de L Boettner
Pentru a menţine în minte mai clar adevărata doctrină cu privire la persoana lui Hristos, poate este de ajutor să facem o scurtă trecere în revistă asupra părerilor eronate care au apărut în cursul istoriei bisericii. După cum am declarat la începutul acestui studiu, prima întrebare care trebuie rezolvată de oricine mărturiseşte că este creştin este, „Ce crezi despre Hristos?” (Mat. 22:42); şi odată ce această întrebare primeşte răspuns, adevărul sau falsitatea creştinismului acelei persoane devine evident. Arhivele istorice atestă că s-a ajuns la prima declaraţie completă despre persoana lui Hristos numai după controverse lungi şi violente, în cursul cărora, fiecare interpretare posibilă a datelor biblice a fost examinată, fiecare element al adevărului cercetat şi păstrat în timp ce elementele de eroare care îl deformau, au fost expuse şi eliminate.
1. EBIONISMUL
Vederea eretică cea mai veche cu privire la persoana lui Hristos este cea cunoscut[ sub numele de „ebionism”. În interesele unui presupus pur monoteism, ebioniştii neagă divinitatea lui Hristos şi susţin că El a fost doar un om asupra căruia s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu, în toată plinătatea. Dumnezeu şi omul erau priviţi ca fiind diferiţi întotdeauna. Nega posibilitatea unei uniuni a divinului cu natura umană şi excludea astfel doctrina Întrupării. Unii ebionişti recunoşteau naşterea Sa supranaturală, în timp ce alţii o respingeau şi susţineau că botezul Lui marchează timpul în care a fost dăruit cu Duhul Sfânt în mod special. Toţi erau de acord că după moartea Sa, El a fost înălţat la titlul de rege. Dar aceasta înseamnă că ei îl recunoşteau numai ca pe un mare profet sau învăţător în timpul slujbei Lui pe pământ şi astfel, definitiv, o parte din existenţa creaţiei—aceasta însemnând că închinarea dată lui de către biserică era pur şi simplu idolatrie. Ei susţineau că vechea lege evreiască era încă obligatorie peste poporul lui Dumnezeu, deci sistemul lor pare a fi simplu iudaism în scindarea Bisericii creştine.
2. DOCETISMUL
Cronologic, următoarea eroare importantă care s-a dezvoltat cu privire la persoana lui Hristos, a fost Docetism. Acest termen deriva din grecescul dokeo, Doceti susţineau exact eroare opusă, afirmând că El avea numai o natură divină şi că apariţia Lui în această lume a fost doar o iluzie, sau şi mai corect, o teofanie. Conform aceste vederi, El nu a avut un trup omenesc real şi deci nu a putut avea o viaţă omenească reală. Aceasta înseamnă mai mult, că El nu a suferit nici o durere reală
Această credinţă ciudată se bazează pe presupunerea filozofică că materia este rea din naştere. Deoarece Hristos a fost recunoscut ca fiind pur întru-totul, ei nu puteau admite că El era în vreun fel legat de un trup fizic. Docetism era deci pur şi simplu o filozofie păgână în cadrul bisericii. A apărut destul de devreme, cam în anul 70 d Hr. Şi a continuat aproximativ un secol. Ereziile Patripassion şi Sabellian care au apărut mai târziu,pot fi considerate secte ale ereziei Docetic deoarece şi ele negau orice umanitate reală a lui Hristos.
Combaterea Docetism de către Scriptură se găseşte în declaraţia lui Ioan „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, (Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl) plin de har, şi de adevăr.” 1:14; şi de asemenea în declaraţia neechivocă din Evrei 2:14: „Astfel, deci, deoarece copiii Sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele” Putem adăuga în mod incidental, că apariţia vremelnică a Docetism cu accentul ei puternic pe divinitatea lui Hristos este o mărturie elocventă ce arată că impresia făcută asupra celor care L-au văzut şi auzit când era în trup, a fost că era o fiinţă supranaturală.
3. ARIANISMUL
O a treia eroare ce s-a ridicat devreme în Biserică, mai serioasă decât cele precedente, a fost Arianismul. Această vedere nega adevărata divinitate a lui Hristos şi susţinea că El ocupa o poziţie între Dumnezeu şi om, că El a fost prima fiinţă creată şi creatorul tuturor celorlalte creaturi. Era deci privit nu ca fiind posesorul divinităţii, ci doar ca cea mai înaltă dintre creaturi. Datorită cererilor pe care le-a făcut, a autorităţii pe care şi-a asumat-o, a minunilor pe care le-a făcut, şi a slavei pe care a arătat-o în special la învierea Sa, marea majoritate a primilor creştini L-au recunoscut ca pe Dumnezeu adevărat. Arianii au interpretat greşit anumite declaraţii ale Scripturii, legându-se de starea Lui de smerenie şi presupunând că supunerea temporară faţă de Tatăl însemna inegalitate originală şi permanentă. Origen, cel mai remarcabil dintre părinţii bisericii primare, legat de doctrina sa despre originea eternă a Fiului, a învăţat despre supunerea înnăscută. Arius a purtat această idee mai departe şi a declarat că naşterea Fiului a avut loc în timp, deci aceasta L-a făcut o creatură fără îndoială.
Această controversă a fost adusă la un capăt în prima parte a secolului al patrulea, prin învăţăturile lui Arius, un prezbiter în biserica din Alexandria. , Egipt. Datorită întinderii mari a diferenţei de opinie cu privire la persoana lui Hristos, s-a întrunit un Conciliu ecumenic de către primul împărat creştin, Constantin, în scopul de a formula o doctrină generală care să fie acceptată de întreaga Biserică. Conciliul s-a întrunit în anul 325, la Niceea, în Asia Mică, şi au participat episcopi şi prezbiteri din toate părţile imperiului. Adevărata controversă s-a centrat pe întrebarea dacă Hristos urma să fie considerat cu adevărat Dumnezeu sau doar ca fiind prima şi cea mai mare creaţie. Arianii susţineau că Hristos nu era etern, că a fost creat de Tatăl din nimic şi astfel a fost prima şi cea mai înaltă dintre toate creaturile, iar apoi El a creat lumea şi datorită puterii delegate Lui El trebuie privit ca Dumnezeu şi să primească închinarea. Trebuia numit Dumnezeu numai din curtoazie, la fel cum dăm unui locotenent guvernator, titlul de guvernator. Pre eminenţa Lui se datora faptului că numai El a fost creat imediat de Dumnezeu şi acea putere supranaturală i-a fost dată, în timp ce toate celelalte creaturi au fost create de către El. Majoritatea arianilor susţineau că Duhul Sfânt era prima şi cea mai mare dintre creaturi chemate la existenţă de către puterea Lui. Toate acestea însemnau desigur un Dumnezeu care a avut un început şi care deci ar putea avea un sfârşit; deoarece o creatură, indiferent cât de înălţată, rămâne întotdeauna finită. De aici arianii, cerând închinare pentru Hristos, afirmau de fapt principiul central al păgânismului şi idolatriei, închinare la o creatură.
Arianii au afirmat că Hristos nu era de aceeaşi esenţă (homo-ousia) cu tatăl, ci de o substanţă similară (homoi-ousia). Putem fi tentaţi astăzi să ne întrebăm cum întreaga lume creştină a putut fi zguduită asupra respingerii unei singure litere din alfabet; dar în realitate, absenţa sau prezenţa iotei semnifica diferenţa între un salvator care este cu adevărat Dumnezeu şi unul care este doar o creatură,–între o creştinătate care poate salva sufletele oamenilor şi una care nu poate. La Conciliul de la Niceea, biserica a avut de-a face cu ceea ce credem a fi cea mai mare criză din întreaga istorie a doctrinei. Era de fapt, ca efect, cu o formă uşor diferită, aceeaşi întrebare cu care a avut de-a face în secolul 20, în disputa dintre credinţa evanghelică şi modernism.
Nobilul campion al cauzei ortodoxe a fost Athanasius, care a devenit mai târziu episcop de Alexandria. Sub influenţa lui, conciliul a anunţat deplina şi eterna divinitate a lui Hristos, care a fost declarat a fi „Dumnezeul dumnezeilor, Lumina luminilor, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de aceeaşi esenţă cu Tatăl.” Opoziţia a continuat puternică pentru o perioadă, după ce Conciliul a făcut această declaraţie oficială, dar sub zeloasa şi îndemânatica conducerea lui Athanasius, doctrina a câştigat treptat acceptul întregii Biserici. S-a văzut că un Hristos creat nu este Hristosul Noului Testament, şi nu poate fi Hristosul care, prin moartea şi învierea Lui, a devenit Autorul salvării eterne.
4. APOLLINARIANISMUL
Următoarea eroare cu care a avut de-a face Biserica, cu privire la persoana lui Hristos, a fost cea a Apollinarianismului. Acest sistem nega complexitatea naturii Sale umane. Recunoştea divinitatea Sa adevărată şi de asemenea că a avut un trup adevărat şi un suflet care va exista după moarte; dar nega că a avut o minte cu adevărat omenească, i.e., o minte raţională, care ajunge la concluzii, prin procese mentale, ca şi noi. Afirma că El a fost de fapt Dumnezeu, deghizat în carne umană, iar ignoranţa, slăbiciunea, supunerea, închinarea, suferinţa, etc., trebuiau să fie afirmate de Logos, adică de Divinitate sau de natura divină de acest gen. Dacă, prin comparaţie, ne putem imagina mintea unui om, implantată în trupul unui leu şi leul să fie condus nu de psihologia animală sau a leilor, ci de cea umană, vom avea ceva analog cu ceea ce credea sistemul Apollinarian, cu privire la întruparea lui Hristos. Apollinarius a fost un trihotomic, şi sistemul lui se baza pe presupunerea că existau trei elemente în natura umană: un trup material, un suflet nemuritor şi o minte raţională. Noi credem că omul este compus din numai două elemente, trup şi suflet, iar mintea cu care omul raţionează în viaţă este aceeaşi cu sufletul sau cu duhul care continuă să trăiască după moarte. De aceea este evident, că redus la termeni dihotomici, Apollinarianismul îi recunoştea lui Hristos un trup omenesc, dar nu un suflet complet omenesc. Dar dacă Hristos trebuia să aibă o întrupare adevărată, era necesar ca El să adauge la natura Lui divină nu numai un trup omenesc, ci şi o minte omenească sau un suflet; deoarece umanitatea constă nu numai în posesia unui trup, ci a unui trup şi a unui suflet. Apollinarianismul a fost explicaţia simplă şi inconsistentă a persoanei lui Hristos şi a fost condamnat de către Conciliul de la Constantinopol în anul 381.
5. NESTORIANISMUL
O altă eroare ce a avut o largă influenţă în Biserica primară, după Arianism, ca şi importanţă şi chiar rezultând într-o considerabilă parte a bisericii care s-a despărţit din trupul principal, a fost Nestorianismul. Eroarea lui Nestorius a fost că a purtat natura duală a lui Hristos prea departe. Aceasta îi dădea lui Hristos o personalitate dublă, două naturi şi două persoane în loc de două naturi şi o persoană. Hristos a fost astfel privit fiind un om aflat într-o uniune strânsă cu Dumnezeu, iar analogia favorită a lui Nestorius pentru a explica persoana lui Hristos a fost cea a uniunii credinciosului cu Hristos. Aceasta nu ne dădea un Dumnezeu întrupat, ci un om deificat – unul care a venit de jos, nu de sus. Departe de a ne oferi o întrupare reală, acest sistem ne oferă doar o alianţă între Dumnezeu şi un om. După moda gemenilor siamezi, Chang şi Eng, Dumnezeu şi omul au fost puşi alături.
Am insistat în mod repetat, desigur, că Hristos este o persoană unică, că în El, adevărata divinitate şi adevărata umanitate se unesc pentru a forma o singură persoană şi c El este un Dumnezeu adevărat, aşa cum este Dumnezeu Tatăl şi om adevărat, aşa cum suntem noi. Dar am subliniat de asemenea, că nimic în Scriptură nu indică faptul că El a fost conştient de o personalitate dublă. Nu a fost un om, ci umanitatea, aceasta este natura umană generică impersonală, cu care s-a unit. Deoarece a avut două naturi, a avut şi două voinţe, cea umană, în perfectă armonie şi subordonare faţă de cea divină, întotdeauna. Acest ultim aspect al personalităţii Lui a fost cel mai bine ilustrat în rugăciunea Sa „Facă-se voia Ta, nu a mea.” Suntem astfel capabili să distingem, dar nu să dividem, cele două naturi în Hristos. Cea mai mare eroare în sistemul Nestorian a fost separarea naturii divine de cea umană în Hristos, ceea ce priva suferinţele Lui omeneşti de valoarea şi eficacitatea pe care trebuie să o aibă, dacă trebuie ca ele să fie suficiente pentru răscumpărarea omenirii. După cum am subliniat mai devreme, numai când natura Sa divină şi cea umană sunt unite organic şi indisolubil, într-o singură persoană, actele fiecărei naturi au valoarea ambelor. Deci trebuie să insistăm întotdeauna asupra adevăratei Lui divinităţi, adevăratei Lui umanităţi şi unitatea persoanei Lui.
6. EUTYCHIANISMUL
Poate cea mai ciudată dintre toate ereziile hristologice a fost cea a Eutychianismului. Această învăţătură nega diferenţa dintre natura divină şi umană şi susţinea că cele două sunt contopite pentru a forma o a treia, care nu era nici divină, nici umană. Hristos nu era astfel nici Dumnezeu, nici om, ci poseda o natură undeva între cele două. Dar deoarece natura divină era mai puternică, rezultă că în scopuri practice, umanul a fost absorbit de divin, dar cu efectul că divinul a fost schimbat. Eutyches susţinea că două naturi implicau două persoane. Deci, recunoştea în Hristos doar o viaţă, o inteligenţă, şi o voinţă. Deoarece Eutychianismul nega în Hristos elementul uman, nega adevărata uniune a lui Dumnezeu şi a omului şi deci posibilitatea unei ispăşiri prin natura umană. Acest amestec sau combinare a celor două naturi a fost desigur exact opusul ereziei nestoriene, care a împărţit naturile astfel încât să rezulte o personalitate dublă. Eutychianismul a fost prea instabil pentru a câştiga o urmare prea mare şi a fost condamnată de Conciliul de la Chalcedon în anul 451.
În concluzie, vom sublinia că doctrina ortodoxă a persoanei lui Hristos a fost moştenirea comună a Bisericii de la Conciliul de la Chalcedon, 451 d. Hr. Nu a fost o doctrină la care s-a ajuns uşor, dar una la care s-a ajuns după un studiu lung şi plin de răbdare al Scripturii şi după dezbateri vii în cadrul conciliilor bisericilor. Numeroase soluţii au fost încercate şi găsite deficiente. Dar în aceasta biserica a găsit odihnă şi aceasta a continuat până în ziua de astăzi. Doar în aceasta este sigur să spunem că reprezentarea lui Hristos de către Scriptură ca fiind Dumnezeu şi om, îşi găseşte ajustarea armonioasă. „Pentru privitorul de la această distanţă în timp,” spune Dr. Warfield, „linia principală de progres a dezbaterii primeşte o aparenţă ciudată a unui avans constant în zigzag. Ridicându-se din cenuşa controversei Ariane, acolo se afirmă cu putere pentru prima dată, contrar reducerii Domnului nostru la dimensiunea unei creaturi, pura divinitate a naturii Lui spirituale (Apollinarianism); prin aceasta determinându-se imediat, în interesul integrităţii umanităţii Domnului nostru, susţinerea puternică a complexităţii naturii Sale umane, ca fiind purtătoarea divinităţii Sale (Nestorianismul); aceasta determinând la rândul său, în interesul unicităţii persoanei Sale, o afirmaţie la fel de puternică a unirii acestor două naturi într-un singur individ (Eutychianism) : din toate rezultând gradual, printr-o serie de rectificări, declaraţia echilibrată de la Chalcedon, recunoscând imediat „fără confuzie, fără schimbări, veşnic şi inseparabil” uniunea din persoana lui Hristos a unei divinităţi complete şi a unei umanităţi complete, constituind o singură persoană fără a aduce prejudecăţi integrităţii continuate a fiecărei naturi. Pendulul gândirii s-a clătinat înainte şi înapoi, în cercuri descrescătoare, până când, în sfârşit şi-a găsit odihna de-a lungul liniei de acţiune a forţei fundamentale. Din continua controversă a unui secol a rezultat o declaraţie echilibrată în care toate elementele reprezentării biblice au fost luate şi combinate. Munca făcută astfel, a fost făcută pentru toate timpurile; şi este capabilă de demonstraţii mereu repetate, încât, în doctrina dezvoltată a celor Două Naturi şi numai în ea, toate datele biblice sunt adunate într-o declaraţie armonioasă, în care fiecare primeşte deplină recunoaştere şi din care fiecare poate deriva expunerea ei simpatetică. Această cheie descuie comorile învăţăturilor biblice asupra persoanei lui Hristos, aşa cum nici o alta nu ar putea şi face posibil ca cititorul, care cercetează pasajele sfinte, să adune declaraţiile una după alta, aşa cum le întâlneşte, într-o concepţie inteligent consistentă despre Domnul lui.” (Hristologie şi critică, p. 264).
Trecerea în revistă anterioară a opiniilor eronate cu privire la persoana lui Hristos, pare să arate că istoria a epuizat posibilităţile ereziilor şi că viitoare negări ale doctrinei trebuie să fie, în esenţă, numai variaţii ale opiniilor care deja au fost avansate sau infirmate. Deoarece, după cum spune Dr. A. H. Strong „Toate controversele cu privire la persoana lui Hristos trebuie, din necesitate, să se învârtă pe unul din cele trei puncte: primul, realitatea celor două naturi; al doilea integritatea celor două naturi; al treilea, uniunea celor două naturi într-o persoană. Din aceste puncte, Ebionismul şi Docetismul neagă realitatea celor două naturi; Arianismul şi Apollinarianismul neagă integritatea lor, în timp ce Nestorianismul şi Eutychianismul neagă uniunea lor caracteristică. În opoziţie cu toate aceste erori, doctrina ortodoxă îşi menţine terenul până în ziua de astăzi.” (Teologie sistematică. p, 672). Şi este mult adevăr în comentariul Dr. A. P. Peahody, făcut ca o altă legătură de efectul că „Canonul infidelităţii a fost închis aproape la fel de curând ca cel al Scripturii.” –necredincioşii moderni nu au făcut altceva decât să repete ereziile de mult apărute, ale primelor secole. De la primele ei origini, Biserica a crezut în divinitatea şi în umanitatea lui Hristos. Numai în sectele din afara legii şi comparativ nesemnificative, ca cel Ebionit şi cel Docetic găsim o credinţă într-o natură unică a lui Hristos. Până la apariţia Socinianismului, în sec. 16, nu găsim o încălcare importantă a doctrinei Bisericii; şi aceasta rine; şi aceasta a fost o revenire a vechii erezii Ebionite care nega divinitatea lui Hristos. Unitarianismul din ziua de astăzi şi Modernismul, care sunt negări esenţiale ale supranaturalului în religie, îşi au originile în urmă, în aceeaşi mişcare.
