? Faptul că Domnul a spus aceasta în natura sa umană, aceasta o poate vedea oricine repede care studiază atent acest loc al Evangheliei. Căci acolo el spune, ‚Sufletul meu este copleşit de o durere de moarte’. Se poate spune aceasta despre natura Singurului Cuvânt* Dar, o omule, care te gândeşti să faci natura Duhului Sfânt să suspine, de ce spui tu că natura Singurului-născut Cuvânt al lui Dumnezeu nu poate să se întristeze? Dar ca să previn argumentarea cuiva în acest fel, el nu spune ‚Sunt întristat’; (şi chiar de ar fi spus aşa, aceasta se poate să se fi înţeles în mod corect despre natura sa umană) dar el spune ‚Sufletul meu este întristat’, suflet care era ca a omului; totuşi în ceea ce a spus el, ‚Nu ceea ce voiesc eu’ el a arătat că dorea ceva diferit faţă de Tatăl, ceea ce el nu putea să o facă decât în natura sa umană, din moment ce el nu a introdus infirmitatea noastră în natura sa divină, ci ar fi transfigurat afecţiunea umană. Căci dacă el nu era făcut om, Singurul Cuvânt nu putea să spună în nici un fel Tatălui ‚Nu ceea ce voiesc eu’. Căci era imposibil pentru acea natură imuabilă să voiască ceva diferit faţă de ceea ce voia Tatăl. Dacă ai face măcar această distincţie, o voi Arianilor, nu aţi fi eretici”.
În această dispută acest Părinte venerabil arată că atunci când Domnul spune că „a sa” înseamnă voia umanităţii sale, şi atunci când spune să nu se facă „voia sa proprie”, el ne învaţă în principal nu să căutăm voinţele noastre ci prin ascultare ar trebui să le supunem Voinţei Divine. Din toate este evident că el avea o voinţă umană prin care el l-a ascultat pe Tatăl său, şi că el ava în sine această voinţă umană imaculată faţă de tot păcatul, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Lucru pe care îl tratează şi Sf. Ambrose în explicarea sa a lui Sf. Luca Evanghelistul.
****
[După aceasta urmează un şir de citate Patristice pe care nu le-am considerat vrednice să le produc în întregime. După Sf. Ambrose el îl citează pe Sf. Leo, apoi pe Sf. Grigore Nazianzen, apoi Sf. Augustin. (L. & C., col. 647.)]
Din a căror mărturii este clar că fiecare dintre aceste naturi pe care Doctorul spiritual le-a enumerat aici îşi au proprietatea lor naturală, şi aceasta pentru fiecare o voinţă ar trebui să fie desemnată. Căci o natură angelică nu poate avea o voinţă umană sau divină, şi nici o natură umană nu poate avea o voinţă divină sau angelică. Căci nici o natură nu poate avea orice sau oricare mişcare care aparţine unei alte naturi ci doar ceea ce este dat în mod natural de creaţie. Şi după cum aceasta este adevărul materiei este cel mai sigur faptul că noi trebuie să mărturisim că în Domnul nostru Isus Hristos există două naturi şi substanţe, adică, cea Divină şi cea umană, unite singura sa subzistenţă sau persoană, şi că noi mărturisim că în el există două voinţe naturale, anume: cea divină şi cea umană, căci divinitatea sa atât cât priveşte natura ei nu s-ar putea spune despre ea că posedă o voinţă umană şi nici nu s-ar crede despre umanitatea sa să aibă o voinţă divină în mod natural: Şi din nou, nici una dintre aceste două substanţe ale lui Hristos nu trebuiesc să fie mărturisite ca fiind fără vreo voinţă naturală; ci voinţa sa umană a fost ridicată de omnipotenţa divinităţii sale, şi voinţa sa divină a fost revelată oamenilor prin umanitatea sa. Prin urmare este necesar să ne referim la el ca Dumnezeu în ceea ce priveşte lucrurile care sunt divine, şi ca om faţă de cele ce sunt umane; şi fiecare trebuie recunoscut într-adevăr prin uniunea hipostatică a unuia şi acelaşi Domn Isus Hristos, pe care cel mai adevărat decret al Conciliului de la Calcedon în expune – [Aici urmează citatul]. Acelaşi lucru sfântul sinod care s-a adunat la Constantinopole în vremea împăratului Justinian de memorie solemnă, învaţă în capitolul al 7lea a definiţiilor sale. [Aici urmează citarea]. Mai mult însă este necesar ca noi să păstrăm cu credincioşie cea ce aceste Sinoade Venerabile au învăţat, ca noi să nu facem niciodată diferenţa naturilor ca rezultat al uniunii, ci să mărturisim un singur Hristos, adevărat şi perfect Dumnezeu precum şi om, proprietatea fiecărei naturi fiind ţinută intactă. Fapt pentru care, dacă în nici o privinţă nu s-a făcut o diferenţă a naturilor Domnului nostru Isus Hristos, este necesar ca noi să păstrăm aceiaşi diferenţă în toate proprietăţile sale. Căci toţi cei care învaţă că diferenţa nu trebuie deloc înlăturată, declară că aceasta trebuie să fie păstrată în toate lucrurile. Dar atunci când eretici şi urmaşii lor spun că există doar o singură voinţă şi operaţiune, cu se recunoaşte această diferenţă? Sau unde este diferenţa care a fost definită de acest sfânt Sinod păstrat? În timp ce s-ar afirma că există doar o singură voinţă în el (ceea ce este absurd), cei care fac o astfel de afirmaţie trebuie să spune că voinţa nu este nici umană sau divină, altfel ar fi compusă din ambele, amestecată şi confuză (conform învăţăturii tuturor ereticilor) că Hristos are doar o singură voinţă şi operaţiune, ce purcede din singura sa natură compusă (aşa cum susţin ei). Şi astfel, fără nici o îndoială, diferenţa de natură este distrusă, pe care sfintele sinoade le-a declarat a fi păstrate în toate privinţele chiar şi după uniunea admirabilă. Căci, deşi ei au învăţat că Hristos era unul, persoana şi substanţa sa una, cu toate acestea în ceea ce priveşte uniunea naturilor care a fost făcută în mod hipostatic, ei au decretat-o în mod asemănător încât noi ar trebui să recunoaştem în mod clar şi să învăţăm diferenţa acestor naturi care au fost unite în el, după uimitoare uniune. Prin urmare dacă proprietăţile naturilor din acelaşi unic Domn al nostru Isus Hristos au fost păstrate pe baza diferenţei [naturilor], este congruent faptul că noi ar trebui să mărturisim cu deplină credinţă şi diferenţa voinţelor şi a operaţiunilor sale naturale, ca să ni se poată arătat că am urmat în toate privinţele doctrina lor, şi să nu admitem în Biserica lui Hristos nici o noutate eretică.
Şi deşi există numeroase lucrări ale altor sfinţi Părinţi, noi vom anexa cu toate acestea expunerea noastră umilă a câtorva mărturii din cărţile care sunt în greacă, de dragul capriciilor(1).
[Aici urmează un lanţ de pasaje din părinţii greci, anume: Sf. Grigore Theologus, Sf. Grigore Nyssen, Sf. John episcop de Constantinopole, Sf. Cyril, episcop de Alexandria. (L. & C., col. 654.)]
Din aceste mărturii adevărate se demonstrează totodată că aceşti părinţi venerabili au predicat într-unul şi acelaşi Domn Isus Hristos două voinţe naturale, cea divină şi cea umană, căci atunci când Sf. Grigore Nazianzen spune, „Voinţa acelui om care este înţeles a fi Mântuitorul”, el arată faptul că voinţa umană a Salvatorului era divinizată prin uniunea sa cu Cuvântul, şi prin urmare nu este contrară lui Dumnezeu. În acelaşi fel el dovedeşte că el avea o voinţă umană, deşi divinizată, şi el avea aceasta (după cum învaţă el în ceea ce urmează) ca voinţă divină a sa, care era una şi aceiaşi cu cea a Tatălui. Dacă el avea prin urmare o voinţă divină şi una divinizată, el avea două voinţe de asemenea. Căci ceea ce este divin prin natură nu mai are nevoie să fie divinizat; şi ceea ce este divinizat nu este într-adevăr divin prin natură. Şi atunci când Sf. Grigore Nyssen, un pare episcop, spune că adevărata confesiune a misterului este că ar trebui înţeleasă o voinţă umană şi alta o voinţă divină în Hristos, ce vrea el să înţelegem noi atunci când spune una şi cealaltă voinţă, decât că există în mod clar două voinţe?
[El purcede apoi să comenteze asupra pasajului citat din Sf. John, apoi cel citat din Sf. Cyril de Alexandria. După acest urmează citate din Sf. Hilary, Sf. Athanasius, Sf. Denys Areopagitul, Sf. Ambrose, Sf. Leo, Sf. Grigore Nyssen, Sf. Cyril de Alexandria, care sunt comentare în continuare în ordinea lor. El purcede apoi: (L. & C., col. 662.)]
Nu lipsesc cele mai vestite pasaje din partea altor părinţi venerabili, care vorbesc clar de două operaţiuni naturale în Hristos, ca să nu-i mai menţionăm pe Sf. Cyril de Ierusalim, Sf. John de Constantinopole, sau cei care mai apoi au condus conflictele laborioase în pledoaria venerabilului conciliu de la Calcedon şi a Volumului lui Sf. Leo împotriva ereticilor din a căror eroare afirmaţia acestei noi dogme a apărut: adică, John, episcop de Scythopolis, Eulogius, episcop de Alexandria, Euphraemius şi Anastasius bătrânul, conducătorii cei mai vrednici ai biserici din Theopolis, şi mai presus de toţi acel întrecut al adevăratei şi apostolicei credinţe, Împăratul Justinian de memorie pioasă, a cărui credinţă dreaptă a înălţat Statul Creştin precum şi mărturisirea sa sinceră i-a plăcut lui Dumnezeu. Şi memoria sa pioasă este estimată ca vrednică de venerare de toate naţiunile, a cărui integritate de credinţă a fost răspândită cu laudă în întreaga lume de cele mai solemne edicte ale sale: una dintre acestea, ca să le enumerăm, care se adresa lui Zoilus, patriarhul de Alexandria, împotriva ereziei lui Acephali de a-i satisface din cinstea credinţei apostolice, oferim celui mai liniştit creştinism al vostru, trimiţând-o împreună cu scrisoarea caracterului nostru umil prin aceiaşi mesageri. Dar ca această declaraţie să nu fie o povară în lungimea sa, noi am inserat în declaraţie ei din umilinţa noastră doar câteva din mărturiile Sfinţilor Părinţi, în special [când le scrie acestora] despre care grija şi aranjamentul întregii lumi care şade pe o temelie fermă; din moment ce aceasta este totodată incomparabilă şi mare, încât grija întregului Stat Creştin să fie pusă deoparte pentru puţin din dragostea şi zelul pentru adevărata noastră religie, clemenţa voastră solemnă şi cea mai religioasă ar trebui să dorească să înţeleagă mult mai clar doctrina predicării apostolice. Căci din partea diferiţilor părinţi aprobaţi adevărul credinţei Ortodoxe a devenit clar deşi tratarea este scurtă. Căci părinţii aprobaţi au crezut că aceasta este inutil să se mai discute în lungime asupra a ceea ce era evident şi clar pentru toţi; căci, chiar dacă ar fi cineva greu să înţeleagă, nu ar pricepe ceea ce este evident pentru toţi? Căci este imposibil şi contrat ordinii de natură ca să existe o natură fără vreo operaţie naturală: nici chiar şi ereticii nu îndrăznesc să spună aceasta, deşi ei vânează, cu toţii, abilitatea umană şi viclenia întrebărilor contra ortodoxiei credinţei, şi argumentele agreabile cu depravările lor.
Cum s-ar putea afirma astfel ceea ce nu s-a spus niciodată de sfinţii părinţi ortodocşi, şi nici măcar nu a fost inventat în mod prezumtiv de ereticii profani, anume: cea referitor la cele două naturi ale lui Hristos, divinul şi umanul, proprietăţile fiecăreia dintre care sunt recunoscute ca fiind păstrate în Hristos, încât oricine cu mintea sănătoasă ar trebui să declare că a existat doar o singură operaţie? Din moment ce există una, să spună ei dacă aceasta era temporară sau eternă, divină ori umană, necreată sau creată: aceiaşi ca cea a Tatălui sau diferită faţă de a Tatălui. Dacă prin urmare există una, atunci una şi aceiaşi trebuie să fie comună divinităţii opus faţă de umanitate (care este absurd), aşa că în timp ce Fiul lui Dumnezeu, care este atât Dumnezeu cât şi om, a înfăptuit lucruri umane pe pământ, tot aşa şi Tatăl a lucrat conform naturii sale (naturaliter, fusikws); căci ceea ce face Tatăl aceleaşi lucruri le face şi Fiul.
Dar dacă (aşa cum este adevărul) actele umane pe care le-a făcut Hristos trebuiesc a fi atribuite doar persoanei lui ca Fiul, care nu este acelaşi lucru ca cele ale Tatălui; într-o singură natură Hristos a înfăptuit un set de lucrări, şi într-altul altfel, aşa că în conformitatea cu divinitatea sa Fiul face aceleaşi lucruri pe care le face Tatăl; şi conform umanităţii sale, acele lucruri care sunt corespunzătoare omenirii, aceleaşi, el ca om, le-a făcut deoarece el este într-adevăr atât Dumnezeu cât şi om. Motiv pentru care noi credem drept că aceiaşi persoană, din moment ce este una, are două operaţiuni naturale, anume, divinul şi umanul, una necreată, cealaltă creată, ca Dumnezeu adevărat şi perfect şi ca om adevărat şi perfect, unul şi acelaşi, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Domnul Isus Hristos. Motiv pentru care din calitatea operaţiunilor se recunoaşte o diferenţă lipsită de ofensă (aproskopos) a naturilor care sunt unite în Hristos prin uniunea hipostatică. Purcedem acum să cităm câteva pasaje din scrierile groaznice ale ereticilor urâţi de Dumnezeu, (1) a căror cuvinte şi spuse noi le detestăm în mod egal, pentru demonstrarea acelor lucruri pe care le-au urmat noii noştri inventatori de dogmă învăţând că în Hristos există doar o singură voinţă şi o singură operaţie.
[Apoi urmează citate din Apollinaris, Severus, Teodosius de Alexandria. (L. & C., col. 667.)]
Iată, cei mai pioşi lorzi şi fii, prin mărturia sfinţilor Părinţi, precum şi prin razele lor spirituale, doctrina Bisericii Catolice şi Apostolice a fost ilustrată şi întunecimea orbirii eretice, care oferă eroare oamenilor pentru imitaţie, a fost revelată. Acum este necesar ca noua doctrină să urmeze pe cineva, şi prin a cărui autoritatea aceasta este susţinută, noi o vom nota.
[Aici urmează citatele din Cyrus de Alexandria, Theodore de Pharon, Sergius de Constantinopole, Pyrrhus, Paulus succesorul său, Peter succesorul său. (L. & C., col. 670.)]
Fie ca clemenţa voastră întregită de Dumnezeu cu ochiul intern de discriminare, care pentru călăuzirea poporului creştin voi aţi fost consideraţi vrednici să primiţi prin Harul lui Dumnezeu, să vă gândiţi bine pe care din aceşti doctori credeţi voi că ar trebui să urmeze poporul creştin, doctrina cui ar trebui să o îmbrăţişeze ca să fie mântuit; căci ei îi condamnă pe toţi, şi fiecare dintre ei pe ceilalţi, conform definiţiilor variate şi instabile din scrierile lor afirmând uneori că există o singură voinţă şi o singură operaţiune, alte ori că nu există nici una şi nici două operaţiuni, uneori o singură voinţă şi operaţiunea, şi din nou două voinţe şi două operaţiuni, precum şi o voie şi o operaţiune, şi din nou nici una, nici două, şi altcineva una şi două.
Cine nu urăşte, şi nu se înfurie, şi nici nu evită astfel de erori oarbe, dacă are vreo dorinţă să fie mântuit şi să caute să ofere Domnului la venirea sa o credinţă adevărată? Prin urmare Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, mama celei mai mari puteri creştine a voastră, ar trebui să fie eliberată cu toată tăria voastră (prin ajutorul lui Dumnezeu) de erorile unor astfel de învăţători, şi dreptatea evanghelică şi apostolică a credinţei ortodoxe, care a fost stabilită pe temelia fermă a Bisericii binecuvântatului Peter, Prinţul Apostolilor, care prin harul şi tutela sa este liber de toată eroarea, [acea credinţă spun eu] a întregului număr de domnitori şi preoţi, de clerici şi de oameni, unanim ar trebui să mărturisească şi să predice cu noi ca adevărată declaraţie a tradiţiei Apostolice, pentru a-l place pe Dumnezeu şi de a-i salva sufletele lor.
Şi pentru aceste lucruri ne-am chinuit să le introducem în tratatul umilinţei noastre, căci am fost chinuiţi şi am gemut fără încetare încât astfel de erori dureroase să fie întreţinute de episcopii Bisericii I, care sunt zeloşi să stabilească propriile lor păreri specifice mai degrabă decât adevărul credinţei, şi să creadă că sincerul nostru îndemn frăţesc îşi are izvorul într-o sfidare pentru ei. Şi într-adevăr predecesorii apostolici ai umilinţei noastre au îndemnat, rugat, ocărât, au implorat, admonestat, şi au exercitat orice fel de îndemn ca rana recent deschisă să primească un remediu, îndemnaţi spre aceasta nu de o minte umplută de ură (Dumnezeu îmi este martor) şi nici prin orgoliul lăudatului, nici prin opunerea de discordie, nici printr-o dorinţă nebună de a găsi vreo greşeală cu învăţăturile lor, nici prin ceva asemănător cu dragostea de aroganţă, ci din zel pentru corectitudinea adevărului, şi pentru domnia confesiunii Evangheliei pure, şi pentru mântuirea sufletelor, şi pentru stabilitatea statului creştin, şi pentru siguranţa acelora care conduc Imperiul Roman. Şi ei nu au încetat din îndemnurile lor după o lungă durată a acestei erori îmblânzite, ci au avertizat şi au înregistrat, şi aceasta cu caritate frăţească, nu prin răutate sau ură îndărătnică (căci de ar fi aceasta din inima creştină de a se bucura de căderea altuia, când Domnul învaţă de fapt, „Eu nu doresc moartea păcătosului, ci ca el să fie convertit şi să trăiască”; şi care se bucură pentru un singur păcătos care se pocăieşte mai mult decât pentru 99 de persoane: care a venit din cer pe pământ să elibereze oaia pierdută, incluzând puterea maiestăţii sale), ci dorindu-i pe aceştia cu braţele spirituale larg deschise, şi avertizându-i să îmbrăţişeze întoarcerea lor la unitatea credinţei ortodoxe, şi aşteptând convertirea lor spre cinstea deplină a credinţei ortodoxe: ca ei să nu se facă străini faţă de comuniunea noastră, care este din comuniunea binecuvântatului Petru Apostolul, a cărui lucrare, noi (deşi nevrednici) o exersăm, şi predicam credinţa pe care ne-a transmis-o el, ci ca ei să se adune împreună cu noi să-l rugăm pe Hristos Domnul, sacrificiul fără pată, pentru stabilitatea celui mai puternici şi mai sincer imperiu al vostru.
Noi credem, cei mai pioşi lorzi [singular în latină] ai tuturor lucrurilor, că nu a mai rămas nici o ambiguitate posibilă care să prevină recunoaşterea acelora care au urmat pe inventatorii noii dogme. Căci dulceaţa înţelegerii spirituale cu care spusele Părinţilor sunt depline a devenit evidentă pentru ochii tuturor; şi duhoarea ereticilor, pentru a fi evitată de toţi cei credincioşi, a fost făcută notorie. Şi nici nu a rămas necunoscut faptul că inventatorii de dogmă nouă au fost arătaţi a fi urmaşii ereticilor, şi nu urmaşii sfinţilor Părinţi: prin urmare oricine doreşte să coloreze vreo eroare a sa, este condamnat de lumina adevărului, aşa cum spune Apostolul neamurilor, „Căci totul va fi scos la lumină”, căci adevărul rămâne întotdeauna constant şi acelaşi, dar falsitatea variază mereu, şi lucrurile de rătăcire adoptate de ea contradictorii în mod reciproc. În aceste sens inventatorilor noii dogme li s-a arătat că au fost învăţaţi lucruri contradictorii reciproce, deoarece ei nu voiai să fie urmaşii credinţei Evanghelice şi Apostolice.
Motiv pentru care din moment ce adevărul a strălucit prin observaţiile pietăţii voastre inspirate de Dumnezeu, şi falsitatea care a fost expusă a atins sfidarea care este meritată, mai rămâne faptul că adevărul încoronat poate strălucii victorios prin favorurile pioase ale clemenţei voastre încoronată de Dumnezeu; şi că eroarea noutăţii cu invenţiile ei şi cu cei care îi urmează doctrina sa, pot să primească pedeapsa care se cuvine presupunerii lor, şi să fie aruncaţi din mijlocul prelaţilor ortodocşi pentru depravarea eretică a inovaţiei lor, pe care au îndrăznit aceştia să o introducă în sfânta, Catolica şi Apostolica Biserică a lui Hristos, şi să păteze cu molipsirea depravării eretică trupul indivizibil şi nepătat al Bisericii [al lui Hristos]. Căci nu este drept ca cei jignitori să-i rănească pe cei inocenţi, şi nici ca ofensele unora să fie pedepsite în cel inofensiv, căci chiar dacă în această lume se acordă milă celor condamnaţi, cu toate acestea cei care sunt astfel cruţaţi culeg pentru ceea ce s-a cumpătat nici un beneficiu în judecata lui Dumnezeu, şi prin aceia îi cruţă pe cei în care nu este atras nici un pericol pentru compasiunea nelegiuită.
Dar noi credem că Dumnezeu Atotputernic a rezervat pentru zilele fericite ale bunătăţii voastre amendarea acestor lucruri, care au locul pe pământ şi zelul Domnului nostru Isus Hristos, căruia i s-a acordat să fie încoronat domnitor al vostru, puteţi voi să judecaţi doar judecata pentru adevărul său Evanghelic şi Apostolic: căci deşi el este Răscumpărătorul şi Salvatorul rasei umane cu toate aceste el a suferit rănirea, şi a purtat-o chiar până acum, şi a inspirat imperiul curajului vostru, ca voi să fiţi vrednici să urmaţi cauza credinţei lui (aşa cum cerea dreptatea, şi cum determinarea Sfinţilor Părinţi şi a celor Cinci Sinoade Generale a decretat), şi ca voi să vă răzbunaţi, prin tutela sa, pe dispreţuitorii credinţei sale, rana produsă asupra Răscumpărătorului şi a Colegului vostru în domnire, astfel împlinind în mod generos cu clemenţa imperială acea rostire profetică cu care Regele David şi Profetul au rosti către Dumnezeu, spunând, „Zelul pentru casa ta mă mănâncă”. Pentru că a fost preamărit pentru un astfel de zel pe placul lui Dumnezeu, el a fost considerat ca potrivit să asculte acel cuvânt binecuvântat rostit de Creatorul tuturor oamenilor, „L-am găsit pe David, un om după inima mea, care va face toată voia mea”. Şi pentru el aceasta s-a promis în Psalmi, „L-am găsit pe David, slujitorul meu, cu untdelemnul meu sfânt l-am uns: Mâna mea îl va ajuta şi braţul meu îl va mângâia”, aşa încât cea mai pioasă maiestate a clemenţei voastre creştine să poată lucra mai departe pentru lărgirea cauzei lui Hristos cu zelul arzând de dragul retribuţiei, şi ca el să poată face toate actele celui mai puternici imperiu al vostru atât fericit cât şi prosper, care şi-a adunat promisiunile sale în Sfintele Evanghelii, spunând, „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra”. Căci toţi, la care a venit cunoaşterea capetelor sacre, (1) li s-au oferit recunoştinţe nenumărate şi laude neîncetate către apărătorul celei mai puternice dominaţii a voastre, fiind umpluţi cu admiraţie pentru măreţia clemenţei voastre, în aceea că aţi expus în mod atât de blajin intenţia bună a solemnei voastre generozităţi; căci în adevăr, în calitatea de cei mai pioşi şi mai drepţi prinţi, voi aţi binevoit să trataţi lucrurile divine cu frica lui Dumnezeu, după ce aţi promis fiecare imunitate pentru acele persoane trimise către voi din partea micimii noastre.
Şi suntem încrezători că ceea ce a promis clemenţa voastră pioasă, sunteţi în putere să o împliniţi, pentru ca ceea ce s-a jurat şi s-a promis lui Dumnezeu de către filantropia religioasă din spatele puterii voastre creştine să poată să fie astfel împlinită prin ajutorul omnipotenţei sale.
Aşadar fie ca lauda tuturor naţiunilor creştine şi memoria eternă, precum şi rugăciunea frecventă să fie revărsată înaintea Domnului Hristos, care este cauza, pentru siguranţa voastră, şi a triumfurilor voastre, şi victoria voastră completă, încât naţiunile neamurilor, fiind impresionate de teroarea maiestăţii cereşti, să-şi plece în modul cel mai umil gâturile sub sceptrul domniei voastre celei mai puternice, ca putea celei mai pioase împărăţii a voastră să continue până ce bucuria nespusă a împărăţiei cereşti ajunge la această domnie temporară. Nici nu s-ar putea găsi ceva mai asemănător care să laude clemenţa curajului vostru de necucerit faţă de maiestatea divină, încât cei care greşesc faţă de domnia adevărului să trebuiască să fie respins şi integritatea credinţei voastre Evanghelice şi Apostolice să fie pretutindeni expusă şi predicată.
Ba mai mult, cei mai pioşi şi mai instruiţi de Dumnezeu fii şi lorzi, dacă Arhiepiscopul Bisericii din Constantinopole va alege să ţină şi să predice cu noi această regulă cea mai de neblamat a doctrinei Apostolice a Sacrelor Scripturi, a venerabilelor sinoade, a Părinţilor spirituali, conform înţelegerii lor evanghelice, prin care s-a expus forma adevărului de către noi prin ajutorul Duhului, acolo va rezulta o mare pace pentru cei care iubesc numele lui Dumnezeu, şi nu va mai rămâne nici un scandal de disensiune, şi că se va împlini ceea ce este înregistrat în Faptele Apostolilor, când prin harul Duhului Sfânt oamenii au ajuns la cunoaşterea Creştinismului, toţi dintre voi vom fi într-o inimă şi o gândire.
Dar dacă (să ne ferească Dumnezeu!) el va prefera să îmbrăţişeze noutatea dar cea introdusă recent de alţii, şi se va prinde în capcană cu doctrinele care sunt străine de regula adevărului ortodox al credinţei Apostolice, să decline ceea ce astfel de suflete injurioase au scârbit, în ciuda avertizării şi a îndemnurilor predecesorilor noştri din Eparhia Apostolică, până în această zi, el ar trebui să ştie ce fel de răspuns va trebui să ofere el pentru o astfel de sfidare în examinarea divină a lui Hristos înaintea judecătorului tuturor, care este în ceruri, care atunci când va veni spre judecată şi noi vom da socoteală de lucrarea de predicare a adevărului care ni s-a încredinţat, sau pentru tolerarea lucrurilor contrare cu religia creştină: şi fie ca noi (aşa cum mă rog smerit) să ne păstrăm netulburaţi şi liberi, cu simplicitate şi puritate, întreagă şi nepătată, regula Apostolică şi Evanghelică a credinţei drepte aşa cum am primit-o noi de la început. Şi fie ca cea mai solemnă tihnă a voastră, pentru afecţiunea şi reverenţa pe care o purtaţi faţă de Catolica şi Apostolica dreaptă credinţă, să primiţi răsplata perfectă a lucrărilor voastre pioase de la Domnul nostru Isus Hristos, conducător cu voi al imperiului vostru creştin, a cărui adevărată mărturisire o doriţi să o păstraţi neîntinată, deoarece nu s-a neglijat sau s-a omis ceva de către clemenţa voastră încununată de Dumnezeu, care ar putea sluji spre pacea bisericilor, dacă s-a menţinut întotdeauna integritatea adevăratei credinţe: din moment ce Dumnezeu, Judecătorul tuturor, care dispune de sfârşitul tuturor lucrurilor aşa cum voieşte el cel mai avantajos, căutând intenţia inimii, şi va accepta un zel pentru pietate.
Prin urmare te îndemn, o cel mai pios şi mai clement Împărat, şi împreună cu micimea mea fiecare creştin vă rugăm cu genunchii plecaţi cu toată umilinţa, ca pentru toate bunătăţile plăcute lui Dumnezeu şi beneficiile imperiale admirabile pe care amabilitatea cerească a binevoit să le acorde rasei umane prin grija acceptată de Dumnezeu, ar trebui să ordonaţi şi aceasta, pentru refacerea pietăţii perfecte, pentru a oferi un sacrificiu acceptabil lui Hristos Domnul conducătorul vostru tovarăş, oferind întreaga impunitate, şi aptitudinea liberă de vorbire la oricine vrea să vorbească, şi să îndemne un cuvânt de apărarea a credinţei pe care el îl crede şi îl susţine, ca acesta să fie cel mai evident recunoscut de toţi prin nici un fel de teroare, nici o forţă, nici o ameninţare sau aversiune pentru cel care vrea să vorbească pentru adevărul credinţei Catolice şi Apostolice, care a fost interzis sau respins, şi ca toţi să poată să-l glorifice în mod unanim pe maiestatea voastră imperială (diviniam), în întregime din moment ce vieţile lor pentru un bine atât de mare şi de inestimabil, şi să-şi poată revărsa fără încetare rugăciunile către Hristos Domnul ca cel mai puternic imperiu al vostru să poată să fie păstrat neatins şi înălţat. Subscrierea. Fie care harul de sus să vă păstreze imperiul, cei mai pioşi lorzi, şi să pună sub picioarele lui gâtul tuturor naţiunilor.
Scrisoarea lui Agatho şi a Sinodului Roman format din 125 de episcopi care avea să slujească ca o introducere pentru împuterniciţii trimişi să participe la al Şaselea Sinod
(Găsită în Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 677 et seqq., and in Migne, Pat. Lat. Tom. LXXXVII., col. 1215 et seqq. [Acest ultim text, care este al lui Mansi, l-am urmat].)
Către cei mai pioşi Lorzi şi cei mai sinceri victorioşi şi cuceritori, fiii noştri preaiubiţi de Dumnezeu şi ai Domnului nostru Isus Hristos, Constantine, marele Împărat, şi Heraclius şi Tiberius, Augustuses, Agatho, episcopul şi servitorul servitorilor lui Dumnezeu, împreună cu toate sinoadele supuse conciliului Eparhiei Apostolice.
[Scrisoarea se deschide cu un număr de complimente către Împărat, în mare parte în stil şi materie ca şi introducerea la scrisoarea anterioară. Nu am considerat aceasta ca vrednică de a o traduce, ci am începutul de la partea doctrinară, care este oferită cititorului în întregime. (Labbe and Cossart, col. 682.)]
Noi credem în Dumnezeu Tatăl Atotputernic, făcătorul cerului şi al pământului, şi al tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile; şi în singurul său născut Fiu, care a fost născut de el înaintea tuturor lumilor; Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, născut nu făcut, fiind de aceiaşi substanţă cu Tatăl, adică din aceiaşi substanţă ca Tatăl; prin el toate lucrurile au fost făcute ce sunt în cer şi pe pământ; şi în Duhul Sfânt, Domnul şi dătătorul de viaţă, care purcede de la Tatăl, şi cu Tatăl şi Fiul împreună este adorat şi glorificat; Trinitatea în unitatea şi Unitatea în trinitate; o unitate în ceea ce priveşte esenţa, dar o trinitate de persoane sau subzistenţe; şi astfel mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt; nu trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt: nu o subzistenţă de trei nume, ci o singură substanţă din trei subzistenţe; şi despre aceste teri persoane una este esenţa, sau substanţa sau natura, adică una este dumnezeirea, una eternitatea, una puterea, una împărăţia, una slava, una adorarea, una voinţă esenţială şi operaţie a aceluiaşi Dumnezeu şi inseparabila Trinitate, care a creat toate lucrurile, s-a dispus de ele, şi încă le mai cuprinde.
Pe deasupra mărturisim că unul din aceiaşi consubstanţială sfântă Trinitatea, Dumnezeu Cuvântul, care a fost născut din Tatăl înaintea lumilor, în ultimele zile ale lumii pentru noi şi mântuirea noastră a venit din ceruri, şi s-a întrupat prin Duhul Sfânt, şi din Doamna noastră, sfânta, imaculata pururi fecioara şi slăvita Maria, într-adevăr şi pe cinste Mama lui Dumnezeu, adică conform trupului care a fost născut din ea; şi a fost făcut într-adevăr om, aceiaşi fiinţă Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dumnezeu din Dumnezeu Tatăl său, dar om din Mama sa Fecioară, întrupat din trupul ei cu un suflet raţional şi inteligent: de o singură substanţă cu Dumnezeu Tatăl, în ceea ce priveşte dumnezeirea sa, şi consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea sa, şi în toate punctele ca noi, dar fără păcat. El a fost crucificat, pentru noi sub Pontius Pilat, a suferit, a fost îngropat şi a înviat; s-a înălţat la ceruri şi şade la dreapta Tatălui, şi va veni din nou să judece pe cei vii şi pe cei morţi, şi împărăţia sa nu va avea sfârşit.
Şi acest acelaşi unic Domn al nostru, Isus Hristos, singurul-născut Fiu al lui Dumnezeu, noi îl recunoaştem că subzistă din şi în două substanţe de neconfundat, de neschimbat, indivizibile, inseparabile, diferenţa dintre naturi nefiind în nici un caz înlăturată prin uniune, ci mai degrabă proprietăţile fiecărei naturi fiind păstrată şi contribuie într-o singură Persoană şi unică Subzistenţă, nu împrăştiată sau divizată în două Persoane, nici confundată într-o singură natură compusă; ci noi mărturisim unul şi acelaşi Fiu singurul-născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Isus Hristos, nu unul în altul, şi nici unul adăugat la altul, dar el însuşi acelaşi în două naturi – adică în Dumnezeire şi umanitate chiar după uniunea hipostatică: căci nici Cuvântul nu a fost schimbat în natura trupului, şi nici trupul în natura Cuvântului, căci fiecare a rămas ceea ce era prin natură. Noi discernem prin contemplare doar distincţia dintre naturile unite în acela în care ele sunt de neconfundat, inseparabile şi de neschimbat; căci unul este ambele şi pentru că ele sunt înălţimea divinităţii şi a umilinţei trupului, fiecare natură se păstrează după uniunea propriului său caracter fără nici un defect; şi fiecare formă acţionând una faţă de cealaltă în ceea ce este corespunzător ei. Cuvântul lucrând ceea ce este corespunzător Cuvântului, şi trupul ceea ce este adecvat trupului; unul strălucind cu miracole, celălalt plecându-se sub răutăţi. Prin urmare, după cum mărturisim noi că el are într-adevăr două naturi sau substanţe, anume: Dumnezeirea şi umanitatea, de neconfundat, indivizibile şi de neschimbat [unite], tot aşa şi regula de pietate ne instruieşte că el are două voinţe naturale şi două operaţiuni naturale, ca Dumnezeu perfect şi om perfect, unul şi acelaşi Domnul nostru Isus Hristos. Şi aceasta tradiţia apostolică şi evanghelică precum şi autoritatea Sfinţilor Părinţi (pe care Sfânta Apostolică şi Catolică Biserică şi venerabilele Sinoade la primeşte), ne-au învăţat clar acestea.
[Scrisoarea continuă prin a ne spune că aceasta este credinţa tradiţională, şi este ceea ce s-a expus într-un conciliu unde a prezidat Papa Martin, şi că cei care s-au opus acestei credinţe au greşit faţă de adevăr, unii într-un fel, alţii în alt fel. Aceasta cere iertare apoi pentru întârzierea în trimiterea persoanelor ordinate de Sacra imperială, şi purcede astfel: (Labbe and Cossart, col. 686; Migne, col. 1224)]
În primul rând, un număr mare dintre noi sunt împrăştiaţi într-o mare parte din ţară chiar până la coasta mării, şi lungimea călătoriei lor a luat mult timp. În plus noi speram să putem să unim umilinţa voastră cu robul vostru tovarăş şi frate episcop, Theodore, arhiepiscop şi filozof al insulei Marii Britanii, cu alţii care au fost ţinuţi acolo până în ziua de azi; şi să adăugăm la aceşti episcopi diverşi din acest conciliu, care îşi au eparhiile în diferite părţi, încât umila noastră sugestie [adică, definiţia doctrinară conţinută în scrisori] să poată să purceadă de la conciliul de largă influenţă, doar dacă nu cumva o parte ar fi fost recunoscută în ceea ce priveşte ceea ce s-a făcut, ca aceasta să scape cumva din vederea vreunei părţi; şi în special deoarece printre neamuri, precum longobarzii şi sclavii, precum şi francii, francezii, goţii şi britanicii, unde se cunoaşte că sunt foarte mulţi dintre robii noştri tovarăşi care nu încetează în mod curios să cerceteze subiectul, ca ei să poată ştii ceea ce se face în cauza credinţei Apostolice: care în timp ce au avantaj atâta timp cât susţin adevărata credinţă cu noi, şi se gândesc în unison cu noi, tot aşa şi ei sunt găsiţi a fi tulburători şi contrari, dacă (să ferească Dumnezeu!) ei se împiedică de orice articol al credinţei. Dar noi, deşi cei mai umili, totuşi ne străduim cu toată puterea noastră ca bunăstarea imperiului creştin să se poată arăta a fi mult mai sublimă decât toate naţiunile, căci în acesta s-a format Eparhia Binecuvântatului Petru, prinţul Apostolilor, prin autoritatea din care, toate naţiunile creştine se închină şi îl venerează cu noi, prin reverenţa Binecuvântatului Apostol Petru în sine. (Aceasta este latina, care mi se pare a fi coruptă, în greacă apare astfel: „Autoritatea care pentru adevăr, toate naţiunile creştine împreună cu noi se închină şi adoră, conform cu onoarea binecuvântatului Petru Apostolul în sine”.)
[Scrisoarea se încheie cu rugăciuni pentru statornicie, şi binecuvântările Statului şi a Împăratului, şi speră după difuzia universală şi raspandirii şi acceptării universale a adevărului.]
Extrase din Acte
Sesiunea VIII
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 730.)
[Împăratul a spus]
George, cel mai sfânt arhiepiscop al acestui oraş al nostru păstrat de Dumnezeu, şi Macarius, venerabilul arhiepiscop de Antiohia, şi fie ca sinodul supus lor [adică, adepţii lor] să spună, dacă ei susţin cu forţa (ei stoikousi dunamei) sugestiilor trimise de cel mai sfânt Papă Agatho din Vechea (1) Romă şi de Sinodul său.
[Răspunsul lui George, cu care toţi episcopii lui, mulţi dintre ei vorbind unul câte unul, cu excepţia lui Theodore de Metilene (care a sosit la încuviinţarea sa la sfârşitul Sesiunii a Zecea)].
Am examinat cu sârguinţă întreaga forţă a sugestiilor trimisă către Curajul vostru cel mai pios, precum şi prin Agatho, cel mai sfânt Papă a Vechii (1) Rome, precum şi prin sinodul său, şi am scrutat lucrările sfinţilor şi aprobaţilor Părinţi, care sunt puse în patriarhatul meu venerabil, şi am descoperit că toate mărturisirile sfinţilor şi acceptaţilor Părinţi, care sunt conţinute în aceste sugestii agreează cu, şi în particular nu diferă de sfinţii şi acceptaţii Părinţi. Prin urmare îmi ofer supunerea mea faţă de ele şi astfel profesez şi cred.
[Răspunsul restului dintre Episcop supuşi Eparhiei de Constantinopole. (Coloseni 735).]
Şi noi, cei mai pioşi Lorzi, acceptând învăţătura sugestiei trimise către cel mai gentil Curaj al vostru de către cel mai sfânt şi binecuvântat Agatho, Papă a Sfintei Rome, şi a celeilalte sugestii care a fost adoptată de conciliul supus lui, şi după urmarea sensului conţinut în ele, tot aşa suntem dispuşi şi noi, şi astfel profesăm, şi credem că în într-unul Domn al nostru Isus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, că există două naturi de neconfundat, de neschimbat, nedivizate, şi două voinţe naturale, şi două operaţiuni naturale; şi toţi cei care au învăţat şi care spun acum, că există doar o singură voinţă şi o singură operaţiune în două naturi ale singurului nostru Domn Isus Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, noi îl anatemizăm.
[Cererea împăratului către Macarius. (Co. 730).]
Fie ca Macarius, Venerabilul Arhiepiscop de Antiohia, care a auzit acum ceea ce s-a spus de acest sfânt şi Ecumenic Sinod [care revendică expresia credinţei sale] să răspundă cu ceea ce i se pare a fi bun.
[Răspunsul lui Macarius.]
Nu spun că există două voinţe sau două operaţiuni in dispensaţia întrupării Domnul nostru Isus Hristos, ci o singură voinţă şi o singură operaţiune deopotrivă divină şi umană a lui Hristos.
Sentinţa contra Monotheliţilor
Sesiunea XIII
(L. and C., Concilia, Tom. VI., col. 943.)
Sfântul conciliu a spus: După ce am reconsiderat, conform promisiunii noastre ceea ce am făcut pentru înălţimea voastră, scrisorile doctrinare ale lui Sergius, odinioară patriarh al acestui oraş regal protejat de Dumnezeu către Cyrus, care pe atunci era episcop de Phasis şi către Honorius odată Papă a Vechii Rome, precum şi scrisoarea ultimă către acelaşi Sergius, noi considerăm că aceste documente sunt chiar străine faţă de dogma apostolică, faţă de declaraţiile sfintelor Concilii, şi faţă de toţi Părinţii acceptaţi, şi că ei urmează învăţăturile false ale ereticilor; prin urmare noi îi respingem în totalitate, şi îi blestemăm ca ceva dureros pentru suflet. Dar numele acelor oameni a căror doctrine le blestemăm trebuiesc să fie înlăturate din sfânta Biserică a lui Dumnezeu, anume, acela al lui Sergius odinioară episcop al acestui oraş regal păstrat de Dumnezeu care a fost primul ce avea să scrie cu privire la această doctrină profană; precum şi al lui Cyrus de Alexandria, al lui Pyrrhus, Paul şi Peter, care au murit ca episcop ai acestui oraş păstrat de Dumnezeu, şi au fost în acelaşi consimţământ ca al lui; precum şi al lui Theodore odinioară episcop de Pharan, pe toţi aceştia cel mai sfânt şi mai binecuvântat Agatho, Papă a Vechii Rome, în sugestia lui către lordul nostru cel mai pios şi mai păstrat de Dumnezeu şi puternic Împărat, să fie respinşi, deoarece ei erau cu toţii contrari faţă de credinţa noastră ortodoxă, pe toţi dintre ei definindu-i spre a fi supuşi anatemizării. Şi cu aceştia noi definim faptul că va fi exclus din sfânta Biserica a lui Dumnezeu şi anatemizat şi Honorius odinioară Papă a Vechii Rome, datorită a ceea ce am găsit scris de el către Sergius, că în toate privinţele el a urmat părerea sa şi a confirmat doctrinele sale profane. Noi am examinat de asemenea şi scrisoarea sinodală a lui Sophronius de sfântă memorie, odinioară Patriarh al Sfântului Oraş al lui Hristos Dumnezeul nostru, Ierusalimul, şi am găsit-o a fi în acord cu adevărata credinţă şi cu învăţăturile Apostolice, şi cu cele ale sfinţilor Părinţi aprobaţi. Prin urmare noi am primit aceasta ca ceva ortodox şi folositor pentru sfânta Catolică şi Apostolică Biserică, şi am decretat faptul că este drept ca numele său să fie inserat în dipticele Sfintelor Biserici.
Sesiunea XVI
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 1010.)
[Aclamaţiile Părinţilor]
Mulţi ani Împăratului! Mulţi ani lui Constantine, marele nostru Împărat! Mulţi ani Regelui nostru Ortodox! Mulţi ani Împăratului nostru care face pace! Mulţi ani lui Constantine, un al doilea Martian! Mulţi ani lui Constantine, un nou Teodosius! Mulţi ani lui Constantine, un nou Justinian! Mulţi ani păstrătorului credinţei noastre ortodoxe! O Doamne păstrează temelia Bisericilor! O Doamne protejează pe păstrătorul credinţei! Mulţi ani lui Agatho, Papă al Romei! Mulţi ani lui George, Patriarh de Constantinopole! Mulţi ani lui Theophanus, Patriarh de Antiohia! Mulţi ani conciliului ortodox! Mulţi ani Senatului ortodox!
lui Theodore din Pharan, ereticul, anatema! lui Sergius, ereticul, anatema! Lui Cyrus, ereticul, anatema! Lui Honorius, ereticul, anatema! Lui Pyrthus, ereticul, anatema!
Lui Paul ereticul, anatema!
Lui Peter ereticul, anatema!
Lui Macarius ereticul, anatema!
Lui Stephen ereticul, anatema!
Lui Polychronius ereticul, anatema!
Lui Apergius din Perga ereticul, anatema!
Către toţi ereticii, anatema! Către cei care sunt parte cu ereticii, anatema!
Fie ca credinţa creştinilor să crească, şi mulţi ani ortodoxului şi Ecumenicului Conciliu!
Definiţia de Credinţă
(Găsită în Acte, Sesiunea XVIII., L. and C., Concilia, Tom. VI., col. 1019.)
Sfântul, marele şi Ecumenicul Sinod care s-a adunat prin harul lui Dumnezeu, şi decretul religios al celui mai religios şi mai credincios şi măreţ Suveran Constantine, în acest oraş regal protejat de Dumnezeu al Constantinopolului, Noua Romă, în Sala Palatului imperial, numită Trullus, a decretat următoarele.
Singurul-născut Fiu, şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, care a făcut omul în toate lucrurile ca şi noi fără de păcat, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, a declarat în mod expres în cuvintele Evangheliei, „Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Şi din nou, „Vă dau pavea Mea, vă las pavea mea”. Cel mai gentil Suveran al nostru, campionul ortodoxiei, şi oponentul doctrinei rele, fiind condus în mod reverenţios de această doctrină rostită divin de pace, după ce s-a convocat această sfântă şi Ecumenică adunare, a unit judecata întregii Biserici. Prin urmare acest sfânt şi Ecumenic Sinod al nostru după ce a înlăturat eroarea profană care a predominat pentru un anumit timp până acum, şi după ce a urmat îndeaproape cărarea dreaptă a sfinţilor şi aprobaţilor Părinţi, şi-a dat în mod pios deplina încuviinţare faţă ce cele cinci sfinte şi Ecumenice Sinoade (adică, acela al 318 sfinţi Părinţi care s-au adunat la Nice împotriva furiosului Arius; şi apoi cel din Constantinopole al celor 150 de bărbaţi inspiraţi de Dumnezeu împotriva lui Macedonius adversarul Duhului şi profanul Apollinaris; precum şi primul din Efes format din cei 200 de bărbaţi venerabili împotriva lui Nestorius iudaizatorul; şi cel din Calcedon cu cei 630 de Părinţi inspiraţi de Dumnezeu împotriva lui Eutyches şi Dioscorus urâţi de Dumnezeu; şi pe lângă toate acestea, în final, este şi cel de-al Cincilea sfânt Sinod adunat în acest loc, împotriva lui Theodore de Mopsuestia, Origen, Didymus şi Evagrius, şi scrierile lui Theodoret împotriva celor Doisprezece Capitole ale celebrului Cyril, şi Epistola care se spune că ar fi fost scrisă de Ibas către Maris persanul), reînnoind în toate lucrurile decretele antice de religie şi îndepărtarea doctrinelor profane de păgânism. Şi pe aceasta sfântul şi Ecumenicul nostru Sinod inspirat de Dumnezeu şi-a pus sigiliul pe Crezul care a fost expus de cei 318 Părinţi, şi din nou confirmat în mod religios de cei 150, pe care şi alte sfinte sinoade le-au primit cordial şi le-au ratificat pentru îndepărtarea oricărei erezii ce distruge sufletul.
Crezul Nicean al celor 318 sfinţi Părinţi.
Noi credem, etc.
Crezul celor 150 de sfinţi Părinţi adunaţi la Constantinopole. Noi credem, etc.
Sfântul şi Ecumenicul Sinod spune în continuare că acest pios şi ortodox Crez al harului Divin ar fi suficient pentru cunoaşterea şi confirmarea credinţei ortodoxe. Dar după cum autorul răului, care, la început, care s-a folosit de ajutorul şarpelui, şi prin acesta a adus otrava de moarte asupra rasei umane, nu a încetat, ci în aceiaşi manieră acum, după ce şi-a găsit instrumentele potrivite pentru îndeplinirea voii lui (vrem să spunem Theodorus, care era Episcop de Pharan, Sergius, Pyrrhus, Paul şi Peter, care erau Arhiepiscopi al acestui oraş regal, şi mai mult, Honorius, care era Papă a vechii Rome, Cyrus, Episcop de Alexandria, Macarius care mai apoi a fost episcop de Antiohia, şi Stephen ucenicul său), i-a utilizat în mod activ pe aceştia în a ridica pentru întreaga Biserică obstacolele unei singure voinţe şi operaţiuni în cele două naturi ale luzi Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, unul din Sfânta Trinitate; astfel răspândind, în termeni noi, printre ortodocşi, o erezie similară cu nelegiuita şi nebuneasca doctrină a profanului Apollinaris, Severus şi Themistius şi a îndrăznit cu şiretenie să distrugă perfecţiunea întrupării aceluiaşi Domn al nostru Isus Hristos, Dumnezeul nostru, prin a reprezenta în mod blasfemiant trupul său înzestrat cu un suflet raţional ca fiind lipsit de voinţă sau operaţiune.
Hristos, prin urmare, Dumnezeul nostru, l-a ridicat pe Suveranul nostru credincios, un David nou, după ce l-a descoperit a fi un om după inima sa, care după cum stă scris, „nu a dorit ca ochii lui să doarmă şi nici să se toropească”, până ce nu a găsit o declaraţie perfectă de ortodoxie prin acest sfânt şi adunat de Dumnezeu Sinod al nostru; căci, conform sentinţei rostite de Dumnezeu, „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, eu sunt prezent în mijlocul lor”, prezentul sfânt şi Ecumenic Sinod le-a primit în mod credincios şi salutar cu mâinile ridicate precum şi sugestia pe care cel mai sfânt şi binecuvântat Agatho, Papă a Romei antice, a fost trimis către cel mai pios şi mai credincios Împărat al nostru Constantine, care a respins pe nume pe cei care învăţau sau predicau o singură voinţă şi o singură operaţiune în dispensaţia întrupării Domnul nostru Isus Hristos care este Dumnezeul nostru adevărat, tot astfel a adoptat ca altă sugestie sinodală care a fost trimisă de Conciliul care a fost ţinut sub acelaşi sfânt Papă, compus din cei 125 de Episcopi, preaiubiţi de Dumnezeu, spre calmul său instruit de Dumnezeu, cu asonanţă faţă de sfântul Conciliu din Calcedon şi a Tomei celui mai sfânt şi binecuvântat Leo, Papă al aceleiaşi vechi Rome, care a fost dirijat către Sf. Flavian, pe care acest Conciliu l-a numit Stâlpul adevăratei credinţi; şi este de acord şi cu Epistolele Sinodale care au fost scrise de Binecuvântatul Cyril împotriva profanului Nestorius şi adresate Episcopilor Orientali.
Urmând cele cinci Concilii Ecumenice şi pe sfinţii şi aprobaţii Părinţi, cu o singură voce definind că Domnul nostru Isus Hristos trebuie să fie mărturisit a fi Dumnezeu adevărat şi om adevărat, unul din sfânta şi consubstanţiala şi dătătoarea de viaţă Trinitate, perfect în Divinitate şi în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu un suflet raţional şi un trup uman subzistent; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte Dumnezeirea sa şi consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea sa; în toate lucrurile ca noi, dar fără de păcat; născut din Tatăl său înaintea tuturor vremurilor conform Dumnezeirii sale, dar în aceste ultime zile pentru noi oamenii şi mântuirea noastră a fost făcut om prin Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, în mod strict şi corespunzător Mama lui Dumnezeu, conform trupului; unul şi acelaşi Hristos Domnul nostru singurul-născut Fiu din două naturi de neconfundat, de neschimbat, inseparabil de indivizibile pentru a fi recunoscut, caracteristicile nici unei naturi nefiind pierdute de uniune ci mai degrabă proprietăţile fiecărei naturi fiind păstrate, fiind în acord cu o singură Persoană şi o singură subzistenţă, nu fragmentat sau divizat în două persoane ci unul şi acelaşi singur-născut Fiu de Dumnezeu, Cuvântul, Domnul nostru Isus Hristos, aşa cum Profeţii din vechime ne-au învăţat şi însăşi Domnul nostru Isus Hristos ne-a instruit, şi Crezul sfinţilor Părinţi a fost transmis nouă; definind toate acestea noi declarăm că în el sunt două voinţe naturale şi două operaţiuni naturale indivizibile, inconvertibile, inseparabile, de neconfundat, conform învăţăturii sfinţilor Părinţi.
Şi aceste două voinţe naturale nu sunt contrare una faţă de alta (ferească Dumnezeu!) aşa cum afirmă ereticii, ci voinţa sa umană este prezentă şi aceasta nu ca ceva rezistent şi refractar, ci mai degrabă ca supusă faţă de voinţa sa divină şi omnipotentă. Căci era drept ca trupul să fie nu doar mişcat ci şi supus voinţei divine, conform celui mai înţelept Athanasius. Căci după cum trupul său este numit şi este trupul lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa şi voinţa naturală a trupului său este numită şi este voinţa adecvată a lui Dumnezeu Cuvântul, aşa cum el însuşi spune: „Eu am venit din ceruri nu ca să fac voia mea ci mai degrabă voia Tatălui care m-a trimis!” unde el numeşte voia sa voia trupului său, în măsura în care trupul său era tot al lui. Căci după cum trupul său cel mai sfânt şi mai imaculat de însufleţit nu a fost distrus deoarece a fost divinizat ci a continuat în starea şi natura sa (orw te kai logw), tot aşa şi voinţa sa umană, deşi divinizată, nu a fost suprimată, ci mai degrabă păstrată conform spusei lui Grigore Theologus: „Voinţa sa [adică a Salvatorului] nu este contrată cu Dumnezeu ci totodată divinizată”.
Noi slăvim două operaţiuni naturale în mod indivizibil, imuabil, infonfundabil, inseparabil în acelaşi Domn al nostru Isus Hristos adevăratul Dumnezeu, adică o operaţiune divină şi una umană, conform predicatorului divin Leo, care afirmă în modul cel mai distinct după cum urmează: „Căci fiecare formează (morfh) în comuniune reciprocă ceea ce îi aparţine acesteia de-a dreptul, Cuvântul, anume, făcând ceea ce aparţine Cuvântului, şi trupul ceea ce aparţine trupului”.
Căci noi nu vom admite o singură operaţiune naturală în Dumnezeu şi în creatură, după cum nu vom înălţa în esenţa divină ceea ce este creat, şi nici nu vom coborî slava naturii divine spre locul potrivit creaturii.
Noi recunoaştem miracolele şi suferinţele ale uneia şi aceleiaşi [Persoane], dar ale unei sau alteia naturi din care este el şi în care există el, aşa cum spune în mod admirabil Cyril. Păstrând prin urmare caracterul de neconfundat şi indivizibilitatea, noi facem pe scurt această mărturisire întreagă, crezând că Domnul Isus Hristos este unul din Trinitate şi după întrupare adevăratul nostru Dumnezeu, noi spunem că cele două naturi ale sale au strălucit în singura sa subzistenţă în care el a făcut minunile precum şi a îndurat suferinţele în întreaga conversaţie economică a sa (di oolhs autou ths oikonomkhs anastrofhs), şi aceasta nu în aparenţă ci în fiecare faptă, şi aceasta prin raţiunea diferenţei naturii care trebuie să fie recunoscută în aceiaşi Persoană, căci deşi erau unite laolaltă cu toate aceasta fiecare natură voieşte şi face lucrurile corespunzătoare ei şi aceasta în mod indivizibil şi de neconfundat. Prin urmare mărturisim două voinţe şi două operaţiuni, ce coincid în modul cel mai potrivit în el pentru mântuirea rasei umane.
Aceste aprinderi, prin urmare, cu toată osteneala şi grija cu care ele au fost formulate de noi, noi definim că nu se permite nimănui să spună, sau să scrie, sau să compună, sau să gândească, ori să înveţe o credinţă diferită. Oricine va presupune să compună o credinţă adevărată, sau să propună, ori să înveţe, sau să stimeze acele dorinţe care să fie convertite spre cunoaşterea adevărului, de la neamuri sau de la iudei, sau din orice erezie, orice Crez diferit, sau să introducă o voce nouă sau invenţie de vorbire pentru a răsturna aceste lucruri care au fost determinate de noi, toate acestea, dacă ei sunt Episcopi sau clerici să fie destituiţi, Episcopii din Episcopat, clericii din cler; dar dacă sunt călugări sau laici: aceştia să fie anatemizaţi.
Prosphoneticus-ul către Împărat
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 1047 et seqq.)
[Această adresare începe cu multe complimente către Împărat, în special pentru zelul său pentru adevărata credinţă.]
Dar pentru că adversarul satan nu are odihnă, el i-a ridicat chiar pe lucrătorii lui Hristos împotriva lui, de parcă ar fi înarmaţi şi ar avea arme, etc. [Diferiţii eretici sunt apoi numiţi şi felul cum sunt ei condamnaţi de precedentele cinci concilii este expus.]
Astfel stând lucrurile, era necesar că maiestatea sa preaiubită de Hristos să adune această sfântă şi numeroasă adunare.
Fiind prin urmare inspirat de Duhul Sfânt, şi toţi fiind împreună de acord, după ce ne-am dat aprobarea noastră faţă de scrisoarea doctrinară a celui mai binecuvânta şi înălţat papă, Agatho, pe care a trimis-o la maiestatea voastră, care este şi ea de acord cu sugestia sfântului sinod al celor 125 de părinţi de sub el, noi învăţăm că una din flăcările Sfintei Trinităţi, Domnul nostru Isus Hristos, a fost întrupat, şi trebuie sărbătorit în două naturi fără diviziune şi fără confuzie. Căci la fel ca şi Cuvântul, el este consubstanţial şi etern cu Dumnezeu tatăl său; dar în ceea ce priveşte trupul imaculatei Fecioare Marie, Mama lui Dumnezeu, el este omul perfect, consubstanţial cu noi şi făcut în timp. Noi declarăm prin urmare că el este perfect în Dumnezeire şi că acelaşi este perfect atât în umanitate, conform tradiţiei originare a părinţilor şi a definiţiei divine de la Calcedon.
Şi după cum noi recunoaştem două naturi, tot aşa noi recunoaştem două voinţe şi două operaţiuni naturale. Căci nu îndrăznim să spunem că nici una din naturi care sunt în Hristos în întruparea sa nu este fără vreo voinţă şi operaţiune: ca nu cumva în luarea proprietăţilor acestor naturi, noi înlăturam astfel naturile din care sunt proprietăţile. Căci noi nici nu negăm voinţa naturală rituală a umanităţii sale, sau operaţiunea sa naturală: ca nu cumva să negăm ceea ce este principalul lucru al dispensaţiei pentru mântuirea noastră, şi ca nu cumva să atribuim suferinţe Dumnezeirii. Căci aceasta încearcă cei care au introdus recent noutatea detestabilă că în el există doar o singură voinţă şi operaţiune, reînnoind caracterul malign al lui Arius, Apollinaris, Eutyches şi Severus. Căci dacă ar trebui oare să spunem că natura umană a Domnului nostru este fără voinţă şi operaţiune, cum am putea afirma în siguranţă umanitatea perfectă? Căci nimic altceva nu constituie integritatea naturii umane decât voinţa esenţială, prin care tăria voinţei libere este marcată în noi; şi aceasta este şi cazul cu operaţiunea substanţială. Căci cum am putea să-l numim pe el perfect în umanitate dacă el nu a suferit deloc şi nici nu a acţionat ca un om? După cum uniunea a două naturi păstrează pentru noi o singură subzistenţă fără confuzie şi fără divizie, tot aşa această subzistenţă, care se prezintă pe sine în două naturi, demonstrează ceea ce aparţine fiecăreia.
Prin urmare noi declarăm că în el există două voinţe şi două operaţiuni naturale, care purced în mod comun şi fără diviziune: dar noi alungăm din Biserică şi supunem la anatema toate noutăţile inutile precum şi pe inventatorii lor: anume, Theodore de Pharan, Sergius şi Paul, Pyrrhus, şi Peter (care erau arhiepiscopi de Constantinopole), mai mult pe Cyrus, care a purtat preoţia în Alexandria, şi cu ei pe Honorius, care a fost conducătorul (proedron) Romei, după cum i-a urmat acesta în aceste lucruri. Pe lângă aceştia, cu cea mai bună cauză noi anatemizăm şi demitem pe Macarius, care a fost episcop de Antiohia, şi pe ucenicul lui Stephen (sau mai degrabă ar trebui să spunem stăpân), care a încercat să apere păgânismul predecesorilor lor, şi în scurt timp au stârnit întreaga lume, şi prin scrisorile lor pestilente şi prin instituirile lor frauduloase au devastat mulţimi de oameni în fiecare direcţie. Tot aşa şi bătrânul Polychronius, cu o inteligenţă infantilă, care a promis că va învia morţii şi mai apoi nu au înviat, a ajuns de ras; şi toţi cei care au învăţat, sau care învaţă, sau vor presupune să înveţe o singură voinţă şi operaţiune în Hristosul întrupat. . .
Dar cel mai mare prinţ dintre Apostoli a luptat cu noi: căci noi am avut de partea noastră pe imitatorul şi succesorul din eparhia sa, care a expus în scrisoarea sa misterul cuvântului divin (geolo gias). Căci oraşul antic al Romei v-a transmis o confesiune a caracterului divin, şi un tabel declinul produs în ziua dogmelor, şi a făcut să se vadă întunericul, şi Peter a vorbit prin Agatho, şi tu, O autocratic Rege, conform decretului divin, cu Părtaşul Omnipotent al tronului tău, ai judecat.
Dar, o blajinule şi iubitor al dreptăţii Domnului, fă acest favor aceluia care ţi-a acordat putere, şi dă, ca sigiliu pentru ceea ce s-a definit de către noi, ratificarea ta în scris, şi astfel să confirmi acestora cu edictele pioase obişnuite, că noi nu am falsificat nimic definit de Conciliile Ecumenice şi de către părinţii aprobaţi, ci noi i-am confirmat. Şi acum strigăm cu toţi cu o singură minte şi voce, „O Dumnezeule, salvează-l pe Rege” etc., etc.”
[Apoi urmează numeroase complimente pentru Împărat şi rugăciuni pentru ocrotirea sa.]
Scrisoarea Conciliului către Sf. Agatho
(Găsită în Migne, Pat. Lat., Tom. LXXXVII., col. 1247 et seqq.; and Labbe and Cossart, Concilia, Tom. VI., col. 1071 et seqq.)
O copie a scrisorii trimisă de sfântul şi Ecumenicul Conciliu al Şaselea către Agatho, cel mai binecuvânta şi sfânt papă a Vechii Rome.
Sfântul şi ecumenicul conciliu prin harul lui Dumnezeu şi permisiunea pioasă a celui mai pios şi mai credincios Constantine, marele Împărat, ce s-a adunat în acest oraş păstrat de Dumnezeu şi regal, Constantinopole, noua Romă, în Secretum-ul palatului imperial (qeiou, sacri) numit Trullus, către cel mai sfânt şi mai binecuvântat papă al Vechii Rome, Agatho, sănătate în Domnul.
Bolile serioase necesită ajutoare mai mari, după cum ştii mult binecuvântatule [părinte]; şi prin urmare Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, care este creatorul şi puterea guvernantă a tuturor lucrurilor, ne-a dat un medic înţelept, anume sanctitatea voastră onorată de Dumnezeu, pentru a înlătura prin forţă contagiunea ciumei eretice prin remediile ortodoxiei, şi pentru a da tărie de sănătate membrilor bisericii. Aşa că pentru tine, precum şi către episcopul primei eparhii a Bisericii Universale, noi lăsam ceea ce trebuie făcut, din moment ce iei ca bază a ta stânca fermă a credinţă, şi ştim după citirea adevăratei tale confesiuni în scrisoarea trimisă de minunăţia voastră părintească către cel mai pios împărat: şi noi recunoaştem că această scrisoare a fost scrisă în mod divin (perscriptas) de către Şeful Apostolilor, şi prin aceasta noi am alungat secta eretică a multelor erori care au izvorât recent, fiind îndemnaţi să facem un decret prin Constantine care domneşte în mod divin, şi care exercită un sceptru cel mai clement.
Şi prin ajutorul său noi am răsturnat eroarea lipsei de pietate, împresurând doctrina nefastă a ereticilor. Apoi am rupt în bucăţi temeliile ereziei lor groaznice, şi i-am atacat cu armele spirituale şi părinteşti, şi le-am irosit limbile ca ei să nu poată vorbii consistent unul cu altul, le-am răsturnat turnul construit de acei urmaşi ai acestei erezii celei mai profane; şi apoi i-am lovit cu anatema, ca fiind căzuţi în ceea ce priveşte credinţa precum şi în calitate de păcătoşi, în dimineaţa din afara taberei cortului lui Dumnezeu, ca noi să ne putem exprima după maniera lui David (1), în acord cu sentinţa deja dată referitoare la ei în scrisoarea ta, şi numele lor sunt: Theodore, episcop de Pharan, Sergius, Honorius, Cyrus, Paul, Pyrrhus şi Peter. Mai mult, în plus faţă de aceştia, noi am supus la anateme şi pe cei care trăiesc în profanitatea lor pe care au primit-o, sau, ca să fim mai clari, în profanitatea acestor persoane urâte de Dumnezeu, Apollinaris, Severus şi Themestius, adică, Macarius, care a fost episcop al marelui oraş din Antiohia (şi pe el l-am dezbrăcat în mod meritat de robele pastorale pe baza impenitenţei referitoare la credinţa ortodoxă şi la încăpăţânarea sa îndărătnică), şi Stephen, ucenicul său în nebunie şi învăţătorul lui în profanitate, precum şi Polychronius, care a fost înrădăcinat în doctrinele sale eretice, astfel răspunzând pentru numele său; şi în final toţi aceia care au învăţat fără penitenţă sau care învaţă, sau susţin sau au susţinut doctrine similare.
Până acum necazul, durerea şi multe lacrimi au fost partea noastră. Căci nu putem rade la căderea vecinilor noştri, nici să ne bucurăm de nebunia lor încăpăţânată, şi nici nu am fost entuziasmaţi ca noi să devenim şi mai întristaţi datorită acestui lucru; nu astfel, o venerabilule şi sacrule cap, am fost noi învăţaţi, noi care îl susţinem pe Hristos, Domnul universului, a fi atât blajin cât şi iubitor de oameni în cel mai înalt grad; căci el ne îndemână să fim imitatori ai lui în preoţia sa în cât este posibil, ca ceea ce devine bun, şi să obţinem modelul guvernării sale pastorale şi conciliante. Dar şi spre adevărata pocăinţă cel mai Senin Împărat şi noi v-am îndemnat în diferite feluri, şi am condus întreaga materie cu mare religiozitate şi grijă. Şi nici nu am fost mişcaţi să facem astfel de dragul câştigului, nici prin ură, după cum poţi vedea uşor din cele ce s-au făcut la fiecare sesiune, şi relatat minuţios, care vă sunt trimise prea-fericirii voastre: şi veţi înţelege de la vicarii sfinţeniei voastre, Theodore şi George, prezbiteri preaiubiţi de Dumnezeu şi de la John, cel mai religios diacon, şi de la Constantine, cel mai venerabil sub-diacon, toţi aceştia fiind copii tăi spirituali şi fraţii noştri preaiubiţi. Aşa că vei mai auzi aceleaşi lucruri şi din partea celor trimişi de sfântul tău sinod, sfinţii episcopi care în mod drept şi corect, în acord cu disciplina ta, au decretat cu noi în primul capitol de credinţă.
Astfel, iluminat de Duhul Sfânt, şi instruit de doctrina ta, noi am respins doctrinele josnice de profanitate, netezind calea cea dreaptă a ortodoxiei, fiind în fiecare fel încurajaţi şi ajutaţi să facem aşa de înţelepciunea şi puterea celui mai pios şi senin Împărat Constantine. Şi apoi unul din numerele noastre, cel mai sfânt praesul al acestui Constantinopole care domneşte, în primul rând a încuviinţat în privinţa compoziţiilor ortodoxe trimise de tine către cel mai pios împărat după cum în toate privinţele este în acord cu învăţătura Părinţilor aprobaţi şi a Părinţilor instruiţi de Dumnezeu, şi a celor cinci sfinte concilii universale, noi toi, prin ajutorul lui Hristos Dumnezeul nostru, am realizat cu uşurinţă ceea ce ne-am străduit. Căci după cum Dumnezeu era cel ce se mişca, tot astfel Dumnezeu a încoronat conciliul nostru.
În legătură cu aceasta, aşa dar, harul Duhului Sfânt a strălucit peste noi, arătând puterea sa, prin rugăciunile tale stăruitoare, pentru dezrădăcinarea tuturor buruienilor şi a fiecărui pom care nu a produs roadă bună, şi dând poruncă ca ei să fie consumaţi de foc. Şi noi suntem cu toţii de acord în inimă şi cu limba, şi transmitem, aşa cum expunem, prin asistenţa Duhului dătător de viaţă, o definiţie, lipsită de toată eroarea, sigură, şi infailibilă; nu prin ‚înlăturarea reperelor, aşa cum este scris (ferească Dumnezeu!), ci prin a rămâne tari în mărturiile şi autoritatea tuturor sfinţilor şi aprobaţilor părinţi, definind că, după cum cele două şi în cele două naturi (adică, divinitatea şi umanitate) din care este compus el şi în care există el, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu este predicat de noi, şi este glorificat în mod inseparabil, de neschimbat, de neconfundat, şi de nedivizat; tot aşa noi predicăm că el are două operaţiuni naturale, de nedivizat, incontrovertibile, de neconfundat, inseparabile, aşa cum s-a declarat în definiţia noastră sinodală. Aceste decrete maiestatea sa Împăratul copiator de Dumnezeu le-a încuviinţat, şi a subscris la acestea cu propria sa mână. Şi după cum am spus, noi am respins şi am condamnat acea erezie cea mai profană şi nesubstanţială care afirma doar o singură voinţă şi operaţiune în Hristosul întrupat adevăratul nostru Dumnezeu, şi făcând astfel noi am apăsat pe rana mulţimii care confunda şi diviza, şi am stins furtuna aprinsă a ereziilor lor, dar am expus în mod clar cu tine lumina strălucitoare a credinţei ortodoxe, şi ne rugam ca sanctitatea ta părintească să confirme decretul nostru prin re-scrierea onorabilă, prin care noi ne încredinţăm în buna speranţă în Hristos ca bunătatea sa miloasă să dea stabilitate în mod liber Statului Roman, încredinţat în grija celui mai clement Împărat; şi va împodobi cu jugurile şi victoriile zilnice clemenţa sa cea mai senină; şi ca prin lucrurile bune pe care le-a oferit nouă, să pună pe sfinţenia ta onorată de Dumnezeu înaintea măreţului său tribunal ca unul care a mărturisit sincer adevărata credinţă, păstrând-o nepătată şi în pază bună peste turma ortodoxă încredinţată lui de Dumnezeu.
Noi şi toţi cei ce sunt cu noi salută pe toţi fraţii în Hristos care sunt cu prea-sfinţenia ta.
Digresiune cu privire la condamnarea papei Honorius
La acest decret se ataşează nu numai importanţa necesară şi interesul care aparţine vreunei discuţii ecumenice asupra unei întrebări doctrinare dezbătute cu privire la întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci totodată un interes accidental, care reiese din faptul că prin acest decret un Papă al Romei este lovit cu anatemă în persoana lui Honorius. Trebuie să îi reamintesc cititorului din nou despre cât de interesante şi dificile sunt întrebările din teologie precum o astfel de acţiune care apare din partea unui Conciliu Ecumenic, şi cât este de important, ca să nu spunem vital, faţă de un astfel de accept de domnie a Conciliului Vatican recent anumita explicaţie a acestui fapt care ar trebui să ajungă la ceva satisfăcător. Ar fi destul de impropriu pentru mine în aceste pagini să discut materia din punct de vedere teologic. Multe volume s-au scris în ambele părţi cu privire la acesta subiect, şi la acestea trebuie să-l duc pe cititor, dar făcând astfel sper să fiu iertat dacă adaug un cuvânt de sfat – să citească ambele părţi. Dacă cunoaşterea cuiva este derivată doar din scriitorii moderni Răsăriteni, Anglicani sau Protestanţi, precum „Janus şi Conciliul”, „Scrisorilor” lui Pere Gratry, sau cărţile controversate ale lui Littledale împotriva Romei, cineva ar putea fi atât de mult de o parte de parcă ar prelua informaţiile de la Cardinalul Baronius, Cardinalul Bellarmine, Istoria lui Rohrbacher, sau din lucrarea recentă despre acest subiect a lui Pennacchi (1). Probabil că cititorul mediu va găsi din greu un tratament mult mai satisfăcător decât acela al lui Bossuet în Defensio. (Liber VII., cap. xxi, etc.)
Ar fi suficient pentru scopurile acestui volum să afirm că scriitorii Romano-Catolici Curialişti nu sunt una în ceea ce primeşte felul cum să se trateze materia. Pennacchi, în lucrarea sa menţionată mai sus, este de părere că scrisorile lui Honorius vorbeau în mod strict de decretele Papale, expunea auctoritate apostolica, şi prin urmare în mod neadecvat, dar el declară, contrar opiniei majorităţii teologilor şi faţă de decretul acestui Conciliu, că ele sunt ortodoxe, şi că Conciliul a greşit în condamnarea lor; aşa cum pune el problema, decretul se bazează pe toată eroarea pe actele dogmatice. Ca să salveze un Sinod Ecumenic de eroare, el crede că sinodul a încetat să mai fie ecumenic înainte ca acesta să ia această acţiune, şi că pe atunci era doar un sinod de un număr de Orientali! Cardinalul Baronius are o altă cale de ieşire din dificultate. El spune că numele lui Honorius a fost falsificat şi pus în decret de către o ştersătură în locul numelui lui Theodore, Patriarhul de odinioară, care la scurt timp după Conciliu a fost restaurat în poziţia Patriarhală. Baronius susţine în plus că scrisorile lui Honorius au fost corupte, că Actele Conciliului au fost corupte, şi, pe scurt, că tot ceea ce declară sau dovedeşte că Honorius era un eretic sau că a fost condamnat de un Conciliu Ecumenic ca acesta, este fals şi nevrednic de a fi crezut. Netemeinicia, ca să nu spunem absurditatea, părerii lui Baronius a fost adesea expusă de cei din propria sa comuniune, un scurt dar suficient sumar al negării se poate găsi în Hefele, care în timp ce preia o poziţie nesatisfăcătoare şi şovăielnică, este totuşi perfect de clar că discordia lui Baronius este total lipsită de temei(2).
Majoritatea polemiştilor Romani din anii recenţi au admis atât condamnarea lui Papa Honorius (care Baronius o neagă), precum şi caracterul monothelit (şi prin urmare eretic) al epistolelor sale, dar ei sunt de părere că aceste scrisori nu erau expunerile lui din afara catedrei în calitate de Doctor Universalis, ci simple expresii a opiniei private a Pontifului ca teolog. Cu această materie nu avem nici o preocupare în această legătură.
Nu voi spune prin urmare nimic în plus în acest punct ci voi oferi pur şi simplu dovezile principale că Honorius a fost de fapt condamnat de cel de-l Şaselea Conciliu Ecumenic.
- Condamnarea sa se găseşte în Actele din Sesiunea xviii, aproape de început.
- Cele două scrisori ale lui au fost sortite să fie arse la aceiaşi sesiune.
- În Sesiunea xvi episcopii au exclamat „Anatema către ereticul Sergius, către ereticul Cyrus, către ereticul Honorius, etc.”.
- În decretul de credinţă publicat în Sesiunea xviij se afirmă că „creatorul răului… a găsit o unealtă potrivită pentru voia sa în … Honorius, Papă a Vechii Rome, etc.”.
- Raportul Conciliului către Împărat spune că „Honorius, odinioară episcop al Romei” ei l-au „pedepsit cu excluderea şi anatema” deoarece îi urma pe monotheliţi.
- În scrisoarea sa către Papa Agatho Conciliul spune că „l-a condamnat cu anatema pe Honorius”.
- Decretul imperial vorbeşte despre „preoţii nesfinţi care au infectat Biserica şi au guvernat în mod fals” şi menţionează printre ei pe „Honorius, Papă a Vechii Rome, întăritorul ereziei care s-a contrazis pe sine”. Împăratul merge mai apoi spre a-l anatemiza pe „Honorius care era Papă a Vechii Rome, care în toate era de acord cu el, a mers cu ei, şi a întărit erezia”.
- Papa Leo II a confirmat decretele Conciliului şi spune în mod expres că şi el l-a anatemizat pe Honorius (1).
- Că Honorius a fost anatemizat de al Şaselea Conciliu este menţionat în Canoanele Trullan (No. j.).
- Tot astfel şi Conciliul al Şaptelea declară adeziunea sa faţă de anatema în decretul său de credinţă, şi în câteva locuri în acte se spune acelaşi lucru.
- Numele lui Honorius s-a găsit în copia Romană a Actelor. Aceasta este evidentă din viaţa lui Anastasius despre Leo II (Vita Leonis II).
- Jurământul Papal aşa cum se găseşte în Liber Diurnus(2) făcut de fiecare Papă nou din secolul al 5lea până în al 11lea, în forma probabil prescrisă de Gregory II, „loveşte cu anatema veşnică pe creatorii noii erezii, Sergius, etc., împreună cu Honorius, deoarece el a colaborat la afirmaţia de bază a ereticilor”.
- În lecţia sărbătorii Sf. Leo II din Breviarul Roman numele Papei Honorius apare printre cei excomunicaţi de Sinodul al Şaselea. La aceasta îl putem auzi bine pe Bossuet: „Ei suprimă atât cât pot, Liber Diurnus: ei au dobândit această formă din Breviarul Roman. L-au ascuns ei aiurea atunci? Adevărul apare din toate părţile, şi aceste lucruri devin din ce în ce mult mai evidente, pe măsură ce sunt eliminate mult mai studios din vedere” (3).
Cu o astfel de mulţime de dovadă nici un istoric conservativ, se prea poate, nu poate pune la îndoială faptul că Honorius, Papă a Romei, a fost condamnat şi anatemizat ca un eretic de către cel de-al Şaselea Conciliu Ecumenic.
Edictul Imperial postat în al treilea atrium al marii Biserici lângă ceea ce se numeşte Dicymbala
În numele Domnului şi Stăpânului nostru Isus Hristos, Dumnezeul şi Salvatorul nostru, cel mai pios Împărat, paşnicul şi iubitorul de Hristos Constantine, un Împărat credincios lui Dumnezeu în Isus Hristos, către toţi cei ce iubesc pe Hristos care trăiesc în acest oraş păstrat de Dumnezeu şi regal.
[Documentul este foarte lung, Hefele oferă următorul rezumat, care este destul de suficient pentru cititorul obişnuit, care îşi va aminti de faptul că acesta este un Edict al Împăratului şi nimic altceva ce ar purcede din conciliu.]
Hefele’s Epitome (Hist. of the Councils, Vol. v., p. 178).
„Erezia lui Apollinaris, etc., a fost reînnoită de Theodore de Pharan şi confirmată de Honorius, odinioară Papă a Vechii Rome, care s-a contrazis pe sine. Şi Cyrus, Pyrrhus, Paul, Peter, mult mai recent. Macarius, Stephen şi Polychronius au răspândit Monothelitismul. El, Împăratul, a convocat prin urmare acest sfânt şi Ecumenic Sinod, şi a publicat prezentul edict cu confesiunea de credinţă, pentru a confirma şi a stabilii decretele sale. (Aici urmează o confesiune extinsă de credinţă, care dovedeşte doctrina celor două voinţe şi operaţiuni.) După cum a recunoscut acesta cele cinci Sinoade Ecumenice anterioare, tot aşa el a anatemizat pe toţi ereticii de la Simon Magul, dar în special creatorul şi patronii noii erezii, Theodore şi Sergius, precum şi Papa Honorius, care a fost aderentul şi patronul lor în toate, şi a confirmat erezie (ton kata panta toutois sunairethn kai bebaiwthn ths airesews), în plus Cyrus, etc., şi a ordinat ca nimeni să nu susţină o credinţă diferită, sau să se aventureze să înveţe o singură voinţă şi o singură energie. În nici o altă credinţă decât în cea ortodoxă pot să fie oamenii mântuiţi. Oricine nu a ascultat edictul imperial, dacă ar fi să fie episcop sau cleric să fie destituit; dacă este un oficial, să fie pedepsit cu confiscarea proprietăţii şi pierderea centurii (zwnh); dacă este o persoană particulară, să fie îndepărtată din rezidenţă precum şi din toate oraşele”.
