Perioada celor 5 Patriarhi si dezvoltarea puterii papale

451-588 d. Hr. Perioada celor 5 Patriarhi şi dezvoltarea puterii papale

Compilat şi editat de Steve Rudd

A. Comentariile şi observaţiile noastre:

La începutul acestei perioade, avem 5 „biserici mamă” egale. La sfârşitul acestei perioade, avem pe episcopul Romei, pretinzând că este „Papă” sau „Episcop universal”, care controla singur biserica în întregul vest.
Papa Leo, în protestul său împotriva celui de-al patrulea conciliu ecumenic, ţinut la Chalcedon în 451, a început să facă cereri curajoase cu privire la puterea papală, dar care au fost ignorate de majoritatea.
În 590 DH, Gregory a acţionat ca un Papă, dar a denunţat titlul de Episcop universal. Doi papi mai târziu, în 606 DH, Bonifaciu III este primul episcop roman care a acţionat şi ca un papă şi care a folosit şi numele de Episcop universal.
Era într-adevăr o bătălie a puterii între vest (Roma ) şi est (Constantinopol). Pretenţiile de putere universală au fost făcute pentru prima dată de către episcopul Constantinopolului, care s-a auto denumit „Episcop universal”, dar s-a renunţat repede la ele de către episcopul Romei, la fel de arogant şi care pregătea drumul pentru Anti-Crist, la fel. Totuşi, câţiva ani mai târziu, noul episcop al Romei, îşi ia pentru prima dată numele de „Episcop universal”. Această luare a puterii desparte în final Estul de Vest, creând Biserica Romano Catolică şi Biserica Greco Catolică.

B. 452 d. Hr.: Ce a spus de fapt Papa Leo:(Susţine cu putere că el era succesorul scaunului lui Petru.Desigur întregul concept a unui succesor permanent al lui Petru este nebiblic şi produsul imaginaţiei Episcopului Romei.)

„După al patrulea conciliu ecumenic, episcopul roman, Leo, a protestat în trei scrisori în data de 22 Mai, 452, prima adresată împăratului Marcian, a doua împărătesei Pulcheria, a treia către Anatolius, patriarhul Constantinopolului.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)
„Conexiunea întregului corp îi face pe toţi la fel de sănătoşi, la fel de frumoşi: şi aceasta necesită unanimitatea întregului corp, dar cere în mod deosebit armonie între preoţi. Şi deşi au o demnitate comună, nu au grade uniforme; deoarece după cum între apostolii binecuvântaţi, fără să ţină seama de similaritatea stării lor onorabile, exista o anume distincţie a puterii, şi în timp ce alegerea tuturor era egală, totuşi i se dădea unui dintre ei conducerea celorlalţi. Din acest model s-a ridicat o distincţie şi între episcopi, şi printr-o ordonanţă importantă, s-a prevăzut că nu trebuie ca fiecare să ceară totul pentru sine: ci în fiecare provincie să existe unul a cărui părere să aibă prioritate între confraţi: şi din nou, acela a cărui numire este în oraşele mai mari, trebuie să aibă o mai mare responsabilitate, prin care grija Bisericii universale să conveargă spre singurul scaun al lui Petru, şi nimic de alt undeva să nu fie separat de acest Cap. Cel care ştie că a fost pus peste alţii să nu primească rău că are pe cineva deasupra lui, ci să ofere supunerea pe care el o cere de la alţii” (Leo I, Scrisoarea XIV. Către Anastasius, Episcop de Tesalonic, XII. În caz de diferenţă de opinie între Vicar şi Episcopi, Episcopul Romei trebuie consultat. Subordonarea autorităţilor în biserică explicată).
„Domnul doreşte ca într-adevăr să fie grija tuturor apostolilor, dar într-un astfel de mod încât El a aşezat sarcina principală pe binecuvântatul Petru, capul tuturor apostolilor: şi de la el, Capul doreşte ca darurile Lui să curgă spre întregul corp: astfel încât oricine îndrăzneşte să iasă de pe stânca solidă a lui Petru, poate înţelege că nu are parte în misterul divin. Deoarece, El doreşte ca cel care a fost primit în această părtăşie, în Unitatea Lui nedespărţită, să fie numit cum a fost şi El, când a spus: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă îmi voi zidi biserica” clădirea templului etern, prin darul minunat al harului lui Dumnezeu să se odihnească pe stânca solidă a lui Petru: întărindu-şi biserica atât de sigur, ca nici nechibzuinţa omenească să nu o atace şi nici porţile iadului să nu o învingă. (Leo I, Scrisoarea X. Către Episcopul provinciei Vienei. În problema lui Hilary, Episcop de Arles, I. Solidaritatea bisericii aşezată pe stânca Sf. Petru trebuie menţinută pretutindeni.)

C. 452 d. Hr.: Ce spun cărturarii despre Papa Leo I:(440-461 DH)

Papa Leo este o marcă istorică, deoarece este primul episcop al Romei care să aibă vreo asemănare cu papii moderni. Papa Leo I nu a fost numit niciodată „Episcop universal”, acesta fiind un fapt istoric, deşi Gregory I a avut pretenţia neprecisă că Leo ar fi fost numit „Episcop universal”. La un an după cel de-al patrulea conciliu ecumenic (Chalcedon 451 DH) s-a dat mai multă putere Constantinopol, Pope Leo a protestat, apelând numai la primul conciliu ecumenic de la Nicea, în timp ce ignora complet puterea dată Constantinopolului în cel de-al doilea conciliu ecumenic, care a fost confirmată în cel de-al patrulea conciliu ecumenic, cu numai un an înainte. Leo protestează că puterea lui îşi are rădăcinile în supremaţia lui Petru, nu că Roma este capitala imperiului.
„În timpul pontificatului său el a fost aproape singurul om mare din Imperiul Roman, a avut o activitate extraordinară şi a luat parte importantă în toate lucrurile bisericii. Viaţa lui particulară este total necunoscută şi nu avem motiv să punem la îndoială puritatea motivelor sau moralei lui. Zelul lui oficial şi tot timpul şi puterea lui au fost devotate intereselor creştinismului. Dar la el interesele creştinismului erau identice cu stăpânirea universală a bisericii Romane.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)
„Titlul de „episcop universal” mai fusese folosit anterior ca o flatare de patriarhii orientali şi mai târziu de episcopii romani, în ciuda protestelor lui Gregory I., fără scrupul. Afirmaţia papilor Gregory I. şi Leo IX., că conciliul de la Chalcedon a conferit episcopului roman Leo titlul de episcop universal şi că el l-ar fi respins, este eronat. Nici o urmă a acestui lucru nu poate fi găsită în Actele conciliului sau în epistolele lui Leo.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)
„Dar primul papă, în adevăratul sens al cuvântului, este Leo I., care pe drept poartă titlul de „Mare” în istoria ierarhiei latine. În el, ideea de papalitate, aşa cum era, a devenit carne şi sânge.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)
„Totuşi, mai puţin plin de succes a fost efortul său de a-şi stabili stăpânirea în est, şi de a preveni înălţarea rivalului său de la Constantinopol, de către canonul 28 de la Chalcedon [451 DH], la egalitate oficială cu el. Protestul lui puternic împotriva acelui decret nu a avut nici un efect de durată.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)
”El marchează aceeaşi epocă relativă în dezvoltarea papalităţii, ca şi Ciprian în istoria episcopatului. El a avut o idee mai înaltă despre prerogativele privirilor Romei decât Grigore cel Mare, care, chiar dacă a domnit 150 de ani mai târziu, reprezintă mai degrabă ideea patriarhală decât cea papală.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)
„El [Leo] s-a luptat cu Manichean, Priscilianistul, Pelagianismul şi alte erezii şi şi-a câştigat un nume nemuritor ca desăvârşitorul doctrinei ortodoxe a persoanei lui Hristos.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)
„Leo astfel a făcut dintr-o întâietate a îndurării şi a potrivirii personale una a dreptului şi a succesiunii. Despre persoana sa, el întra-adevăr vorbeşte în slujbele sale, cu mare smerenie, dar numai pentru a înălţa mai mult imaginea sa oficială. El le spune romanilor că adevărata sărbătoare a aniversării înălţării lui este recunoaşterea onoarei şi supunerea în persoana lui modestă, Petru însuşi, care are grijă de păstor şi turmă, şi a cărui demnitate nu lipseşte nici măcar pentru moştenitorul lui fără merit. Aici, deci, avem deja acea combinaţie caracteristică de smerenie şi aroganţă, care este stereotipă în expresia: „Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”, „vicarul lui Hristos” şi chiar „Dumnezeu pe pământ”. În această conştiinţă duplicitară a lipsei personale de merit şi a exaltării sale oficiale, Leo sărbătorea anual ziua înălţării lui la scaunul lui Petru. În timp ce Petru însuşi îşi transmite prerogativele în linişte şi avertizează expres împotriva asumării ierarhice, Leo nu poate vorbi destul de frecvent şi apăsat despre autoritatea sa. În timp ce Petru în Antiohia se supune cu blândeţe la admonestarea tânărului apostol Pavel, Leo opune afirmă că rezistenţa la autoritatea sa este mândrie profană şi calea sigură către iad. Supunerea faţă de papă este deci necesară pentru salvare. Oricine, spune el, nu are aceleaşi vederi apostolice, adică la fel cu cele ele Capului trupului, de unde toate darurile descind spre trup, nu este în trupul bisericii, şi nu are parte de îndurarea acesteia.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)

D. 492 d. Hr.: Jerome: Afirmă deschis că episcopii şi prezbiterii sunt acelaşi lucru în perioada apostolică. Jerome putea vedea ce îi spunea Biblia lui despre episcopi şi prezbiteri la fel cum ne spune şi nouă astăzi!

”Deoarece atunci când apostolul învaţă clar că prezbiterii sunt la fel cu episcopii, un servitor al meselor şi ferestrelor nu trebuie să fie nebun să se înalţe arogant peste oamenii prin ale căror rugăciuni se produce trupul şi sângele lui Hristos? Cereţi dovada a ceea ce spun? Ascultaţi acest pasaj: „Pavel şi Timotei, slujitorii lui Isus Hristos, către toţi sfinţii în Hristos Isus care sunt în Filipi cu episcopii şi diaconii.” Doriţi un alt exemplu? În faptele Apostolilor, Pavel vorbeşte preoţilor unei singure biserici: „Aveţi grijă la voi înşivă şi la turmă, peste care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, să hrăniţi biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu sângele Lui.” Şi pentru ca nimeni, într-un spirit de dezbatere să susţină că trebuie să fi fost mai mulţi episcopi, nu numai unul într-o biserică, iată pasajul următor care clar dovedeşte că un episcop şi un prezbiter sunt acelaşi lucru. Scriindu-i lui Tit, apostolul spune: „Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare. Căci episcopul (Sau: priveghetor.), ca econom al lui Dumnezeu”Şi lui Timotei îi spune: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mâniilor de către ceata prezbiterilor (Sau: bătrâni.).”. Petru spune de asemenea, în prima sa epistolă: „ Sfătuiesc pe prezbiterii (Sau: bătrân.) dintre voi, eu, care Sunt un prezbiter (Sau: bătrân.) ca şi ei, un Martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, … nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu;” În greceşte, sensul este mai clar, deoarece cuvântul folosit este [], supraveghetor şi aceasta este originea cuvântului supraveghetor sau episcop. Dar poate că mărturia acestor oameni mari vi se pare insuficientă. Dacă aşa, atunci ascultaţi sunetul trompetei Evangheliei, acel fiu al tunetului, discipolul pe care Isus l-a iubit şi care a stat pe pieptul Salvatorului, cum soarbe apa doctrinei sănătoase. Una din epistolele sale începe astfel: „Prezbiterul (Sau: bătrânul.) către aleasa Doamnă şi către copiii ei, pe care-i iubesc în adevăr-şi nu numai eu, ci toţi cei ce cunosc adevărul,” şi alta: „Prezbiterul (Sau: bătrânul.) către prea iubitul Gaiu, pe care-l iubesc în adevăr.” Când era ales un prezbiter pentru a prezida peste ceilalţi, aceasta se făcea pentru a remedia schisma şi pentru a preveni fiecare individ de la despărţirea bisericii lui Hristos, atrăgând-o la el. Deoarece chiar la Alexandria din vremea lui Marcu evanghelistul şi până la episcopatele lui Heracle şi Dionisiu prezbiterii numeau întotdeauna ca episcop pe unul dintre ei şi îl puneau într-o poziţie mai ridicată, la fel cum armata alege un general, sau cum diaconii numesc pe unul dintre ei pe care îl cunosc a fi diligent şi îl numesc arhidiacon. Căci ce altă funcţie, cu excepţia ordinării, aparţine unui episcop, care să nu aparţină şi unui prezbiter? … Numele prezbiter şi episcop, primul denotă vârsta, al doilea rangul. Scriindu-le lui Tit şi Timotei, apostolul vorbeşte despre ordinarea de episcopi şi diaconi, dar nu spune nici un cuvânt despre ordinarea prezbiterilor: deoarece cuvântul episcop îl include şi pe cel de prezbiter.” (Jerome, Scrisoarea CXLVI. Către Evangelus, 492 DH)

E. Jerome afirmă în „Vieţile oamenilor iluştri” că Petru a fost în Roma 25 de ani şi oferă o relatarea martiriului său. Desigur, în 500 DH, multe din acestea sunt mituri şi nu istorie verificabilă. Există multe motive bune pentru care cărturarii se întreabă dacă Petru a fost vreodată la Roma, să nu mai vorbim de 25 de ani.

„Simon Petru, fiul lui Ioan, din satul Betsaida, în provincia Galileea, fratele apostolului Andrei, el însuşi conducător al apostolilor, după ce a fost episcop al bisericii din Antiohia şi după ce a predicat la Dispersion –cei ce credeau în tăierea împrejur, în Pont, Galatia, Capodocia, Asia şi Bitinia- au venit la Roma în cel de-al doilea an al lui Claudius pentru a-l îndepărta pe Simon Magul, şi au ţinut scaunul sacerdotal acolo timp de 25 de ani, până în ultimul, adică al 14 lea an al lui Nero. A primit coroana martiriului, din mâinile acestuia, fiind crucificat cu capul în jos şi picioarele ridicate, afirmând că este nedemn să fie crucificat la fel ca Domnul lui. A scris două epistole, care sunt numite catolice, cea de-a doua fiind diferită de prima la stil, este considerată de mulţi ca neaparţinându-i. Apoi Evanghelia după Marcu , care a fost discipolul şi interpretul lui, îi este atribuită. Pe de altă parte, cărţile, din care una dintre ele este numită Faptele lui, alta este Evanghelia lui, a treia constă în predicările lui, a patra este Apocalipsa lui, a cincia este „Judecata” lui sunt respinse ca fiind apocrife. Îngropat la Roma, la Vatican, lângă calea triumfală prin care este venerat în lumea întreagă.” (Jerome, Vieţile oamenilor iluştri, capitolul I, Petru, 492 DH)

F. Anul 533 d. Hr.: Împăratul roman Iustinian I, l-a proclamat pe Leo I, episcopul Romei să fie capul suprem al tuturor bisericilor. A fost conducătorul statului, nu un conciliu bisericesc să-l proclame pe Leo ca fiind capul bisericilor. Proclamaţia a fost larg ignorată de către restul lumii întregi.

„Victoriosul Iustinian….către Ioan, cel mai sfânt arhiepiscop al oraşului crescând al Romei…ne-am grăbit să facem un subiect pentru Eparhia Sfinţiei voastre şi să unim cu el, toţii preoţii din întreg districtul de est…Sfinţia voastră…care este capul bisericilor sfinte. Căci în toate punctele…suntem dornici să adăugăm la onoarea şi autoritatea Eparhiei dumneavoastră, acum implorăm binecuvântarea voastră să se roage pentru noi, şi să obţină pentru noi, protecţia cerului.” (Împăratul roman Iustinian I, Volume of the Civil Law, Codices lib. I tit. I, 533 AD)
„Declaraţia papilor Grigore I. şi Leo IX., că conciliul de la Calcedon a conferit episcopului roman leo titlulde episcopus universal [episcop universal] şi că el l-a respins este eronată. Nici o urmă despre aceasta nu poate fi găsită nici în faptele conciliilor, nici în epistolele lui Leo.” (Philip Schaff, Istoria bisericii creştine, cartea 3, capitolul 5)