Cineva poate fi iertat pentru că se gândeşte că problemele şi controversele ce înconjoară doctrinele creştine cu privire la Treime şi Întrupare au fost puse deoparte după Conciliul de la Chalcedon din 451 d. Hr. Învăţaţii din domeniul patristicii au găsit adesea că platforma lor şcolară eşuează în a îi duce în secolul şase, să nu mai vorbim de al şaptelea. Dar insatisfacţia pe care mulţi creştini au simţit-o datorită definiţiei Calcedoniene anume că Hristos a fost o persoană în două naturi a rămas în unele trimestre până în ziua de astăzi. Cel de-al treilea Conciliu de la Constantinopol nu a semănat cu cele anterioare, în aceea că nu a fost întrunit într-o situaţie de criză, pentru a rezolva o întrebare nouă şi presantă. De fapt, controversa pe care căuta să o rezolve era una veche la vremea când s-au întâlnit – aproape toate figurile importante din acea controversă erau moarte înainte de anul 680. Este de asemenea interesant pentru situaţia politică şi militară disperată, care înconjura şi dezbaterea şi definiţia. Datorită ambelor acestor motive, ceea ce urmează este mai mult istoria discuţiei anterioare decât un acord conciliant.
Unitatea lui Hristos
O astfel de discuţie este centrat, ca şi în secolele anterioare, pe unitatea lui Hristos Însuşi: când Salvatorul a fost descris în Evanghelii ca luptându-se cu soarta Lui, în Grădină sau ca părând că hotărăşte asupra unui curs de acţiune, ce se întâmpla?Era aceasta acţiunea lui Dumnezeu întrupat, în total acord cu voia Tatălui? Sau erau în Hristos două centre de activitate şi voinţă? Dacă acesta din urmă este cazul, ce ar fi oprit cele două să fie opuse una alteia şi persoana din Hristos să fie subiectul unei diviziuni mai profunde decât orice altceva a susţinut Nestorius.
Lumea celui de-al şaptelea secol era foarte diferită de cea condusă de tot cuceritoarea Romă în cadrul căreia s-a născut creştinismul. Imperiul vestului era în mare măsură dispărut şi domnia împăratului în Constantinopol era departe de a fi în siguranţă. Argumentele Hristologice ale bisericii din secolul şapte erau dezbătute cu imperiul sub o aproape constantă ameninţare militară şi presiunea cu care conducătorii ei căutau unitatea între creştini era la fel de mult provocată de necesitatea de a înfăţişa un duşman comun împreună, ca şi de dorinţa de a acţiona după rugăciunea lui Hristos pentru unitate din Evanghelia lui Ioan. A fost doar o astfel de încercare de a aduce oponenţii teologi împreună, ceea ce a dat ceea ce numim acum „controversa monothelită” (din greceşte, pentru „o voinţă”).
Energii
Împăratul Heraclius (610–641) şi-a petrecut majoritatea domniei sale angajat în apărarea imperiului său. Războiul lui lung împotriva lui Chosroes II persanul a lăsat ambele lor imperii slăbite şi vulnerabile faţă de un inamic nou şi superior, armatele arabe care au învins imperiul Persan şi cu atât mai mult cu privire la teritoriile africane de est şi de vest ale Romei în 30 de ani după moartea profetului Mohammed în 632. Chosroes căutase să exploateze diferenţele creştine oferind protecţie conducătorilor monofiziţi, celor care încă afirmau, ca o sfidare faţă de Chalcedon, că persoana divină a lui Isus Hristos avea o singură natură, nu două. Heraclius şi Sergius, Patriarhul Constantinopolului, a încercat considerabil să aducă Monofiziţii şi Calcedonienii împreună şi a crezut că ei găsiseră o cale de a face astfel cu o doctrină numită ‘Monenergism’. Ei afirmau cele două naturi, susţinute de Chalcedon, dar susţineau de asemenea că în persoana divină a lui Isus Hristos era o singură activitate sau „energie”. Un partizan al acestui compromis a fost Cyrus din Phasis, care a fost ales Patriarh Calcedonian al Alexandria în 631, şi a pornit să încerce să convertească Monofiziţii egipteni să adopte vederile lui. (Se pare că acceptaseră ca o concesie de partea Calcedonienilor). Cu toate acestea, un acord pe care Cyrus l-a declarat şi l-a publicat a fost citit de către un călugăr palestinian numit Sophronius, care le susţinea ca fiind o erezie şi a încercat să-l convingă pe Patriarh de aceasta. Sergius a declarat că nici limbajul unuia sau a două activităţi din Hristos nu ar trebui folosite , dar voia de asemenea să publice şi să celebreze acordul la care s-a ajuns în Alexandria: a făcut aceasta într-o scrisoare către Papa Honorius I. Sophronius a fost ales Patriarh al Ierusalimului în 634, şi, în timp ce nu îl contrazicea pe Sergius, a continuat să infirme monenergismul. Argumentele specifice care vor duce după aproape 50 de ani la cel de-al treilea Conciliu de la Constantinopol, erau acum în plin avânt.
Dionysius
În spatele acestor argumente se află în parte, scrierile figurilor celor mai influente şi misterioase ale Bisericii. El ne este cunoscut Pseudo-Dionisie (sau Pseudo-Denys) Areopagitul, deoarece scrierile lui au fost atribuite discipolului lui Pavel, menţionat după discursul apostolului către oamenii din Atena, în Fapte 17.34. s-a crezut că erau scrierile unui călugăr sirian, la începutul secolului şase, a fost acreditat cu autoritate apostolică în 533, şi influenţa lui asupra teologiei de mia târziu este uriaşă. Cea de-a Patra Scrisoare a lui Dionisie vorbeşte despre întrupare şi caută în particular să apere unitatea lui Hristos, declarând că „nu este prin virtutea de a fi Dumnezeu, prin care făcea lucruri divine şi nici în virtutea de a fi om, nu făcea lucruri omeneşti, ci mai degrabă prin faptul că era Dumnezeu făcut om, a realizat ceva nou în mijlocul nostru– activitatea lui Dumnezeu omul. Această ultimă frază, tradusă uneori ca ‘activitate teandrică’, a fost cheia pentru apărătorii monenergismului, nu doar pentru că o citeau şi o citau ca spunând ‘o activitate teandrică’. Textele noastre de Pseudo-Dionisie au ajuns la noi printr-un editor pro – Calcedonian din secolul şase, John de Scythopolis. Deci, este chiar posibil, ca fraza să fi fost „îngrijită” mai bine pentru a se potrivi doctrinei celor două naturi, şi monenergiştii puteau foarte bine să o citeze corect.
Micşorarea imperiului
Sergius a dus lucrurile mai departe. Papa replicase scrisorii lui anterioare, felicitând pe cei ce au încălcat acordul din Alexandria şi mărturisind mai departe, nu numai „activitatea” ci şi „voinţa” lui Hristos: cauza monenergistă devenind cauza monothelită şi a fost stabilită printr-un edict imperial din 638, al cărui proiect l-a făcut Sergius şi a fost semnat de către Heraclius: ecthesis. Honorius a murit în acelaşi an, înainte de a avea şansa de a accepta sau de a se opune edictului, dar cea de-a doua scrisoare a lui către Sophronius sugerează că era departe de siguranţa cu privire la propria lui poziţie. Papi succesivi au înfruntat mânia imperială rezistând învăţăturilor ecthesis, dar imperiul a trebuit curând să-şi întoarcă atenţia spre aspectele militare. Damascul căzuse arabilor în 635; Sophronius însuşi a predat Ierusalimul în 638, Alexandria va cădea în 642, la care vreme Heraclius era mort. O luptă cu privire la succesiunea imperială s-a sfârşit cu ascensiunea nepotului lui, Constans II. Puterea navală bizantină s-a diminuat gradual şi linia ţărmului mediteranean dispărea din strânsoarea imperiului. Nu numai nevoia pentru o apărare mai puternică ocupa imperiul, ci şi punctele de vedere teologice creştine diferite erau înghiţite gradual de către cuceritorii lor islamici.
Maximus Mărturisitorul
Un refugiat din conflictul anterior a fost Maxim, numit Mărturisitorul, un călugăr care se pare că a fugit în Africa de Nord pentru a scăpa de războaiele persane de la sfârşitul anilor 620. Scrierile lui Maximus arată apropierea lui de Sophronius, pe care îl vedea ca pe un mentor spiritual şi ca pe un tată spiritual, şi pe a cărui mănăstire trebuie să o fi împărtăşit la un anumit timp (exact când nu este clar). Respingerea lui Maximus cu privire la poziţia monothelită este crucială nu pentru întâlnirea lui din 645 cu Pyrrhus, care fusese succesorul lui Sergius în poziţia de Patriarh de Constantinopol. Pyrrhus era o victimă a luptei pentru putere care a urmat morţii lui Heraclius şi a fugit în Africa de nord. Dezbaterea lui cu Maximus în Cartagina a dus la renunţarea sa la monothelitism şi alăturarea de Papa Theodor împotriva lui Constans II, ale cărui încercări reînnoite de a înăbuşi dezbaterea în această privinţă au ajuns la un capăt cu Typos din 648. Succesorul lui Theodor, Martin I, a convocat un sinod Lateran în Octombrie 649 la care au fost prezenţi peste o sută de episcopi, împreună cu Maximus însuşi. Afirmaţia sinodului că Hristos avea două voinţe, divină şi umană, a dus la aducerea forţată a Papei la Constantinopol pentru a răspunde împăratului. A fost surghiunit în Crimea, unde a şi murit. Maximus însuşi a fost judecat şi exilat de mai multe ori, murind în Caucasus în 662.
Maximus, deşi mort de 20 de ani, este teologul ale cărui învăţături au triumfat cel mai mult în Constantinopol în 681. Tratatele lui împotriva monothelitismului îl resping prin distingerea a diferite sensuri ale cuvântului „voinţă”. Pentru început, se referă la capacitatea de a acţiona liber, acest aspect al naturii umane prin care noi, ca şi agenţi nu suntem siliţi. Sau se poate referi la rezultatul actului voinţei înseşi. Dacă cel din urmă este cazul, teama monothelitiţiilor că unitatea persoanei lui Hristos ar putea fi ameninţată atribuindu-se două voinţe este de înţeles: pericolul este de a sfârşi cu un Hristos schizofrenic care avea liber voinţa în două direcţii contrare. Maximus observă că o dispoziţie naturală de a voi este pur şi simplu parte din umanitatea lui Hristos. A spune că este cu adevărat o fiinţă umană înseamnă a afirma că are o voinţă naturală umană. Mai este o capacitate de a voi pe care o posedă umanitatea căzută şi aceasta o putem numi voinţă conform cu înclinaţia sau opinia.
Voinţa gnomică
A voi, conform cu Aristotel, înseamnă doar a recunoaşte ceva ca fiind bun. Totuşi, umanitatea căzută nu mai este capabilă de a recunoaşte bunătatea perfectă a lui Dumnezeu ca singurul obiect al voinţei Sale. Aceasta deliberează şi este atrasă către ceea ce ea crede că este bine (poate din motive egoiste) şi de aici este influenţată de înclinaţii. Această voinţă este numită de către Maximus „voinţă gnomic” din grecescul gnome – înclinaţie sau intenţie. Voinţa umană a lui Hristos aparţine naturii lui umane, voinţa divină aparţine naturii divine, dar orice voinţă gnomică – fiind influenţată de înclinaţie – aparţine persoanei umane. Prin contrast, persoana divină a lui Hristos nu avea o astfel de voinţă, deoarece nu îi lipsea niciodată cunoştinţa a ceea ce era bun: bunătatea fundamentală – divinitatea – îi era mereu prezentă. Voinţa umană naturală a lui Hristos era întotdeauna modelată şi comandată de către voinţa divină , astfel împiedicând tipul de opoziţie pe care monotheliţii erau atât de preocupaţi să evite.
Anatemele
Constans II a fost asasinat în 668. Dar numai în 678, fiul său, Constantin IV, s-a simţit sigur să caute o hotărâre pentru controversa, de acum veche. Prietenia reînnoită dintre papalitate şi imperiu îl ajutase pe Constantin la tron, şi era nerăbdător să o menţină. Papa Agatho a răspuns propunerii imperiale prin convocarea de sinoade locale şi prin consultarea de episcopi, înainte de a proiecta o scrisoare de respingere a monothelitismului, semnată de 125 episcopi. Scrisoarea a fost dusă de legaţi papali la Constantinopol. Au sosit în toamna lui 680 şi în 7 Noiembrie a acelui an a început ceea ce numim acum Cel de-al şaselea Conciliu Ecumenic.
Patriarhii Antiohiei şi ai Constantinopolului, Macarie şi George, au declarat respectiv, în apărarea monothelitismului că învăţăturile lor concordau cu cele ale Părinţilor şi a conciliilor anterioare. Dar împuterniciţii de la Roma au obiectat că textele pe care le citau erau deformate şi într-un caz (cel al unei scrisori de la Menas de Constantinopole către Papa Vigilius, la care Sergius apelase frecvent) a demonstrat că erau frauduloase. Macarie din Antiohia a fost încăpăţânat în apărarea sa că Hristos avea doar o singură voinţă: a spune altceva era Nestorian, susţinea el. Dar, sesiune cu sesiune, pierdea bătălia. Textele sale autoritare au fost respinse ca fiind creaţiile lui şi în final a fost judecat înaintea conciliului şi a fost condamnat. Majoritatea uriaşă a personajelor din controversa monothelită riscau anatemizarea, se părea. Sergiu, Pyrrhus, Pavel şi Peter – toţi fuseseră patriarhi ai Constantinopolului în cei 70 de ani dinaintea conciliului – au fost anatemizaţi. La fel şi Papa Honorius I, care, fără înţelepciune, afirmase existenţa unei singure voinţe în Hristos.
Întruparea
Ultima sesiune a Conciliului a avut loc în septembrie 681. Definiţia ei de credinţă afirmă: „În El sunt două voinţe naturale şi două operaţiuni naturale, indivizibile, netăgăduite, inseparabile, de neconfundat, în concordanţă cu învăţăturile sfinţilor Părinţi. Şi aceste două voinţe naturale nu sunt contrare una alteia, aşa cum susţin ereticii necucernici, dar voinţa Lui umană urmează, nu rezistentă şi refractară, ci supusă voinţei Lui divine şi omnipotente.’
Cititorii pot fi iertaţi pentru că au găsit controversa monothelită oarecum obscură (deşi implică doi giganţi ai teologiei creştine în Pseudo-Dionysius şi Maximus Mărturisitorul). Dar importanţa sa nu ar trebui dejucată. Chalcedon nu a fost un sfârşit şi cristologia este întotdeauna o activitate esenţială a Bisericii. Întrebarea dacă Hristos a avut şi o voinţă umană şi un divină este fundamentală deoarece pentru creştinism să înveţe doctrina întrupării, trebuie să înveţe că persoana lui Hristos a fost deplin şi nu aproape umană.
Peter Groves este Capelan şi membru al Brasenose College, Oxford.
