Întregul sistem papal este construit pe presupunerea că Isus l-a numit pe Petru capul bisericii şi că papii sunt succesorii lui. Deoarece nu este nici o dovadă din Scriptură pentru a susţine această presupunere, trebuie să aflăm când şi cum a început totul. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să mergem înapoi la anul 303 DH.
Începând cu anul 303 DH, imperiul roman păgân a făcut o ultimă mare încercare de a elimina creştinismul. Această persecuţie, sub împăratul Diocleţian, a început pe 23 februarie (303 A.D.), aceea fiind ziua în care Terminalia romană era celebrată şi cruzii păgâni se lăudau că vor pune un sfârşit creştinismului…Foc, chinuri, săbii, fiare sălbatice, cruci, otravă şi foamete au fost folosite pentru a ucide creştinii. Invenţia a ajuns la dispozitive de tortură pentru cei care nu se vor lepăda de Hristos şi să-l recunoască pe Cezar ca „domn” şi să ardă tămâie chipului său.
Vieţile creştinilor în acea perioadă consta în persecuţie pe pământ şi rugăciune sub pământ.
Ţinta principală a păgânilor era Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament a fost complet prin anul 90 A.D., şi Dumnezeu nu şi-a lăsat biserica fără Scripturi în acele vremuri periculoase.
Această persecuţie a durat 10 ani şi a fost sfârşită de victoria lui Constantin şi edictul lui de la Milano (313 A.D.), dând libertatea de închinare credincioşilor. A fost o victorie mare a lui Hristos asupra şarpelui şi a superstiţiei păgâne romane.
Chiar dacă Adevărata Credinţă a fost biruitoare, a fost o lovitură mortală pentru creştinism, în urma căreia nu s-a refăcut niciodată complet. La fel de repede cum păgânii au ucis pe marii lideri ai Bisericii, ei au fost înlocuiţi de unii falşi, care nu aveau zelul predecesorilor lor.
Împăratul Constantin (a domnit din 306 — 337).
Constantin a apărut călărind un cal alb, a sfârşit furtuna persecuţiei şi a stabilit pacea Bisericii. A fost salutat ca un erou, dar mulţi s-au îndoit de mărturia lui de creştinism. După 10 ani de persecuţie asiduă, au fost bucuroşi că suferinţele lor ajunseseră la capăt.
Romanii aveau o vorbă:
„Jupiter avea puterea să pornească furtuna şi apoi să o oprească cu mâna lui dreaptă.”
Acesta se pare a fi modelul păgân /romano papal în istorie.
Constantin a prezidat faimosul conciliu al bisericii de la Niceea, în 325. La acest conciliu, Constantin a ordonat ca data învierii Domnului să fie sărbătorită numai în Duminica următoare a lunii pline. Cei care au refuzat să se supună, au fost numiţi Quatrodecimans sau creştini de ziua a 14 –a şi au fost ostracizaţi de ierarhiile conducătoare.
La primul mare conciliu al bisericii, ţinut la Ierusalim, prin anul 45 A.D., a prezidat apostolul Iacov. 300 de ani mai târziu, găsim un soldat roman, prezidând. Nu este de mirare că Domnul a fost dezgustat de ei şi a hotărât să se mute spre vest, la Hibernia.
Constantin s-a mutat spre est în 330 A.D., a construit o nouă capitală şi a numit-o Constantinopol sau Noua Romă. Curând, acest oraş depăşea Vechea Romă în bogăţie, prestigiu şi putere militară. Împăraţii din est, ca Iustinian, domneau de fapt peste Italia de ceva vreme.
Constantinopolul a fost fondat de Constantin în 330 A.D.
Constantinopolul a mai fost numit Noua Romă. Curând, cele două oraşe au devenit rivale.
Canonul 28 al conciliului de la Chalcedon.
În anul 451 s-a întrunit un conciliu ecumenic, în acel oraş, numit Conciliul de la Chalcedon. Au participat peste 600 de episcopi. Tema principală de discuţii a fost natura duală a lui Hristos. Canonul 28 al acelui Conciliu oferea un status egal Vechii Rome şi Noii Rome sau Constantinopol. Iată textul Canonului 28:
„URMÂND în toate deciziile Sfinţilor părinţi şi luând cunoştinţă de canon, care tocmai a fost citit, de cei 150 de episcopi iubiţi ai lui dumnezeu (care s-au adunat în oraşul imperial al Constantinopolului, care este Noua Romă, în vremea împăratului Teodosiu de scumpă amintire), de asemenea promulgăm şi decretăm aceleaşi lucruri privind privilegiile celei mai sfinte biserici a Constantinopolului, care este Noua Romă. Deoarece Părinţii pe drept au oferit privilegii tronului vechii Rome, deoarece era oraşul regal. Şi cei 150 cei mai religioşi episcopi, determinaţi de aceeaşi consideraţie, au dat privilegii egale (isa presbeia) celui mai sfânt tron al Noii Rome, judecând pe drept că oraşul care este onorat cu Suveranitate şi senat şi se bucură de privilegii egale cu vechea Romă imperială, trebui mărit la fel ca ea şi în probleme ecleziastice, şi plasat lângă ea, pentru ca în diocezele Pontică, Asiatică şi Tracică, numai metropolitanii şi astfel de episcopi ai diocezelor menţionate, care sunt între barbari, să fie ordinaţi de cel mai sfânt tron deja menţionat, al celei mai sfinte biserici a Constantinopolului; fiecare metropolitan al diocezelor amintite, împreună cu episcopii provinciei lui, să ordineze proprii lui episcopi provinciali, după cum a fost declarat de canoanele divine; dar aceasta, după cum s-a spus mai sus, metropolitanii diocezelor mai sus amintite trebuie să fie ordinaţi de arhiepiscopul Constantinopolului, după ce alegerile potrivite au avut loc potrivit obiceiului şi i-au fost raportate.
„Pentru că Părinţii pe drept au acordat privilegii tronului vechii Rome , deoarece era oraşul regal.”
Aici este: Roma a fost recunoscută pentru că era oraşul impe4rial…nimic despre SF. Petru că ar fi fost acolo…nimic despre succesiunea apostolică…nimic despre chei etc., etc. supremaţia Romei era pur politică şi acest canon o dovedeşte!
Leo I (440 – 461) a fost Papă în acea perioadă. A fost un om cu o ambiţie şi mândrie dominante. Nu avea de gând să-şi împartă oraşul cu un parvenit ca şi Constantinopolul. Egalitatea era ultimul lucru de care îi păsa.
Vechea Romă era într-o poziţie foarte precară. Barbarii din nord erau la porţi…lăcomia şi corupţia erau peste tot în interior. Leo avea nevoie de o margine competitivă, dacă vechea Romă ar fi supravieţuit.
Atunci a ajuns el la ideea sfântului Petru şi a cheilor. Dacă putea convinge lumea că Sfântul Petru era episcop al Romei, că era capul bisericii şi că el (Leo) era succesorul lui, atunci avea o armă puternică de folosit împotriva rivalilor lui.
Sunt necesare multe secole şi falsificări masive înainte ca această idee să fie acceptată ca dogmă în biserica romană. Până la cucerirea Norman din 1172, nu a fost niciodată acceptată de creştinii hibernieni, iar bisericile din est nu au acceptat ideea nici până astăzi.
